poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 149 .



Justițiarul
proză [ ]
Prima țintă: Parlamentul

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [regius1000 ]

2017-07-23  |     | 



Justițiarul

Prima țintă: Parlamentul

de Sergiu Someșan


NOTA AUTORULUI

Ceea ce urmează este o operă de ficțiune. Toate personajele principale sunt imagi¬nare. Deoarece acțiunea este plasată pe fun¬dalul istoric al zilelor noastre, cititorul s ar putea să recunoască unele personali¬tăți care au jucat un rol important în ultimii ani. Speranța mea este că nici una dintre aceste personalități n a fost pusă într o lu¬mină neconformă realității.

Cap. 1

Întoarcerea acasă



După ce a terminat cu formalitățile din vamă, bărbatul înalt, între două vârste și cu părul ușor grizonat, ieși în fața aeroportului. Nu avea decât o mică valiză cu el și-ar fi putut să meargă cele câteva sute de metri până la grupul de taxiuri cu tarif redus, aflate ceva mai în josul străzii. Nu păru interesat nici de tariful taxiurilor și nici de mașina pe care urma să o ia.
S-a urcat în primul taxi care s-a nimerit să fie în fața intrării, a refuzat să-și pună valiza în portbagaj și, după ce s-a instalat pe bancheta din spate, a spus sec șoferului:
― Hotel Marriott.
Șoferul a privit de câteva ori prin oglinda retrovizoare spre pasagerul din spate și, cu înțelegerea dată de ani și ani de taximetrie, hotărî să conducă în tăcere. Deși pasagerul nu părea cunoscător al Bucureștiului, nu-i aplică nici unul din trucurile menite să sporească numărul de kilometri pe aparatul de taxat.
Ajunși în fața hotelului, bărbatul i-a întins o hârtie de o sută de lei șoferului, mormăi sec „Păstrează restul!” și coborî în aerul răcoros al capitalei.
Un băiat în uniformă se repezi să-i ia valiza. Bărbatul îl refuză cu un gest scurt, dar acceptă să fie însoțit de acesta până la recepție, unde o tânără în uniformă îi zâmbi de după biroul lung, cât tot holul.
― Bună ziua, spuse bărbatul încet căutându-se după pașaport. Am reținut o cameră pe numele de George Pruteanu.
Tânăra, care nu părea să aibă mai mult de 30 de ani, îl privi zâmbind, ușor derutată. Parcă auzise de un George Pruteanu pe când mai mergea încă la liceu și-și amintea că profesorul ei de română era căzut în admirație după el. Dar în mod sigur că nu putea fi acela; din câte-și amintea, parcă murise.
Bărbatul observă ușoara derută din ochii lui și spuse:
― Nu sunt eu acela, dacă la asta te gândești. Coincidență de nume, atâta tot. Și apoi el asana limba română, pe când eu asanez cu totul altceva.
Văzând curiozitatea stârnită de remarca lui în privirea fetei, îi veni să-și dea peste gură, dar își păstră zâmbetul și-i întinse pașaportul.
― O clipă m-ați pus în încurcătură, răspunse tânăra, pentru că nu mai știam exact dacă acel domn Pruteanu mai trăiește sau nu. Și, din câte țin eu minte, parcă era puțin mai slab.
Actualul domn Pruteanu se mulțumi să zâmbească cald și fata se liniști. În ultimul timp o mulțime de clienți păreau nervoși și se supărau din nimic. Domnul din fața ei chiar părea de treabă.
Domnul din fața ei regreta enorm că-și alesese un nume cu o asemenea notorietate. Când a plătit falsificatorului, ar fi putut să-și aleagă orice alt nume, dar nici el nu știa de ce l-a ales tocmai pe Pruteanu. Era o vreme când, chiar departe de țară fiind, îi plăcea să-i urmărească emisiunile.
― Pruteanu ăla, o dădu el pe glumă, a murit din câte știu eu de vreo zece ani, dar eu am de gând să trăiesc mult și bine.
Se pare că gluma prinsese, pentru că tânăra zâmbi privindu-l scurt în timp ce completa în registru.
„Ei, o să trecem și peste asta!” își spusese el în vreme ce recepționera îi întindea pașaportul și-îl punea să semneze în registru.
― Atunci, bine ați venit la Hotel Marriott, domnule Pruteanu! Și vă doresc să aveți parte de un sejur plăcut. Aveți camera 101, mai spuse ea și-i întinse cheia.
De data asta domnul Pruteanu acceptă ajutorul băiatului la bagaj și refuzând să folosească liftul, urcă pe scara arcuită din spatele lui, care ducea la etajul întâi.
Când băiatul vru să-i prezinte camera, Pruteanu îi dădu zece lei și-l refuză politicos:
― Mulțumesc, de aici mă descurc.
Îi luă valiza și după ce încuie ușa, o puse pe pat și-o deschise. În ea avea lucruri obișnuite, pe care le are orice călător. Restul lucrurilor aveau să-i sosească mai târziu. Tot lucruri obișnuite, pentru că nu putea risca să treacă nimic periculos prin vamă și să fie oprit înainte de-a începe.
Deschise geamul și privi în depărtare, fără să mai recunoască aproape nimic din ceea ce vedea. ”E firesc după aproape 30 de ani”, își spuse el, apoi închise geamul pentru că, în ciuda amplasării hotelului, aerul era destul de poluat încât să devină greu de respirat după o vreme. La câteva sute de metri se zărea partea din spate a Palatului Parlamentului și, involuntar, calculă în minte: cinci sute de metri. Un fleac pentru un profesionist înzestrat cu o armă cu lunetă bună.
I se spusese că în București, dacă ai bani, poți face rost de orice. Privi la ceas și hotărî că ar fi cazul să probeze asta.

Cap. 2

Anticariatul de pe Lipscani


Cu multă vreme în urmă, în copilăria lui, domnul Pruteanu, pe atunci un copil slăbuț, cu ochi albaștri și cu o claie nepieptănată de păr blond, de câte ori avea drum pe Lipscani se oprea în fața vitrinei unui anticariat, plină ochi cu obiecte medievale. De multe ori se gândea pe atunci că, dacă va deveni vreodată bogat, va intra în anticariat și-l va ruga pe bătrânul evreu, care lustruia zile întregi armurile medievale și săbiile lungi, să închidă magazinul și să-i facă un calcul cu cât costă tot ce are în vitrină și pe rafturile lungi ale magazinului. Nu era sigur cum avea să transporte tot ce avea să cumpere, pentru că visul lui nu ajungea niciodată atât de departe. Ani de zile s-a hrănit cu visul ăsta și acum, când avea atâția bani încât ar fi putut cumpăra toate anticariatele din București și tot i-ar mai fi rămas câte ceva voia, dorea un singur lucru de-acolo. Problema era să-l și găsească...
A coborât în holul elegant al hotelului, urmărit de privirile curioase, dar discrete, ale tinerei de la recepție și ieși în aerul rece de primăvară timpurie. Ar fi putut să ia un taxi și să ajungă mai repede la destinație, dar preferă să meargă pe jos. Alese calea mai lungă, prin fața Palatului Parlamentului și văzu câteva grupuri de oameni, însoțiți de copii, intrând și ieșind din clădire și își aduse aminte că citise undeva despre Ziua Porților Deschise la Parlament. O clipă fu tentat să-și întrerupă plimbarea și să intre și el, dar apoi se gândi că nu era cazul să piardă vreme cu fleacuri. Avea o treabă de făcut.
Își continuă plimbarea spre Lipscani și la intersecția cu strada Zarafi găsi și vechiul anticariat. Nu mai arăta chiar așa de vechi și nici vitrina nu mai era plină de platoșe, săbii și armuri. Predominau crucile de toate formele și mărimile, alături de pocale de argint sau numai argintate. Doar câteva pumnale risipite pe catifeaua vișinie a vitrinei mai aminteau de specificul de odinioară al magazinului.
Când intră, un clopoțel îi anunță prezența și, din spatele magazinului, un vânzător - sau posibil chiar patronul - îl privi scurt și-și plecă iar capul în registrul pe care-l completa. Părea cam de aceeași vârstă cu bătrânul evreu de odinioară, dar în mod sigur nu era el. În afară de cazul în care nu cumva descoperise elixirul tinereții... Probabil că era, de fapt, fiul celui de odinioară, dar părea înzestrat cu același simț al afacerilor ca și bătrânul proprietar, pentru că ghici imediat că cel care tocmai intrase nu avea nevoie de îndrumări inutile. Părea că știe ce caută.
După ce-și obișnui ochii cu lumina scăzută din încăpere, Pruteanu se apropie de panoplia cu arme albe din spatele anticariatului. Erau arme de toate mărimile și formele, dar bineînțeles că vechiul stilet nu mai era acolo. Ar fi fost de mirare. În treizeci și ceva de ani, era imposibil ca cineva să nu-și dea seama de valoarea armei și să n-o cumpere, în ciuda prețului piperat.
Luă alte stilete în mână, dar nu simți la nici unul fiorul acela, aproape mistic, pe care-l cuprinse-se atunci când, luându-și într-un târziu inima în dinți, îl ceruse bătrânului anticar să-l vadă.
— Sper c-ai văzut cât costă? îl întrebase bătrânul.
Copilul de atunci a înclinat din cap, cu stiletul tremurându-i în mână.
— Am să fac rost de bani și am să-l cumpăr, a spus atunci cu voce hotărâtă, făcându-l pe vânzător să-l privească pentru prima dată mai bine.
— Copile, i-a spus vânzătorul făcându-l să se simtă rușinat pentru cei cincisprezece ani ai lui, nu te grăbi! Stiletul ăsta are lama din oțel de Toledo și puțină lumea îi apreciază valoarea.
Petrecuse câteva clipe lungi privind lama stiletului, încrustată cu inscripții ciudate.
— Asta ca să nu mai zic nimic despre frumusețea lui, a adăugat el și l-a prins cu grijă înapoi pe panoplie.
Panoplie care era acum goală în locul în care ar fi trebuit să fie stiletul. Deci cineva se găsise să-i aprecieze și valoarea și frumusețea. Era de așteptat, în atâția ani... Puțin întristat, mângâie locul unde fusese arma pe care o visase atâtea decenii. Pe când era în câmpurile petroliere din Alaska, sau în deșerturile din Africa, în căutarea diamantelor albastre.
Vânzătorul, care venise pe neauzite în spatele lui, spuse:
— Vă văd interesat de armele albe, domnule dragă. Dacă mai aveți răbdare câteva minute, vă pot arăta ceva într-adevăr deosebit.
La privirea lui întrebătoare bătrânul îl lămuri:
— Pentru că noi facem diferența între patină și murdărie, am cumpărat de curând un aparat cu ultrasunete, pentru îndepărtarea murdăriei. Tocmai am pus în el, pentru tratament, un stilet ceva mai aparte. Ar trebui să stea în cuvă aproximativ două ore și cred că a trecut timpul deja. Dacă așteptați să-l scot și să-l șterg, vi-l pot arăta imediat.
— Aștept, bineînțeles că aștept! spuse Pruteanu și încercă să nu se observe cât de tare îi tremura vocea.
Bătrânul vânzător se apropie de aparatul cu ultrasunete, care semăna cu o cuvă obișnuită de spălat vase cu ceva mai multe butoane și, după ce-l opri, îi ridică capacul și scoase stiletul. Stiletul lui. Chiar dacă nu-l vedea foarte bine din cauza prosopului în care-l înfășurase vânzătorul ca să-l șteargă, atât cât îl văzuse îi fusese îndeajuns ca să-l recunoască.
Întinse nerăbdător mâna și vânzătorul își grăbi mișcările, apoi îi puse în mână stiletul. Era exact așa cum și-l amintea. Și până și fiorul acela părea să-l simtă iar, deși nu cu aceeași intensitate ca la cincisprezece ani.
„Eh, gândi el, multe sunt altfel la cincisprezece ani!”
— Are și o teacă? întrebă el, amintindu-și de teaca din piele expusă pe vremuri alături de stilet.
— Are, confirmă vânzătorul. Chiar ieri mi-a sosit de la un meșter curelar, care a înmuiat-o și a gresat-o... De parcă aș fi ghicit că urmează să vină un cumpărător serios.
În vocea lui era și o ușoară urmă de îndoială. Oare omul din fața lui chiar era un om serios?
Ca să-i spulbere îndoielile, Pruteanu spuse hotărât:
— E-n regulă. Îl cumpăr împreună cu teaca, bine’nțeles.
— Nici n-ați întrebat de preț, spuse omul privindu-l în continuare cu aceeași îndoială.
Pruteanu privi la teacă, care avea și două curele de prindere prin care se putea prinde pe antebraț. Își dădu jos sacoul și-și prinse teaca de mână, apoi introdu-se stiletul în ea.
Zâmbi gândindu-se cât de bine se simte cu stiletul prins pe mână. Acum era sigur că planul lui, indiferent cât de nebunesc i se păruse la început, avea toate șansele să se îndeplinească. Încercă să-și revină, pentru că-și dădea seama că anticarul îi vorbea:
— …poate vi se pare mult, dar nu-l pot lăsa sub două mii… După cum v-am spus, la stilete se întâlnește foarte rar o lamă de Toledo. Dacă priviți atent, o să vedeți marca producătorilor din…
— E în regulă, spuse iar Pruteanu.
— Două mii de euro, preciză vânzătorul, dar Pruteanu nu mai spuse nimic. Își scoase portofelul, felicitându-se pentru ideea de-a trece pe la bancă înainte de-a ajunge la anticariat.
— Doriți chitanță? întrebă anticarul, dar Pruteanu clătină din cap.
Tot ce dorea era să iasă cu stiletul lui în oraș și să vadă cum lucrează.
— Poate ar trebui să vi-l pun într-o sacoșă... propuse anticarul. Totuși, este o armă albă și puteți avea probleme dacă…
Pruteanu nu-l mai auzea deja și-și îmbrăcă sacoul.
— Nici o problemă, spuse el aproape mecanic. O să-ncerc să nu-l expun în public.
Își luă la revedere la fel de mecanic și ieși în stradă. Zâmbea. Planul lui nebunesc era pe cale să se îndeplinească...


Cap. 3

La pas prin Ferentari


Spre seară, Pruteanu ieși din hotel, se depărtă câțiva pași pe străzile din jur ca să se depărteze de hotel apoi căută din ochi un taxi. În preajma marilor hoteluri întotdeauna se găseau taxiuri, sau putea să comande de la recepție unul, dar preferă să ia unul ceva mai departe de hotel, pentru că nu vroia ca cineva să facă legătura între el și întâmplările care aveau să se petreacă puțin mai târziu. Asta numai dacă avea noroc...
Își luă o figură impenetrabilă când urcă în taxi. Știa că asta îi făcea de obicei pe șoferi să conducă în tăcere, fără să pună o mie de întrebări cum obișnuiau unii dintre ei.
― Cimitirul Belu, spuse el scurt șoferului, transmițând încă un semnal că vrea să fie lăsat în pace. Pe Șoseaua Olteniței, la numărul doi.
― Aha! La administrație! spuse șoferul, dar nu primi nici un răspuns și se mulțumi să conducă în tăcere.
Când ajunse, Pruteanu plăti cursa, se prefăcu că nu vede privirea încruntată a șoferului și se îndreptă spre poarta cimitirului. Simulă că vorbește la telefon până când fu sigur că șoferul s-a depărtat destul de mult, apoi intră într-un bar din apropiere și comandă o cafea. După ce o bău, mai ceru una pentru că vroia să treacă cât mai mult timp înainte de-a porni la treabă. Figura posacă pe care o aborda îl făcea aproape invizibil pentru ceilalți din bar. Nimeni n-are chef să zgândăre un om încruntat și adâncit în gânduri. Până și un cerșetor, în căutare de băutură, îl ocoli chiar înainte de-a fi dat afară de personalul barului.
Privind în zațul de pe fundul ceștii, își aminti de împrejurările care l-au adus aici. Cu numai câteva zile în urmă era în Africa de Sus la conacul celui mai bun prieten al lui - poate singurul -, Ian Peterson, și beau amândoi bere, privind valurile domoale ale râului Vaal.
Ian Peterson avea vreo 70 de ani, era bolnav de cancer și mai avea vreo trei luni de trăit. Cel puțin așa spuneau doctorii. Tocmai se întorsese, de câteva ore, de la Johannesburg și, după fața posomorâtă pe care o avea când a ajuns acasă, John - sub numele ăsta îl cunoștea prietenul său - își dădu seama că veștile nu erau bune. Dar nu-i stătea în fire să întrebe. Tot ce trebuia să facă era să aștepte. A așteptat și, după ce-au terminat a doua bere, Ian l-a întrebat:
― John, ești un vânător bun?
John mai luă o gură de bere și spuse:
― Așa cred. Nu foarte bun, dar destul de bun.
Ian oftă, apoi continuă:
― Ai vânat vreodată și oameni?
John vânase mai ales oameni, dar nu era foarte bucuros să-își amintească de asta.
Convins că Ian cunoaște o parte din adevăr, spuse:
― Numai când a fost nevoie, dragul meu prieten... numai când a fost nevoie...
― Așa m-am gândit și eu, spuse Ian.
Puse sticla de bere de-o parte și scoase din buzunar o fotografie. În ea era o tânără fată care nu părea să aibă cu mult peste optsprezece ani.
I-o întinse lui John și zise:
― Ea a fost singura mea nepoată. A fost ucisă ieri, într-un cartier din București. Ferentari se numește cartierul... Ea, împreună cu un grup de tineri la fel de nebuni, s-au gândit să se ducă să-i educe pe copii abandonați de acolo. Și să facă curățenie pe străzi… Idealuri tinerești... Pe-un om care nu-i în stare să facă curat după el îl împuști, nu te-apuci să-l educi... Uită-te la o pisică, sau la un câine, cum își îngropată rahatul! Și tu vii și-mi spui că trebuie să-l înveți pe-un om să-și facă curat?! Cică cei care au ucis-o erau țigani... probabil că știi ce sunt ăia... cândva mi-ai spus c-ai copilărit în orașul ăla.
John înclină numai din cap. Ar fi vrut să-i spună lui Ian că tâmpit oraș și tâmpit cartier și-a ales nepoata lui să facă educație locuitorilor. Dar nu mai era nimic de spus. Fata era moartă, faptul consumat, iar el presimțea că avea o treabă de făcut.
― Ți-am transferat azi, cât am fost la Johannesburg, toți banii pe care-i am… Aș vrea ca să-i folosești și să o răzbuni. Dacă aș fi mai tânăr, aș pleca chiar eu să fac asta...
― Nu trebuia, Ian! Un drum la București îl puteam face cu ce bani am eu...
― Știu, spuse Ian, dar dacă Sabrina a murit, eu nu mai am ce face cu ei și nici cui să-i las. Băiatul meu, tatăl fetei, a murit cu mulți ani în urmă, iar mă-sa...mai bine nu vorbim de ea. Să-mi mulțumească că nu trimit pe cineva s-o ucidă și pe ea.
Oftă și-apoi spuse:
― Mă încred în tine, c-ai să duci treaba la capăt, John... Aș fi vrut să fiu mai tânăr, s-o fac chiar eu, dar doctorii au spus că, dacă vreau să mai trăiesc o lună două, ar trebui să mă internez chiar de mâine și să mă cuplez la aparte. Ori tu știi cât de mult îmi place să zac prin spitale...
Se ridică greoi din șezlong și spuse:
― Mă duc să mai aduc câte o bere...
Înainte de-a intra în casă, arătă spre o movilă de lângă gardul viu al casei și spuse zâmbind resemnat:
― Și când o fi să fie, te rog să mă-ngropi lângă Matilda. Mă așteaptă cam de multă vreme...
Matilda fusese soția lui și murise cu peste zece ani în urmă.
Ian n-a mai sosit cu berea. În schimb, din casă s-a auzit o împușcătură, iar John lăsă sticla și se duse să închidă ochii prietenului său care se împușcase în fotoliul lui preferat. „Probabil că tare mult ura spitalele dacă a făcut așa ceva” își spuse el în timp ce-și făcu o cruce.
Prietenul lui lăsase pe măsuța de lângă el o Biblie deschisă în care erau câteva cuvinte subliniate. În spatele sufrageriei Ian lăsase larg deschis seiful și, după ce privi câteva clipe la grămăjoarele de diamante așezate în rafuri, își dădu seama că indiferent câți bani îi transferase azi prietenul lui, erau puțini pe lângă averea din seif.
Îl îngropă pe Ian lângă Matilda și-i citi fragmentul subliniat din Biblie, apoi mai privi încă o dată fotografia Sabrinei, ascunse diamantele și după ce îl anunță pe omul care avea grijă de conac se pregăti de drum…
Acum era aici, gata să se apuce de treabă. Cufundat în gânduri cum era, abia într-un târziu își dădu seama că fata de la bar îl întreabă ceva:
― Mai doriți ceva, domnule? Ne pregătim să închidem...
În timp ce plătea, fata îi șopti, având grijă să nu fie auzită de cei din jur:
― Domnule, vă văd străin. Aveți grijă după ce ieșiți… Locurile pe-aici devin destul de periculoase după ce se lasă întunericul. Mai bine luați un taxi…
Îi mulțumi cu un zâmbet și plecă după ce-i lăsă un bacșiș generos.
Nu era un loc de care să-și amintească, dar văzuse pe-o hartă a Bucureștiului că de acolo nu trebuia să facă prea mult ca să ajungă în Ferentari. Își pipăi cu mâna dreaptă stiletul prins în teacă și privind în stânga și-n dreapta, ca să se asigure că nu-l vede nimeni și-l scoase ușor din teacă. Mulțumit de ușurința cu care îl putea manevra, îl puse înapoi. Rupse o bucată de hârtie dintr-un afiș, o mototoli și-o băgă în pantoful drept. Încovoie umerii și porni la drum șchiopătând.
Nu avu de mers mult pentru că, pe-o străduță întunecată, trei tineri i-au tăiat calea și s-au răsfirat strategic ca să nu poată trece de ei.
― Ia uite, Scubi, ce-avem noi aici! spuse unul dintre ei, care părea mai solid, spre al doilea, care se ținea mai în spate. Al treilea părea novice de tot, pentru că stătea mai într-o parte.
Cel care vorbise părea a fi masculul alfa al grupului și Pruteanu își dădu seama că dacă voia să rezolve repede treaba, cu el trebuia să-nceapă. Se gândi că judecă în aceiași termeni ca atunci când înfruntase o haită de lupi în Alaska. Atât că atunci avea o pușcă, iar acum numai un stilet. În schimb avea mult mai multă știință despre cum să înfrunte o astfel de situație. Încovoie și mai mult umerii și spuse c-o voce plângăreață:
― Nu mă răniți, vă rog. Vă dau tot ce vreți…
― Fii sigur de asta, gagiule… Ia scoate telefonul, biștarii și ce mai ai pe-acolo…
Cu aceeași voce plângăreață spuse:
— Nu am decât o mie de euro. Acum i-am scos de la bancă, fiindcă am de plătit o datorie.
Masculul alfa rânji spre cel din spate:
— I-auzi, Scubi! Gagiul ăsta vrea să-i plătim noi datoria.
Cei din spate au început să râdă, iar masculul alfa se întoarse spre Pruteanu liniștit și complet nepregătit pentru ce avea să urmeze:
— Bine, bine te iertăm... numai scoate biștarii!
Pruteanu s-a mai apropiat puțin și-a întins mâinile spre el, iar cei din spate au avut impresia că i-a dat ceva. I-a dat, dar nu banii la care se aștepta, ci una din loviturile învățate de la unul din mulții maeștri în artele marțiale pe care-i avusese.
Greu nu este să ucizi, mai ales când ai un stilet în mână, ci s-o faci în așa fel încât să nu atragi atenția și, mai ales, în așa fel încât sângele să nu țâșnească din rană, ci să se scurgă în interiorul corpului. Lucru foarte greu, dar nu imposibil pentru cineva care cunoștea ”lovitura ascunsă” a maestrului Chung Fong.
N-a scos imediat stiletul din rană, iar cei din față au avut impresia că șeful lor s-a înecat și-a tușit pentru a-și limpezi gâtul.
—Prinde-l! Nu vezi că pică? a spus Pruteanu către cel numit Scubi și acesta, înainte de a-și da seama ce face, își sprijini șeful pentru că văzuse și el că se clătina.
În timp ce era ocupat să-și sprijine șeful, Pruteanu îi făcu și lui o mică butonieră, de aceeași manieră, și lăsându-i pe amândoi în plata Domnului, se îndreptă spre cel de-al treilea.
Așa cum se aștepta, curajul la genul ăsta de oameni era dat de grup, sau poate că era mai corect să spună haită. Nu se gândi prea mult la semantica cuvintelor, pentru că cel de-al treilea membru, dându-și seama că ceva nu-i în regulă, voi să elibereze locul de prezența lui. dar Pruteanu fu mai rapid decât el și-l prinse de-o mână.
Îl trase mai aproape de cei doi care, căzuți grămadă, agonizau pe trotuarul îngust. Îl puse în genunchi lângă ei și așteptă. La capătul stradelei se văzu silueta unui pieton pregătit să vină spre ei, dar văzând la lumina slabă a becului o scenă care nu-i inspira încredere, preferă să se întoarcă și să-și caute alt drum, mai sigur.
Pruteanu îl prinse de guler pe cel de-al treilea și-l aplecă și mai mult spre cei doi care, în sfârșit, nu mai mișcau. ”Lovitura ascunsă” nu oferea o moarte prea rapidă, în schimb era una sigură.
— Îi vezi? întrebă Pruteanu și omul ținut în genunchi lângă cele două cadavre scânci ceva și clătină iute din cap.
— Vrei s-ajungi și tu ca ei?
Omul clătină violent din cap și Pruteanu zâmbi amintindu-și ce-i spusese unul din instructorii lui: nimic nu convinge mai repede un om să vorbească ca mirosul de sânge proaspăt. Se pare că era adevărat, așa că scoase din buzunar fotografia Sabrinei împreună cu o lanternă și i-o arătă celui care aștepta în genunchi:
— O cunoști?
O clipă vru să nege, dar privind mai bine cele două cadavre de la picioarele lui, dădu din cap că da. Înghiți câteva noduri și răspunse gâtuit:
— A omorât-o Fane Mafiotu’ zilele trecute.
— Singur?
— Singur, pentru c-a vrut s-o țină numai pentru el, dar aia a vrut să fugă și ca să nu-l dea-n gât, i-a făcut felul.
Pruteanu se gândi câteva clipe imaginându-și scena, apoi întrebă:
— Știi unde stă Mafiotu ăsta?
Cum cel așezat în genunchi ezită să răspundă, își înteți puțin strânsoarea și cel de jos se grăbi să răspundă:
— Nu știu unde are casa, dar stă mai mult pe la „Cățeaua leșinată”.
— Asta ce dracu’ mai e? întrebă ușor exasperat Pruteanu.
— E un bar… e la numai câteva străzi distanță.
— Îl găsesc eu... spuse Pruteanu și ținându-i capul fix, îi reteză carotida dreaptă, ferindu-se de jetul de sânge care oricum țâșnea în față, stropindu-i pe cei doi ciraci morți. Înainte de-a ieși de pe străduță se opri sub singurul bec și chiar dacă nu lumina cine știe, își examină cu grijă hainele, dar nu se vedea nici o pată de sânge. Avea să se controleze mai bine înainte de-a intra în hotel, dar pentru „Cățeaua leșinată” arăta suficient de bine. Dintr-un coș de gunoi recuperă o cârpă și-și șterse bine stiletul înainte de-al pune înapoi în teacă.

*


”Cățeaua leșinată” era mai degrabă o bodegă decât un bar. În față avea și-o grădină de vară, cu câtva mese, dar acum era pustie și întunecoasă.
„Cum nu se poate mai bine” își spuse Pruteanu și se apropie de geamurile murdare ale localului.
Înăuntru părea că are loc o adevărată petrecere, pe care nimeni nu părea dispus s-o părăsească. Oricum nu avea altceva de făcut decât să aștepte pentru că nu putea risca să intre și să fie văzut de toți din cârciumă cum stă de vorbă cu Fane Mafiotu’. După aproape o jumătate de oră răbdarea îi fu răsplătită și ușa de deschise, lăsând să iasă un chefliu destul de treaz ca să se poată sta de vorbă cât ce cât cu el.
Îi ieși în întâmpinare și spuse cu o voce blândă:
— Bună seara, domnule! Aș vrea să vă rog ceva...
Chefliul nu părea să fie în toane prea bune pentru că întrebă morocănos:
— Tu ce vrei, mă? Cine dracu’ ești și tu, că nu te știu?
— Am treabă cu Fane Mafiotu’…
Chefliul păru ceva mai liniștit:
— Păi, du-te și fă-ți treaba cu el. Tocmai s-a urcat pe scenă să cânte cu Adi Grande. Du-te la el până nu se face de râs, că n-are voce deloc...
Pruteanu scoase o hârtie de o sută de euro și-o arătă celuilalt:
— Fratele meu a deschis o gogoșerie și i s-a spus c-ar fi bine să-i dea lui Fane o mie de euro... ca să nu fie probleme...
Cel din fața lui aprobă dând din cap cu ochii la hârtia de o sută de euro.
— S-a gândit foarte bine, frac-tu. Dar de ce n-a venit el?
— E mai timid și m-a trimis pe mine. Și nici eu nu m-aș duce să-i dau mia de euro acolo, de față cu toți oamenii dinăuntru. Uite, v-aș da o sută de euro dacă l-ați chema până afară...
Chefliul nu mai spuse nimic. Înhăță bancnota și se întoarse clătinându-se în cârciumă. N-au trecut mai mult de două minute și Pruteanu l-a văzut ieșind, iar de data asta era însoțit de-un tânăr mușchiulos, care părea un client fidel al sălilor de forță. „N-o să-i ajute prea mult mușchii de datat asta” își spuse Pruteanu gârbovindu-se și luând atitudinea umilă care plăcea atât de mult micilor potentați ai zilei.
— Ia! Fă-te încoace, bă! spuse Fane cu o voce pătrunsă de importanță.
Pruteanu privi în jur să vadă dacă mai era cineva, dar nu se vedea nimeni, așa că se apropie cu pași înceți de cei doi.
Erau pe terenul lor, siguri de ei, așa că i-a surprins complet nepregătiți. Cu o singură lovitură fulgerătoare îl trimise pe chefliu în lumea viselor și se întoarse spre Fane Mafiotu’, care nu-și revenea din stupoare:
— Ce mama dracului crezi că faci aici?
Vârful stiletului, înfipt câțiva milimetri în gâtul lui, îl făcu să-și reconsidere opțiunile:
— Un pâs dacă aud, gâtul tău va fi făcut arteziană. Ai înțeles?
— Da, șopti Fane.
Cu stiletul la gâtul lui, Pruteanu scoase fotografia Sabrinei și i-o arătă tânărului la lumina care venea de la geamul cârciumii.
— O cunoști? întrebă el.
Fața lui Fane Mafiotu’ se lumină a înțelegere:
— Stai așa! A fost o încurcătură. Zău că n-am vrut s-o omor... Vroiam doar să mă distrez puțin cu ea, dar proasta a-nceput să țipe și-a trebuit să…
Pruteanu nu mai așteptă să termine. Întoarse stiletul cu mânerul spre el apoi, cu o lovitură fulgerătoare în tâmplă, îl trimise și pe el în lumea viselor.
Îl trase și pe el și pe chefliu lîn întunericul din spatele meselor din grădina de vară. „Lovitura ascunsă” a maestrului Chung Fong avea tot atâta efect și dacă era aplicată unor oameni leșinați și unor oameni conștienți. O clipă se gândi să-l lase în viață pe chefliu, dar nu putea risca pentru că-i văzuse destul de bine fața și nu știa cât de bun este desenatorul de portrete al Poliției. Oricum, după săptămânile petrecute singur prin câmpurile de zăpadă din Alaska, psihologul companiei a concluzionat că a dezvoltat o formă atipică de psihopatie.
„Păi, să nu-l dezamăgim pe bietul psiholog” șopti el și aplică celor doi lovitura bătrânului maestru.
Îi lăsă pe cei doi agonizând și părăsi cartierul în pași de plimbare. Pe drum a mai fost oprit de două ori de mici grupuri de tineri, dar deși a fost tentat să-și folosească stiletul, pe ei s-a mulțumit să-i bată scurt și să-i lase amețiți și nedumeriți de rapiditatea omului care i-a bătut .
Când a ajuns în locuri mai luminoase, a găsit un taxi și plătind cursa înainte, a reușit să-l convingă pe șofer să-l ducă până pe strada Sirenelor, care era la câteva sute de metri în spatele hotelului.
Cum n-a văzut nici o pată de sânge pe haine nici la luminile strălucitoare din fața hotelului, a luat calm cheia de la recepție și-a urcat în cameră.
Treaba pe care o avea de făcut o făcuse și ar fi putut pleca chiar în aceeași noapte înapoi, numai că nu se grăbea. Mai întâi pentru că nu prea mai avea unde să se ducă... Și-apoi, era curios să mai se plimbe prin București, chiar dacă nu-l mai recunoștea absolut deloc.

Cap. 4

Punctul de condensare


Spre marea lui mirare, cele cinci crime din noaptea plimbării lui prin Ferentari au fost expediate de ziare ca fiind o „obișnuită reglare de conturi între clanuri” și asta pe undeva, pe ultima pagină. La știrile de a doua zi s-a spus chiar mai puțin, toate televiziunile fiind preocupate de formarea noului guvern. Deși deturnările de fonduri și spălările de bani erau la ordinea zilei, iar arestările curgeau una după alta, hoțiile continuau nestingherite.
„Legile sunt strâmbe” se gândi el. Marii corupți fură liniștiți, știind că după un an, doi de pușcărie în condiții de lux, pot beneficia apoi de rodul furtișagurilor lor. „Eh, dacă n-ar fi fost eliminată pedeapsa cu moartea, poate că ar mai fi avut puțină frică și respect” gândi el și gândul, mai mult o umbră de gând, îi dădu mereu zilele următoare târcoale.
Zile după zile au început să se scurgă într-o monotonie cu care nu era obișnuit. Își făcuse un obicei de a citi ziarele dimineața, apoi, după prânz, să iasă într-o prelungită plimbare. Chiar dacă ochii lui priveau curioși în jur, mintea lui căuta o soluție. Își verificase contul de câteva ori, făcuse câteva transferuri ca să nu păstreze toată averea pe care i-o lăsase Ian într-un singur cont. Și chiar dacă nu ținea seama și de diamantele ascunse de el în casa de pe malul râului Vaal, tot dispunea de o sumă enormă. O clipă, o singură clipă, i-a trecut prin gând să înființeze o fundație căreia să-i doneze toți banii și care să se ocupe de educația tinerei generații. Dar investiția în educație era o investiție care dădea roade în timp, ori el voia rezultate imediat. În afară de asta era dezamăgit de ingeniozitatea de care dădeau dovadă politicienii când își votau legi după legi favorabile numai lor și care le permitea să sifoneze cu rapiditate banii publici și chiar fondurile europene.
Într-o seară, plimbându-se fără țintă, ajunse pe unul din bulevardele bine luminate și privind la vitrinele pline și la oamenii care se plimbau ca și el fără țintă, se gândi ce puțin ar lipsi ca totul să fie bine.
Mai târziu, când avea să se gândească la întâmplările acelei zile, Pruteanu își aminti de-o carte de fizică pe care o citise pe vremuri, într-un autobuz care îl ducea în una din multele lui misiuni. Cartea era uitată acolo de vreun elev și, în lipsă de altceva, citise câteva rândui subliniate cu roșu. Chiar și după atâția ani își amintea cu precizie pasajul despre punctul de condensare: „Punctul de condensare este una din proprietățile fizice ale oricărei substanțe aflate în stare gazoase, fiind temperatura la care, în anumite condiții de presiune, volum și concentrație, gazul începe să se transforme în lichid”.
Comparând starea lui cu a gazului gata să gata să se condenseze, se opri o clipă la o trecere de pietoni, așteptând ca semaforul să-și aprindă culoarea verde. Lângă el o fată aștepta și ea același lucru și îl privi scurt, ca și cum între ei s-ar fi stabilit o efemeră legătură. Când culoarea verde apăru, fata îi zâmbi și se porni să traverseze, iar el o urmă la câțiva pași în urmă.
O mașină apăru brusc și fără să frâneze nici o clipă, lovi fata în plin, o aruncă câțiva metri și își continuă drumul ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Mecanic, își notă în minte numărul mașinii, apoi alergă spre fată care zăcea cu capul într-o baltă de sânge. În cădere se lovise cu capul de bordură și când ajunse lângă ea ochii ei erau deja cețoși. O clipă păru să-l recunoască, avu un început de zâmbet, mai mult o amintire a unui zâmbet, apoi își lăsă capul într-o parte și nu mai mișcă.
— Să sune cineva la 112, spuse o voce.
În jur începuse să se adune lumea la fel cum se întâmplă la fiecare accident.
— Am sunat eu, a spus un bărbat și salvarea a apărut în câteva minute. După numai două minute a venit și mașina poliției.
Și-a făcut drum printre cei care se adunaseră în jurul cadavrului și chiar înainte de-a se depărta auzi pe cineva cum spune:
— I-am notat eu numărul mașinii. Era una de la Senat.
Așa văzuse și el și se aștepta ca a două zi ziarele să vuiască. Nu se întâmpla în fiecare zi ca un senator să calce și să ucidă un pieton pe o trecerea de pietoni.
Spre consternarea lui, a doua zi, în afară de faptul că se spunea iar despre iluminatul stradal insuficient care a dus la un nou accident, nu se preciza nimic de autorul accidentului. Se vorbea de vitimă că era o tânără excepțională, studentă în anul trei la Medicină și că se îndrepta spre casă de la cumpărături.
Își aduse aminte ca prin vis cum cineva spusese: „I-am notat eu numărul mașinii. Era una de la Senat.”
Se așeză pe pat și încercă să revadă scena cu ochii minți. Locul nu era deloc întunecat cum speculau unele ziare și, la lumina portocalie a becului, îl zărise fugitiv pe bărbatul care conducea. Își apăsă pleoapele cu palmele și încercă să extragă ultimele informații din amintirea sa. Pe vremuri își antrenase în mod special vederea periferică pentru a reține cât mai multe amănunte dintr-o singură privire. El alergase spre fata căzută fiindcă asta era prima urgență, dar undeva, în mintea lui, era sigur că se ascundea și imaginea celui care conducea mașina. Avea mustață... în mod sigur avea mustață... pentru că exact înainte de a ajunge la trecerea de pietoni șoferul zărise fata și se aplecase în față. Nu schițase deloc gestul de a frâna... poate că era băut și nu voia să-și asume nici un risc. Sau poate că, așa cum plastic se exprimase un ziarist, după ce se vedeau urcați în trăsura puterii - li se părea că s-au urcat într-o caleașcă aurită care-i ducea direct în Olimp și se credeau zei. Sau oricum, ființe aflate deasupra muritorilor de rând.
„Avea mustață și era plinuț” își spuse Pruteanu după o oră chinuitoare, petrecută cu ochii închiși. Iar cum își aducea aminte la perfecție numărul mașinii, în scurt timp găsi și cui îi era repartizată: senatorului Sorin Drăgulescu. Când îi văzu și fotografia, nu mai avu nici o îndoială că el fusese la volanul mașinii ucigașe.
„Ei, până aici ți-a fost, domnule senator!” gândi el. „De data asta caleașca aurită nu te va duce în Olimp, ci direct în Infern.”

*

După ce plăti, Pruteanu părăsi hotelul Marriott pentru un hotel mai lipsit de pretenții și mai potrivit planurilor lui. Avea pregătită și o poveste în cazul în care ar fi fost întrebat, dar nimeni nu păru interesat de ea, ci mai mult de plata la timp a camerei. Plăti în avans, pe o lună întreagă și nimeni nu-și mai bătu capul cu el. Nici el nu era prea mofturos când vedea că lenjeria nu-i era schimbată cu zilele, pentru că avea parte de discreție, lucru de care avea nevoie cel mai mult pentru ceea ce avea de gând să facă.
Închirie, tot cu plata în avans, un garaj mai ferit și o mașină din cele folosite la catering. Ezitase dacă s-o fure sau s-o închirieze... Apoi își spuse că, din moment ce oricum nu avea de gând să lase nici o urmă, nu avea rost s-o fure dacă tot putea face totul pe față.
Schimbând mașinile și îmbrăcându-se de fiecare dată diferit, începu să supravegheze de la distanță vila senatorului Sorin Drăgulescu, astfel că putu să afle din timp despre petrecerea monstru pe care senatorul o pregătea de ziua lui. Urma să împlinească cincizeci și cinci de ani și, deși nu știa, avea să fie ultima lui aniversare.
În seara programată își făcu rost de un costum de chelner și-și umplu mașina cu prăjituri și torturi pe care le-a cumpărat cu numerar de la o cofetărie de la periferie. Fără să-l întrebe nimeni nimic, ci doar verificându-i încărcătura, fu îndrumat spre bucătărie. Așa cum se aștepta, securitatea vilei era la pământ fiindcă senatorul, la fel ca și alții de rangul lui, se credeau nu doar intangibili, dar și deasupra oricăror pericole obișnuite. Luând o tavă cu băuturi, începu să se plimbe printre invitați, localizându-l pe senator. Acum că-l vedea pe viu, nu mai avea nici o îndoială că el era cel care o călcase pe tânăra fată. Încercă să descopere pe fața lui o cât de mică remușcare, dar nu se vedea decât certitudinea că se credea o ființă superioară, care merită tot ce-și dorește.
„Și psihologul de la Trans-Oil Alaska îmi spunea mie că sunt psihopat... Să vină aici, dacă vrea o probă adevărată de psihopat!” își spuse Pruteanu în timp ce-l servea pentru a doua oară pe senator cu băutură. Plecă în oficiu ca să-și umple iar tava cu pahare de băutură, iar pe drum își flexă degetele, încercându-le agilitatea. Nu mai folosise de multă vreme „efectul fulgerător” al maestrului Chung Fong, dar era sigur că nu-l uitase... Sunt anumite lucruri care nu se uită, așa cum nu se uită mersul pe bicicletă...
Chiar și acum după atâția ani revedea chipul acoperit de riduri al maestrului explicându-i pe îndelete:
— La un om antrenat, viteza pumnului poate atinge cel mult opt metri pe secundă. Eu am să te învăț să-ți dublezi această viteză și-ar trebui să-ți ajungă pentru aproape orice ai avea de gând să faci. Totuși, uneori vei fi nevoit să ucizi în așa fel încât să nu lași nici o urmă după tine. Atunci va trebui să folosești „efectul fulgerător”, o lovitură atât de rapidă și atât de concentrată, dată într-un loc în care provoacă unde care se auto-amplifică, până când ajung la un maxim chiar în inimă, care astfel explodează.
O folosise doar de trei ori până atunci și de fiecare dată diagnosticul pus de medicul legist a fost infarct miocardic. Mica vânătaie de pe pieptul victimei, lăsată de cele două degete care loveau, fusese pusă de fiecare dată pe seama căderii victimei la pământ.
Planul era bun. Acum mai lipsea momentul în care să-l găsească pe senator singur. De câteva ori senatorul se retrăsese într-o cameră de la etaj, dar de fiecare era însoțit de unul sau chiar mai mulți oaspeți. După privirile pe care le furișau, precis hotărau ce afaceri să mai pună la cale sau stabileau noi comisioane.
Spre miezul nopții se vede treaba că vezica senatorului se umpluse, pentru că la un moment dat se precipită spre baie. Lăsând tava pe o masă, Pruteanu se grăbi și el spre baie. Senatorul tocmai se spăla pe mâini. Îi aruncă doar o privire fugară și ușor nemulțumită, pentru că nu era obișnuit să fie deranjat în astfel de momente, mai ales de personalul de serviciu. Nemulțumirea lui se accentuă când chelnerul scoase din buzunar o fotografie și se apropie de el:
— O cunoști? întrebă chelnerul și-i puse fotografia sub ochi.
O cunoștea, bineînțeles c-o cunoștea! Doar fotografia ei apăruse a doua zi după accident în toate ziarele. Dar el ce vină avea că ea căsca ochii și nu era atentă? Precis chelnerul ăsta era vreo rudă de-a ei, deși chiar nu-și dădea seama cum de ajunsese la el, pentru că era sigur că-și ștersese toate urmele.
„Ei... poate nu chiar pe toate” își spuse el și împinse fotografia într-o parte, gata să mai plătească ceva ca să-și asigure liniștea.
— Ce vrei să fac? A fost un accident... Spune cât vrei și se rezolvă.
Chelnerul privi în jur ca să se asigure că nu este nimeni și băgă calm fotografia în buzunar. Întinde două degete spre senator.
Dacă cineva ar fi privit de la câțiva metri scena, ar fi fost sigur că bărbatul din fața senatorului abia dacă l-a atins.
Senatorul respiră greu și-l privi nedumerit pe cel din fața lui care îi spuse:
— Se numea Simona. Dacă o întâlnești cumva în purgatoriu, să-i transmiți salutări din partea mea.
Se întoarse pe călcâie și ieși calm din baie în timp ce, în urma lui, senatorul se sprijini de chiuvetă. O durere fulgerătoare îi invadase pieptul. Nu se mai putu ține și căzu, fără să priceapă cu adevărat ce i s-a întâmplat.
Corpul senatorului fu descoperit abia câteva minute mai târziu...
Pruteanu îl salută pe portar, spunându-i în glumă:
— Mă duc să mai aduc un transport... Se pare că domnii au poftă, nu glumă.
Portarul îl salută cu mâna la cozoroc, iar mașina ieși în întunericul nopții și porni spre garajul închiriat.
Abia după ce ajunse cu mașina în garaj, Pruteanu coborî și se sprijini de capota albă și caldă. Tremura. Își dădu seama că nu tremură din cauză că luase viața unui om. Nu era prima dată și în mod sigur nu era nici ultima... Trebui să stea așa, cu capul sprijinit de capotă, până să-și dea seama ce-i cu el. Își petrecuse toată seara printre zei, sau cel puțin printre oameni care se credeau zei. Nimeni nu se ferise de el și putuse observa că toate discuțiile erau numai și numai despre cum să se căpătuiască... Nimic despre țară, nimic despre cei care i-au votat și care i-au trimis în Parlament.
„Poate că sunt eu un patriot de modă veche, dar am eu ac de cojocul vostru...” își spuse el și, în drum spre hotelul sordid în care locuia, își făcu planul. Mărețul plan care avea să bulverseze toată țara în doar câteva zile.
”Bani am, nebun sunt, ce-mi mai lipsește ca să reușesc?” se întrebă el cu voce tare când ajunse aproape de hotel, făcându-l pe un trecător întârziat să traverseze prudent pe trotuarul celălalt.






Cap. 5

Un comunicat important pentru țară


Căpitanul Daniel Enescu privea încruntat la monitorul pe care clipea mesajul trimis de Sile Crăciun, colegul lui de la Departamentul Tehnic. După două minute de privit intens se scărpină la ceafă și-și mușcă mustața, dar mesajul era tot acolo.
„La dracu!” mormăi el înciudat și privi spre masa liberă din dreapta, ocupată de obicei de colegul lui de birou, maiorul Stamate. Maiorul Stamate avea câțiva ani buni de când era în Direcția Generală de Informații și Protecție Internă și precis ar fi știut ce să facă cu o asemenea belea de mesaj.
Numai că maiorul Stamate era plecat la pescuit. Își luase trei zile din concediu și plecase în Delta Dunării să dea iama în peștii patriei. Când avea să se întoarcă avea să-i facă iar capul calendar cu mărimea impresionantă a monștrilor pescuiți de el. Cu gustul nemaipomenit al borșului de pește și mai ales cu uluitoarea saramură de crap. O dată, plictisit de povestirile lui l-a rugat să îl ia cu el și a petrecut cel mai plictisitor week-end din viața lui pe care s-a jurat să nu îl mai repete.
„UN COMUNICAT IMPORTANT PENTRU ȚARĂ!” pâlpâiau enervant literele de la începutul textului, făcându-l de data asta să-și dorească să fie el la pescuit în locul maiorului Stamate.
Oftă și tipări textul la imprimantă în două exemplare, apoi le prinse pe fiecare în câte un dosar. Lucra meticulos, cu ochii pierduți în gol și gândindu-se cum să procedeze în continuare. Închise unul din dosare în seiful de serviciu și ieși pe coridor ținându-l pe celălalt în față, ca pe un scut. Departamentul Tehnic era cu numai trei camere mai încolo și după ce se identifică pătrunse în sanctuarul „ciudaților”, cum îi numeau colegii pe tehnicienii care făceau parte din „casta tehnicienilor”.
Cum nu-l băga nimeni în seamă, păși atent printre monitoare și calculatoare desfăcute până la ultima masă, unde Sile se chinuia bombănind să prindă câteva componente suplimentare la un calculator.
— Salut Sile, spuse Daniel cu voce scăzută și flutură dosarul prin fața lui până când acesta lăsă calculatorul și-și opri privirea asupra lui.
— Maiorul Stamate lipsește, nu-i așa? au fost primele lui cuvinte.
— De unde știi? întrebă Daniel mirat.
Sile ridică din umeri:
— Dacă maiorul Stamate ar fi fost la lucru, ar fi ajuns deja cu dosarul ăsta la comandant, nu la mine...
Căpitanul se încruntă iar:
— Pentru prostia asta? Mie mi se pare opera unui puști teribil.
Sile începu să râdă:
— Se vede că n-ai citit și emailul care însoțea mesajul. Ți-ai fi dat seama.
Cum Daniel ridică din umeri a scuză, continuă:
— Mesajul ăsta provine de pe un blog care nu are o adresă fixă. Iar dacă încerci să-l identifici, sare la altă adresă. Folosește un program de IP ”săltăreț”. Știi ce este un IP, nu?
— Ceva cu adresa calculatorului…
— Așa ceva … IP înseamnă, de fapt, Internet Protocol Address și fiecare calculator are un IP ușor de identificat de către furnizorul de internet. Au apărut tot felul de progrămele care pot păcăli, până la un punct, pe cei care caută un calculator, dar sunt relativ simplu de evitat.
— Așa și? întrebă Daniel văzând că Sile s-a oprit.
Sile arătă spre un monitor:
— Păi, hai să-ți arăt concret cum arată mesajul tău.
Apăsă câteva taste și pe un monitor de înaltă rezoluție apăru mesajul care-i dădea de cap căpitanului. Cu un clic de maus îl făcu mic și-l trimise într-un colț, apoi porni un program de căutare care, în numai câteva momente, indică sursa mesajului ca fiind în Amsterdam. După alte câteva secunde un indicator clipi și arătă că, de fapt, mesajul ar veni din Lima, Ecuador. Și tot așa, o dată la câteva secunde mesajul își schimba originea, până când Daniel exasperat spuse.
— Bine, am înțeles! Nu poți localiza sursa semnalului... dar tot nu înțeleg motivul pentru care ar fi atât de important.
Sile opri monitorul și spuse:
— Păi, este important pentru că un program care poate face așa ceva costă o grămadă de bani.
— Tot nu-nțeleg care ar fi problema?
Sile ridică din umeri:
— Faci cum vrei, dar eu, unul, mă gândesc că dacă cineva a dat o căruță de bani pe un asemenea program, poate că mai dă o căruță ca să realizeze ce și-a pus în gând în comunicatul important pentru țară.
Înțelegând în sfârșit ce vroia să-i transmită Sile, Daniel strânse mai bine dosarul la piept și se îndreptă spre biroul comandantului de secție. Nu-i făcea plăcere să dea ochii cu șeful lui, dar se pare că n-avea încotro. Mai bine să-i spună din timp despre ce-i vorba decât să regrete mai târziu.
Fu nevoit să aștepte aproape o jumătate de oră până când se termină operativa de dimineață, dar în cele din urmă intră. După ce ușa se deschise, colonelul Rădulescu îi făcu semn să intre și să se așeze, apoi întrebă:
— Cum e, domnule căpitan, serviciul la noi? Te-ai adaptat?
— Oarecum, domnule colonel.
Colonelul arătă din ochi spre dosarul pe care căpitanul îl strângea la piept.
— Ia spune, ce vânt te-aduce la mine?
— Maiorul Stamate este liber astăzi și eu am fost sfătuit de cei de la Departamentul Tehnic să vă supun atenției acest dosar.
Colonelul întinse mâna peste masă și spuse:
— Păi, ia dă-l încoace să văd despre ce anume-i vorba. Și te rog, dacă se poate, să te exprimi mai puțin protocolar. Așa am deveni ceva mai operativi.
Deschise dosarul și, după ce citi titlul mesajului, spuse:
— Văd că are numai o pagină, așa c-am să-l citesc cu voce tare și te rog să mă urmărești, să vezi dacă observi vreo notă disonantă.
— Am înțeles, spuse căpitanul și colonelul Rădulescu începu să citească rar și cu dicție:


COMUNICAT IMPORTANT PENTRU ȚARĂ

„Mai țineți minte vechiul cântec românesc „Am un leu și vreau să-l beau”? Cam în aceeași situație sunt și eu, cu o mică diferență: am câteva miliarde. Nu de lei, ci de dolari, și nu vreau să-i beau, ci vreau să salvez România cu ei!
Sunt sigur că dac-aș fi ținut un discurs într-o sală oricât de mare, pronunțând aceste cuvinte n-aș fi obținut decât câteva râsete politicoase. Fiind scrise pe un blog, probabil c-am obținut aceleași râsete, dar mai moderate – de obicei nu prea râdem atunci când n-are cine să ne-audă.
Dar nu contează ce credeți: în cel mult trei ani România își va relua locul între națiunile lumii și vreau să fac în așa fel ca orice român care va călători în străinătate, să se simtă mândru că este român și să fie tratat cu respectul pe care-l merită. Pentru că, să fie clar! Românul de rând are toată admirația mea. Clasa politică este cea care mă dezgustă și pe care va trebui s-o trag puțin de urechi.
Cum voi face asta? E simplu: impunând celor pe care i-am ales să ne conducă să o facă cu demnitate și cu respectul cuvenit celor care i-au votat.
Voi începe prin a solicita parlamentarilor noștri să respecte voința poporului: în 22 noiembrie 2009 a avut loc un referendum la care 77,78% dintre votanți s-au exprimat pentru trecerea la parlament unicameral și reducerea numărului de parlamentari la 300.
Întrucât, conform Constituției României, poporul își exercită suveranitatea atât prin reprezentanții aleși în Parlament, cât și direct, prin referendum, Parlamentul este obligat să acționeze în sensul dat de rezultatul înregistrat. Pentru trecerea la Parlament unicameral este necesară modificarea Constituției, procedură care se validează printr-un alt referendum. Reducerea numărului de parlamentari se face prin lege organică, inițiată și adoptată în Parlament și promulgată de șeful statului.
Au trecut șase ani și Parlamentul, care ar fi trebuit să acționeze în sensul dat de rezultatul referendumului, n-a luat nici o măsură, așa că m-am gândit să-i ajut nițel pe stimații parlamentari, așa că hotărăsc:
Dacă de astăzi într-o lună Parlamentul României nu este transformat într-unul unicameral și redus la 300 de parlamentari, voi extrage online numele unui parlamentar, la întâmplare, și voi pune o recompensă de un milion de dolari pe capul lui.
Știu ce-o să mi se reproșeze: că nu-i timp și că trebuie respectate anumite aspecte legate de procedură, la care eu o să răspund - ați avut timp șase ani! Acum dați procedurile pe „repede-înainte” și rezolvați, altfel veți fi decimați.
A, era să uit de bonusul meu pentru parlamentari. Ca pedeapsă c-ați întârziat atâta, mă gândesc c-ar fi bine să vă limitați indemnizațiile la un salariu mediu pe economie, poate astfel veți fi interesați să-l faceți să crească la un nivel decent. Și fără nici un fel de pensii suplimentare, sau ale drepturi, pe care să vi le votați voi, între voi.
Comentariilor și întrebărilor de bun simț le voi răspunde pe blog, iar pe cele copilărești sau nesimțite le voi șterge. Deci urmăriți, vă rog, cu atenție blogul meu, pentru că exact peste o lună, dacă nu mi se îndeplinesc cumva cererile pân-atunci, va avea loc marea tragere la sorți a ”câștigătorului”. Ne vedem pe 1 aprilie, la tragerea la sorți online, de la ora 12.
Aș fi vrut să semnez altfel, dar cel mai potrivit mi se pare totuși JUSTIȚIARUL.”


Colonelul Rădulescu rămase încruntat și tăcut minute întregi după ce termină de citit Comunicatul, cum avea să-i rămână numele în arhiva serviciului, apoi sublinie câteva pasaje și abia pe urmă privi spre căpitan, care aștepta răbdător pe scaun:
— Și vrei să spui că cei de la Departamentul Tehnic au spus c-am avea motive să-l luăm în serios?
— Da, domnule colonel... în primul rând datorită costului programului care permite ascunderea localizării mesajului.
— Dar dumneata ce crezi căpitane?
Căpitanul Daniel Enescu ridică neajutorat din umeri și se scuză:
— Știți, eu am mai puțin de două luni de când m-am transferat în Direcție și încă nu mi-am putut forma o părere despre…
Colonelul îl întrerupse cu un gest:
— Cu atât mai mult vreau o părere sinceră de la dumneata. O părere neviciată de vechile cazuri, la care colegii dumitale au participat.
Văzând că ezită, îl încurajă:
— Hai, spune! Ai să vezi că noi suntem obișnuiți să dezbatem pe toate părțile un caz și să ne spunem părerea chiar dacă greșim. Nu vor exista consecințe, crede-mă.
Căpitanul oftă adânc și spuse dintr-o suflare:
— Dacă-i pe așa, cred că este acțiunea teribilistă a unui puști de bani gata, care n-are ce face. O fi făcut rost de bani ca să cumpere programul ăsta, sau l-o fi realizat chiar el. Puștii ăștia născuți cu calculatorul în brațe sunt teribili de pricepuți...
Colonelul reciti încă o dată pasajele subliniate de el, apoi întrebă:
— Compartimentul psihologic l-ai consultat?
— Nu, domnule colonel. Abia am primit Comunicatul.
La Compartimentul Psihologic era angajată o consultantă externă o tânără de numai 25 de ani, Cristina Vagner, o roșcată cu ochii verzi căruia căpitanul, încurajat de zâmbetul ei sincer, i-a cerut o întâlnire încă după primele vorbe schimbate. N-a fost întâmpinat cu un refuz propriu-zis, cât mai ales cu o amânare. Între timp fusese avertizat de maiorul Stamate c-ar fi mai bine să aibă grijă, deoarece avea impresia că între frumoasa roșcată și comandantul lor relațiile erau cam apropiate, pentru că-i văzuse îmbrățișându-se de câteva ori. Deși îi venea greu să creadă așa ceva, căpitanul hotărî să-și mai tempereze avântul și nu-și mai reînnoi invitația.
Colonelul dădu din cap și apăsă pe butonul interfonului vorbind cu secretara:
— Cristina de la Psihologie să vină până la mine.
Căpitanul Enescu plecă ochii în jos și se gândi: ”Îi spune Cristina... înseamnă c-o fi ceva din ce spune Stamate”.
Se ridică politicos când intră tânăra fată, dar aceasta nu avu ochi pentru el, ci se repezi direct în brațele colonelului:
— Credeam că ești supărat pe mine. De trei zile nu te-am mai văzut.
Colonelul se desprinse cu greu din îmbrățișarea fetei și încercă s-o tempereze:
— Hei, mai ușor, te rog. Nu vezi că nu suntem singuri…
Cristina aruncă o privire fugitivă spre căpitan, apoi spuse:
— De el nu prea mai îmi pasă. E complet neserios.
Colonelul se încruntă și spuse:
— Cum poți să spui așa ceva? Abia l-ai cunoscut.
Cristina zâmbi larg:
— Păi, cum ai putea să-i spui unui om care te invită la masă și pe urmă te lasă baltă?
Căpitanul se înroși, apoi încercă să se scuze sub privirile amuzate ale colonelului, care spuse zâmbind:
— Hai, să lăsăm certurile astea de îndrăgostiți pentru când veți fi singuri și-acum să ne concentrăm pe comunicatul ăsta ”important pentru țară”.
Îi întinse fetei dosarul și-i făcu semn să ia loc ca să-l citească. Cristina îl citi o dată, apoi închise dosarul și privi cu ochii pierduți undeva pe fereastra biroului. Apoi reciti încă o dată pagina din dosar și în cele din urmă spuse:
— Bănuiesc că vreți un profil psihologic cât mai amănunțit al tipului.
— Mda, mormăi colonelul. Ne-ar prinde bine și adresa lui, sau măcar numărul de telefon, dar o să ne mulțumim cu ce ne dai. Spune, deci!
— Ar trebui să studiez documentul mai atent, dar dintr-o primă lectură vă pot spune în mod sigur câteva lucruri.
— Să le auzim, spuse colonelul și luă un pix, gata să-și noteze.
Fata bătu cu unghia în document și zise:
— Autorul comunicatului este în vârstă … Aș spune chiar că are în mod sigur peste 65 de ani. Când spun asta mă bazez pe faptul că folosește în text o seamă de cuvinte ușor arhaice și referiri istorice pe care un om mai tânăr nu le-ar folosi. Este român și a copilărit în România. Posibil să provină dintr-o familie săracă. Cândva, în copilărie, în mod sigur a ascultat undeva, în vreo cârciumă, cântecul „Am un leu și vreau să-l beau” și l-a impresionat suficient de mult încât să-l amintească în ceea ce el consideră a fi un comunicat important. Apoi subliniez că este posibil să n-aibă chiar atâtea miliarde de dolari câte spune el, dar în mod sigur dispune de ceva bani. Este obișnuit să comande și oamenii să se miște în jurul lui repede, pentru a-i îndeplini dorințele. Vă avertizez să-l luați în serios, înainte să decimeze Parlamentul.
Fata părea atât de hotărâtă în ceea ce spunea, încât colonelul ridică mirat ochii de pe foaia de hârtie pe care scria:
— Pari foarte sigură pe ceea ce spui.
— Sunt. Căutați-l și găsiți-l, pentru că altfel o să vă pară rău.
Colonelul arătă spre căpitan:
— Colegul ăsta al nostru este convins că este opera unui puști teribilist.
Tânăra fată ridică doar din umeri și privi încruntă spre căpitan:
— La ce te poți aștepta din partea unui om care te invită la masă și pe urmă te lasă baltă?
Colonelul privi încruntat spre căpitan și spuse:
— Tinere, te rog să ai grijă cum te comporți cu fata asta. Este singura mea nepoată și n-aș vrea să fie dezamăgită de serviciul nostru.
— Am înțeles, spuse spășit căpitanul și fără să vrea fața i se lumină, în timp ce-l drăcuia în gând pe maiorul Stamate, cu bănuielile lui cu tot.
Cristina puse pe biroul colonelul dosarul din care citise, apoi întrebă:
— Mai aveți nevoie de mine?
La semnul negativ al colonelului se ridică de pe scaun și salută scurt din cap spre căpitan, se îndreptă spre ușă, dar înainte să o deschidă spuse:
— Dacă invitația aia la masă mai este valabilă, te anunț că diseară sunt liberă.
Ieși lăsând în birou un căpitan roșu ca focul și-un colonel care mustăcea făcându-și de lucru cu dosarul care avea să devină tot mai fierbinte cu fiecare zi care avea să treacă.






Cap. 6

O cină picantă


Restaurantul Roata Norocului era deschis doar de câțiva ani, dar își căpătase o binemeritată reputație printre cunoscători. De obicei era greu să găsești o masă liberă fără rezervare, dar căpitanul Enescu era un obișnuit al localului și n-a fost nici o problemă pentru el să obțină o masă cu două locuri în ultimul moment.
Deoarece Cristina habar n-avea de locul unde se afla restaurantul, a rămas stabilită să meargă să o ia de acasă așa că se prezentă fix la ora șapte în fața blocului unde locuia. Căpitanul Enescu avea un Ford Mustang albastru metalizat, destul de nou, și de care era tare de mândru. Politicos, coborî și îi deschise portiera când o văzu ieșind din bloc.
— Te rog să nu te uiți spre bloc, îl rugă ea după ce urcă în mașină.
— De ce? întrebă el. Ești urmărită?
Fata plecă capul în jos zâmbind:
— Mama, o soră mai mică și cel puțin trei vecine care nu se vor culca până la unu noaptea, ca să afle la ce oră am sosit.
Căpitanul porni încet mașina și, după ce se înscrise în trafic, se întoarse spre fată și-i spuse zâmbind:
— Dacă vrei, poți să rămâi până dimineața la mine și-atunci precis o să le bagi în ceață.
Fata zâmbi și nu mai spuse nimic până au ajuns la intrarea în restaurant. Parcarea era aproape liberă și el îi explică că se va aglomera abia mai târziu, după ce va începe programul artistic.
Au intrat și-au fost conduși de șeful de sală la o masă mai retrasă. Orchestra era destul de departe ca să nu deranjeze, iar Cristina privi curioasă ambianța destul de ciudată a restaurantului. Peste tot era expus la vedere simbolul restaurantului. Începând de la rustice roți de căruțe, prinse pe pereți, și până la mesele rotunde din sală, totul era sub semnul roții. Ba mai mult, în mijlocul sălii era fixată o imensă roată care se putea roti, așa cum se întâlneau prin bâlciuri, pe vremuri.
— Asta la ce mai servește? întrebă Cristina curioasă.
Daniel ridică puțin stânjenit din umeri de parcă ar fi evitat să răspundă, dar la privirea curioasă a fetei spuse:
— Spre sfârșitul programului artistic, de roată este prinsă o fată îmbrăcată numai în slip și-n timp ce roata se învârte, clienții pot încerca, contra cost, s-o lovească cu o minge...
— Dar este îngrozitor! spuse oripilată Cristina.
— Nu-i chiar așa de grav, pentru că mingile sunt din burete și impregnate în puțină vopsea ca să se poată identifica locul unde a fost atinsă fata.
— Nu la asta mă refeream, ripostă Cristina, ci la faptul că este degradant. Atât pentru fată, cât și pentru participanții la porcăria asta. Sper că n-ai de gând să participi la așa ceva… cel puțin nu cu mine de față.
Păru liniștită de negarea vehementă a unei asemenea posibilități și rămase privind lung la roata din mijlocul sălii și la cătușele din catifea de care urma să fie prinsă fata.
— Acum nu c-aș fi foarte curioasă… dar care este scopul acestui spectacol barbar? Bănuiesc prețul este destul de piperat ca să arunci cu mingi...
— O sută de euro trei lovituri și bărbatul care o lovește are dreptul să sărute locul pe care l-a nimerit.
— Doamne ce dezgustător, spuse fata și nu mai reuși să spună altceva pentru că lângă masa lor se prezentă un chelner stilat, cu o figură bonomă, care se înclină și-i salută politicos.
— Am o bănuială despre ce-ați dori dumneavoastră, domnule căpitan, dar n-am aflat încă gusturile domnișoarei care vă însoțește.
Cristina ridică din umeri, părând că nu și-a revenit încă de pe urma noutăților tocmai aflate spuse:
— Atâta vreme cât nu mă legați de roata aia, o să iau același lucru ca și căpitanul, răspunse ea.
Chelnerul se înclină din nou și spuse:
— Am înțeles. Deci două porții de biftec tartar și vin de Porto.
Se îndepărtă grăbit în direcția bucătăriei, iar Daniel spuse:
— Ar fi trebuit să te avertizez poate de gusturile mele mai exclusiviste, dar crede-mă, în tot Bucureștiul, numai aici se poate mânca un biftec tartar adevărat. Și numai preparat de Gilu, cel mai mare specialist din câte știu. Dacă vreodată vrei să impresionezi pe cineva, aici este locul unde poți s-o faci. Indiferent cât de aglomerat este, vorbești cu Gilu și se rezolvă.
Fata zâmbi și spuse mai în glumă, mai în serios:
— Frica mea este să n-ajung pe roată, nu ce-o să ne-aducă ospătarul de mâncare. Atâta vreme cât nu mișcă în farfurie promit să o mănânc.
Căpitanul Daniel privi lung spre roată și spuse zâmbind:
— Păi, din câte am observat, există o fată voluptoasă, angajată de restaurant exact pentru așa ceva care este pusă în fiecare seară pe roată. Dar să știi că pare o idee bună să se facă o tragere la sorți dintre cliente… cred c-am să vorbesc cu patronul despre asta...
Fata ridică mâinile ca pentru a se apăra:
— Să mă anunți din timp dacă se va ajunge vreodată la idioțenia asta, ca să nu mai calc pe aici.
— Era o glumă, ce naiba! se apără Daniel. Uită-te și tu în jur! Pe unele din exemplarele feminine de-aici nu le-ar ține nici Roata Londrei...
Vru să mai spună ceva, dar chiar atunci lângă ei se înființă chelnerul, care împingea o masă pe rotile în formă - de cum altfel? - de roată.
Lângă ei începu un spectacol care ar fi adunat mii de vizualizări pe youtube dacă ar fi fost filmat și încărcat pe internet. Cu un satâr extrem de ascuțit, chelnerul începu să toace carnea de vită cu o viteză și o dexteritate care ar fi făcut orice prestidigitator invidios.
— Așa cum i-am explicat mai demult și domnului căpitan, îi spuse chelnerul fetei care îl urmărea fascinată, uneori se folosește pentru asta mașina de tocat, dar este o adevărată degradare a meseriei. Numai satârul este cel care te poate ajuta să simți cu adevărat granulația optimă și momentul când trebuie să te oprești.
Un alt tânăr aduse un coș cu pâine prăjită și sosul în timp ce ospătarul, folosindu-se de o formă rotundă, așeză cele două porții pe câte un fund de lemn, tot rotund, puse alături verdeața și caperele și la urmă răsturnă gălbenușul de ou deasupra.
Desfăcu vinul, le turnă în pahare și le ură poftă mare, apoi se retrase ca să-i poată degusta capodopera culinară.
Un timp au mâncat în tăcere și se vedea că fata făcea eforturi ca să nu se arate afectată de iuțeala sosului Tabasco. Pusese sosuri la fel ca și Daniel, dar abia pe urmă și-a dat seama că bărbatul din fața ei era probabil obișnuit cu preparatele pe care ea le servea acum pentru prima dată.
Pe de altă parte, era preocupată la gândul că la sfârșitul mesei el o va invita acasă la el, așa că nici n-a mai fost atentă la felurile care au urmat. Abia la desert și-a amintit de o anchetă pe care profesorul care le preda cursul de „Psihologia cuplului și a sexualității” i-a pus s-o realizeze printre colegi. Erau în anul întâi și destul de inhibați de temă dar, spre uimirea lor colegele din anii mai mari, au răspuns fără probleme la întrebarea: „ După câte întâlniri ar trebui să faci sex?”
A fost o surpriză pentru ea cele mai multe fete au răspuns că la a treia întâlnire, iar una dintre ele a fost mai explicită: „chiar dacă îți vine să sari pe el, ar trebui să te abții cel puțin până la a treia întâlnire, altfel riști să creadă că ești curvă”. Pe Cristina, care se știa o pudică și o cumințică, rezultatele testului au șocat-o pur și simplu. Iar faptul că, dintre toate studentele, a fost pusă să prezinte rezultatul în fața unui amfiteatru plin de studenți n-a încurajat-o absolut deloc. Și nici întrebările iscoditoare al profesorului, pe care ea îl credea mai degrabă ușor pervers decât sincer interesat de materie.
Chiar dacă au trecut atâția ani de atunci, tot își mai amintea de roșeața care îi pudrase obrajii când citea cu glas scăzut rezultatele testului. Nu mai era nici foarte pudică și nici foarte cumințică, iar în timp de ciugulea din desert se hotărî. „ În seara asta îi voi spune că trebuie să mă ajung totuși acasă. Asta, bineînțeles, dacă îmi va propune să merg la el...”
— Prăjitura „Valurile Dunării” își are originile în cofetăriile din Viena secolului trecut și este formată dintr-un strat de blat de pandișpan separat de un strat de vișine și de unul de vanilie, ondulate ca valurile Dunării și învelite apoi într-un strat generos de ciocolată cu unt.
Explicațiile căpitanului veneau ca de undeva departe în vreme ce ea se întreba când a fost de acord să comande acest fel de prăjitură, pentru că probabil o întrebase și pe ea.
— E foarte bună, trebui ea să admită, dar îți dai seama că pentru asta va trebui să stau cel puțin o oră în plus la sală.
— Fii serioasă, spuse încet căpitanul și se întinse peste masă, prinzându-i ușor mâna. Arăți prea bine ca să te îngrijorezi pentru siluetă.
Cristina mai luă o linguriță din ceea ce părea a fi Dunărea la Cazane, după cât de învolburate păreau valurile din vanilie și vișine, fără să răspundă nimic de frică că vocea ar trăda-o. Deși se simți înfiorată de atingerea lui, își trase discret mâna prefăcându-se că are nevoie de ea pentru a folosi șervețelul.
După ce se șterse delicat la gură spuse, încercând să pară cât mai relaxată:
— Ar trebui să mergem acum. N-aș vrea să se neliniștească ai mei. Le-am spus că voi fi acasă cel târziu la miezul nopții.
— Mergem dacă vrei, spuse el calm și făcu semn chelnerului să se apropie pentru nota de plată.
Pe drum au discutat destul de puțin. Ea era îngrijorată dacă cele două pahare de vin băute nu-i afectau reflexele de șofer, dar el o asigură că nu este cazul să se îngrijoreze deoarece biftecul tartar probabil că le-a anulat efectul și că este mai îngrijorat de faptul că, având amândoi nume de mari muzicieni, probabil că erau predestinați.
„Acum o să mă invite!” își spuse ea, dar el își savura gluma, fără să mai adauge și altceva, iar ea tăcu îmbufnată până acasă, fără să știe dacă era dezamăgită că nu poate să-l refuze sau dezamăgită pur și simplu.
După ce a coborât din mașină, Cristina a așteptat la ușa de la intrarea în bloc până când mașina a luat colțul. I-a făcut o singură dată cu mâna pentru că, deși luminile de peste tot erau stinse, era convinsă că pensionarele de serviciu erau la post și-i studiau fiecare mișcare.
Când ajunse în fața ușii căută cheia să deschidă, însă ușa se deschise cu mult înainte de a-și găsi ea cheia și mâinile surorii ei mai mici au tras-o grăbite înăuntru:
— Ei, cum a fost? Zi repede cum a fost!
N-apucă să răspundă pentru că mama ei a privit-o atentă din capătul holului și-a spus dând alene din mână:
— Ei, cum să fie? În sfârșit o văd și pe mofturoasa noastră îndrăgostită.
— Ei, îndrăgostită! riposta sora ei cu țâfnă. E doar o aventură ca oricare alta...
După ce-au adormit toți din casă Cristina a sunat-o pe Adriana, cea mai bună prietenă a ei, colegă de grădiniță, școală și apoi de facultate. Nu exista secret pe care să nu i-l împărtășească. Înțelegerea a fost ca, indiferent de ora la care se întoarce de la restaurant, s-o sune și să-i dea vești. A sunat-o și i-a dat de știre că s-a întors cu bine, dar nu avea încă ce vești să-i dea, pentru că era prea confuză. Urmau să se întâlnească a doua zi și să-i povestească mai multe.
Târziu în noapte, chinuindu-se să adoarmă deși a doua zi trebuia să se ducă la muncă, se strădui să ghicească cine are dreptate: mama sau sora ei.
Aproape de dimineață, pe când somnul o prindea în mrejele lui, hotărî: „E doar o aventură, dar sunt îndrăgostită...”


Cap. 7

Altă cină cu picanterii


Înainte de a pleca spre serviciu, Cristina a sunat-o pe Adriana ca să o invite la masă la restaurantul pe care tocmai îl descoperise. Deși fusese atentă la conversația cu Daniel, a fost atentă și la cele ce se petreceau în jurul ei și a văzut că mai erau mese ocupate numai de femei, așa că nu aveau să iasă în evidență cu nimic. Aproape fără să își dea seama a observat că a început să-i spună pe numele mic chiar și numai când se gândea la el. Din câte îți amintea cândva aseară între primul și al doilea pahar de vin au stabilit ca atunci când erau singuri să își spună pe nume.
Puțin mai târziu a sunat la restaurant și l-a căutat pe Gilu rugându-l, dacă poate, să-i rețină aceeași masă unde a servit masa cu căpitanul. Spre surpriza ei, bătrânul chelner și-a amintit imediat de ea și i-a spus că poate să vină oricând, pentru că este binevenită.
În timp ce-o aștepta în taxi pe Adriana să meargă amândouă la restaurant, profitând de faptul că șoferul era un om taciturn, preocupat mai degrabă de jocul lui de pe telefon decât de o conversație cu ea, încercă să-și analizeze sentimentele. Ce era cu dorința ei atât de bruscă să ia cina cu prietena ei în restaurantul unde fusese cu numai o seară în urmă împreună cu colegul ei. Nu cumva era pur și simplu dorința de a regăsi iar locul unde s-a simțit atât de bine cu el și nicidecum dorința de a-i arăta Adrianei exotismul localului? Și mai era o întrebare la care nu apucă să-și răspundă: dacă se simțea atât de bine cu el, de ce voia să-i arate restaurantul prietenei ei și nu să ia cina cu căpitanul? Prin minte îi trecea o posibilă explicație. Pe căpitan avea să-l vadă în curând tot timpul, pe când, dacă relația cu Daniel avea să se transforme în ceva serios, știa că ieșirile cu prietene, oricât de bune ar fi, se vor rări inevitabil.
Nu apucă să adâncească gândul ce abia îi venise pentru că Adriana deschise intempestiv ușa taxiului și, moartă de curiozitate, îi făcu semn că pot pleca. Era o meticuloasă și altădată și-ar fi cerut scuze pentru cele cinci minute de întârziere, dar acum se părea că se contaminase de entuziasmul Cristinei și abia își stăpânea nerăbdarea.
După ce se instalară la masă și au făcut comanda, a privit cu ochi mari Roata Norocului. Iscodind atentă în jur, Adriana spuse:
— Să știi că, dacă se pune în practică ideea ca și clientele să poată fi puse pe Roată, cred că m-aș risca și eu o dată. Știi, mi-aș pune costumul de baie acela minuscul… ala albastru pentru care m-ai certat tu.
Cristina îi dădu ușor peste mână și-i spuse:
— Ești nebună? Ce-ți veni?
Adriana privi pe furiș în jur:
— Păi, uite-te și tu ce masculi bine sunt pe-aici... Va trebui să vorbesc cu cel care învârte roata să n-o învârtă prea tare, ca să fiu sigură că tipul nimerește unde vrea el…
Chicotele fetelor au atras o privire plică de reproș din partea lui Gilu, care toca atent carnea pe o măsuță apropiată și, chiar dacă a auzit ce-au vorbit fetele, s-a prefăcut că n-a înțeles.
După ce le-a servit biftecul tartar și le-a urat poftă bună, Gilu a dat să se retragă, dar Adriana mai avea o întrebare:
— Domnule dragă, aș avea o întrebare... așa, mai delicată…
La privirea lui atentă și întrebătoare Adriana continuă:
— Despre biftecul acesta tartar se zvonesc o mulțime de lucruri. Din câte am înțeles, dumneata prepari cel mai bun biftec de acest fel din tot Bucureștiul…
Gilu se înclină politicos și așteptă ca fata să continue:
— Ei bine, ezită ea, mă întreb dacă nu cumva, printre alte calități, biftecul tartar n-are cumva și rolul de afrodiziac?
Bătrânul chelner se pare că auzise multe la viața lui, pentru că încasă întrebarea demn, fără ca pe față să-i tresară nici un mușchi.
Tuși ca să-și dreagă vocea și răspunse:
— Biftecul tartar se bucură de multe calități și cred că trezește în subconștientul domnilor care îl mănâncă amintiri din vremea când carnea nu se gătea, ci se mânca mai ales în stare crudă. Acum, în ce măsură aceste amintiri se leagă și de alte instincte predominante din acele vremuri n-aș putea să spun, dar vă asigur că domnii apreciază foarte mult acest fel de mâncare.
— M-a lămurit mai mult de o grămadă, spuse Adriana ușor bosumflată, turnându-și o porție generoasă de sos Tabasco.
Cristina se simți răzbunată privind la ea cum încearcă să scape de focul din gură cu o porție de apă minerală, care mai mult turnă gaz pe foc. Îi spuse făcând pe cunoscătoarea:
— Mai bine ai fi luat sos Worcester. Este ceva mai comestibil… și mai aromat după părerea mea.
Într-un târziu, când Adriana putu vorbi în cele din urmă, se apropie de Cristina și spuse în șoaptă:
— Fac ceva pe părerea ta. M-ai bine mi-ai fi spus că drăcia asta este iute ca dracu’...
Cina s-a încheiat într-o stare de bună dispoziție și numai împotrivirea fermă a Cristinei a făcut ca seară să nu se prelungească la altă masă, acolo unde doi bărbați le priveau insistent.
— Fraiero! îi spuse Adriana la plecare. Te-ai îndrăgostit ca o puștoaică, dar las’ că rezolv eu asta...
Cristina, amețită puțin de vinul tare, luă asta ca pe o continuare a glumelor pe care Adriana le-a spus toată seară și avea să treacă mult timp până să-și de-a seama că ar fi trebuit să ia amenințarea ceva mai în serios.








Cap. 8

Un tunet în depărtare


A doua zi dimineață căpitanul Daniel Enescu fu informat, la intrarea în clădire, că trebuie să se prezinte urgent la comandant. A trecut prin birou exact cât să-și lase scurta și servieta, apoi urcă direct la comandant. Secretara, de bună seamă informată, îi făcu un semn discret să intre.
Colonelul Rădulescu privea încruntat la un dosar deschis, aflat pe birou, în fața sa. Deși nu putea să-l vadă, căpitanul ar fi putut să jure că era vorba de cel cu Comunicatul pe care-l printase el ieri.
— Ia loc, căpitane, și fă-te comod. Am mai convocat câteva persoane și le aștept să ajungă dintr-un moment în altul. Va trebui să analizăm mai atent dosarul pe care mi l-ai adus ieri, pentru c-au mai apărut câteva indicii.
Închise dosarul și se plecă peste birou, ca pentru a-l vedea mai bine pe tânăr.
— Dar până ne sosesc invitații, ia spune-mi, cum s-a desfășurat întâlnirea de-aseară? Sincer să fiu, mie mi-ar fi frică să mă întâlnesc cu o femeie cu profesiunea ei... Aș avea tot timpul senzația că-mi citește gândurile.
Căpitanul se încruntă ușor înainte de-a răspunde:
— Păi, cam așa am avut și eu impresia. Plus c-am pornit în relație oarecum cu stângul…
— Cum așa? întrebă colonelul curios.
— Păi, ca să-ncerc o apropiere mai bruscă și să-mi forțez puțin norocul, am spus că poate suntem predestinați să fim împreună datorită faptului că amândoi avem nume de muzicieni celebri.
Colonelul hohoti vesel:
— Din câte o cunosc, și o cunosc bine, este exact genul de jocuri de cuvinte pe care nu le suportă.
Căpitanul înclină vinovat capul:
— Oricum, toată seara m-am comportat exemplar așa că, poate, totuși, până la urmă și-a făcut o impresie bună despre mine.
— Înțeleg, spuse colonelul și vru să mai adauge ceva, dar intră Sile, după o bătaie scurtă în ușă.
— Am informații noi, spuse Sile dintr-o suflare și arătă spre dosarul pe care-l ținea în mână.
Colonelul îi făcu semn să ia loc lângă căpitan și spuse:
— Este posibil, dar hai să mai așteptăm câteva minute până vine toată lumea, ca să nu spui de două ori aceleași vorbe.
La puțin timp după asta, pe ușă intră Cristina Vagner care, după ce fu poftită de colonel, se așeză pe-un scaun lângă căpitanul Enescu și-i zâmbi scurt, apoi se adânci în studierea hârtiilor pe care le adusese cu ea.
Sile se foi pe scaun și întrebă:
— Mai așteptăm pe cineva?
Scutură din dosarul pe care-l avea cu el și se vedea că ardea de nerăbdare să spună noutățile. Colonelul privi la ceas și spuse:
— Încă un minut, te rog. Cei de la SRI au promis că trimit și ei un om, pentru că sunt îngrijorați de aceeași problemă.
Nu termină bine de vorbit și secretara îl anunță pe domnul Moldovan. În încăpere intră un bărbat între două vârste, cu un zâmbet timid, care se așeză precaut pe scaunul indicat de colonel. Avea o înfățișare ștearsă și toți, în afară de colonel care îl cunoștea dinainte, l-au privit ușor dezamăgiți. Își închipuiseră că un agent SRI ar trebui să arate cu totul altfel, nu ca un șoarece de bibliotecă...
— Ei, acum că ne-am adunat toți, putem începe. Spune, tinere, ce noutăți ai? îl îndemnă el pe Sile.
Sile deschise dosarul, dar nu păru să aibă nevoie de el deoarece spuse pe nerăsuflate:
— În urmă cu vreo trei luni, în comunitatea destul de restrânsă a hackerilor s-a vehiculat zvonul că unul din ei a scris un program care poate ascunde IP-ul calculatorului mult mai bine decât oricare program dedicat, cum ar fi CiberGhost-ul, și asta fiindcă era scris după un algoritm cu totul nou. Hackerul se numește AngelCode și pentru a-și proba afirmațiile a provocat comunitatea hackerilor să-i depisteze locația. După două săptămâni în care nimeni n-a putut să-l localizeze, AngelCode a scos programul la vânzare și l-a vândut în mai puțin de 24 de ore unui cumpărător rămas anonim. De atunci nu se mai știe nimic de AngelCode și nici de programul lui, dar noi, cei de la Tehnic, bănuim că este vorba de același program pe care-l folosește autorul Comunicatului.
— Aici cred că aș putea să spun eu mai multe, interveni bărbatul numit Moldovan de către colonel. Ne-am interesat și noi puțin de acest aspect și am aflat că la o săptămână după ce și-a vândut AngelCode programul, cadavrul un tânăr, identificat ulterior de prieteni ca fiind chiar AngelCode, a fost pescuit din Tamisa. Autopsia n-a identificat nici o urmă de violență, iar organele de anchetă au suspectat folosirea unui drog, pentru că tânărul fusese văzut în toiul nopții mergând clătinându-se pe London Bridge. Cei care i-au anchetat decesul n-au făcut nici un fel de legătură între programul creat de el și moartea lui...
— Și credeți că cumpărătorul programului este vinovat de moartea lui? întrebă Cristina încruntându-se.
Agentul SRI plecă capul aprobator apoi, văzând că ceilalți așteaptă totuși o explicație, spuse:
— Chiar dacă probele sunt mai degrabă conjuncturale, noi n-aveam nici o îndoială în privința asta.
Cristina își consultă hârtiile de parcă ar fi vrut să găsească o soluție la problema lor. Clătină din cap și vru să spună ceva, dar se opri mușcându-și buzele.
Colonelul, care îi observase frământarea, o încurajă:
— Spune, ce te neliniștește?
Fata îl privi direct și spuse:
— Mă neliniștește faptul că, dacă această crima este comandată tot de el, la profilul psihologic realizat de mine ieri mai trebuie să adăugăm și faptul că este în mod sigur și psihopat.
Văzând privirile nedumerite ale celor din jur întrebă:
— Vreți să vă dau definiția din manual a psihopatului?
Fără să mai aștepte răspunsul lor, închise ochi și recită rar:
— Un psihopat este o persoană care nu prezintă empatie, mustrări de conștiință, are un comportament lipsit de inhibiții, este deseori carismatică, narcisistă și va face orice ca să-și ducă la îndeplinire un plan.
Ridică din umeri a dezolare și adăugă:
— Dacă așa este Justițiarul vostru, va fi vai de Parlamentul vostru fiindcă „va face orice ca să-și ducă la îndeplinire un plan”. Mai ales dacă are și banii necesari pentru asta... și se pare că-i are...
— Parlamentul nostru... totuși... spuse moale agentul SRI.
Cristina îl privi încruntată:
— Al vostru, fiindcă al meu nu este chiar deloc. De când am împlinit 18 ani n-am votat nici măcar o singură dată pentru că actuala clasă politică mă dezgustă.
— Exact ca pe Justițiar, interveni zâmbind colonelul.
— Da, acceptă fata cu jumătate de voce. Exact ca pe el, numai că eu nu sunt nici psihopată și nici n-am o grămadă de bani.
În birou se lăsă o tăcere stânjenitoare pe care colonelul fu cel care o rupse în cele din urmă:
— Bun. Și ce credeți c-am putea face în cazul de față?
Cum nimeni nu părea dornic să spună ceva, agentul SRI fu cel care spuse:
— Păi, nu prea avem opțiuni, așa că tot ce putem face este să așteptăm. Și, între timp, să monitorizăm atent blogul Justițiarului, să vedem dacă mai apar alte informații. Eu îi voi sfătui pe cei din serviciul nostru să trimită o adresă de avertizare Comisiei de Apărare a Senatului. N-am vrea să fim luați prin surprindere și să fim acuzați de pasivitate în cazul în care situația o impune.
Căpitanul Enescu ar fi folosit poate cuvintele „în cazul în care situația se împute”, dar în principiu găsea bună ideea agentului ,așa că-i spuse colonelului:
— Cred că și serviciul nostru ar trebui să trimită o asemenea hârtie.
Colonelul încuviință dând ușor din cap și-i ordonă:
— Ocupă-te de asta, căpitane.
Le făcu semn că pot pleca, iar el se adânci în lectura de-o pagină a Comunicatului.






Cap. 9

Furtuna se apropie


Gheorghe Pascariu, președintele Comisiei de Apărare din Senat, privi încruntat la foaia de hârtie pe care o avea în față, apoi îi întrebă pe ceilalți membri ai comisiei:
— Ați citit și voi porcăria asta de adresă de la SRI?
Cum nu toți păreau lămuriți, a întors foaia spre ei ca să poată fi văzută de toți cei 21 de membri ai comisiei, prezenți la ședință. N-a obținut decât zâmbete, iar Vasile Flendurici, senator independent, a întrebat:
— Oare n-a observat nimeni că Justițiarul ăsta a promis că tragerea la sorți va avea loc pe 1 aprilie? Asta nu-i altceva decât o păcăleală.
Observația senatorului fu urmată de-un oftat de ușurare și de un hohot eliberator de râs.
Președintele Comisiei interpretă cum se cuvine râsetele și puse adresa în mapa cu documente clasate.


*

La câteva zile, colonelul Rădulescu a convocat din nou echipa care se ocupa de Comunicat, dar pentru că nu se iveau informații noi, ședințele durau destul de puțin, cu îndemnul mobilizator să se urmărească cu atenție orice fir avea legătură cu cazul. Moldovan, agentul SRI, nu se mai deranja să vină, iar în locul lui fusese cooptat maiorul Stamate, care se întoarse de la pescuit. Pe cât de sceptic era căpitanul Enescu, pe atât de convins era maiorul că Justițiarul chiar are de gând să-și pună planul în aplicare. Așa că toți așteptau cu nerăbdare ziua de 1 aprilie și, până la sosirea ei, Sile aduse în biroul colonelului un monitor de mare rezoluție ca să poată urmări cu toții transmisia online, dacă avea să fie vreuna. A anexat calculatorului și o stație grafică pentru a înregistra și prelucra imaginile.
Pe 1 aprilie, la ora 12 fără câteva minute, toți erau cu ochii pe monitor, iar apariția în locul textului a unei imagini nu-i luă prin surprindere. Camera era fixă și se putea vedea o încăpere nu prea mare în care nu se afla decât o masă și, undeva în partea dreaptă, o roată mobilă, ceva de genul celei numite „Roata norocului” și întâlnite pe la jocurile interactive de la anumite televiziuni. Cristinei i se păru ciudat de asemănătoare cu cea văzută cu câteva seri în urmă la restaurant și-și notă să-l întrebe mai târziu pe Daniel despre asta. Dar ce atrăgea atenția erau cele două teancuri de bancnote de pe masă. Datorită felului cum era poziționată camera de filmat, nu se puteau distinge foarte bine ce fel de bancnote erau, dar toți ar fi pariat că era vorba de dolari.
Jos, în stânga, se zărea un contor care arăta o sută și ceva de mii, iar în dreapta monitorului se zărea un alt contor, cu numai câteva zeci de mii, dar care se schimba cu repeziciune și Sile se grăbi să explice:
— Cifrele din stânga par să indice numărul total de vizite pe blog, iar contorul din dreapta pare să indice numărul real de vizitatori online. După cum crește de repede, cred că s-a răspândit pe internet vestea despre cele două teancuri de bani...
Vru să mai spună ceva, dar n-apucă pentru că, undeva în partea îndepărtată a camerei, în spatele Roții Norocului, s-a deschis o ușă și în încăpere a intrat un bărbat. Chiar dacă avea o mască pe față, din felul cum se mișca arăta ca și cum s-ar apropia de vreo 70 de ani. Păși ușor gârbovit și-și puse palmele pe cele două teancuri de bani de pe masă. Privi un timp tăcut spre cameră, apoi înclină ușor teancurile de bani, în așa fel că toată lumea putea recunoaște culoarea verde a bancnotelor.
Le lăsă înapoi pe masă, apoi începu să vorbească. Deși se înțelegea clar ce spune, fără îndoială că folosea un aparat de modificare a vocii, pentru că părea ușor artificială. Dar oricum nimeni nu băgă de seama această mică problemă când începu să vorbească.
— Am aici, pe această masă, două milioane de dolari și fără îndoială că vă întrebați de ce două, când în Comunicat am vorbit numai de unul.
Ridică din umeri și oftă dezolat:
— Păi, credeți-mă c-am fost nevoit. Dacă ați urmărit comentariile de pe blog, ați observat unii troli care-mi aglomerau în mod inutil blogul. Majoritatea comentariilor de acest fel se refereau la faptul că astfel de procese, cum ar fi schimbarea numărului de parlamentari, au loc printr-un procedeu democratic nu prin amenințări cu moartea. Iar, pe de altă parte, că schimbările pe care le solicit sunt de durată și nu se pot face de pe-o zi pe alta. Sunt perfect de acord și-am așteptat șase ani ca democrația să-și spună cuvântul. Cum n-a făcut-o, am procedat în felul meu.
Privi spre cameră, rămânând așa câteva minute în șir.
După o vreme respiră adânc și reîncepu să vorbească:
— În principiu, trolii ăștia cam au dreptate și procesul ăsta este de durată, dar în tot acest timp care a trecut n-am văzut nici măcar o vagă intenție de-a se apuca de treabă. Ziarele aservite puterii nu încetează să mă facă cum le vine la condei: ba psihopat, ba infantil, ba în nu mai știu cum… Poate că au și ele dreptate și sunt psihopat, dar îi rog să nu uite că sunt un psihopat cu bani și pot, într-un fel sau altul, să-mi impun voința.
Arătă cu o mână spre unul din teancurile de bani de pe masă și spuse:
— Ce uită parlamentarii noștri - și trolii puși de ei să mă atace - este că eu am cerut două lucruri clare în Comunicatul meu: parlament unicameral, format din 300 de parlamentari, și modificarea indemnizației parlamentare la nivelul salariului mediu pe economie. Dacă prima cerință să zicem că prezintă niște complicații juridice, printre altele și modificarea Constituției, cea de-a două solicitarea a mea se putea rezolva printr-o simplă ședință în plen a celor două camere reunite. A avut cumva loc? Din câte știu eu nu...
Se opri iar nemișcat privind spre cameră, apoi scutură din cap și bătu cu palma peste teancurile de bani, apoi explică:
— Am să extrag la sorți doi ”onorabili” parlamentari, folosind această roată a norocului, arătă el spre dispozitivul din dreapta încăperii. Unul pentru prima cerință, iar pe-al doilea pentru cea de-a doua și pentru fiecare din ei am să ofer o recompensă de câte un milion de dolari. Banii se găsesc aici, sunt în bancnote folosite, de câte o sută de dolari. La cerere se pot și transfera într-un cont, dacă vânătorul de recompense respectiv dispune de-un cont sigur.
Se opri din vorbit și se apropie de roata norocului pe care o prinse cu palma dreaptă și-i dădu vânt cu putere. Părea că se mișcă destul de greu pe ax, pentru că bărbatul păru să depună un efort considerabil ca s-o pună în mișcare. Roata norocului era cu totul asemănătoare cu cele de prin bâlciuri, sau pe la unele showuri de televiziune, atât că era ceva mai mare și-n loc de numere avea prinse bilețele pe care erau trecute nume.
În timp ce roata încă se mai învârtea, Justițiarul explică:
— Pe marginea acestei roți am prins toate cele 588 de nume ale parlamentarilor, așezate la întâmplare. Pentru că, din motive de securitate, am fost nevoit să mă ocup singur de toată treaba, scrisul nu este foarte citeț, dar sunt sigur c-o să ne descurcăm și-așa. Eventual, va mai mai trebuie s-o gresez nițel, pentru că auziți cum scârțâie.
Roata se oprise s-a oprit în dreptul unui nume și Justițiarul desprinse bilețelul și-l aduse în fața camerei.
— Ia, să vedem cine este primul norocos? întrebă el și citi de pe bilet: este vorba de Flendurici Vasile... Uau! Ce nume! Dacă aveam așa un nume, îmi dădeam dracului demisia și-mi ceream scuze de la alegători că i-am încurcat.
Manevră puțin camera care se fixă asupra unui monitor gigant, aflat pe peretele din stânga.
— Să vedem, totuși, despre cine vorbim, monologă el. Apăsă un buton pe o telecomandă și în curând pe monitor apăru fotografia unui bărbat care privea încruntat spre camera de fotografiat, de parcă poza i-ar fi fost făcută împotriva voinței lui. Avea fruntea îngustă, sprâncenele groase, aproape unite, iar fălcile masive întăreau impresia de masivitate dizgrațioasă.
— Aoleu, că urât mai este! exclamă Justițiarul când dădu cu ochii de fotografia de pe ecran. Ăsta merita împușcat numai pentru faptul c-a îndrăznit să aspire la funcția de senator… Văleu ce față patibulară are… cred că la el s-a referit Patapievici când a spus că românii au fețe patibulare…
Un hohot de râs ușor veni de sub masca Justițiarului, care se apropie iar de roata norocului pe care o repuse în mișcare:
— Al doilea nume pe care-l în avem în seara asta, anunță el după ce roata se opri, este: Țurțuroi Ion. Tot un senator, din câte se pare... Așa sunt senatorii, mai norocoși de felul lor...
Manevră iar camera spre monitor și mormăi ceva neinteligibil când dădu cu ochii de figura de pe ecran.
Arătă iar spre teancurile de bani și, parcă dintr-o dată obosit, spuse:
— Îi rog pe cei interesați de câștigarea acestor bani să ia legătura cu mine pe forumul blogului, ca să stabilim amănuntele. Nu mă interesează cum vor fi lichidați, dar mă interesează să nu greșesc și să dau banii din greșeală altcuiva.
Se îndreptă spre peretele unde era ușa, dar se întoarse iar în fața camerei:
— Ca să nu existe pe urmă discuție, mai bine precizez acum: dacă la o lună de la eliminarea celor doi „norocoși” nu se întâmplă nimic, voi extrage la sorți patru parlamentari... pe urmă opt... și tot așa, până când vom ajunge, volens-nolens, la cei 300 pe care-i dorește poporul român. Se clătină puțin, se sprijini de masă, apoi ieși din încăpere cu pași târșâiți, iar camera a rămas fixată pe cele două teancuri de dolari, în timp ce contoarele care indicau numărul de vizite păreau că nici nu se mai văd din pricina vitezei cu care se schimbau cifrele.
După dispariția de pe monitor a Justițiarului, câteva momente au rămas cu toții tăcuți, apoi căpitanul Enescu arătă cu mâna spre teancurile de bani de pe masă și-l întrebă pe Sile:
— Ai putea să mărești puțin imaginea în zona asta?
Tehnicianul se conformă și apropie cât putu de mult teancurile de bancnote. Din cauza poziției camerei de filmat nu se puteau zări decât muchiile bancnotelor.
Văzând privirile celorlalți îndreptate asupra lui se explică:
— Am crezut, la un moment dat, că s-ar putea ca numai deasupra să fie bancnote autentice, iar dedesubt hârtii obișnuite…
Colonelul clătină din cap:
— La cât timp și bani a consumat pentru punerea în scenă, nu cred că se preta la așa ceva.
Se întoarse spre Cristina:
— Acum că l-ai văzut cum arată și cum vorbește, crezi că acum poți să ne spui mai multe?
Tânăra fată își consultă notițele și-și mușcă ușor buzele înainte de-a vorbi.
— Nu știu dacă ați observat, dar la un moment dat a făcut o pauză destul de lungă în care privea cu ochii spre cameră și părea că este incapabil să-și găsească cuvintele.
Sile manevră stația grafică și ajunse la secvența în care Justițiarul spunea:
„ Ce uită parlamentarii noștri - și trolii puși de ei să mă atace - este că eu am cerut două lucruri clare în Comunicatul meu: parlament unicameral, format din 300 de parlamentari, și modificarea indemnizației parlamentare la nivelul salariului mediu pe economie. Dacă prima cerință să zicem că prezintă niște complicații juridice, printre altele și modificarea Constituției, cea de-a doua solicitare a mea se putea rezolva printr-o simplă ședință în plen a celor două camere reunite. A avut cum va loc? Din câte știu eu nu”.
— Am văzut, spuse colonelul. Și înainte și după acest fragment s-a oprit privind spre cameră, ca și cum s-ar fi pierdut. Ce crezi c-ar putea să-nsemne asta?
— Păi, ținând seama de vârsta înaintată, trădată și prin tremurul ușor al mâinilor pe care probabil l-ați observat, mă gândesc la ce-i mai rău.
— Adică la ce? insistă colonelul. Fii mai explicită și pentru noi, ăștia mai neștiutori.
— Mă refer la boala Alzheimer, spuse sec fata.
Maiorul Stamate zâmbi ușor:
— Păi, și de ce-ar fi asta așa de rău? Poate uită ce și-a pus în gând și ne putem întoarce la treaba noastră.
Colonelul Rădulescu se încruntă la el:
— Până una alta, asta e treaba noastră, maior Stamate!... Chiar dacă nu ne place.
Arătă spre Cristina Vagner și o îndemnă:
— Poți să fii numai un pic mai explicită? De ce-ar fi asta ceva așa de rău?
Cristina ridică blocnotesul pe care-l ținea în mână ca să-l poată vedea toți:
— Aici am creionat principalele simptome ale bolii Alzheimer și, după cum vedeți, pierderea memoriei este primul dintre simptomele bolii.
Bătu cu degetul în al doilea paragraf:
— Dar după cum vedeți este urmat îndeaproape de-o manifestare periculoasă pentru noi: demența senilă. Caz în care presupunem că-și pierde orice urmă de ancorare în realitate.
În încăpere se așternu iar liniștea și cum se părea că nimeni nu mai are nimic de zis Colonelul le spuse:
— În acest caz nu ne rămâne decât să monitorizăm blogul individului și să trimitem o adresă Serviciului de Pază și Protecție, să stea cu ochii pe cei doi pe care a căzut ghinionul.





Cap. 10

Furtuna


Vasile Flendurici, senator independent, privea nerăbdător la Eugen Bordeianu, secretarul Comisiei de Apărare din Senat, care se uita încruntat la foaia de hârtie pe care o avea în față, apoi întrebă nedumerit:
— Domnule Flendurici, să-nțeleg că dumneata vrei să întrunim mâine Comisia de Apărare?
— Exact, punctă senatorul.
Secretarul Comisiei oftă adânc, apoi începu să-i explice:
— Domnule senator Flendurici, aș vrea să vă spun doar atât: mâine este duminică și cei mai mulți membrii ai Comisiei sunt plecați în teritoriu, pentru întâlniri cu electoratul, sau pur și simplu pentru a-și vedea familiile.
— Știu asta... începu senatorul să vorbească, dar secretarul îl opri c-un gest:
— Pe de altă parte, Comisia este programată să se-ntrunească în plenul ei marți, adică numai trei zile mai târziu. Ce-a putut interveni așa de urgent, încât să devansăm cu trei zile convocarea Comisiei?
— Parcă nu ați ști!? se rățoi senatorul. Toată lumea a văzut filmulețul ăla de ieri, că a ajuns să-mi fie frică și să mai merg pe stradă, pentru că am impresia că toți se uită ciudat la mine.
Scoase telefonul și îi arătă înregistrarea în care Justițiarul învârtea uriașa roată și-l alegea să fie primul sacrificat.
— Aaa, făcu secretarul cu falsă compasiune. Despre asta era vorba? Păi, n-ați spus chiar dumneavoastră că-i o simplă glumă de întâi aprilie?
Senatorul puse telefonul înapoi în buzunarul sacoului și spuse morocănos:
— După cum vezi, nu mai arată deloc ca o glumă... Vreau ca SPP-ul să-mi asigure protecție 24 de ore din 24.
Secretarul ridică din umeri:
— OK, dar pentru asta nu este nevoie să întrunim Comisia. Este suficient să trimitem Serviciului de Pază și Protecție o adresă prin care să solicităm asta.
— E în regulă atunci. Vă rog s-o faceți cât mai repede.
— O fac, o fac, îl temperă secretarul. Dar ați uitat că azi e sâmbătă și nu are cine s-o semneze, așa că cel mai repede va ajunge la SPP luni dimineața. Până atunci, poate c-ar fi mai bine să stați mai mult ascuns, presupunând c-ar fi ceva adevărat din ce spune Justițiarul acela…
— Mda, mormăi furios senatorul, care cunoștea și el perfect hățișurile birocrației parlamentare. O să mă ascund în beci și-o să-ncui ușa după mine...
Vru să iasă, dar secretarul mai avea o nelămurire:
— Tot am vrut să-ntreb încă de când am văzut înregistrarea: ce-nseamnă patibular?
— De unde dracu’ să știu eu prostiile astea? răbufni senatorul și ieși trântind ușa.
Secretarul ridică din umeri și, după ce ecourile ușii trântite s-au stins, căută pe google după cuvântul „patibular” și din câteva clikuri ajunse pe pagina dicționarului explicativ, unde află cu uimire că „patibular” înseamnă „care este demn de-a fi spânzurat”.
— La naiba! se miră el. Și eu, care-aș fi jurat că-i vorba de ceva care seamănă c-un pitbul!
Zâmbi ușor când își dădu seama că făcuse această confuzie nu numai datorită sonorității cuvântului, cât mai ales asemănării senatorului c-un pitbul furios. Ridică din umeri și se-apucă să-și strângă hârtiile, privind nerăbdător la ceas. În câteva minute avea să sosească Nadia, tânăra lui secretară, și-avea să uite cu totul de senator și de problemele lui...
Ajuns pe culoar, Vasile Flendurici se opri puțin să-și revină. Nu-i venea să creadă că problema lui era tratată cu atâta indiferență și s-a gândit dacă n-ar fi mai bine să-și petreacă timpul până luni pe undeva, pe-aici, prin clădirea parlamentului. Din câte știa, clădirea era bine păzită și nu putea intra cine, cum voia. Bufetul era deschis și duminica, iar un birou unde să doarmă peste noapte era sigur că s-ar fi găsit la o adică. Mergea cufundat în gânduri și nici n-a observat când a ajuns la capătul culoarului. Tocmai se pregătea să coboare pe scări, cu gândul să mai câștige timp pentru a mai chibzui la ideea cu rămasul peste noapte în clădire, când unul din îngrijitori îl opri:
— Nu vă supărați, domnu’, vreți să m-ajutați să deschid puțin ușa?
Omul avea brațele pline de role de hârtie igienică și alte materiale de curățenie și arăta din ochi spre o ușă micuță, care se zărea în perete.
Se încruntă și vru să treacă nepăsător mai departe, dar ceva din vocea umilă a omului îl făcu să se răzgândească și deschise larg ușa debaralei, făcându-i loc omului să treacă. În loc de asta, omul aruncă tot ce avea în brațe în întunericul debaralei, apoi, cu aceeași mișcare, îl prinse de cravată pe senatorul Flendurici și-l trase după el înăuntru.
— Hei! Ce mama dracului crezi că faci? se revoltă el, dar omul nu răspunse.
În debara era întuneric, dar cum ușa nu se închidea perfect, o ușoară dâră de lumină se strecura de afară și astfel îl putu vedea pe îngrijitor cum scoate un obiect masiv din buzunar. Părea să fie o cheie franceză din câte își dădu el seama. Văzând că acesta se îndreaptă cu viteză spre capul lui, întinse mâna să se apere, dar omul era pregătit și cu stânga îi dădu mâna la o parte, iar cu dreapta îl lovi puternic în tâmpla stângă. Senatorul căzu ca un buștean, iar îngrijitorul scoase din buzunar o lanternă mică și lumină interiorul debaralei. Nu avea mai mult de doi metri adâncime și, după ce se orientă puțin, se apropie de peretele din spate, cercetând din ochi rafturile. Lângă unul din ele găsi ce căuta: un cârlig solid de care erau atârnate mai multe mături și teuri. Încercă cu mâna cârligul și, mulțumit de rezultat, reveni la senator și-i luă cravata de mătase de la gât, făcând din ea un laț pe care-l agăță de cârlig. Sub cârlig puse un dulăpior plin cu detergenți, iar apoi reveni la senator. și îl ridică cu o ușurința care demonstra o bună condiție fizică, îl trase până sub lațul cravatei, urcându-l pe dulăpior, apoi îi petrecu lațul peste gâtul gros.
Trase ușor dulăpiorul de sub picioarele senatorului și așteptă liniștit până când convulsiile omului încetară. Precaut, ca și cum n-ar fi vrut ca să rateze recompensa de un milion de dolari dintr-o simplă neglijență, îi verifică pulsul la gât, dar nu se mai simțea nimic. Scoase apoi un telefon și-i făcu câteva fotografii, apoi ridică din umeri:
— Patibular scrie, patibular facem! șopti el și ieși afară, închise cu grijă ușa în urma lui, o încuie și puse cheia în buzunar, apoi își reluă atitudinea umilă, cu umerii plecați și se depărtă încet.



*

Ion Țurțuroi era la bufetul senatului și amesteca absent cu furculița prin orezul din farfurie. De rața cu portocale abia se atinsese. Se oprise după prima bucată pentru că i se părea că are gust de cenușă, deși era una din specialitățile pe care bucătarul le reușea întotdeauna și care lui îi plăceau în mod deosebit.
Prin cap tocmai îi trecuse aceeași idee ca și senatorului Flendurici și se pregătea să comande un pachet cu bufet rece, urmând să-și caute un birou unde să-și treacă timpul până luni dimineața, când lângă masa lui se opri un bărbat între două vârste, care îl întrebă aproape în șoaptă:
— Permiteți să iau loc, domnule Țurțuroi?
Senatorul ridică ochii și privi în jur pentru că fiind sâmbăta, majoritatea meselor erau libere așa că ridică ochii și-l privi întrebător spre musafirul nepoftit.
Parcă înțelegându-i neliniștea, bărbatul scoase discret o legitimație și-o deschise c-un gest scurt în fața lui:
— Maiorul Mironescu de la SRI, spuse el tot cu voce scăzută.
Senatorul se-ncruntă, fără să știe dacă apariția unui ofițer SRI lângă el era o veste bună sau una rea. Dar exista o cale prin care putea afla, așa că-i făcu semn bărbatului să ia loc, apoi privi în jur, dar nimeni nu părea să-i bage-n seamă.
— Despre ce este vorba? se interesă senatorul, tot cu voce scăzută.
Ofițerul se aplecă puțin spre el și spuse:
— Se pare că așa zisa tragere la sorți a fost de fapt una măsluită, pusă la cale de niște „prieteni” de-ai dumneavoastră.
— Eram sigur! aproape țipă Țurțuroi, izbind furculița pe care o ținea în mână, astfel că aceasta ajunse până aproape de jumătatea mesei.
Ofițerul recuperă furculița și-o puse cu grijă lângă farfuria senatorului, privind fugitiv în jur dar în continuare nimeni nu părea să-i bage în seamă. Discuțiile aprinse nu erau ceva neobișnuit în cantina parlamentului, dar fiecare își vedea de problemele lui.
— Eram sigur că se vor răzbuna, spuse ceva mai calm senatorul, însă niciodată nu mi-am imaginat că se va ajunge la așa ceva.
Ofițerul SRI zâmbi înțelegător și spuse:
— Era de așteptat ca prin atitudinea dumneavoastră demnă să supărați în cele din urmă pe cineva. Noroc că i-am depistat la timp.
Senatorul zâmbi și el, oftând ușurat:
— Mi-ați luat o piatră de pe inimă, zău așa! Când o să-i arestați?
Omul din fața lui zâmbi iar și spuse:
— După cum bine știți, SRI-ul nu poate efectua arestări. Noi doar strângem probe pe care le predăm Poliției sau Procuraturii și ei se ocupă de partea finală. Și fiindcă veni vorba de partea finală, am avea nevoie de ajutorul dumneavoastră.
— Orice, spuse serviabil senatorul, numai să-i văd odată după gratii.
Ofițerul se plecă și mai mult spre senator:
— Poate nu bănuiți, dar noi avem un centru de monitorizare chiar aici, în clădire…
— Aici? se miră copilărește senatorul. N-aș fi ghicit asta niciodată.
— Este disimulat într-o debara folosită pentru curățenie și nu știe prea multă lume de el. Chiar și pe dumneavoastră am să vă rog să uitați c-ați văzut așa ceva, după ce vă arătăm fotografiile care ne interesează.
— Sigur că da. Să mergem! spuse grăbit senatorul și se ridică ager de la masă, bucuros că scăpase de amenințarea care planase asupra lui.
Au urcat amândoi la etaj apoi, când au ajuns în dreptul debaralei, ofițerul SRI a privit precaut în jur, dar cum nu se zărea nimeni, a descuiat ușa și l-a poftit pe senator să intre primul:
— Ce să zic?! spuse senatorul. Deșteaptă treabă. La prima vedere chiar pare o debara folosită pentru depozitarea…
Făcu doi pași în debara, dar s-a oprit brusc pentru că, la puțina lumină venită de pe coridor, zări fața senatorului Flendurici, cu spasmele morții întipărite pe ea. Îngrozit, vru să se întoarcă, dar cel din spatele lui îl lovi brusc în tâmplă cu aceiași cheie franceză folosită și la primul senator. Îl prinse înainte cadă și, cu o mișcare care-i părea extrem de obișnuită, îi răsuci capul într-o parte, aparent insensibil la trosnetul vertebrelor rupte.
Îl întoarse cu fața spre ușă și-i făcu o fotografie cu telefonul, apoi ascultă un timp la ușă, înainte de-a ieși din debara. O încuie cu grijă, apoi mișcă cheia în broască de câteva ori, în sus și-n jos, până când o rupse în interiorul butucului yalei. Își privi mulțumit opera pe urmă coborî cu pași egali la parter și de-acolo afară.


Cap. 11

Vești rele


Ca în fiecare duminică dimineața, căpitanul Enescu își putea permite să mai întârzie o oră, două în pat, motivându-și această lene matinală prin faptul că scrisese la lucrarea de disertație pe care trebuia s-o susțină peste câteva săptămâni. Maiorul Stamate i-a explicat că examenul pentru trecerea la următorul grad era unul dintre cele mai grele, dar după farsa pe care i-o jucase cu nepoata colonelului, începea să nu mai aibă chiar așa de mare încredere în spusele colegului de birou.
Se făcuse ora nouă și tocmai se pregătea să se dea jos din pat când sună telefonul. Era Sile care, c-o voce precipitată, i-a spus:
— Urgent, la sediu! Pe blogul Justițiarului a apărut un anunț că-și va actualiza informațiile la ora zece, iar colonelul mi-a spus să v-adun pe toți.
De obicei, până la unitate făcea mai mult de-o jumătate de oră, dar acum, fiind duminică dimineața și circulația redusă, spera să facă mai puțin. Nu se baza prea mult pe asta, așa că scurtă cât putu de mult ritualul matinal, astfel că în numai zece minute ajunse în mașină. Conduse prudent, dar cu gândul numai la modul cum vor reacționa ceilalți la informațiile pe care le va da Justițiarul. Probabil că lor cel mai mult le-ar fi plăcut să-i anunțe că totul nu era decât o glumă și că ei erau niște proști, dacă au considerat-o altceva.
Mai întâi a intrat pe la Sile ca să se convingă că noutățile provenind de la Justițiar aveau să fie urmărite tot din biroul colonelului.
— Păi, atunci hai, să mergem! a spus el după ce a primit confirmarea. Ceilalți or fi ajuns deja...
Chiar așa era. În lipsa secretarei colonelului, Cristina făcuse un ibric plin de cafea pe care acum îl arăta celor care voiau să se servească. Era zece fără câteva minute și pe monitorul pe care era vizibil blogul Justițiarului imaginea se întrerupse pentru câteva minute, iar când a reapărut, pe masă nu se mai zăreau teancurile de bani. Fix la ora zece ușa laterală se deschise și cel numit Justițiarul își făcu apariția. În ciuda vârstei, de data asta se mișca sprințar și vocea, chiar distorsionată de aparat, se auzea plină de vioiciune.
Se opri în fața mesei și, cu un gest tineresc, ridică ambele mâini cu pumnii strânși și scoase un puternic:Yessss!
După ce se mai liniști, începu să vorbească ceva mai calm:
— Chiar dacă v-am părut atât de încrezător în proiectul meu, să știți că am avut și eu momentele mele de îndoială, pe care abia acum câteva minute mi le-a risipit cineva numit Cobra. Nu mă întrebați cum a reușit ca, în mai puțin de 24 de ore, să se achite de sarcină, dar a făcut-o și banii - după cum vedeți - au plecat deja spre el. Singura explicație ar fi că el este român - lucru de care sincer să fiu mă îndoiesc - sau, cel mai probabil, imediat după ce-am făcut anunțul, convins fiind că cei din Parlament nu vor mișca un deget, s-a dus direct în România și-a așteptat acolo extragerea mea.
Își frecă plin de exuberanță mâinile și adăugă:
— Nu degeaba și-a luat pseudonimul Cobra... pentru că a acționat exact ca o cobră. Așa că am să vă rog, pe cei care vă știți mai sensibili, să nu priviți imaginile următoare. Senatorii României nu sunt o specie prea simpatică de privit nici când sunt vii, cu atât mai puțin morți...
Comută imaginea și pe ecran apăru mai întâi fața învinețită a senatorului Flendurici și, după numai câteva secunde, capul întors într-un unghi nefiresc al senatorului Țurțuroi.
— Ei bine, domnilor parlamentari, poate că acum mă luați în serios și-o să vă puneți pe treabă... Dacă nu, de azi într-o lună, adică pe 2 mai, la ora 12, am să mai folosesc încă o dată roata norocului. De data asta voi extrage patru parlamentari și dați-mi voie să pariez că sunteți atât de tâmpiți, că nici de data asta n-o să faceți nimic. O să găsiți tot felul de scuze, numai să trageți de timp, chiar și când este viața voastră în joc. De asemenea aș vrea să nu uitați: cele două locuri din senat trebuie să rămână libere! Dacă cei care urmează pe liste îndrăznesc cumva să se înscrie am să-i trec direct pe lista mea.
Imaginea din sala cu roata dispăru, lăsând loc Comunicatului pe care toată lumea îl învățase pe dinafară.
— Ai înregistrat? întrebă colonelul când pe monitor nu se mai văzu nici o mișcare.
— Da, aprobă Sile și se vedea treaba că era impresionat de ceea ce văzuse. Doriți să revedeți ceva anume?
Colonelul clătină din cap:
— Mulțumesc. Mi-a ajuns cât am văzut... Pur și simplu mă gândeam că, după filmul ăsta, toată problema va trece la un nivel superior. Atât noi, cât și SRI-ul, vom continua cercetările pe linia noastră. Dar fiind vorba de două crime, ele vor fi cercetate de criminaliști. va trebui să ridică gradul de alertă pentru cele mai sumbre previziunii s-au adeverit.
Fu întrerupt de sunetul strident al telefonului aflat pe birou, în fața sa. După graba cu care răspunse nu putea fi decât comandantul Direcției:
— Da, domnule chestor, am văzut…
Ascultă atent câteva minute, apoi spuse:
— Am înțeles, să trăiți! Voi fi prezent, desigur.
Puse receptorul înapoi în furcă și se adresă celor prezenți:
— Se întrunește Consiliul Suprem de Apărare al Țării și sunt invitat special, să prezint cazul și să ofer soluții.
Nu părea deloc încântat de vestea aflată, dar nu era prima dată când era scos în față când apăreau probleme complicate așa că, într-un fel, se aștepta la asta.
Se ridică de la birou și-i spuse lui Sile:
— Să-mi pregătești o tabletă, pe care să încarci înregistrarea de azi și celelalte materiale despre cazul ăsta... în cazul în care vor dori să le arăt ceva...










Cap. 12

Ședința Consiliului Suprem de Apărare a Țării


Președintele apăru ultimul și toți se ridicară în picioare la intrarea lui. Privirea îi fu atrasă de cele două ecrane uriașe pe care rămăseseră fețele celor doi senatori. Se încruntă și spuse după ce se așeză:
— Bine, bine... Am văzut despre ce este vorba. Acum puteți să schimbați imaginea.
Un tehnician manevră câteva butoane și senatorii au fost înlocuiți pe ecrane cu imaginea mărită a Comunicatului de la care a pornit toată treaba, iar membrii Consiliului s-au așezat.
Secretarul Consiliului, generalul de brigadă Vasile Morar, se ridică și spuse:
— După cum puteți citi în materialele pe care le aveți fiecare dintre dumneavoastră în față, ne confruntăm c-o problemă care subminează încrederea în posibilitatea statului de a-și desfășura în bune condiții activitatea, prin ingerințe inadmisibile în activitatea Legislativului.
— Chiar ingerințe mortale aș spune, spuse c-un surâs președintele și nici unul din cei 12 membri ai Consiliului nu-și dădu seama dacă președintele voise pur și simplu să facă un joc de cuvinte, sau chiar așa gândea.
Ridică mâna ca să-l oprească pe general, care voia să mai spună ceva și spuse:
— Clar, am văzut cu toții ce conțin dosarele. Ce putem face?
Generalul se ridică iar:
— Domnule președinte, l-am invitat la această ședință pe colonelul Rădulescu, comandantul departamentului unu de la Direcția Generală de Informații, care a monitorizat de la bun început cazul și ne poate oferi sugestii în acest caz.
Colonelul Rădulescu se ridică transpirat tot. Fusese invitat să prezinte cazul, nu să ofere soluții, dar nu avea de ales, așa că începu să vorbească:
— Domnule președinte, stimați domni. De la bun început am monitorizat cazul și am sperat până în ultima clipă să fie doar o glumă de prost gust. După cum știți, după apariția fotografiilor ne-am dat seama că totul a devenit foarte serios și că se impun câteva măsuri. În primul rând va trebui să separăm complet cercetarea crimelor de găsirea celor care le comandă. Va trebui să constituim o brigadă criminalistică formată din cei mai buni oameni pe care-i avem, care să depisteze criminalul sau criminalii - dacă vor mai fi și alte crime – și-n același timp, noi, SRI-ul și eventual SIE, să ne concentrăm eforturile pe identificarea și aducerea în fața Justiției a celui care comandă aceste crime.
Privi prin sală, dar toată lumea îl urmărea atent, așa că vorbi în continuare:
—Propun să solicităm ajutorul Interpolului și al FBI-ului, pentru că avem bănuiala că acest Justițiar își organizează acțiunile de pe teritoriul Statelor Unite.
— Din cauza faptului că folosește dolari pentru plata crimelor? întrebă curios președintele.
Colonelul Rădulescu clătină din cap:
— Nu numai din cauza asta, domnule președinte. Mai sunt câteva mici amănunte care, coroborate, duc la această concluzie.
— Bine, spuse președintele. În acest caz, așa o să facem. Mai aveți ceva de adăugat?
Colonelul Rădulescu își frământă mâinile, întrebându-se dacă să vorbească sau nu. Era conștient că-și risca cariera propunând așa ceva.
Președintele îi observă frământarea și-l încurajă:
— Haideți, spuneți!
— Mă gândesc, își luă inima în dinți colonelul, dacă nu cumva s-ar putea îndeplini, la o adică, cererea Justițiarului? În fond și la urma urmei n-am face decât să respectăm legea...
Președintele clătină din cap, dar ministrul finanțelor interveni cu o voce pițigăiată de surescitare:
— În nici un caz nu ne putem permite să cedăm șantajului. Altfel, data viitoare Justițiarul ăsta al dumitale va dori să mă lichideze pe mine sau pe domnul președinte.
Câțiva membrii ai Consiliului dădură ochii peste cap, semn că tânăra finanțistă nu era chiar la prima observație deplasată.
Aducându-și aminte de scandalul izbucnit în presă, când ministrul finanțelor propusese ca românii să lucreze și ei pe 2 lei, ca săracii din India, colonelul se gândi că asta poate că nici n-ar fi chiar așa de rău, fiindcă astfel s-ar mai tempera avântul ei spre pauperizarea oamenilor de rând.
Primul ministru îl privi atent pe colonel, apoi spuse:
— În nici un caz nu putem propune noi așa ceva. Este o problemă politică și este bine s-o lăsăm în seama Parlamentului. Noi să încercăm să ne rezolvă bucățica noastră de treabă, bine?
— Am înțeles... Continuăm cercetările, luăm legătura cu Interpolul și cu FBI-ul... spuse colonelul Rădulescu spășit și se așeză.
Hotărârea Consiliului Suprem exact asta prevedea, dar la fel ca multe alte hotărâri a rămas secretă.


Cap. 13

Probleme


În data de 2 mai, încă de la ora unsprezece, toți cei patru erau adunați în biroul colonelului și comentau în surdină, în așteptarea apariției Justițiarului. Nici unul din ei nu l-a întrebat nimic pe comandantul lor, despre cum s-a desfășurat ședința Consiliului de Apărare, dar după figura morocănoasă pe care-o avea când a revenit, și-au dat seama că n-a decurs totul chiar așa cum ar fi dorit.
În schimb, văzând că tăcerea se prelungea, Cristina Vagner întrebă:
— Dar domnul de la SRI nu mai vine pe la noi? S-a supărat sau are informații pe care nu vrea să ni le împărtășească și nouă?
— Nici vorbă de așa ceva, dădu colonelul din mână. Pur și simplu ei urmăresc pistele lor, iar noi pe-ale noastre. Dar mă-ntâlnesc regulat cu el, să facem schimb de informații. Numai că, până-n prezent, tot praf de pe tobă au și ei, ca și noi... surâse amar colonelul.
De data asta monitorul pe care se vedea blogul Justițiarului se lumină cu zece minute înainte de ora 12. Pe ecran se zărea aceeași încăpere austeră, iar pe masă se puteau vedea acum șase teancuri de bancnote.
— De ce sunt șase milioane acum? întrebă curioasă Cristina.
— Poate n-ai fost atentă, dar în ultimul lui discurs Justițiarul a spus că, dacă pe locurile rămase acum vacante în Senat se înscriu următorii de pe lista de la partide, aceștia vor intra în mod automat pe... cum să-i zic altfel decât „lista morții”, o informă colonelul Rădulescu.
Căpitanul Enescu se foi pe scaun și spuse:
— Eu, unul, nu-nțeleg cum poate fi cineva atât de cretin? Un nebun anunță că va ucide pe oricine va completa numărul de senatori și ăștia doi se bagă în laț fără nici o problemă. I-am văzut la televizor săptămâna trecută, cum au depus jurământul...
Sile, care-și aranja cablurile la stația lui grafică, se întoarse spre ei și spuse:
— Ca de obicei a apărut un reporter care l-a surprins pe unul din noii senatori la ieșirea din clădire, i-a băgat microfonul în ochi și l-a întrebat: ”Cum vă simțiți acum, când știți că Justițiarul vă urmărește ca să vă omoare?”
Se opri din vorbit și se aplecă să strângă niște șuruburi.
— Și senatorul ce-a spus? întrebă curioasă Cristina.
Sile ridică din umeri:
— Păi, ce să răspundă? Era CNA-ul pe fir, așa că n-am auzit decât ”bip-bip-bip”, dar mai avea puțin și cred că-l strângea de gât în direct, în fața telespectatorilor.
Cum se făcuse ora 12, în camera de pe monitor, pe ușa laterală, intră Justițiarul.
— Gata cu întrebările! interveni colonelul. Înregistrează și hai, să vedem ce ne spune!
Justițiarul ajunse ceva mai greu ca altădată în fața mesei pe care se aflau banii și chiar dacă încerca să ascundă asta, se vedea că târăște un picior.
— Mă scuzați că azi mă mișc ceva mai greu, dar ce să fac? M-au ajuns și pe mine bolile bătrâneții. Se pare că scârbele astea de boli, de la o vreme, te ajung din urmă indiferent câți bani ai...
Respiră greu de câteva ori, apoi se sprijini cu palmele de teancurile de bani:
— Celor care speră că eventuala mea moarte va întrerupe jocul, le transmit să stea liniștiți pentru că mi-am luat toate măsurile…
Arătă spre bani și continuă:
— Pentru cei care se întreabă de ce sunt azi aici pe masă șase milioane de dolari în loc de patru, așa cum ar fi normal, le răspund că doi cretini, în dorința lor de-a fi senatori fie și măcar pentru câteva zile, și-au băgat capul în laț, deși eu unul i-am avertizat că vor fi trecuți automat pe lista mea.
Manevră ceva ce părea a fi o telecomandă și imaginea de pe ecran se schimbă și apăru fața fălcoasă a unui bărbat între două vârste:
— Îl priviți acum pe cel numit Scutărilă Florin deși, dac-ar fi după mine, l-aș numi mai degrabă Buldogilă Florin, fiindcă seamănă perfect c-un buldog. Ce nu înțeleg este, dacă seamănă c-un buldog, de ce grohăie ca un porc?
Râse singur de gluma lui și comută pe ecranul mare cu un interviu al senatorului în care, într-adevăr, cu puțină bunăvoință, vocea îi semăna c-un grohăit. În interviu explica cu lux de amănunte cât sport face el și ce expert în arte marțiale este, așa că abia așteaptă să se-ntâlnească cu „ arătarea aia care își zice Justițiarul”
Justițiarul râse înăbușit, apoi tuși sec de câteva ori înainte de a vorbi:
— Ce nu știe Buldogilă ăsta este că nu cu mine se va întâlni, ci cu niște oameni antrenați și pregătiți să ucidă. Totuși, eu mă văd nevoit să-i avertizez pe cei cinci vânători de recompense, care s-au înscris până acum în cursă, să fie foarte atenți cu senatorul ăsta…
Râse iar și spuse:
— Era o glumă bineînțeles, dar cu afurisita asta de masca pe față, nu se vede că râd cu gura până la urechi. Vreau să vă mai spun că acest senator a mai beneficiat de două mandate de senator și se vede treaba că s-a dedulcit la viața din Parlament. Ei, să nu uităm că orice învăț are și dezvăț.
Manevră iar telecomanda și pe monitor apăru din nou figura de buldog a senatorului, de data asta acoperit cu faldurile largi ale unei togi de senator roman. Justițiarul le arătă mai multe fotografii în care senatorul Scutărilă Florin încerca să pară cât mai demn și mai serios, ținând în mână ba un papirus de pe care se prefăcea că citește, ba un arc, ba o sabie.
— Acum, drept să vă spun, știam că arma de bază a senatorilor romani era cuvântul și nicidecum arcul sau sabia, dar vă promit că vom îndrepta cât de curând această aberantă anomalie. Sau sună mai bine această aberație… anormală?
Râse de câteva ori încântat, iar Cristina notă febril ceva în carnetul pe care-l avea în față. Făcu semn colonelului, care-o privea curios, să n-o bage în seamă și să fie atent la monitor.
Justițiarul le arătă pe cel de-al doilea senator, dar de data asta se mulțumi să-l prezinte pur și simplu, fără să mai comenteze nimic: se numea Grindeanu George și atât. Trecu apoi lângă ”roata norocului”, cum o denumise, și spuse:
— Acum să vedem pe noii noștri norocoși.
Se opinti mai greu ca data trecută și puse roata în mișcare, iar când un bilețel se opri în dreptul indicatorului, îl desprinse de pe roată și-l aduse în fața camerei:
— Se vede bine? întrebă el. Este vorba de senatorul Jurcă Ion. După cum se vede, roata asta are ce are cu senatorii deși jur că n-am măsluit-o în nici un fel. Nu c-ar avea vreo importanță, nu-i așa?
Al doilea bilețel fu selectat de pe roată și Justițiarul iar îl aduse în fața camerei:
— Ei, uite că se mai egalizează din șanse. De data asta avem un deputat pe nume Murgu Alexandru. Bine-ai venit în clubul morților vii, domnule deputat! Când ieși azi de la ședință, nu uita să treci pe la o firmă de pompe funebre să-ți ia măsura, fiindcă nu cred că se va găsi un sicriu de-a gata pentru un elefant ca dumneata.
Din fotografia pe care le-o arătă se vedea un bărbat supraponderal, care privea zâmbitor spre cameră.
— Ar fi bine să nu mai rânjești așa, comentă în surdină Justițiarul și să mai treci încă odată pe la cantina partidului… pardon!... a Parlamentului voiam să spun. Să halești bine, pentru că s-ar putea să fie pentru ultima oară, doar vezi ce grăbiți sunt vânătorii mei de recompense să-și ia banii.
Învârti iar cu greutate de roată, extrase bilețelul și veni cu el în față:
— De data asta avem o femeie. Uite că șansa și statistica echilibrează lucrurile până la urmă, pentru că, la un moment dat, credeam că doamnele vor fi ocolite.
Manevră telecomanda și pe ecran apăru fața blondă a unei tinere femei care nu părea să aibă mai mult de 30 de ani:
— O! Săru’mâna, doamnă deputat! spuse el batjocoritor și-ncepu să râdă. Scutaru Adriana, pe numele ei adevărat. Dar cum naiba de ai ajuns în gașca asta de posibili condamnați la moarte? A, știu! Nu-mi spune! La vârsta dumitale poți ajunge deputat în Parlamentul României într-un singur fel. Ei bine, ai ales un loz necâștigător, așa că mai bine rămâneai pe centură și cel mai rău lucru ce ți se putea întâmpla era să iei bătaie de la peștele tău dacă nu făceai destui bani. Deși, la cum arăți, cred că te-ai fi descurcat...
Când chipul femeii dispăru de pe ecran, în timp ce se îndrepta spre roată pentru ultima extragere, Justițiarul spuse:
— Pentru vânătorii de recompense, am o rugăminte: vedeți ce față drăguță are. Vă rog, dacă se poate, să i-o lăsați intactă. Să vadă lumea ce fata drăguță am ucis și ce monstru de om sunt.
Învârti roata și veni cu bilețelul în față:
— Tot un deputat avem și de data asta. Se numește Vlase Petru.
Când fața acestuia apăru pe monitor Justițiarul comentă morocănos:
— Măi, nea Vlase! Dumneata chiar ai o mutră inteligentă. Cum naiba te-ai îmbârligat cu ticăloșii ăștia? Păcat de tine, zău așa!
Comută iar imaginea pe teancurile cu bani și spuse obosit:
— Chiar dacă o să mă condamnați, m-am răzgândit și data viitoare - exact peste o lună - voi dubla oferta, astfel că voi extrage 12 parlamentari. Plus cei care vor avea nesăbuința să ocupe locurile rămase vacante. Dacă mă-ntrebați de ce, am să vă spun adevărul. Mă simt tot mai rău pe zi ce trece și zău că n-aș vrea să pierd ocazia când ziua cea mare va sosi: parlament unicameral, cu 300 de membri.
Hohoti ușor și pe ecran rămase doar Comunicatul.
În încăpere se lăsă o tăcere adâncă, pe care-o întrerupse în cele din urmă comandantul:
— Ceva idei? Ceva propuneri, să ieșim din acest impas?
Maiorul Stamate ridică mâna ca școală și spuse:
— Problema e că SPP-ul și Poliția iau acum aceste amenințări în serios, dar chiar dacă le salvează viața, sau prinde pe vreunul din ucigași, tot nu rezolvăm nimic.
— De ce? întrebă colonelul.
Stamate ridică din umeri:
— Păi, probabil că vânătorii ăștia de recompense, în fond niște ucigași plătiți, mai mult ca sigur că nici nu l-au văzut și nici n-au luat legătura cu Justițiarul decât printr-un email, sau alt mod impersonal, și deci n-ar putea să ne ducă la adevăratul vinovat.
— Așa e, spuse colonelul. Ai vreo idee cum să depășim impasul ăsta?
Stamate oftă adânc:
— Din nefericire nici unul. Dar în timpul cât se desfășura show-ul, am văzut-o pe colega noastră că nota de zor. Poate are ea vreo idee.
Cristina Vagner clătină din cap:
— N-aș zice că e chiar o idee, dar ceva m-a frapat la această ultimă transmisie.
Colonelul se încruntă, dar în același timp o urmă de speranță i se ghici în voce când întrebă:
— Despre ce e vorba? Hai să aflăm și noi.
Cristina arătă spre Sile:
— Vrei să ne arăți, te rog, ultima ”extragere” a Justițiarului?
În timp ce Sile căuta secvența, Cristina îi rugă pe ceilalți:
— Vă rog să fiți atenți la efortul depus de Justițiar când învârte pentru ultima dată roata.
Secvența începu să se deruleze și căpitanul Enescu scăpă fără să vrea o exclamație:
— Fir-aș al naibii! C-un singur deget!
Fata i se adresă lui Sile și spuse:
— Acum, te rog, să mai arăți încă o dată primele trei extrageri.
Au urmărit cu toții cum Justițiarul prinde roata cu toată mâna și pare a depune un efort considerabil pentru a o pune în mișcare.
— Acum, din două una: ori la ultima extragere roata și-a dat drumul și nu mai este înțepenită – deși, dacă sunteți atenți, scârțâitul ei încă se-aude - ori Justițiarul „a uitat” că este un bătrân lipsit de puteri.
Cristina privi în carnețel și spuse:
— A doua inadvertență apare când el încearcă să facă un joc gratuit de cuvinte. Ca și cum ar fi citit undeva, într-un manual de psihologie, despre manifestările bolilor psihice și-ncearcă să-i imite pe cei care fac jocuri de cuvinte... Mi s-a părut ceva forțat și nu prea i-a reușit.
Se ridică de pe scaun și se apropie de masa la care era colonelul:
— Am să vă rog acum să mă lăsați să vă folosesc ca material didactic, domnule comandant.
Îl prinse de-o mână și-i rugă pe ceilalți să se apropie:
— Cristina, ce naiba vrei să faci? spuse colonelul trăgându-și mâna.
— Unchiule, te rog! se alintă Cristina și-i apucă iar mâna. E în interesul rezolvării cazului, crede-mă!
Neîncrezător, colonelul își lăsă mâna în voia fetei, care-i prinse palma și o așeză cu fața în jos pe birou.
— Și-acum... știu că bărbații de vârsta a doua ezită să-și spună vârsta adevărată, dar avem nevoie să știm exact câți ani ai.
— Cincizeci și patru, mormăi colonelul și se vedea că jocul nepoate sale nu-i plăcea deloc.
Fata arătă dosul palmei comandantului și spuse:
— Pe la cincizeci și ceva de ani încep să apară pe dosul palmei așa numitele pete de bătrânețe. După cum vedeți, unchiul meu n-are decât câteva, pentru că duce o viață sănătoasă, nu bea, nu mănâncă grăsimi și face sport. Dar oricât de sănătos ar trăi, peste vreo trei, patru ani dosul palmei se va umple de pete maronii, indiferent ce-ar face.
— Unde vrei s-ajungi cu asta? întrebă morocănos colonelul și-și trase mâna și-o ascunse sub birou.
— Ajung la concluzia că Justițiarul ăsta este un mare farsor și joacă un teatru de mare clasă.
Cei patru bărbați au privit-o uimiți și în cele din urmă tot colonelul fu cel care o întrebă:
— Ce te face să crezi asta?
— Mai multe lucruri, răspunse Cristina. În primul rând, ultima dată învârtea roata c-un singur deget. Încântat, se pare, de domnișoara deputat, a uitat că trebuie să-și folosească toată mâna. Apoi jocul penibil de cuvinte, cu ”aberanta anomalie”, și nu în ultimul rând, faptul că „bătrânul” nostru n-are nici o pată maro pe dosul palmelor. Sile, vrei să arăți domnilor secvența când Justițiarul pune mâinile pe bani?
Sile se conformă și cu toții au putut vedea pielea curată de pe mâinile Justițiarului.
— Apropie, te rog, mai mult cadrul cu mâinile, spuse fata și Sile se conformă.
Au privit atent imaginea, apoi fata adăugă:
— Și nu este vorba numai de pete, ci și de consistență și elasticitate. Mâinile astea - arătă spre ecran - nu aparțin unui bătrân. Bărbatul ăsta are cel mult 40 de ani. Dac-ar fi știut, și-ar fi desenat niște pete cu o carioca maro pe piele și poate că n-am fi bănuit nici noi nimic.
În tăcerea care se lăsă au privit toți încă o dată înregistrarea, încercând să observe și alte amănunte, dar nici unul nu părea să aibă ochii atât de ageri ca ai fetei.
— Justițiarul nostru face greșeli, în încercarea lui de-a ne demonstra că este bătrân, spuse Cristina într-un târziu. Mă întreb, oare de ce?
Căpitanul Enescu privea încruntat imaginile și întrebă:
— Dar cu mersul șchiopătat cum rămâne? Ăsta chiar pare un mers de moșneag.
Cristina surâse și rupse o foaie de hârtie din carnețel. O mototoli, apoi o întinse căpitanului:
— Descalță-te și bagă foaia asta în pantof, te rog!
Căpitanul nu avea de gând să se lase așa de ușor manevrat ca și unchiul fetei, așa că întrebă:
— De ce eu și nu tu?
Fata zâmbi, ezită o clipă, apoi îi răspunse:
— Pentru că eu port azi pantaloni foarte mulați și, dacă fac eu experiența, precis o să vă uitați toți la fundul meu și nu la felul cum merg... Te rog, e doar o experiență...
Se întoarse spre Sile:
— Iar tu, în momentul în care merge, te rog să pui partea cu Justițiarul când se îndreaptă de la masă spre roată.
După ce l-au mai rugat încă o dată pe căpitan să meargă în același timp cu Justițiarul, au admis cu toții că într-adevăr, cele două tipuri de mers semănau destul de mult ca să fie produse de aceleași cauze.
Colonelul ridică ședința, nu înainte să spună:
— Dacă omul ăsta ne-a ascuns vârsta, mă întreb ce alte lucruri a mai încercat să ne mai ascundă?
— Bună întrebare, șefule! spuse Cristina. Hai să ne gândim la asta până data viitoare când ne vom mai întâlni.






Cap. 14

Crime după crime


Adriana Scutaru plângea de sărea cămașa pe ea, dar bărbatul din fața ei nu părea impresionat de asta.
— O să mor... se tânguia ea. O să mă omoare… trebuia să-mi spui despre ce-i vorba și nu mă mai băgam în rahatul ăsta... spunea ea printre hohote de plâns.
— Eu de unde dracu’ era să știu ce-o să se-ntâmple? izbucni bărbatul plin de nervi. Nu uita că și eu sunt în aceeași situație și nebunul ăla e în stare să mă omoare pe mine data viitoare.
— Lasă, că știu eu... se smiorcăi fata. La câte pile ai tu, sunt singură că te scoți tu cumva.
Bărbatul privi exasperat spre ea:
— Mă scot pe naiba, proasta dracului! Tu nu vezi că ăsta n-are mamă, n-are tată,?
Fata se opri din plâns și privi urât spre el:
— Acu’ sunt proastă, da? Ei, uite că n-o să mai fiu proastă… Mă duc la Poliție și spun tot ce știu, așa să știi! Măcar o să mă aresteze și-o să fac un an, doi de pușcărie, dar când voi ieși se va termina cu tâmpenia asta.
— Ești nebună! țipă bărbatul. Ești nebună de-a binelea... Apoi începu să se gândească câte știa, de fapt, gâsca asta. Nici jumătate, dar oricum erau destule ca să-l înfunde definitiv.
Se apropie de terasă și deschise ușa. Întunericul de-afară era punctat, doar ici-colo, de câteva becuri depărate. Era bine că hotelul era atât de izolat și se gândea dacă nu cumva ar fi o soluție mai bună să scape de fată acum. În fond, oricine știa că era pe ”lista morții”, așa că n-avea să se mire nimeni dacă mâine dimineață va fi găsită moartă.
Se întoarse spre femeie și ridică împăciuitor mâinile, dar nu se duse spre ea:
— Cred c-am găsit o soluție mai bună, spuse el destul de tare ca să fie auzit de fată.
— Ce soluție? întrebă fata încrezătoare, pentru că nu era prima dată când o scotea din încurcături.
— Să plecăm amândoi vreo lună, două în concediu... Numai noi doi, pe-o insulă din Pacific, până când vom fi anunțați din țară că totul s-a rezolvat.
Fata se opri din smiorcăit și se apropie încrezătoare de el:
— Putem face asta? întrebă ea dintr-o dată mai liniștită. Mai plecaseră și altădată, dar numai pentru câteva zile.
— Sigur că da, spuse bărbatul și se apropie de marginea terasei, uitându-se la întunericul din fața lui. Privește, arătă el, nemărginirea ne așteaptă!
Cu zece etaje mai jos, parcarea hotelului era aproape goală. Chiar sub terasă nu era nici o mașină, așa că până dimineață nimeni nu va observa nimic, iar el va fi deja departe.
— Uite! spuse el când simți că fata a ajuns lângă umărul lui. Am impresia că-mi umblă cineva la mașină. Mă mir că nu-mi sună alarma.
— Poate au dezactivat-o, spuse fata și se aplecă să vadă mai bine și acestea au fost ultimule ei cuvinte, pentru că senatorul Octavian Popescu trecu în spatele ei și-i ridică brusc picioarele, aruncând-o peste balustradă.
Țipătul ei fu mai degradă ca un scâncet înăbușit de aerul care-i intra în gură, iar bufnitura de jos, de pe asfalt, abia se auzi.
Privi atent prin cameră, dar nu văzu nimic compromițător, așa că-și luă sacoul de pe spatele scaunului și ieși, având grijă să pună semnul cu „Nu deranjați” pe ușă.
La recepție un puști somnoros ridică capul de pe pupitru și-ntrebă somnoros:
— Plecați deja, domnule senator?
— Da, răspunse el plin de importanță. A apărut o urgență și trebuie să fiu prezent în București. Te rog să nu-o trezești pe domnișoara deputat până mâine dimineață, la nouă. Dacă vin cei de la SPP pentru protecția ei, spune-le să n-o trezească și s-aștepte în fața ușii.
— A! se lumină puștiul la față. E vorba de amenințarea făcută de nebunul acela? Credeți c-o fi adevărat?
— Nu știu, dar mai bine să fim precauți, spuse el și ieși în întunericul rece al nopții.
Se îndreptă cu pași fermi spre mașină, încercând să nu privească spre peretele hotelului unde, printre trandafiri, se zărea o pată întunecată la culoare.

*

Deputatul Murgu Alexandru mânca fără să simtă cu adevărat gustul mâncării. Simțea ochii colegilor lui cum îl studiază cu atenție, atunci când se credeau neobservați.
— Lua-v-ar dracu’, ticăloșilor! mormăi el și-și mai puse o lingură de sos picant peste grătarul de ceafă de porc. Tăie carnea în bucăți mari, încercând să nu privească în jur.
De când Justițiarul anunțase că era pe lista lui, se simțea urmărit peste tot. Nici măcar cei doi tineri solizi de la SPP, care-l însoțeau în permanență, nu-l linișteau cine știe ce, pentru că, la o adică, oricare din cei de față ar fi putut să scoată la un moment dat un pistol și să-l împuște. Sau, atunci când ieșea afară din clădire, putea fi luat la țintă de-o armă cu lunetă de mare performanță și lichidat, fără măcar ca cei de lângă el să-și dea seama de unde vine glonțul. Auzise că ultimele modele de armă pot trage de la o distanță de kilometri buni, așa că-i venea uneori să se închidă într-o cameră și să nu mai iasă de-acolo până când toată nebunia asta cu Justițiarul s-ar fi tranșat într-un fel sau altul. Pentru că, într-un final va trebui să se rezolve. Auzise că au fost mobilizate forțe importante pentru prinderea ticălosului și că povestea asta nu mai putea dura prea mult. Chiar se gândea unde s-ar putea retrage, când simți o mișcare ciudată în stomac.
— La dracu’! șopti el. Iar m-apucă...
De câte ori era emoționat stomacul lui se revolta și simțea nevoia să iasă la toaletă din oră-n oră sau chiar mai des. Privi cu regret la grătarul abia atins din farfurie, îl acoperi c-un șervețel și se grăbi spre toaletă, urmat îndeaproape de cei doi tineri de la SPP.
— Lăsați, că mă descurc singur, le spuse el din mers, dar ei aveau probabil ordinele lor și au intrat cu el în toaleta spațioasă.
Vru să intre grăbit într-o cabină, dar brațul mușchiulos al unuia din tineri îl opri până când colegul lui verifică cabina. În astfel de momente, din câte știa, intestinele lui se goleau cu destul zgomot și-ar fi vrut să-i roage s-aștepte afară, dar își imagină că orice încercare de a-i convinge era sortită eșecului, așa că se concentră pe ce avea de făcut.
Dură destul de mult și când în cele din urmă ieși afară rușinat, cei doi SPP-iști priveau încordați la tavan.
S-a spălat pe-ndelete, apoi s-a întors la masă și-a ridicat șervetul de pe farfurie. Grătarul se răcise, dar îi era peste mână să trimită pe unul dintre paznicii lui până la bucătărie, să-l mai încălzească, așa că se hotărî să termine cât mai repede de mâncat și să plece. Luă cea mai mare și apetisantă bucată de ceafă și-o băgă aproape forțat în gură, abia mestecând-o de două, trei ori înainte de-a o înghiți.
Chiar atunci auzi undeva, în apropiere, un râs strident și întoarse furios capul, dar nu mai apucă să vadă cine a râs pentru că simți că bucata de carne a apucat-o greșit. Se aplecă puțin în față și tuși, dar bucata de carne părea înțepenită bine. Când trase aer ca să tușească mai bine, simți că alunecă și mai tare pe trahee. Mai pățise o dată, mai demult, așa ceva și-a avut norocul că prin apropiere se afla un medic, care i-a aplicat de îndată manevra Heimlich. Încercă încă o dată să tușească, dar nu reuși și se întoarse spre paznicii săi ca să le atragă atenția. Dar aceștia erau prinși amândoi într-o conversație în șoaptă și nu-i văzură semnul. Se ridică de pe scaun cu gândul să se îndrepte spre ei. Dintr-o dată i se păru că pământul se învârte cu el și se prăbuși horcăind cu fața în jos, pe podea.
Abia atunci cei doi tineri de la SPP l-au văzut și s-au repezit spre el. Unul dintre ei s-a aplecat și l-a întors cu fața în sus. Vânzându-i fața învinețită, i-a spus celuilalt:
— A fost otrăvit!
Celălalt privi spre masa de la care se ridicase deputatul și confirmă încet:
— Cât am fost cu el la toaletă! Ar fi trebuit ca unul din noi să-i supravegheze masa.
Se aplecă spre deputatul tot mai violaceu la față și-i desfăcu cravata, dar omul tot nu putea respira. Tânărului i se părea că omul cu ochii scoși din orbite vrea să-i spună ceva și se aplecă și mai mult spre el.
— Manevra Heimlich, încerca să șoptească deputatul cu ultimele puteri, dar SPP-istul înțelese doar Heinrich.
Ridică ochii spre colegul lui și spuse:
— Crede că a fost otrăvit de unul Heinrich. Pe deputatul Murgu, această ultimă ironie a sorții îl făcu să horcăiască prelung, pentru ultima dată și să dea definitiv ochii peste cap.
SPP-istul mai mare în grad verifică pulsul la gâtul deputatului, dar nu mai simți nimic. Se ridică și anunță cu voce sonoră pe cei prezenți în cantina Parlamentului:
— Domnilor, a avut loc o crimă. Deputatul Murgu Alexandru a fost otrăvit, așa că nimeni nu părăsește încăperea.
Observă o mișcare în spatele bufetului și adăugă:
— Este valabil și pentru bucătari. Vă rog să nu mai consumați nimic.
Oricum, nimeni nu mai avea chef de mâncare, ba unii meseni, crezându-se neobservați, scuipară înapoi în farfurii îmbucăturile pe care le aveau în gură.



*


Soția senatorului Scutărilă Florin încercă să-l consoleze:
— Nu te mai lua după nebunul ăla. Așa ai tu, fața mai rotundă, dar nu semeni c-un buldog. Chiar deloc…
— Te-am întrebat eu ceva? mârâi la ea senatorul, privindu-se iar în oglindă.
„Lua-l-ar dracu’ de criminal!” se gândi el, smulgându-se cu greu din fața oglinzii. Asta era fața lui și crescuse cu ea, fără să i se pară nimic anormal la ea. Dar de când îl făcuse nenorocitul acela buldog, parcă și lui i se părea că seamănă puțin cu un câine fălcos, atunci când se încruntă.
— Lasă oglinda și hai la televizor! îl strigă soția din sufragerie. Vorbește iar de voi.
„Vorbește de voi” o maimuțări el, dar trebui să admită că, vrând nevrând, fusese băgat în categoria celor care erau pe lista neagră a Justițiarului.
O tânără prezentatoare, în mod evident depășită de situație, citea de pe prompter și mereu se încurca în vorbe:
— După cum v-am anunțat ceva mai devreme, vânătorii de recompense nu se încurcă deloc în probleme de moralitate și îi ucid, unul după altul, pe cei aflați pe lista neagră a celui autointitulat Justițiarul. Până la această oră avem următoarele victime confirmate, din cele șase aflate pe listă. Cea dintâi care a fost ucisă de emisarii Justițiarului este deputata Scutaru Adriana, care a fost găsită în parcarea hotelului Bradul, hotel unde își petrecea week-end-ul. Senatorul Octavian Popescu a declarat presei că, atunci când a plecat din apartamentul pe care deputata îl închiriase, aceasta era în viață și se pregătea de culcare. Dimineața, îngrijitorii care făceau curat în jurul hotelului au găsit-o, zdrobită și fără suflare, în parcarea hotelului. Ancheta este în plină desfășurare, dar se presupune că ucigașul a profitat că este singură în apartament și-a aruncat-o peste balustrada, de la etajul zece.
Întoarse o foaie din fața sa, apoi privi iar pe prompter și continuă să citească:
— Această primă victimă din cea de-a doua serie a fost urmată, în aceeași zi, în neființă de către deputatul Murgu Alexandru care, din câte se pare, a fost otrăvit chiar la cantina Parlamentului. A urmat senatorul Grindeanu George, care a plonjat cu mașina în lacul Tei și s-a înecat înainte de-a putea fi salvat. La o primă verificare frânele au fost găsite defecte și se bănuiește de asemenea o mână criminală. Senatorul Jurcă Ion a fost găsit cu gâtul tăiat în locuința sa, iar deputatul Vlase Petru a fost împușcat azi dimineață, de la mare distanță, cu o armă cu lunetă. Tocmai se pregătea, după spusele soției sale, să se mute pentru câteva zile la părinții săi, în Turda, pentru a ieși - după cum îi spusese soției - „din vizorul criminalului nebun”. După cum se vede, n-a mai apucat.
Răsfoi iar hârtiile de pe pupitru, apoi privi spre promter și spuse ușor încurcată:
— Din evidențele noastre, din lista Justițiarului ar mai fi în viață un singur om și anume senatorul Scutărilă Florin, cel pe care ucigașul la asemănat c-un buldog.
Pe ecran și apăru o fotografie a senatorului în care asemănarea cu un buldog era de-a dreptul izbitoare, lucru remarcat și de prezentatoare:
— După cum vedeți, există o oare asemănare între figura semnatorului și această rasă de câini.
Lângă figura încruntată a senatorului apăru și-un buldog, iar asemănarea apăru ca fiind și mai evidentă.
— Lua-v-ar dracu’! înjură printre dinți senatorul, dar consoarta îi făcu semn să tacă și să asculte.
— Din informațiile noastre, senatorul Scutărilă a hotărât să se retragă în casa socrilor săi din Sinaia până va trece această furtună, după cum ne-a declarat un prieten apropiat de-al senatorului.
— Mulțumesc tâmpiților, spuse printre dinți senatorul și luă sacoul din cuier și cheile mașinii de pe masă.
— Unde vrei să pleci Florine, acum, noaptea? Mai bine rămâi aici, mi se pare cel mai sigur.
Senatorul ridică din umeri:
— A fost sigur până când curva aia de la televizor și-a dat drumul la gură. Nu mă căuta și nu mă suna câteva zile, până se oprește nebunia asta... sau până-l prinde poliția pe dement.
Soția lui clătină din cap și spuse:
— Sper că n-ai de gând să mergi la Târgoviște?
Senatorul avea, lângă Târgoviște, o cabană de vânătoare de care era foarte mândru.
— Păi, știi și tu ce s-a-ntâmplat la Târgoviște…
Cum senatorul nu părea să priceapă, soția îl lămuri:
— Acolo i-au împușcat pe soții Ceaușescu.
Senatorul ridică exasperat din mâini și strigă la ea:
— Termină odată cu superstițiile astea și vezi, să nu spui la nimeni unde-am plecat.
— Nu spun. Cum o să spun?! întrebă ea speriată. Dar vezi, să ai grijă de tine...
Senatorul n-o mai ascultă și descuie dulapul unde-și ținea armele și luă o pușcă de vânătoare și câteva cutii de cartușe.
— De-acum să vină după mine, spuse el încrezător, să-i arăt eu cum se luptă un buldog...
Îi făcu semn cu mâna soției și coborî în curte, unde avea mașina. Aruncă neglijent pușca pe bancheta din față și cutiile de cartușe alături.
Deschise poarta cu telecomanda, nu se mai uită dacă se închise în urma lui și acceleră spre Târgoviște.
De la Sinaia la Târgoviște erau puțin peste 50 de kilometri, pe care spera să-i parcurgă în mai puțin d-o oră. La cabana de vânătoare nu avea deloc mâncare, deci trebuia să oprească undeva, pe drum, să-și ia câteva sandvișuri și conserve, dacă vroia să nu se plimbe de colo-colo, prin magazinele din oraș și să fie văzut de cine nu trebuia.
Chiar înainte de-a intra în Pucioasa văzu o benzinărie și opri să-și umple rezervorul și să-și cumpere cele necesare.
Când intră să plătească, își dădu seama din prima că tânărul vânzător l-a recunoscut imediat, pentru că a privit de câteva ori ba la el, ba la televizor, unde erau reluate, în neștire, aceleași știri despre victimele Justițiarului.
S-a oferit să-l ajute să-și ducă cumpărăturile până la mașină și, când a ajuns acolo, a văzut imediat arma de pe scaunul din față.
— Vă pregătiți de luptă, nu glumă! a spus el pe-un ton admirativ, dar senatorul n-avea chef de discuții c-un vânzător, așa că scuipă la picioarele lui și spuse mârâit:
— Tu să-ți vezi de-ale tale, da?
Demară în trombă, înainte ca puștiul s-apuce să-i răspundă. Acesta privi lung în urma mașinii, apoi la scuipatul gros pe care praful de pe jos se străduia să-l absoarbă, ca și cum ar fi vrut să șteargă urma trecerii senatorului pe-acolo.
Când se întoarse în cabină, la televizor aceeași prezentatoare drăguță se plângea că, deși o echipă a postului de televiziune se deplasase cu un elicopter în Sinaia, pentru a-i lua un interviu senatorului, acesta n-a fost găsit, fiindcă plecase într-o direcție necunoscută, după cum a precizat soția lui. Cine știe ceva despre locul unde se află senatorul, este rugat să sune la următorul număr de telefon.
Înainte de a-și da seama ce face, vânzătorul notă numărul de telefon, apoi uită de el pentru că un alt client intră să plătească.
Când ieși după client în aerul răcoros al serii, privi spre locul unde scuipase senatorul. Locul abia se mai zărea ca o pată întunecată, care avea să dispară în curând.
Intră în cabină și sună la postul de televiziune la care privea:
— Alo… l-am văzut pe senatorul Scutărilă acum zece minute. Mergea cu mașina spre Târgoviște.
În cinci minute știrea era pe post și singurul regret al tânărului vânzător era că nu-și dăduse și numele, să afle Buldogul de la cine i se trage.
Imediat după ce ajunse în Teiș făcu spre dreapta, spre pădurea în care își avea cabana.
Cabana era întunecată și părea neprimitoare, iar senatorul, după ce-și parcă mașina, se duse spre șopronul din spatele clădirii cu gândul să pornească generatorul de curent, dar apoi, gândindu-se mai bine, se hotărî să n-o facă, cel puțin nu în seara asta...
În torpedoul mașinii avea o lanternă. Prin cabană mai avea vreo două, așa că se va descurca doar cu ele în seara asta. Își luă sandvișurile și conservele și se duse în bucătărie, apoi se întoarse după pușcă și gloanțe. Mâncă în silă, gândindu-se la modul nefiresc pe care viața lui o luase cu totul razna în atât de puțin timp. Așeză mâncarea în frigider și-i lăsă ușa deschisă, cu speranța ca va rezista până mâine, când avea să dea drumul la generatorul de curent. În fond, era în pădure și era destul de răcoare.
Făcu patul și regretă că nu poate să facă un duș. Înjură în barbă și-și așeză pe-un scaun, lângă pat, arma gata încărcată, dar cu piedica pusă, iar sub pernă lanterna.
În ciuda grijilor, adormi aproape cum puse capul pe pernă și se trezi de vreo două ori, când i se părea că aude zgomote. Dar nu era decât vântul pornit pe neașteptate și care lovea crengile copacilor din apropiere de acoperișul cabanei.
Pe la trei și ceva dimineața, în schimb, se trezi de-a binelea, simțind ceva rece cum i se plimbă pe față. Deschise ochii, dar nu văzu decât lumina puternică a lanternei care îi bătea în ochi.
— Gura mare! spuse o voce și când deschise gura terifiat, simți cum țeava armei i se strecoară în gură.
— Ascultă, încercă el să vorbească prin colțul gurii. Plătesc dublu.
Cum din spatele lanternei nu se auzi nici un zgomot, mări oferta:
— Triplu... oricât e nevoie... numai lasă-mă în viață.
— Nu mișca și mai întâi stai să fac o poză ca lumea.
Așteptă răbdător, apoi spuse iar:
— Cinci milioane, crede-mă… atâta pot să-ți dau chiar astăzi...
Din spatele lanternei se auzi un hohot înăbușit:
— De unde mama dracului ai tu, senator cu două mandate, cinci milioane ca să-mi dai mie?
— Ei, m-am descurcat și eu…
— Încep să cred că Justițiarul ăsta are dreptate că vă curăță ca pe șobolani… și-acum nu mișca, pentru că nu vreau să mă murdărești cu sânge.
Bubuitura se auzi mai puternic decât se așteptase bărbatul de lângă pat, care scoase o batistă și șterse arma de amprente, apoi se duse spre fereastra cabanei și privi afară. Nu se vedea nimic în afară de mașina senatorului. Motocicleta cu care venise era la câteva sute de metri mai departe ascunsă în pădure. Parcurse distanța fără grabă, după ce ieși din clădire câteva minute mai târziu. Pe drumul spre Târgoviște profită de-o porțiune mai liberă a șoselei și trimise fotografiile cu senatorul în timp ce era cu țeava armei în gură. La un moment dat văzu luminile unui elicopter și bănui că este vorba de aparatul trimis de postul de televiziune. Când vor găsi ușa deschisă, vor ezita o vreme apoi în cele din urmă vor intra, apoi vor anunța poliția după ce vor găsi mica lui operă de artă, iar locul se va aglomera foarte tare. Dar până atunci, el avea de gând să fie în București, dormind. Sau plănuind una, alta... Zâmbi mulțumit și acceleră, dar avu grijă în permanență să nu depășească viteza legală.



Cap. 15

Încurcături la numărătoare


La următoarea vizionare a materialului transmis de Justițiar și-a anunțat prezența și agentul SRI, așa că șeful lor le-a ținut un scurt instructaj înainte de sosirea acestuia:
— Departe de mine gândul să exacerbez concurența dintre servicii, dar aș dori să țineți numai pentru voi observațiile mai deosebite. Să se chinuie și să afle singuri, mai ales că sunt sigur că nici ei nu ne spun chiar tot.
Cristina clătină nedumerită din cap:
— Niciodată n-am să-nțeleg concurența asta între servicii... Am auzit de ea, dar nu-i înțeleg și pace motivele.
Cei trei ofițeri s-au privit tăcuți, iar Sile se prefăcea ocupat cu firele lui.
— Ei? forță fata un răspuns și în cele din urmă îi răspunse colonelul, unchiul ei:
— Se presupune că n-ar trebui să existe o asemenea concurență, ci doar o colaborare perfectă și lipsită de hopuri. Din nefericire, atunci când se alcătuiește bugetul, acesta se aprobă pe măsura rezultatelor și nu pe gradul de colaborare, așa că fiecare serviciu își ține câte un as - sau chiar mai mulți - în mânecă. Deci, vă rog ca atâta vreme cât Moldovan este aici, să purtăm doar o conversație de rutină și să mă lăsați pe mine să dau informațiile. În schimb, puteți să-l întrebați ce vreți, poate mai scapă câte ceva din gușa…
N-a mai apucat să dea și alte sfaturi pentru că secretara a anunțat sosire agentului Moldovan.
Cum până la ora 12 mai erau destule minute, discuția a fost destul de animată, însă lipsită de consistență până când căpitanul Enescu, părând că-și ia inima-n dinți, îl pe omul SRI-ului:
— Domnule Moldovan, știu că orice serviciu secret care se respectă are cel puțin câțiva oameni pregătiți pentru o eventuală eliminare fizică a unor posibili dușmani. Aveți și dumneavoastră așa ceva în organigramă?
Deși așezase de mult ceașca de cafea pe tavă, agentul Moldovan păru că se-neacă și făcu ochii mari spre căpitan:
— Doamne Dumnezeule, domnule căpitan, ce-ți veni să pui o asemenea întrebare?
Căpitanul ridică din umeri:
— Pur și simplu cel pe care Justițiarul l-a numit Cobra și care i-a ucis pe cei doi senatori nu avea timpul fizic să ajungă în România așa de repede, deci cred că, de fapt, era deja aici în momentul în care Justițiarul a făcut anunțul.
— Și fuga te-ai gândit la noi, ca un eventual rezervor de asasini. Halal mod de a gândi despre un serviciu cu care ar trebui să colaborați.
Clătină din cap ca și cum nu i-ar fi venit să creadă ce auzise și, după câteva clipe, întrebă:
— Totuși, dacă nu sunt prea indiscret, ce te-a făcut să te gândești la inepția asta?
Căpitanul păru dezolat de supărarea care o stârnise, dar în loc să-și ceară scuze, se apucă să înșire:
— Păi, în primul rând, atunci când am primit copia după raportul medicului legist, am observat că ambele crime au fost săvârșite de un profesionist, care știa precis ce să facă ca să obțină moartea senatorilor cu maxim de eficiență și rapiditate. Apoi, din copia filmărilor de la cantina Parlamentului s-a putut vedea că asasinul știa precis unde sunt situate camerele de supraveghe, astfel că nici o clipă nu i s-a văzut fața, deși a patrulat destul de mult și prin cantină, și pe coridoarele Parlamentului. Iar singurul ospătar care a fost în preajma senatorului a spus că l-a auzit vorbind cu presupusul criminal în română. Ce să ne mai ascundem după vorbe, criminalul pare un ucigaș profesionist, care vorbește româna și care, fiind poate nemulțumit de solda pe care o primește de la șefii lui, s-a gândit că nu i-ar strica milion, două de dolari în plus.
O tăcere grea se lăsă în biroul colonelului, iar agentul Moldovan nu făcea altceva decât să să-și clatine capul dintr-o parte în alta, părând că nu e în stare să găsească nici un răspuns plauzibil.
De parcă nu era de-ajuns, căpitanul mai turnă câteva picături de gaz pe foc:
— Spuneți-mi deci, domnule Moldovan, cine - în afară de SRI sau SIE - ar putea pregăti un asemenea specialist?
Se vede treaba că agentul nu era obișnuit să fie pus la punct astfel, pentru că răsuflă adânc și spuse parcă împotriva voinței sale:
— Poate cei din Legiunea Străină? Mă gândesc că Unitatea Specială se ocupă exact cu așa ceva, dacă nu mă-nșel.
— Păi, stai așa! îl întrerupse Cristina, deși agentul mai voia să spună ceva. Cum să găsim noi un suspect care a fost în Legiunea Străină, tocmai din Unitatea aia Specială de care spui dumneata?
Agentul îl privi dintr-o parte pe căpitan și spuse zâmbind din colțul gurii:
— Păi, am putea găsi, fără să căutăm prea mult, chiar în camera asta.
Căpitanul expedie informația cu o fluturare din mână:
— Asta a fost cu mult timp în urmă. Acum cincisprezece ani, dacă mă gândesc bine...
— Unele deprinderi nu se uită niciodată, spuse enigmatic agentul. Este exact ca mersul pe bicicletă.
Ecranul monitorului se lumină și colonelul spuse:
— Gata cu disputele, că începe showul!
În imaginea de pe ecran, fix la ora 12, ușa laterală se deschise și Justițiarul pătrunse grăbit în încăpere. Se apropie de masa pe care se mai găseau două teancuri de bani:
Începu să vorbească și se vedea după voce, chiar dacă era distorsionată, că era supărat:
— După cum vedeți, mai am încă două milioane disponibile deși, după cum ați aflat de la jurnalele de știri, toți cei programați să fie uciși sunt morți la ora asta. Cum se explică asta?
Așteptă câteva momente, apoi adăugă:
— Conform raportului legistului, deputatul Murgu Alexandru a murit pentru că s-a înecat pur și simplu cu mâncare, deci niciunul dintre vânătorii mei de recompense n-are nici o treabă cu moartea lui. Se pare că el solicita spp-istului să-i facă manevra Heimlich, dar acesta a înțeles că a fost otrăvit de Heinrich. Regretabil, dar după cum se vede a fost doar o eroare.
Mai făcu o pauză, apoi continuă:
— Deși moartea deputatei Adriana Scutaru a fost pusă pe seama oamenilor trimiși de mine, nu s-a prezentat nimeni să solicite recompensa pentru ea. Rămâne o singură explicație: fata asta, știindu-se pe lista morții, a preferat să prescurteze așteptarea. Sau poate că cel care a fost văzut ultimul împreună cu ea - senatorul Octavian Popescu - o fi ajutat-o să se hotărască... Motivul? Lumea rea vorbește că erau amanți, iar fata știa prea multe despre afacerile lui încâlcite.
Ridică iar din umeri într-un gest care îi devenise aproape un tic și spuse:
— Eu atâta știu, atâta spun! După restul să mai scormonească și criminaliștii din România. Măcar atât să afle, pentru că pe Cobra, care are iar la activ două cazuri rezolvate, sunt puține șanse să-l prindă. Cât despre June și Mirror, ceilalți doi vânători de recompense, nu au nici o șansă să-i prindă: deja și-au luat banii și se prăjesc pe vreo insulă tropicală, în așteptarea unei noi comenzi.
Puse cele două teancuri de bancnote sub masă și se adresă iar camerei:
—Văd că nici Senatul, nici Camera Deputaților nu vor să ia nici o măsură, așa că, de data asta, voi scurta la două săptămâni data de extragere la sorți. De astăzi în două săptămâni, adică în 23 mai, voi proceda la extragerea, cu ajutorul Roții Norocului, a 12 nume – plus, bine’nțeles, inconștienții care vor avea tupeul să intre în Parlament pe locurile celor uciși. Până atunci la revedere și să vă dea Dumnezeu minte, domnilor parlamentari, că bani aud că v-ați luat singuri!
Ecranul se întunecă încet și camera cu Roata Norocului dispăru, iar în locul ei reapăru Comunicatul.
Ca de obicei după încheierea unei transmisii de-a Justițiarului în încăpere se lăsă liniște și nici măcar prezența agentului de la SRI nu schimbă aceasta.
După ce se gândi la scena tocmai încheiată și își notă ceva în carnețel, Cristina se întoarse brusc spre Daniel:
— Ai fost în Legiunea Străină? Nu mi-ai spus.
Căpitanul ridică dezolat din umeri:
— Credeam că se știe... N-am mai făcut valuri pe tema asta...
Părându-i-se că n-a spus destul continuă:
— Aveam 18 ani și mi s-a părut un lucru nemaipomenit atunci să semnez un contract pe cinci ani și să plec în lume…
— Se știe, se știe, confirmă colonelul, ca și cum ar fi vrut să încheie discuția pe tema asta. Nu părea să-i convină să vorbească despre asta într-un colectiv lărgit c-un om de la SRI.
Dar Cristina, în ciuda mesajului transmis de colonel, nu era mulțumită doar cu atât și, întoarsă cu totul spre căpitan, stărui cu întrebările:
— Și ai căpătat toate acele abilități de care spune domnul? Să ucizi oameni? Ai ucis oameni?
Căpitanul aruncă o privire ucigătoare spre agentul SRI și mormăi ceva neinteligibil, dar Cristina insistă:
— Nu mormăi, te rog, și răspunde clar. Ai ucis oameni?
Pentru că Daniel evita să răspundă, agentul SRI, care se vede treaba că se distra de minune răspunse în locul lui:
— Numai câți a fost nevoie. Din evidențele noastre, vreo 12 „inamici”. Majoritatea i-a lichidat cu mâinile goale.
— Doamne, Dumnezeule! exclamă Cristina și se ridică oripilată în picioare. Și când mă gândesc că aseară am vrut să te însoțesc acasă…
Cu ochii în flăcări ieși din încăpere și ecoul ușii trântite reverberă multă vreme în încăpere.
— Mulțumesc, spuse căpitanul agentului cu o figură întunecată. Exact asta-mi lipsea zilele astea.
Agentul Moldovan ridică din umeri cu o figură nevinovată:
— Scuze, dar am crezut că vă cunoașteți trecutul unul altuia…
Sile termină de strâns firele de la stația grafică și spuse morocănos:
— Eu știu ce-a făcut și nu-mi pasă.
După ce așeză cablurile într-o cutie de carton se întoarse spre agentul SRI și adăugă:
— Știu câți a lichidat și mai știu și cine va fi următorul pe lista celor pe care-i va ucide.
Agentul, care tocmai se ridica să plece, îl privi curios și întrebă:
— Cine? Vreun senator?
Sile începu să râdă:
— Nicidecum! Cred că va fi un agent de la SRI, numai că nu știu cum îl cheamă, pentru că ăștia sunt alunecoși și tot timpul umblă cu nume false.
Ședința se termină în această atmosferă sumbră, iar Daniel se ridică grăbit și plecă s-o caute pe Cristina.







Cap. 16

Ședința comună a Senatului și a Camerei Deputaților



Președintele Senatului privi lung prin sala care zumzăia ca un stup de albine apoi, după ce bătu de două ori în masă pentru a se face liniște, începu să vorbească:
— În baza articolului 13, alineatul 30, a fost convocată ședința comună a Senatului și a Camerei Deputaților. Declar ședința statutară, având ca unic punct pe ordinea de zi discuția asupra solicitărilor așa numitului Justițiar care, prelevându-se de rezultatele referendumului din 22 noiembrie 2009, ne șantajează să îndeplinim solicitările din referendum. Ba mai mult, ne solicită de asemenea să stabilim indemizația de parlamentar la un nivel egal cu salariu mediu pe economie care, după cum știți, este de 2681 lei impozabili, ceea ce înseamnă un salariu net de fix 1887 lei.
— Cu salariul ăsta să trăiască el și cu mă-sa! se auzi strigătul revoltat al unui parlamentar și, după vuietul de aprobare din sală, se vedea că este în asentimentul tuturor.
— Pentru că mâine acest autonumit Justițiar ar urma să extragă iar la sorți numele unor parlamentari români care n-au greșit cu nimic nimănui, decât că și-au dedicat întreaga lor putere de muncă spre beneficiul poporului român, vom trece la dezbateri și apoi la vot.
Au urmat discuțiile în plen. Senatori și deputați, deopotrivă, au fost de acord că nu se putea ceda unui șantaj. Da, referendumul este o realitate de care trebuie să se țină seama, dar atunci când va hotărî forul legislativ și nu atunci când un „neica nimeni cu bani” vrea asta. Cuvintele „neica nimeni” au fost spuse prima dată de un deputat furibund și repetate în neștire până la sațietate.
Atunci când s-a trecut la vot, după cum era de așteptat din tonul și virulența discuțiilor, s-a respins cu unanimitate de voturi propunerea nerușinată și ingerința în treburile Parlamentului român.


Cap. 17

Contramăsuri



În 23 mai, când a apărut pe monitor camera binecunoscută de acum tuturor, Justițiarul de-abia se mai zărea de după teancurile de bani. A început să vorbească și se vedea după voce că era nu numai obosit, dar și bolnav și slăbit.
— Știu că vă mirați să vedeți aici mai mulți bani decât vă așteptați, dar dacă tot mă fac specialiștii în boli nervoase și ziariștii cum le vine mai bine la gură, m-am gândit să-mi satisfac și eu micile mele fantezii. Doar sunt nebun, nu? Cel puțin după părerea lor... Abia aștept să termin cu parlamentarii și să trec la alte categorii care mă enervează…
Netezi cu mâna teancurile de bancnote și spuse:
— Am rămas uimit de tenacitatea cu care parlamentarii români își apără pozițiile. Pe bune dacă n-am recunoscut în ei pe vitejii urmași ai celor care și-au dat viața la Mărășești... Atât că eroii de la Mărășești și-au dat viața pentru pământul țării, iar umflații ăștia o să și-o dea pentru apărarea buzunarelor lor.
Arătă spre Roata Norocului din spatele lui:
— Nu vă fie frică! Am s-o folosesc și azi, dar înainte de asta am două bonusuri.
Trase deoparte un teanc de bani și spuse:
— Ăsta de aici este rezervat pentru președintele Senatului, care a condus într-un mod execrabil ședința și-n loc să fie cât se poate de neutru și să tempereze spiritele, mai rău le-a încins. Să fie de învățătură și pentru el și pentru cel care îi va urma.
Mai trase încă un teanc de bani și adăugă:
— Iar acest teanc de bani este pentru Mihai Manoliu, cel care, într-un acces de sinceritate, a admis în mai multe interviuri că el și ceilalți parlamentari sunt speciali și că nu se poate pune semnul egal întrei ei și-un cetățean de rând, fie el muncitor sau inginer. Păi, aici cam are dreptate! Numai că el, deputatul, trăiește de pe urma muncii muncitorului și nu invers și ar trebui să facă în așa fel ca să-i fie cât mai bine celui ce-i face lui rost de bani. Dacă stătea în banca lui, poate scăpa tura asta. Dar așa, mi-am adus aminte de-un cântecel pe care mă punea cineva să-l cânt în copilărie până când mi-a ieșit pe nas: „Gură mică, grijă mare ce vorbești!” Ei, dacă n-a avut grijă ce-a vorbit, acum e problema lui... Am să pun alături linkul spre interviul cu cetățeanul ăsta special, să vedeți ce gură mare cât o șură are. Eu, în locul lui mă ascundeam sub masă și tăceam până trece valul. Aviz amatorilor care mai au chef să dea interviuri. Grijă mare ce vorbiți!
Se opri obosit și continuă după ce-și trase sufletul:
— Să vedem acum ce noutăți avem aici... Doi deputați și-un senator, în ciuda primejdiei la care se expun, au depus săptămâna trecută jurământul și-au intrat automat pe lista mea. Le scriu bilețele... așa... pentru evidență și pentru amorul artei, iar pe urmă am să mai extrag încă 12 parlamentari, așa cum am promis. Dacă nu greșesc, de data asta vor fi, în total, 17 parlamentari trecuți pe lista neagră.
Făcu o pauză înainte de-a continua:
— Pentru că mă simt tot mai rău pe zi ce trece și aș vrea să văd cum se finalizează această treabă, data viitoare n-am să mai extrag 34 de parlamentari, ci direct 50... Ca să știm o treabă! Apoi, probabil că o sută, dacă nu chiar mai mulți, să terminăm dracului o dată treaba asta.
Se clătină și se apropie clătinându-se de Roata Norocului și o puse-n mișcare, anunțând de fiecare numele și arătând chipul parlamentarului ieșit la tragerea la sorți.
Fără alte cuvinte comută imaginea pe textul Comunicatului, iar după încheierea emisiei live Cristina spuse:
—Cu fiecare nouă emisiune pierde tot mai mult contactul cu realitatea. Dacă ar fi vecinul meu, i-aș recomanda o vizită la psihiatru.
Așezându-ți cablurile în cutia de carton, Sile întrebă:
— Tot timpul am fost curios să aflu din gura unui specialist care este diferența dintre psiholog și psihiatru?
Cristina ridică din umeri înainte de-a răspunde:
— Nu știu dacă este cel mai potrivit răspuns, dar se spune că la psiholog te duci singur, pe când la psihiatru te duc rudele sau prietenii.
Sile începu să râdă și-l întrebă pe Daniel:
— Tu unde te-ncadrezi, căpitane? Te descurci singur sau trebuie să te-ajutăm?
Cristina privi urât spre el și spuse:
— Ar fi bine să nu-l mai tachinezi pe teama asta. Din câte mi-am dat seama a trecut foarte ușor peste episodul din Legiunea Străină, când a fost nevoit să… a fost nevoit să elimine dușmani.
— Cu mâna goală? spuse Sile. Bravo lui! Dar eu n-aș putea trece chiar așa ușor peste asta...
Cristina se încruntă și se pregăti să-i răspundă ceva usturător, dar colonelul ridică ochii din hârtiile pe care le studia:
— Vreți, vă rog, să-ncetați?! Altfel voi fi nevoit să-l rog pe căpitan să-mi demonstreze abilitățile lui pe gâturile voastre.
— Eu n-am zis nimic, șefule! spuse maiorul Stamate și se ridică grăbit în picioare, ca și cum s-ar fi dezis de spusele lui Sile.
Dar în timp ce se ridica întoarse discret capul spre tehnician și-i făcu cu ochiul. Faptul că Cristina îi lua atât de mult apărarea căpitanului însemna pentru ei un singur lucru și anume că relația avansase cu pași mari de la ultima întrunire.
— Hai, plecați acum și încercați să mai găsiți ceva despre Justițiarul ăsta. Trebuie să scriu un raport pentru comandant și n-am nimic nou despre el. Decât c-o ia razna încet, încet, dar asta nu mai miră pe nimeni...







Cap. 18

O cină romantică


— Ei, poate dacă m-ai fi invitat de la bun început aici, probabil că relația noastră n-ar fi pornit cu stângul, a spus Cristina imediat cum s-au așezat.
De cum intrase în restaurant zâmbise apreciativ ambianței. Cam așa își imagina ea o primă cină romantică, chiar dacă o impresionase fără îndoială și restaurantul Roata Norocului. Dar ăsta era cu totul altceva: mesele erau așezate discret, în mici separeuri. Pe fiecare din ele se găseau câteva aranjamente florale, iar atunci când s-au așezat chelnerul a aprins lumânările și s-a retras în liniște lăsându-i să se hotărască asupra meniului.
Meniul era și el cu ceea ce Cristina se aștepta de la o cină romantică: nimic care să contrarieze și nimic care să miște prin farfurie.
După ce-au mâncat și savurau vinul Cristina adăugă:
— Poate n-ar fi stricat să-mi spui de la bun început despre trecutul din Legiunea Străină și să nu fiu nevoită să aflu de la alții.
Daniel ridică dezolat din umeri:
— Păi, nu mi s-a părut chiar un mod romantic de-a începe o relație, povestindu-ți cum ucideam eu oameni cu mâinile goale în urmă cu cincisprezece ani.
Cristina înclină capul într-o parte și păru să analizeze informația. Luă o gură de vin spuse:
— Cred c-ar fi trebuit să găsești totuși o modalitate să mă previi despre … această parte a trecutului tău.
După ce mai luă o gură de vin, ca să își facă curaj, spuse:
— Să presupunem că m-ai fi chemat să-mi petrec noaptea cu tine și să mai presupunem că eu aș fi acceptat. Cum crezi că m-aș fi simțit dacă te-ai fi hotărât să –mi mărturisești asta chiar când am fi fost în pat.
Daniel zâmbi amuzat de contradicțiile din spusele fetei și îi zise:
— Păi, de asta nu ți-am spus nimic... ca măcar în prima noapte petrecută cu mine să dormi liniștită.
După încă o pauză fata spuse:
— Acum c-am aflat, nu mai ai nici o speranță să scapi de o spovedanie totală. Spune tot!
Daniel oftă și întrebă:
— Cine mă întreabă? Psihologul angajat al DGIPI sau fata care sper să-mi devină iubită?
Fata dădu paharul cu vin pe gât cu un gest de frondă și spuse sfidător:
— Și una și alta. Vreau să știu tot! Spune-mi, de exemplu... sigur ții minte... care a fost ultimul om ucis de tine?
Daniel privi lung în fundul paharului înainte să răspundă. În cele din urmă spuse:
—Sincer să fiu, ultimul caz m-a și făcut să renunț și să nu-mi mai prelungesc contractul, așa cum vroiam inițial.
Umplu iar paharele cu vin, apoi continuă:
— Spre deosebire de un pluton de execuție sau de un călău profesionist, nouă, cei din Legiune, când eram trimiși în misiune să ucidem pe cineva, ni se explica motivul pentru care o făceam. Băiatul ăsta se găsea în toiul luptei pe undeva prin Africa și, dacă vrei să știi concret ce s-a-ntâmplat, ei bine... „camaradul” meu și-a abandonat colegii dintr-un avanpost și-a fugit acasă cu prima ocazie, când a auzit că mândra lui își face de cap cu altul. El trebuia să asigure spatele celor din avanpost, dar pentru că n-a făcut-o, au fost luați ca din oală și împușcați. Legiunea nu iartă așa ceva...
— Și-ai fost trimis tu după el...
— Așa a fost. Mă aștepta, pentru că știa ce urmează să se-ntâmple. L-am găsit mort de beat într-un bar din Cernăuți. Dădea de băut la toți din bar și plângea... iar printre lacrimi povestea că prietena l-a înșelat cu fratele lui. Vroia să-i omoare și apoi să se sinucidă, dar n-a putut pentru că aveau deja un copil și nu putea să lase copilul pe drumuri. Ca să-mi facă misiunea mai ușoară, a scris un bilet că vrea să termine cu viața și și-a tras un glonț în cap... Dar tot n-am mai rezistat unei asemenea ocupații și m-am retras. În ultimul timp apăreau numai cazuri din astea ciudate, cu oameni care nu mai puneau deloc preț pe viața lor...
Cristina puse blând mâna peste palma lui și-i spuse:
— Iartă-mă! N-am vrut să răscolesc trecutul… n-am știut că a fost atât de dureros pentru tine.
Daniel zâmbi trist și spuse:
— Sincer să fiu, câțiva ani am avut coșmaruri îngrozitoare. Deși antrenamentele dure, uneori făcute până la epuizare, mă făceau să mai uit, niciodată nu mi-am putut scoate amănuntele din minte. Ceea ce mă mai liniștea este că eram convins că oamenii ăia trebuiau să moară și că dreptatea este de partea mea.
— Exact ca Justițiarul, spuse Cristina apoi își dădu seama ce-a spus și și-a pus palma peste gură, dar Daniel nu părea să se fi supărat.
— Da... exact ca el, confirmă și mai bău un pic de vin înainte de a continua.
— Știi, n-am curaj să spun altora, dar uneori mi se pare că și Justițiarul ăsta al nostru are dreptate și că este singura cale prin cale prin care se mai poate face ceva pentru halul în care a ajuns politica la noi.
Clătină din cap și adăugă zâmbind trist:
— Ciudat mod de-a gândi pentru un om pus să-i păzească pe legiuitorii țării. Dacă ar afla unchiul tău, cred că mâine m-ar da afară.
Cristina ridică din umeri:
— După cât îl cunosc de bine, cred că și el gândește exact ca tine, numai că nu poate spune nimănui nimic. Nici măcar mie și poate că ăsta este motivul pentru care s-a împotrivit din toate puterile să vin în serviciul vostru.
— Eu am crezut că dimpotrivă, te-a ajutat…
Cristina zâmbi și făcu cu mâna a nepăsare:
— Eram sigură că va fi acuzat de nepotism dacă reușesc, așa că am învățat pe rupte pentru concurs și l-am câștigat pe bune, deși au fost trei contestații. Nimeni n-a avut nimic de comentat, pentru că am fost foarte bună. Deși... un an întreg s-au auzit vorbe... ba pe ici, ba pe colo.
Seara a trecut pe neobservate. După o vreme au trecut în salon, unde au dansat. Daniel a întrebat în cele din urmă:
— Ei? Eu zic că ne-am distrat bine. Mergem?
— Unde? întrebă Cristina zâmbind șăgalnic. La tine sau la mine?
Daniel dădu din umeri:
— Credeam că a rămas stabilit, dacă tot m-ai făcut să-ți spun atâtea. La mine, bineînțeles.
Fata își mușcă buzele și spuse bosumflată:
— Aș veni, numai că este o problemă…
Cum el s-a oprit în mijlocul ringului de dans, fata l-a lămurit:
— Nu am periuța de dinți la mine? Eu nu pot dormi bine noaptea dacă n-am periuța de dinți la mine…
Părea o ultimă tentativă de-a amâna ceea ce urma să se întâmple, așa că el a rezolvat problema spunându-i că o periuță de dinți pot cumpăra pe drum, așa că asta n-ar fi o problemă. Așa a fost, pe drum el a oprit mașina lângă un chioșc non-stop care vindea pe lângă altele și periuțe de dinți.
Când a oprit în fața casei uriașe, Cristina a spus:
— Ar fi trebuit să-mi spui că locuiești într-o vilă.
Au intrat în curte și Daniel a închis poarta cu telecomanda, iar Cristina a coborât și a făcut ochii roată.
— De fapt, nici măcar vilă nu este. E un adevărat palat! Locuiești singur?
— Singur. Părinții mei s-au mutat cu totul la Sinaia. Nu mai suportă aglomerația din București.
În timp ce urcau scările, Daniel i-a explicat:
— Bunicul meu a fost arhitect. Tatăl meu, de asemenea a fost arhitect... Deci a știut ce și cum să construiască. Și, deși m-au îndemnat să devin și eu, am refuzat pentru că mi se părea că prea ușor se câștigă banii. Tragi trei linii pe-o hârtie și iei milionul. Dă-o încolo! Asta nu-i viață. Cred că ăsta a fost unul din motivele pentru care am evadat imediat ce-am devenit major. Vroiam să aflu singur cum se câștigă banii.
Cristina oftă și spuse:
— Ei trăgeau trei linii pe o foaie de hârtie și luau milionul, iar tu trăgeai trei gloanțe în capul cuiva și precis nu luai atât.
— Cam așa este, spuse împăciuitor Daniel și Cristinei îi păru rău pentru vorbele aruncate într-o doară.
— Iartă-mă. N-am vrut să te tachinez, dar nu m-am putu abține. Un joc stupid de cuvinte, la care aș fi putut renunța.
Vru să mai spună ceva, dar Daniel deschise chiar atunci ușa dormitorului și fata rămase fără grai. Nici măcar în filme nu văzuse așa ceva.
Daniel plecă să mai aducă o sticlă de vin și Cristina nu avu cum să-l întrebe despre originea imensului pat cu baldachin și-și mușcă buzele când acesta intră cu vinul și o tavă cu două pahare... Era gata, într-un ușor impuls de gelozie, să-l întrebe despre trecutul recent al patului. Ucigaș, ucigaș... dar probabil că mai făcea și câte-o pauză…
Mai bău un pahar, apoi se prăbuși în pat și ultima imagine care-i rămase în minte fu desenul complicat de pe perdelele crem…






Cap. 19

O duminică apocaliptică

A doua zi dimineața se trezi tot cu desenul perdelelor crem în ochi, dar de data asta soarele strălucea sus pe cer, iar ea era goală într-un pat străin. Nu-și mai amintea aproape nimic din noaptea trecută și înjură în gând ideea ei de a se îmbăta pentru a-și face curaj. Grija cea mai mare era că precis Adriana o să-i ceară amănunte pe care ea nu avea cum să i le dea pentru că nu își mai amintea nimic. Nici o problemă, o să inventez ceva se gândi ea și închise ochii pentru a prelungi starea de bine, apoi întinse mâna în stânga ei, acolo unde ar fi trebuit să fie Daniel.
Mâna ei nu întâlni nimic și deschise îngrijorată ochii. Sub palma ei foșni doar o foaie de hârtie. Făcu ochii mici din cauza soarelui care-i bătea în ochi și citi:
„S-a dat alarma la unitate pentru că Justițiarul și-a modificat iar planurile. Nu este cazul să vii și tu, așa că poți lenevi cât vrei. Ți-am făcut cafea. Este caldă, în termos. Micul dejun nu l-am mai preparat, dar te rog să te servești. O să stau mai mult la serviciu. Te rog, când pleci, să tragi doar ușa după tine. Să nu-ți uiți ceva, pentru că nu o s-o mai poți deschide.” Căută în zadar un semn distinctiv, o semnătură, dar biletul nu conținea altceva.
Ea ar fi lăsat ceva cât de mic. O inimioară desenată cu roz, un sărut dat în josul scrisorii cu buzele pline de ruj... dar probabil că cerea prea mult pentru început. Va trebui să-și ia iar la mână manualele din facultate și să recitească capitolele despre persuasiune.
Probabil că erau pe undeva camere instalate, dar nu-i păsa de ele și încercă să se simtă ca acasă. Bău cafeaua, își prepară un mic dejun frugal, apoi făcu un duș scurt și rămase pe gânduri în fața periuței de dinți de sub oglindă.
Să o ia cu ea? Să o lase acolo? Nu cumva asta o să i se pară lui Daniel un mod de a-i forța mâna? Ezită numai câteva clipe apoi, după ce se spălă pe dinți, o scutură, o puse în cutia de plastic în care o cumpărase și o aruncă în poșetă, supărată pe nehotărârea ei.
Întârzie mult cu pregătirile de plecare, cu speranța că Daniel se va întoarce. Dar probabil că erau probleme, din moment ce unchiul ei îl ținea atâta. Într-un târziu, după ce se învârti de câteva ori fără rost prin camerele uriașe, se hotărî să plece.
Coborând scările, o sună atât pe mama ei ca să-i spună că vine acasă, cât și pe Adriana să-i spună că va trece puțin mai târziu pe la ea.
„Numai că mai întâi va trebui să inventez ceva!” se gândi ea și chicoti. Deodată se opri tulburată. Atentă la telefon, nu-și dădu seama că a coborât prea mult și a trecut pe lângă ușa care dădea afară. Coborâse până în beci, dacă beci se putea numi camera cât un hangar de avioane în fața căruia se afla. Mai făcu un pas și atunci un senzor aprinse toate luminile, astfel că își putu da seama de imensitatea spațiului din fața ei. Undeva, lângă peretele din spate, era amenajat un teren de squash, iar lângă el era o adevărată sală de forță, cum întâlnise numai în puține locuri.
Clătină uimită din cap și vru să se întoarcă, dar ceva în mijlocul spațiului gol din centru îi atrase atenția. Părea unul din containerele metalice folosite pentru transport materiale în construcții sau chiar pentru a amenaja dormitoare pentru muncitori. Ar fi vrut să știe ce anume a atras-o spre container, atâta vreme cât dinspre el nu se auzea nici un zgomot. Poate forma, poate dimensiunile... Oricum, importat este că s-a simțit atrasă spre el, fără putința de-a se opri. Scoase din poșetă carnețelul și consultă dimensiunile pe care i le dictate Sile prima dată când au văzut incinta în care își ținea Justițiarul videoconferințele. Nu prea le avea ea cu măsurătorile, dar la o primă privire containerul părea de aceeași dimensiune cu cel din imaginile cu Justițiarul. Avea o singură cale de aflat și nu se miră când găsi ușa în același loc în care o avea și Justițiarul. Deschise ușa și i se păru că recunoaște scârțâitul de la transmisiunile video și trebui să se țină de ceva ca să nu cadă. Se dovedi că se ținea din partea din spate a Roții Norocului.
Lumina era aprinsă și inspiră adânc de câteva ori ca să își revină, apoi mai făcu câțiva pași în container. Toate erau exact cum își reamintea de la înregistrările cu Justițiarul. Camera de filmat era la locul ei și primul lucru pe care-l făcu fu să se convingă că nu înregistrează, pentru că prin minte i-a trecut gândul că s-ar putea afla în direct, într-o transmisie neprevăzută de-a Justițiarului. În față, pe masă, chiar lângă camera video, erau câteva teancuri de bancnote și răsfoi unul din ele. Așa cum se aștepta, numai prima bancnotă era originală, iar următoarele nu erau decât bucăți de ziare.
Era pur și simplu bulversată. Din tot ce vedea se desprindea o sigură concluzie: Justițiarul era căpitanul Enescu Daniel, căruia în gând începuse să-i spună Dany și care era, sau era pe cale să devină, iubitul ei. Un hohot de plâns o înăbuși, dar încercă să-și păstreze sângele rece. Scoase telefonul din poșetă și, cu mâinile tremurând, filmă interiorul containerului de jur-împrejur. La un moment dat se opri pentru că i s-a părut că aude un zgomot, dar apoi își dădu seama că este vorba numai de respirația sa precipitată și continuă.
Ieși cu grijă din container, închise încet ușa, apoi mai filmă câteva cadre și urcă la parter fără să facă nici un zgomot. Când ajunse afară, la lumina soarelui, parcă nu-i venea să creadă ceea ce văzuse și era gata să scoată telefonul, să revadă scena filmată, când și-a dat seama cum ar fi reacționat Daniel dacă ar fi întâlnit-o acum și ar fi văzut-o atât de tulburată. Ieși grăbită din curtea vilei și vru să cheme un taxi. Apoi, gândindu-se mai bine, dădu colțul pe strada alăturată și-l chemă acolo, pentru că nu voia să fie surprinsă de Daniel așteptând taxiul în fața casei. Nu credea că se poate preface chiar atât de mult și nu era sigură de reacția lui când și-ar da seama că i-a descoperit containerul.
După un timp care i s-a părut o eternitate a apărut și taxiul și după ce s-a văzut la o distanță sigură, a sunat-o pe mama ei să-i spună că întârzie și că se duce mai întâi la Adriana.
A sunat-o apoi pe Adriana, trezind-o din somn, și i-a spus că trece pe la ea. Nu i-a dat mai multe amănunte la telefon pentru că și-a dat seama că șoferul trăgea cu urechea și, deși era puțin probabil să fie omul Justițiarului, nu voia să riște nimic, așa că se lăsă pe bancheta din spate și încercă să-și stăpânească lacrimile.
O duminică minunată, începută cu razele soarelui jucându-se jucăuș în genele ei în timp ce ea se alinta în cel mai mare pat în care dormise vreodată, se transformase pe nesimțite într-o duminică de coșmar.






Cap. 20

O bună prietenă

— Spune, pentru numele lui Dumnezeu, ce ți s-a-ntâmplat? o întrebă Adriana de cum intră în apartamentul ei.
Pentru că nu putea încă vorbi, înăbușită cum era de hohotele de plâns, scoase telefonul și îi arătă filmulețul realizat de ea în container. La început Adriana nu pricepu despre ce este vorba, dar cum văzuse și ea, ca toată lumea, emisiunile Justițiarului difuzate și redifuzate până la sațietate de toate televiziunile, în cele din urmă își dădu seama despre ce este vorba.
— Doamne, Cristina! spuse ea teatral. Tu ai descoperit bârlogul Justițiarului.
Chiar dacă exprimarea prieteni ei era puțin cam melodramatică, Cristina trebui să admită că, într-adevăr, așa era.
Bău puțină apă, își șterse ochii apoi reuși să-i spună în șoaptă:
— Containerul pe care l-am filmat este la Daniel în beci.
Mai bău o gură de apă și încet, încet povesti celei mai bune prietene aventurile nopții trecute. Despre noaptea propriu zisă trebui să inventeze puțin, pentru că Adriana nu putea admite că nu putea să-și aducă aminte chiar nimic despre o noapte de dragoste, dar despre ceea ce a făcut după ce s-a trezit a povestit cu lux de amănunte. Chiar cu prea multe amănunte, încât uneori, în timp ce povestea, se oprea ca să se gândească dacă nu cumva erau invențiile minții ei surescitate. Privi iar filmul de pe telefon ca să se convingă că este adevărat, iar când Adriana își copie fișierul video pe telefonul ei, găsi puterea să-i atragă atenția:
— Ai grijă cu el, te rog, să nu-l vadă cineva.
Adriana dădu nepăsătoare din umeri:
— Ce contează! Oricum va trebui să-l arăți Poliției.
Cristina ridică ochii plânși spre ea, apoi spuse suspinând:
— Nu cred c-am s-o pot face.
Adriana o privi uimită:
— Proasto! Proastă ce ești! Te-ai îndrăgostit.
Privi spre telefonul unde fișierul video se derula din nou și din nou.
Apoi ridică din umeri:
— Ai și găsit de cine să te îndrăgostești. De cel mai căutat criminal din România.
Puse telefonul în geantă, apoi spuse sec:
— Dacă n-o faci tu, am s-o fac eu. Gândește puțin și cu capul tău. Dacă n-o faci riști să te trezești încadrată ca fiind complice cu Justițiarul. Vorbesc în calitate de profesionistă acum.
Adriana era juristă la o mică întreprindere, dar îi plăcea să epateze cu puținele ei cunoștințe juridice.
Cristina clătină nehotărâtă din cap, apoi spuse printre hohote de plâns:
— Bine... Am s-o fac, dar lasă-mi puțin timp de gândire.
După ce pregăti ceva de mâncare Adriana îi spuse prietenei ei, care părea că s-a mai liniștit între timp:
— Uite cum facem. Eu am o întâlnirea astăzi, pe la prânz. Am să plec și-am să-ți las ție apartamentul. Poate că este mai bine să nu ieși și nici să te duci acasă. Maică-ta te-ar citi imediat și te-ar duce pachet la Poliție, cu film cu tot. Mai bine stai aici și te gândești bine la ce ai de făcut.
Arătă spre bucătărie:
— Ai acolo tot ce-ți trebuie. Te poți descurca până mâine. Te sfătuiesc să te învoiești o zi, pentru că nu-i cel mai înțelept lucru să te duci mâine la serviciu și să dai ochi cu Justițiarul ăsta al tău. Te-ar citi imediat și zău că nu știu cum ar reacționa. Mai bine stai închisă aici, până se liniștesc lucrurile. Dă-le telefon și la ai tăi și spune-le că ai rămas la mine.
După ce-au terminat de mâncat și Adriana a fost convinsă că prietena ei s-a mai liniștit, s-a îmbrăcat și-a plecat la întâlnire, iar din ușă a mai aruncat o glumă:
— Sper să nu descopăr și eu despre al meu că este cine știe ce vampir deghizat și să mă pomenesc cu gâtul mușcat!






Cap. 21

Ferește-mă doamne de prieteni

Luni dimineața Adriana se trezi în patul prietenului ei fără nici un chef de muncă. Cum jobul ei era la o corporație care nu prea admitea absențele de la începutul săptămânii, scrise un email șefului ei în care îi explică cu lux de amănunte cât de bolnavă este. După ce se trezi de-a binelea și-și făcu o cafea, începu să scotocească prin apartament. Dar cum nu exista nici un beci, fu nevoită să se oprească din căutat destul de repede, convinsă că iubitul ei era doar ceea ce spunea că este și nimic mai mult.
— Eh, așa am eu noroc. Să mă-ncurc cu o mămăligă nefiartă, mormăi ea după ce se lămuri că nu are ce găsi. Toate mototoalele au noroc de aventuri pe care nu știu cum să le trăiască din plin...
În timp ce-și punea niște cereale cu lapte se gândea cum ar fi exploatat ea situația, dacă ar fi fost în locul Cristinei. Ar fi știut ea ce să facă, în așa fel încât zile și zile ziarele și televiziunile să vorbească numai despre ea. Și poate că ar fi găsit o cale să scape de plictisul jobului unde-și îngropa zilele cenușii, una după alta.
Se privi în oglindă și-și zâmbi închipuindu-și cum ar fi să dea interviuri după interviuri și cum poate ar fi fost zărită și apreciată în cele din urmă de un producător adevărat, nu numai mucoși care-i promiteau una și alta până se culcau cu ea și pe urmă se pierdeau în ceață.
Da, era blondă și nu avea cum să schimbe asta. Dar nu avea de gând să se comporte ca o blondă. Se aranjă cât putu de bine cu ce avea la îndemână pe urmă, privind încă odată filmulețul Cristinei ieși hotărâtă din casă.
Mergând pe jos de la prietenul ei până acasă, vedea de multe ori din mers tăblița albastră a unei secții de poliție. Nu-i reținuse numărul, dar nici nu avusese nevoie până acum. De data asta când ajunse aproape de ea privi la ceas. Era trecut de ora nouă, deci probabil că se trezise cine trebuie pe-acolo, iar pe tăbliță scria cu litere mici că este vorba de secția 10. Nici nu avea nevoie de mai mult.
Ca orice tânără din ziua de azi, avea două telefoane. Primul lucru pe care-îl făcu fu să copieze fișierul pe celălalt telefon, pe care putea să-l dea Poliției fără nici o problemă, pentru că n-avea alte informații importante pe el.
Se depărtă apoi câteva sute de metri căutând din ochi o cabină telefonică. Pe urmă căută un chioșc de ziare de unde să cumpere o cartelă. Problema se dovedi mai complicată pentru că nu știa căreia din televiziuni să-i telefoneze. Cumpără un ziar și-și notă numerele a două televiziuni, apoi sună pe rând la ele și spuse cu o voce cât putu de serioasă:
— Alo, informațiile? La secția zece de Poliție este o fată blondă care tocmai spune că a descoperit bârlogul Justițiarului.
La întrebările precipitate răspunse sec:
— Îmi pare rău, dar nu știu nimic mai mult. Am auzit doar că o fată blondă spunea asta ofițerului de serviciu... sau ce-o fi fost el.
După ce termină de dat telefoane, o luă grăbită spre secția de poliție, sperând să apuce să-și spună povestea înainte să apară televiziunile.
La relații cu publicul era deja o coadă de vreo câteva persoane, așa că așteptă strategic pe hol, cu ochii în toate părțile. Când îl zări pe polițistul înalt și frumușel care vru să treacă plin de importanță pe lângă ea, în mână cu două dosare, îi ieși în față zâmbind cum putea ea mai frumos.
— Nu vă supărați, vreau să vă rog ceva…
Polițistul privi fugitiv spre ea, dar nu păru cine știe ce impresionat pentru că-i spuse:
— La ghișeul de relații cu publicul, domnișoară.
Dar se oprise totuși și asta era cel mai important lucru.
Spre deosebire de Cristina, Adriana avea nu numai tupeu, ci și-un farmec pe care știa cum să și-l pună în evidență.
— Știu asta, spuse Adriana, dar eu vreau să vă arăt ceva dumneavoastră personal…
Cu o mână scoase telefonul din poșetă, iar cu cealaltă îl prinse ușor pe polițist puțin mai sus de cot și strânse ușor. Mai puțin o strânsoare, cât o mângâiere.
De câte ori folosise trucul ăsta nu dăduse greș, decât dacă bărbatul era homosexual, dar se pare că avea noroc și polițistul nu era, pentru că s-a oprit plin de interes și, înainte de a-și da seama ce se-ntâmplă, s-a trezit privind filmul care se derula pe telefonul fetei.
— Ce-i asta? întrebă el, dar în loc să răspundă fata mai derulă încă o dată fișierul video de la început.
Ochii lui se făcură mari și vru să apuce telefonul, dar fata îl trase la o parte.
— De unde ai așa ceva? întrebă polițistul puțin cam tare, pentru că o mulțime din cei care așteptau la cozi priviră spre ei.
— O prietenă de-a mea și-a petrecut noaptea la iubitul ei, pe strada Muntișor, la numărul șapte și cum el a plecat mai repede, a coborât în beci să caute ceva, unde a găsit și filmat asta.
Polițistul încercă să ia iar telefonul, dar tot nu reuși. Arătă spre o ușă:
— Vino, te rog, cu mine. Asta trebuie să vadă și comandantul.
Fără să mai stea la coadă, în numai trei minute au ajuns la comandantul secției căruia i-a repetat cele spuse polițistului în hol.
După numai alte câteva minute biroul comandantului s-a umplut de șefi și filmul a fost văzut și revăzut de câteva ori, dar nimeni nu se îndoia că bârlogul Justițiarului fusese găsit.
A fost întrebată de ce n-a venit chiar prietena ei să aducă dovada și fata, aducându-și aminte de complicități și incriminări, a spus sigură de ea:
— I s-a făcut rău și acum își revine în apartamentul meu, dar m-a rugat pe mine să vă anunț și să vă aduc proba.
A confirmat și că știa identitatea iubitului prietenei și ei au notat cu aviditate, apoi au început iar cu telefoanele.
La un moment dat comandantul a țipat în receptor:
— De unde dracu au aflat și televiziunile astea? Precis avem o scurgere de informații din secție...
Se uită urât spre Andreea:
— Dumneata... precis n-ai mai vorbit cu nimeni despre asta?
— Nu, domnule comandant. Am fugit direct aici cum am aflat despre ce este vorba și imediat ce starea sănătății prieteniei mele mi-a permis să vin.
După ce-au pus-o să dea o declarație și i-au confiscat provizoriu telefonul, i-au dat drumul. Când a ajuns în holul secției de poliție a fost uimită de aglomerația de acolo. Părea că tot polițiștii din București s-au înghesuit acolo.
Afară așteptau cele două televiziunii anunțate de ea, iar în depărate se mai vedeau venind și alte care de reportaj. Veștile circulă repede în București și o mulțime de lume părea c-o așteaptă numai pe ea. Iar ea, după ce și-a dat seama că este recunoscută, a început să-și facă unele calcule la rece. Oare care dintre televiziuni merită caimacul? Și care dintre ele aveau un post de asistentă de platou liber? Sau altceva, poate chiar mai bun? Strânse telefonul în mână și porni să coboare scările spre camerele de luat vederi ale televiziunilor, ca o mare divă călcând pe covorul roșu la decernarea premiilor Oscar.


Cap. 22

O arestare ca la carte

Căpitanul Vladimir Strugaru de la Trupele Speciale își cunoștea meseria și era hotărât să nu riște nimic. Când a ajuns pe strada Muntișor, și-a plasat strategic, în capetele străzii, cele două microbuze în care își avea oamenii, iar el, din furgoneta tehnică, a privit cum pilotul dronei pe care o primise de numai câteva săptămâni în dotare o ridică și face un tur pe deasupra casei. Cum nu se vedea nici o mișcare, i-a ordonat pilotului să coboare mai jos și să filmeze îndeaproape. Tot nu se zărea nimic suspect, așa că a verificat încă o dată să aibă la îndemână mandatul de percheziție și de arestare, apoi a coborât alături de băieții care urmau să forțeze poarta.
A fost nevoie de multe minute până să poate veni de hac porții masive, dar au dovedit-o până la urmă și băieții, cu măștile puse, s-au înșirat de-a parte și de alta a porții.
— Băieți! le-a spus el înainte de a da ordinul de atac. Aveți mare grijă. Omul nostru este înarmat și extrem de periculos. Folosiți schema tactică beta și trageți la cel mai mic pericol, dar nu uitați că șefii îl vor în viață.
Privi iar cu atenție în jur, ca să se sigure că totul este în regulă, apoi dădu ordinul așteptat cu nerăbdare de toți:
— Intrați!
Cu mișcări precise, urmare a unui intens antrenament, mascații s-au scurs, unul după altul, în curtea imensă a vilei. Nu era nici un câine, asta văzuseră din imaginile transmise de dronă, dar de undeva din colțul casei o cameră de luat vederi a început să se rotească după ei. Nu conta asta. Important era ca, după ce intra în casă, să verifice cât mai repede dacă imaginile arătate de fată erau autentice sau nu.
Ușa de la intrare a rezistat ceva mai mult, dar a fost și ea doborâtă. Împărțindu-se în trei echipe, mascații au intrat rapid în casă.
— La parter liber! s-a auzit glasul celui care conducea primul grup, urmat imediat și de confirmarea celui de la etaj.
— Liber și la subsol, dar trebuie să veniți urgent aici! strigă conducătorul primului grup.
Căpitanul Strugaru coborî cele câteva trepte până la subsolul luminat ca ziua, atât de luminile din tavan, cât și de cele câteva lămpi aduse de oamenii lui.
În mijlocul imensului spațiu al beciului se vedea containerul pe care-l văzuse în filmul de instruire.
Făcu semn unui sergent să se apropie de ușa containerului și să o deschidă cu grijă. Ar fi vrut să aibă un genist la îndemână, dar nu avea așa că era nevoit să riște. Privi îngrijorat cum sergentul deschide brusc ușa și sare iute într-o parte. Nu se întâmplă nimic; se pare că Justițiarului nu-i trecuse prin cap să mineze locul.
Interiorul containerului era exact așa cum și-l amintea din transmisiile Justițiarului și din filmulețul fetei. Scoase o stație de emisie-recepție și spuse clar:
— Ipoteza se confirmă, domnule comandant. Containerul este aici, intact și asigurat. Se poate trece la faza a doua.
Faza a doua era arestarea căpitanului Enescu Daniel și era nevoie de ceva mai mult decât de un simplu filmuleț arătat de-o fată blondă pentru a aresta un ofițer DGIP.
Abia după ce termină apelul se gândi că poate n-ar fi trebuit să-i sugereze comandantului ce să facă în continuare, dar era prea surescitat și o clipă regretă că nu este el în locul maiorului Dorneanu.
Maiorul Dorneanu se afla pe strada Beldiman, unde se afla sediul DGIPI și, după ce primi ordinul, se apropie de intrarea în clădire. Era convins că lucrurile vor decurge mai greu decât în cazul unei arestări obișnuite, dar pe de altă parte avea să aibă de-a face cu profesioniști care vor înțelege cum decurg lucrurile, chiar dacă nu le va conveni ce se întâmplă.
Chiar așa a fost. După primul moment de stupoare, ofițerul de serviciu de la intrare a lăsat pe cineva să-i țină locul și a mers cu ei să le arate biroul căpitanului Enescu Daniel. Fiind între colegi, s-a renunțat la uși sparte și acțiuni în forță, dar toți care au intrat în birou aveau pistoalele în mâini și ochii în patru.
— Pe căpitanul Enescu Daniel îl căutăm, a spus maiorul Dorneanu după ce-au intrat, iar ofițerul de serviciu i l-a arătat, cu toate că maiorul îl recunoscuse din fotografiile care-i fuseseră arătate.
— Domnule căpitan Enescu Daniel, sunteți arestat și vă rog să mă urmați!
Îi întinse cu o mână fermă mandatul de arestare și privi atent la cel reținut, să nu facă vreo încercare de ultim moment și să scape.
Maiorul Dorneanu participase la multe arestări și era obișnuit ca cei arestați să reacționeze în tot felul de moduri, dar parcă un om atât de calm nu întâlnise până acum. După ce citi și motivul pentru care este arestat, a început să râdă și s-a întors spre colegul lui de birou:
— Auzi, domnule maior, că eu aș fi Justițiarul. Îl căutăm de atâta amar de zile și el era chiar aici, lângă tine.
— Faceți o mare greșeală, spuse și Stamate, dar maiorul Dorneanu ridică din umeri și spuse căpitanului:
— Eu am un mandat de arestare și trebuie să vă arestez. Nu știu nimic mai mult.
De data asta ridică Daniel din umeri și spuse:
— În cazul ăsta, mă bucur că azi nu sunt îmbrăcat în uniformă, ca să ne facem dracului instituția de râs.
Întinse mâinile în față să-i fie puse cătușele și spuse colegului de birou:
— Anunță-l, te rog, pe colonel și spune-i că este o greșeală și că până diseară voi fi liber. Căutați-l pe Sile. Cheia problemei este la el…
Căpitanul Enescu, urmat de micul lui alai, coborî scările și când au ajuns afară, s-au bucurat cu toții că televiziunile încă nu prinseseră de veste și strada era liberă.
După ce-au ieșit din birou, maiorul Stamate s-a dus val vârtej la colonelul Rădulescu și, în ciuda firii lui extrem de calme, de data asta veștile aflate l-au bulversat.
— Și Sile pe unde umblă? Dacă tot este cheia la el, ar fi cazul să aflăm despre ce anume este vorba.
— Este în Deltă, la pescuit… și-a luat trei zile recuperare pentru zilele cât a lucrat duminica.
― La dracu cu pescuitul vostru cu tot. O să îl interzic în tot serviciul.
Oftă adânc, se mai calmă nițel apoi spuse:
— Păi, fă cumva și dă de el și spune-i urgent să vină încoace!



Cap. 23

O nouă ședință comună

Noul președinte al Senatului avea o miopie exagerată și părea că nu vede cu mult dincolo de microfonul în fața căruia începu să citească, cu o voce monotonă, textul scris cu litere mari pe foaia de hârtie de pe pupitru.
— Aș fi început această ședință comună prin a vă ruga să ținem un moment de reculegere în memoria colegilor noștri, dar mi-e frică să nu supăr pe știți voi cine și să-i intru astfel în colimator.
Așeză mai bine foile de hârtie de pe pupitru și continuă:
— Tot în baza articolului 13, alineatul 30, a fost convocată o nouă ședința comună a Senatului și a Camerei Deputaților. Declar ședința statutară, având ca unic punct pe ordinea de zi discuția asupra solicitărilor așa numitului Justițiar care, prelevându-se de rezultatele referendumului din 22 noiembrie 2009, ne șantajează să îndeplinim solicitările din referendum. Ne solicită de asemenea să stabilim indemnizația de parlamentar la un nivel egal cu salariu mediu pe economie.
Dacă la ședința de data trecută anunțul președintelui a fost întâmpinat cu strigăte furioase, de data asta senatorii și deputații au ascultat într-o tăcere mormântală anunțul făcut de președintele Senatului.
Înainte de ședință, în comisii precum și pe coridoare, s-a discutat intens despre modul cum să se voteze. Și chiar dacă au fost unii care ar fi vrut să se mai tragă puțin de timp, au fost reduși la tăcere de cei la care li s-a părut că au adunat destulă agoniseală, sau se mulțumeau cu cât au strâns, decât să riște să ajungă pe lista Justițiarului.
Unii ar fi vrut să ia cuvântul, să explice colegilor și mai ales alegătorilor că, de fapt, un vot pozitiv nu înseamnă altceva decât că, în sfârșit, se face dreptate și că voința poporului a triumfat până la urmă.
Deși duplicitari până în fundul ființei lor, nici chiar ei nu puteau admite așa ceva, așa că s-a ales varianta ca votul să fie secret, cu bile și să nu fie precedat de discuții. Și pentru că nu se așteptau surprize nici dintr-o parte, nici din alta, au fost trecute ambele solicitări pentru un singur vot.
Mai repede decât s-au așteptat, s-a terminat de pus bilele în urne și s-a trecut la numărarea lor.
În timp ce numărătoarea era în toi, de președintele de ședință s-a apropiat un om de la pază și i-a șoptit ceva la ureche. Cum președintele Senatului avea nu numai vederea slăbită, ci și auzul i-a cerut să repete.
— Justițiarul a fost arestat, a spus ceva mai tare omul.
— Sigur? întrebă președintele. Pentru că n-aș vrea să anulez votul și pe urmă să ajung pe lista lui.
— Chiar acum se transmite pe toate canalele de televiziune, spuse omul și arătă spre ecranele care înconjurau sala. Mă duc să le comut pe televiziunea națională.
— Așa să faci! spuse dintr-o dată vesel președintele și se ridică în picioare, strigând spre cei care numărau bilele.
— Hei! Voi! Opriți-vă! Au apărut probleme…Va trebui să invalidăm votul.
Cel care număra bilele ridică din mâini:
— Prea târziu. Bilele au fost numărate și de data asta toată lumea este de acord cu propunerile de pe listă.
— Nu-i prea târziu! strigă plin de viață președintele. Va trebui să invalidăm votul.
Între timp, ecranele au început să redea programul televiziunii naționale și pe ele se vedea cum se reluau veștile despre arestarea căpitanului DGIPI. Spre deosebire de alți arestați, privea zâmbind spre camere și singura dată când i s-a permis să vorbească a spus cu voce tare și clară:
— Este o greșeală. Faceți o imensă greșeală.
— Greșeală pe dracu’! se auzi din sală o voce care, dincolo de obida ce-o conținea, se vedea că deborda de bucurie.
Între timp președintele Senatului, cu o figură strălucitoare de bucurie, i-a făcut semn să vină la el unui parlamentar, membru al Comisiei Juridice și după ce au discutat câteva minute, a bătut c-un creion în microfon:
— Domnilor, atenție vă rog! Am să vă fac un anunț foarte important. De data asta doar un anunț și nicidecum un comunicat.
Râse un timp singur de gluma lui, în timp de aștepta răbdător să se facă liniște. Toate se potriviseră cum nu se poate mai bine. Cu Justițiarul arestat, el rămânea al doilea om în stat, iar c-un președinte mai mult plecat prin concedii și excursii, el era practic conducătorul țării.
Când în sală se făcu suficientă liniște ca să poată vorbi, spuse încercând să nu i se ghicească veselia din voce:
— Trebuie să vă anunț că votul va trebui invalidat, deoarece domnul Cătălin Voicescu tocmai scrie o sesizare în care arată că, din greșeală, a scăpat ambele bile într-o urnă. În aceste condiții nu se rămâne decât să manifestăm înțelegere pentru greșeala colegului nostru, să-l iertăm, dar să repetăm votul.
Din sală s-au auzit aplauze de susținere pentru modul rapid în care președintele rezolvase o problemă aproape insurmontabilă și cum nu s-a înregistrat nici o reclamație, s-a trecut urgent la recuperarea bilelor din urne și la repetarea votului.
Deși nu era o surpriză pentru nimeni, la cel de al doilea vot, solicitările Justițiarului au fost respinse într-o unanimitate aproape totală și pentru a reface Parlamentul în integritatea lui, următorii senatori și deputați aleși de pe liste au fost rugați să se prezinte pentru a depune jurământul în locul celor decedați. O singură bilă neagră a fost găsită în urnă și toată lumea a fost de acord că probabil a fost o greșeală.








Cap. 24

O veste bulversantă și o reacție pe măsură

— Din păcate nu l-am găsit pe Sile, îi raportă maiorul Stamate a doua zi dimineață colonelului. Și nici căpitanul Enescu n-a fost eliberat, deși era sigur că până seara va fi liber.
— La dracu’! răbufni colonelul. Se duce de râpă serviciul nostru și nu pricep nimic din ce se-ntâmplă. Căpitanul spunea despre cheie că este la Sile, deci hai să încercăm să dăm de el…
— Are telefonul închis. A spus că vrea să uite de nebunia de la serviciu câteva zile. Și nici nu-l putem condamna pentru că, slavă Domnului, are destui colegi care să-i țină locul.
— Are colegi, dar nici unul n-are cheia cazului, oftă colonelul și luă iar din fața lui teancul de ziare în mâini, răsfoindu-l în silă.
În fiecare din ele se putea citi aceeași știre întoarsă de specialiștii și politologii de ocazie pe toate părțile: scăpate de spectrul Justițiarului, cele două camere legislative au refuzat demne să cedeze șantajului, deși unele surse au scăpat zvonul că un pic a lipsit ca modificările cerute de Justițiar să fie aprobate. Chiar în timp ce s-a trecut la vot, a venit vestea despre arestarea căpitanului Enescu Daniel și totul s-a modificat.
— Dacă se dovedește că Enescu nu este Justițiarul, stimații noștri parlamentari au belit-o, spuse într-un târziu maiorul Stamate și colonelul îl corectă automat.
— Hei, vorbește frumos despre aleșii noștri…
Maiorul ar fi vrut să-i răspundă ceva, dar colonelului îi sună telefonul, așa că-i făcu semn să tacă.
Ascultă câteva clipe, apoi oftă lungă și răspunse:
— Bine, dragă. Stai acasă până te faci bine… și ai grijă de tine, că pe-aici ne descurcăm noi.
Puse telefonul jos și-i spuse maiorului.
— Cristina, nepoată-mea, și-a luat concediu medical. Zău că-mi vine să-mi iau și eu câteva zile de concediu, până când se potolește nebunia asta …
Nu apucă să spună mai mult, fiindcă ușa se deschise brusc și intră Sile val-vârtej, îmbrăcat c-o pelerină de ploaie galbenă, iar în mână cu trei undițe și câteva bagaje de mână.
— Să trăiți! spuse el grăbit și arătă spre undițe.
— Am venit cu taxiul și n-am avut unde să le las…
Colonelul ridică brațele a disperare și-i spuse:
— Aruncă-le, dracului, undeva și lămurește-ne naibii ce se întâmplă!
Sile așeză cu grijă undițele lângă ușă, apoi ridică din umeri:
— V-aș lămuri, dar zău dacă știu despre ce-i vorba…
Maiorul Stamate se grăbi să-l pună la curent cu ultimele informații.
— Căpitanul Enescu a fost arestat. Pe mandatul de arestare scria că el este cel cunoscut sub numele de Justițiarul.
Mirarea de pe fața lui Sile era autentică:
— Ce naiba i-a făcut să spună o asemenea prostie?
Colonelul interveni și el:
— Au găsit în subsolul căpitanului containerul din care Justițiarul își transmitea emisiunile.
Cei doi ofițeri au trebuit să aștepte câteva minute lungi până când Sile reuși să-și potolească hohotele de râs.
După ce-și șterse ochii, Sile le spuse celor doi ofițeri stupefiați:
— Containerul ăla eu l-am amenajat. La rugămintea lui Daniel, e drept. Dar eu l-am făcut, de la cap la coadă, cu mânuța mea.
— E clar spuse colonelul resemnat. Te vor aresta și pe tine.
Maiorul Stamate era nedumerit:
— Dar ce i-a venit să-ți ceară așa ceva?
Sile se scărpină încurcat după cap înainte de-a răspunde.
— Păi... cum a pus el problema este simplu. Daniel mi-a spus că, dacă tot avea un asemenea container în beci, să i-l amenajez în așa fel încât să pară identic cu al Justițiarului. Avea de gând să-și petreacă mai multe ore acolo, să încerce să pătrundă în minte ucigașului, să-i ghicească modul de gândire, chestii de ale lui...
— Dacă este adevărat…, începu colonelul să vorbească, dar Sile îl întrerupse:
— Bineînțeles că este adevărat! spuse el aproape supărat.
Colonelul nu luă în seamă întreruperea și continuă:
— … atunci stimații noștri parlamentari zău c-au belit-o!
Dar Sile nu-l mai ascultă, ci privea cu ochi mari pe monitorul rămas pe pagina Justițiarului, unde obișnuitul anunț se întunecă și apăru altul:


„Atenție

Astăzi, la ora 12, va urma o nouă transmisiune în direct.”

Cei trei bărbați din încăpere s-au privit unul pe altul, apoi la ceasul de pe perete. Era ora 12 fără zece minute.
Sile se dezbrăcă repede de pelerina galbenă, apoi se apropie de monitor și se pregăti de înregistrare.
Maiorul Stamate aduse de la secretariat un ibric cu cafea și fiecare, privind din minut în minut la ceas, au încercat să-și omoare timpul cu ceva ca să treacă mai repede cele câteva minute.
La ora 12 fix în locul anunțului a apărut binecunoscuta cameră, dar se puteau observa câteva mici schimbări. Roata Norocului era împinsă mai în spate și așezată puțin pieziș. Abia când s-a deschis ușa laterală s-a putut vedea și motivul. Justițiarul a intrat pe ușă așezat într-un cărucior care abia a încăput prin spațiul dintre roată și masă. Dar în mod sigur era tot Justițiarul, cu nelipsita-i mască pe față.
Pe masă, de data asta nu mai era nici un teanc de bani, dar Justițiarul se opri tot în fața ei. Cu greutate se ridică din cărucior și începu să vorbească:
— Nici nu știu ce să mai cred și nici nu mai știu cum să procedez. V-am spus că mă duc să mă operez și v-am rugat să fiți cuminți până vin. În loc de asta, ce faceți voi? Aproape votați modificările pe care vi le-am cerut, apoi apare o blondă despletită la televizor și vă mută gândul în cu totul altă direcție. Și nici măcar nu v-a arătat țâțele... încercă el s-o dea pe glumă, dar se simțea după voce că este supărat.
Se opri din vorbit și se sprijini mai bine de masă, respirând greu.
— Zău că nu mai știu ce să mă fac cu voi... După cum probabil știți, când ai bani poți face rost de aproape orice și așa am cumpărat, acum ceva timp, din pură distracție, două rachete de croazieră. Unii spun că sunt nebun. Tocmai m-am convins că nu sunt. Dacă eram, le lansam pe amândouă drept în capul dobitocilor care cred că-și pot pune mintea cu mine. M-am oprit numai pentru că, deși sunt rachete destul de mici, ar fi produs totuși pagube colaterale destul de consistente. Pe de altă parte, trebuie să spun că cineva care se lasă condus de asemenea specimene deja nu mai este victimă, ci complice, așa că aveți mare grijă pe viitor...
Privi lung la cameră înainte de-a continua:
— Nu sunt o persoană religioasă, dar tot mi-a rămas în minte o pildă din Biblie, când îngerii lui Dumnezeu i-au promis lui Lot că vor lăsa Sodoma neatinsă dacă vor găsi un singur „om curat” în tot orașul. În Parlament există acel om curat și care a votat împotriva tuturor, chiar atunci când toată lumea credea că sunt identificat și arestat. Mulțumiți-i lui, nenorociților! Bila lui v-a salvat de la moarte și a lipsit Bucureștiul de-un frumos crater atomic în mijlocul lui.
Scoase de sub masă un ceas mare pe care-l fixă în fața camerei de filmat. Ceasul avea cifrele roșii, exact cum arătau ceasurile de pe bombele din filme.
Îi dădu drumul și timpul începu să se scurgă:
— Aveți 24 de ore ca să faceți în așa fel, stimați parlamentari, ca modificările pe care le cer să apară în Monitorul Oficial. Dacă nu apar, am să vă distrug, la grămadă sau individual, și tot am să scap România de voi.
Se lăsă să cadă greoi în scaunul cu rotile, dar înainte de-a pleca se aplecă în față și spuse:
— Și încă un avertisment! La alegerile din toamnă să nu prind pe vreunul dintre cei care au mai fost în Parlament că îndrăznesc să candideze. Ați avut timp 25 de ani să faceți ceva. N-ați făcut, așa că lăsați de acum pe alții.
S-a așezat iar în scaun și-a ieșit din container.
Scârțâitul scos de roțile căruciorului le-a rămas multă vreme în urechi, apoi Sile spuse criptic:
— Eu am o garsonieră chiar lângă Palatul Parlamentului…
Cei doi ofițeri îl priviră fără să priceapă, așa că Sile trebui să-i lămurească:
— Va trebui s-o vând până nu-i scade prețul…
Cum cei doi tot nu părură să-nțeleagă, le explică:
— Nici nu știți ce sensibilă este piața locuințelor la zvonuri… Dacă mai amenință Justițiarul că dă cu bombe în parlamentari, prețul garsonierei mele scade la jumătate în mai puțin de-o săptămână. Ar trebui, totuși, să-l prindem pe nebun până n-ajung falit.
— Mda, admise colonelul. Uite un motiv la fel de bun ca altul.













Cap. 25

La pescuit

Bătrânul Stepa le încredință sâmbătă dimineața, cu inima îndoită, bătrâna lui lotcă pescărească. Cel mai tânăr dintre ei o mai închiriase și altădată, dar întotdeauna era și el cu ea. Ce să facă doi străini prin bălți? Singuri, numai ei cu lotca lui...
Încă o sticlă de votcă scoasă de Sile, peste cele trei dinainte, l-au făcut să se hotărască și le-a înmânat căușul.
― Mai scoateți din când în când apa, că e bătrână și ea de-acu’, spuse el și plecă cu telefoanele lor într-o mână și cu plasa cu sticle de vodcă în alta.
Căpitanul Enescu se urcă în lotcă și privi încruntat spre Sile, care mânui cu măiestrie vâslele până ajunse aproape de mijlocul brațului Sf. Gheorghe.
― Un pic mai sus de confluența brațului cu canalul Tătaru sunt niște sălcii aplecate deasupra apei și se pot prinde acolo niște crăpceni de-ți lasă gura apă, spuse după o vreme, în timp ce dădea harnic la vâsle.
― Ce-s ăia crăpceni? întrebă cu seninătate Daniel.
Sile se opri din vâslit șocat - sau poate că era numai obosit - și profită de întrebarea prietenului lui ca să mai facă o pauză.
― Crăpcenii sunt niște crapi mai mici. Să nu-mi zici că n-ai știut.
― De unde dracu’ să știu? De ieri, de când am ajuns, numai cuvinte ciudate folosesc toți în jurul meu și-acu’ văd c-ai început și tu.
― Bine că nu te-a auzit Stepa, că nu ne mai dădea lotca în veci. Mai bine ia caucul și scoate apa, până nu ne scufundăm...
Văzându-l cum se îndreaptă spre capătul bărcii, îi spuse grăbit:
― Nu așa! Calcă numai pe crivace, că altfel găurești barca.
Daniel se opri privind nedumerit la el:
― Și tu presupui că eu ar trebui să știu ce sunt alea crivace.
― Vai de noi și de zilele noastre! Crivacele sunt nervurile bărcii și dacă pășești între ele, cum lotca asta are scândurile putrezite, ai toate șansele să le faci zob și s-ajungi pe fundul Dunării.
Daniel făcu o grimasă și călcând cu grijă pe crivace, ajunse la cauc și începu să dea apa afară din lotcă.
Nu-i plăcea peștele și cu atât mai puțin îi plăcea pescuitul, dar a cedat în cele din urmă la insistențele prietenului său.
„Un ultim week-end în libertate” a spus Sile mai în glumă mai în serios. Au ajuns seara la coliba bătrânului Stepa, că nu puteai să-i spui casă coșmeliei unde i-a adăpostit, s-au lăsat înțepați de țânțari, care păreau că n-au mai mâncat nimic de-o săptămână întreagă în așteptarea lor și târziu, în noapte, au mâncat o ciorbă de pește pe care pescarul a preparat-o cu apă din Dunăre.
A mâncat în silă, gândindu-se la câte gunoaie văzuse trecând pe lângă el, în scurta vremea cât Stepa i-a adus la el acasă din Sf. Gheorghe.
După ce-au băut cu toții votcă până când au început țânțarii să pice de pe ei din cauza alcoolului, s-au culcat și el, cel puțin, a avut un somn greu, ca un leșin.
Deși sperase să fie doar un vis, iată că nebunia continua și dădea mecanic din mână sperând că scoate mai multă apa decât intră prin crăpăturile vizibile ale bărcii.
― Hai, vino! i-a spus Sile când l-a convins să-l însoțească. Dacă luna viitoare te-nsori, fii sigur că, așa simpatică cum e ea, colega noastră n-o să-ți mai dea voie să bântui aiurea prin țara. Și-nafară de asta, am să-ți spun câteva lucruri importante... și în Deltă este cel mai potrivit loc s-o fac.
Deși bănuia că este mai mult o nadă, Daniel a sperat să fie ceva serios în ceea ce spunea Sile. Cazul Justițiarul bătea pasul pe loc și singurul lucru luminos în toată afacerea era faptul că Cristina îi acceptase cererea de căsătorie.
În cele din urmă ea o iertase până și pe Adriana care, după câteva zile de glorie și de vânturat televiziunile, s-a întors spășită la postul de juristă de la firma ei, ”care îi mânca zilele”, după cum spunea tuturor. A invitat-o chiar și să-i fie domnișoară de onoare, dar din câte își dădea seama Daniel, prietenia celor două femei n-avea să mai fie niciodată la fel.

*

După ce-au ajuns sub sălciile de care îi vorbise mai devreme Sile, acesta a proptit bine barca, a pus câteva undițe, apoi a scos berile. S-a întins bine între două rădăcini și după ce s-a asigurat mai întâi că nu deranjează vreun șarpe, a spus:
— Ei, acu’ hai să stăm de vorbă! Dar ce vorbim noi acum, în Deltă să rămână. Să nu duci la serviciu nici măcar o șoaptă din cele ce-ți voi spune aici.
Daniel și-a căutat și el o buturugă comodă și s-a așezat, privind încruntat spre prietenul lui. Nu-l văzuse niciodată atât de serios.
— Bine, o să tac. Tu spune odată despre ce-i vorba, că m-ai exasperat cu secretele și apropourile tale.
Sile bău o gură de bere și-l întrebă:
— Mai ții minte că anul trecut am fost trei luni la perfecționare la Fort Meade, în Maryland? Pe motivul că noii aliați ai americanilor și proaspăt veniții în clubul NATO trebuie să se pună la punct cu ultimele tehnici de securitate.
— Eu nu eram încă transferat la voi, dar mai țin minte c-ai lipsit ceva timp. A trebuit să apelez la altcineva să-mi instaleze camerele de supraveghere la vilă.
Daniel și Sile fuseseră colegi de școală și uneori se mai întâlneau după amiezile la câte un grătar și-o bere, în grădina vilei lui Daniel.
Sile privi la apa tulbure care curgea pe la picioarele lor, mai controlă încă o dată undițele, apoi continuă:
— S-a dovedit că ultimele tehnici de securitate erau, de fapt, penultimele și-am înțeles destul de repede de ce. Toți de-acolo considerau că partea română prezenta breșe insurmontabile de securitate, așa că ne-au arătat câte ceva, să ne putem face cât de cât treaba. Nu vroiau să riște ca un neica nimeni din Comisia de Apărare, sau alt politician important, să le vândă secretele la ruși sau la mai știu eu cine.
După ce-a spus asta, a făcut o pauză destul de lungă și Daniel s-a simțit obligat să-l îmboldească:
— Așa! Și? Zi mai departe!
— Lasă-mă încet, că spun tot... Într-o după amiază, pe când eram la un curs demonstrativ, Bart, unul dintre tehnicienii de-acolo, ne-a arătat un pescar aflat sub podul operei din Sydney. A apropiat imaginea și chiar dacă pescarul era sub pod și complet invizibil din satelit, a reușit s-o prelucreze din reflexia omului în apă și să afle ce marcă de țigară fuma.
— Interesant, spuse Daniel fără să se arate cine știe ce impresionat. Și numai ca să-mi spui asta m-ai adus aici? Și ca să pescuiești crapi mici? Apropo, vezi că-ți mișcă o plută…
După ce Sile trase din apă un peștișor cu puțin mai mare de-o palmă, puse iar momeală și după ce lansă undița în apă, continuă:
— Știind eu ce știam, l-am întrebat pe tehnician: păi, din câte-am auzit, de obicei voi ne arătați penultimele realizări, așa că mă-ntreb care or fi ultimele? Adevărul este că l-am stârnit puțin pentru că, după ce-a privit puțin în stâng și-n dreapta lui, m-a întrebat:”Vrei să vezi? Păi, stai să vezi! Dar ceea ce-ți spun și-ți arăt acum, aici moare”... Și adevărul e că n-am mai spus despre asta nimănui.
— Bine. Am înțeles, spuse Daniel. O să fiu și eu mut. Povestește mai departe.
— M-a întrebat dacă am vreo prietenă sau pe cineva despre care aș vrea să aflu ce face. Pe-atunci ieșeam cu Erji, tipa aia drăguță de la contabilitate... Și după ce i-am dat numele, a-nceput să butoneze...
„Este suficient să-mi dai un nume, o fotografie, un fragment dintr-o înregistrare filmată sau chiar un fișier audio cu ea și tot o să ți-o găsesc” mi-a spus el. „Găsești pe dracu’!” m-am gândit eu, dar după un sfert de oră a trebuit să-mi reconsider opțiunile. Erji a mea era în stațiunea Straja și chiar dacă acolo era noapte, se vedea clar că era pe pârtia de schi cu Radu, colegul ei de serviciu.
Tocmai când o priveam în direct, am văzut și-au lăsat schiurile la intrarea într-un bar și dacă afară probabil că au fost urmăriți printr-un satelit în infraroșii, în interiorul barului zău că nu știu cum a fost posibil s-o mai vedem...
Am privit nedumerit la Bart și el mi-a răspuns la întrebarea nerostită:
— Nici eu nu cunosc în amănunt toate metodele prin care este posibil așa ceva, dar bănuiesc că sunt folosite reflexiile de pe geamurile barului, combinate cu imaginile de pe camerele de supraveghere din interior și naiba mai știe ce efecte cuantice.
Imaginea nu era perfectă, dar se vedea clar cum Erji râdea ademenitor către Radu la tejgheaua barului.
— Îmi pare rău că trebuie să vezi asta, dar nu uita că tu ai vrut. Iar dacă ai chef să te lămurești complet despre ce-i vorba, sun-o și vorbește cu ea.
Sile scoase aproape mecanic încă un pește mic din cârlig și continuă:
— Bineînțeles c-am sunat-o… mi-a spus că-i acasă și chiar atunci se pregătea de culcare. M-a umflat râsul și i-am spus să-l salute atunci pe Radu din partea mea și să aibă grijă să nu le fure careva schiurile din holul de la intrare... Am închis telefonul înainte să mai apuce să spună ceva, apoi am mai privit câteva minute la ei cum se uitau derutați prin jur.
După ce-a pus momeala în cârlig și-a aruncat iar firul, Sile a completat:
—Când a terminat să-mi arate showul cu Erji, Bart mi-a arătat o ușă blindată, în spatele sălii unde avea loc demonstrația și mi-a spus: ”Fie vorba între noi, asta ce ți-am arătat acum este, de fapt, penultima generație de aparatură de care dispunem. Ultima este acolo, după ușa aia, dar nici măcar eu n-am acces de securitate ca să umblu cu ea, sau măcar să știu ce-i poate pielea. Dar am auzit că este ceva grozav.”
Daniel încercă să analizeze informațiile pe care le aflase, dar tot nu pricepea de ce i le spusese Sile și mai ales de ce a ales tocmai locul ăsta ca să i le spună.
Când îi mărturisi asta, Sile dădu a lehamite din mână:
— Să mor eu dacă tu n-ai intrat pe pile în serviciul nostru... Păi, îți dau mură-n gură totul și tu nu poți să faci două conexiuni? Mai întâi: am venit aici, sub salcia pletoasă, fiindcă frunzele ei oferă cea mai bună protecție prin mișcarea aleatoare a frunzelor și-a acidului salicilic conținut. Cel puțin așa mi-a spus Bart... Asta în cazul în care nu și-a bătut joc de mine... Și, după cum vezi, suntem destul de departe de apă ca imaginile noastre să nu se reflecte în ea și cineva să ne poate citit de pe buze ce vorbim.
Daniel dădu cu milă din cap:
— Ești mai paranoic decât Justițiarul. De ce crezi tu că ne-ar urmări cineva... tocmai pe noi... ca să afle ce? Ce mari secrete discutăm noi?
— Tocmai din cauza Justițiarului. Cineva care, poate, vrea să afle cât de mult am avansat cu ancheta...
— Fii mai explicit!
— Bine, făcu Sile concesiv. O să fiu mai explicit... Dacă americanii dispun de atâta capacitate de stocare și prelucrare a datelor, pentru ei este un fleac să afle identitatea și localizarea Justițiarului.
— Crezi?
— Cred, a răspuns hotărât Sile.
— Păi bine, atunci de ce nu ne spun și nouă despre cine-i vorba?
Sile dădu din umeri:
— Dac-ai avea un interes major într-o regiune geografică, sunt sigur că n-ai vrea ca ea să fie condusă de oameni ticăloși și corupți. Așa că, poate ți-ar conveni suficient mult ceea ce face Justițiarului, ca să-l lași să-și ducă treaba la bun sfârșit...
— Hai, c-am mai auzit una! se bătu Daniel cu mâinile peste genunchi.
— Șșșt! Mai încet, că-mi sperii peștii! spuse Sile, dar Daniel nu-l mai asculta, gândindu-se la ipoteza prietenului său.
Sile mai scoase un crăpcean și spuse:
― Aș paria cu salariul meu pe-o lună de zile că, după ce-o să-și termine treaba, o să-l angajeze cei de la CIA... La fel procedează și cu hackerii… Mai întâi îi arestează, apoi îi condamnă și-n cele urmă îi fac pierduți, ca să lucreze pentru ei și să-i ajute să-și perfecționeze sistemele de securitate. Justițiarul este un adevărat talent și n-o să facă nici măcar o zi de pușcărie, dacă va fi prins...
Daniel se gândi mult la cele auzite apoi spuse:
― Posibil să ai dreptate... cu o singură condiție...
― Care? întrebă Sile.
― ”Dacă va fi prins”... fiindcă, între noi fie vorba, nici el nu mi se pare chiar un copil neajutorat.
Până seara, au prins abia vreo cinci crăpceni, așa că tot la năvodul lui Stepa au fost nevoiți să apeleze, ca să nu se întoarcă la București chiar cu mâna goală.





Cap. 26

În loc de epilog

Justițiarul vorbea mai greu ca niciodată, oprindu-se des, iar aparatul pe care-l folosea pentru distorsionarea vocii nu-l ajuta deloc, introducând zgomote supărătoare. Oricum, se înțelegea ce spune.
— Au trecut cinci luni și a trebuit să moară zeci de … să le zic oameni? Hai să zicem oameni, deși știți părerea mea despre ei. Am ajuns acolo unde ar fi trebuit să fim cu ani în urmă: parlament unicameral, format din 300 de parlamentari, iar indemnizația la nivelul salariului mediu pe economie. Deocamdată, până la alegerile viitoare sunt tot cei vechi, dar poate sunt conștienți că între timp sunt cu ochii pe ei. Fără conturi secrete, fără mătuși și fără rude pe numele căruia să-și treacă averile. Când am să aflu ceva ce nu-mi place, am să le pun întrebări scurte la care aștept răspuns în douăzeci și patru de ore. Și fiți siguri că am să aflu adevărul și în cazul ăsta am să-mi iar pun echipa la treabă. Făcu o pauză lungă, apoi continuă:
— Va trebui să mai fac încă o operație grea… dar sper, spre binele poporului român, să scap cu bine din ea, pentru că abia am început să asanez răul. Mai este mult de lucru și am de gând pentru asta să cer ajutorul vostru. Voi lipsi aproximativ o lună și când voi reveni aș dori să primesc de la voi „indicații prețioase” cu privire la direcția pe care trebui s-o urmez. Dacă sunt mai multe ținte, am să supun la vot și-am să mă conformez votului. Asta a fost ținta unu. Aștept, așadar, de la voi idei pentru ținta doi. Bani mai am... Sper să mai am și zile, așa că veniți cu idei, vă rog.
Tuși îndelung și întrerupse legătura cu o mână tremurândă. În locul vechiului comunicat se vedea o inscripție scrisă de mână, care spunea:

„ VA URMA”


.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!