poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 471 .



Triburi și cratere IX
proză [ Științifico-Fantastică ]
Jory Maniel
Colecția: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [apterix ]

2017-07-21  |     | 



Jory se vântura prin curte, cu o mână fermă și alta bleagă la spate, echipat de scandal, în blugi retezați deasupra genunchilor, din care atârnau ațe, și un tricou uzat cu mici găurele, prin care se vedea pielea gălbuie, și rotea în forul său interior câteva planuri pentru restul zilei, ca circarii farfuriile la capătul unor bețigașe, foarte conștient totuși de faptul că ele vor fi deturnate de lucrurile care se impun de la sine, care-l vor disloca pe el din starea de grație, din visare și plutire, și-l vor prăbuși în abisul șmotrului mecanic fără sfârșit.
Mă pot aștepta la orice din partea lor, socoti Jory.
Mima absent un inspector sever și nesatisfăcut, cu dreapta pe încheietura stângii, lipită de coccis, zona cozii, încleștată într-o procedură de sugrumare până la albire, fapt ce trăda, dar nu era nimeni să observe, încordarea matinală a omului ce descoperă treptat puzderia de griji a zilei.
Era fascinat că trecerea Tiranovulpii nu lăsase urme. Suplă, elegantă, mătăsoasă, atacase scurt și precis și consumase tot. Jory cercetă cu atenție și greață anticipativă prin toate colțurile, prin tufe și grămezi, temător că va da peste vreo ciozvârtă zdrențuită, un membru prea familiar sau țesuturi moi neidentificabile, poate un os sau mai multe, pe care fiara să le fi scuipat, care să-i fi rămas eventual în gât, o tibie, un femur, dar nu, cu excepția unei pete maronii în gazonul un pic turtit, urmele micului dejun luat pe iarbă lipseau.
Tehnic, acesta a fost un picnic, calculă Jory. Nu asta fac toate carnivorele? Vânează și apoi țin picnic. La iarbă verde. Doar că nu e frugal, e sățios, înecat în grăsimi. O mulțime de măruntaie! Tiranovulpea a mâncat două inimi, doi ficați, două creiere, patru rinichi, patru gonade, plămâni și alte flecuștețuri...Pe sfântul Curry!
Ce liniște ar fi fost fără zgomotele emise de urechile sale!
Câtă chietudine inaccesibilă lui în miezul acestei dimineți!
Viața în balonul bucolic care era Gim Kermadecul, suspendat deasupra fierberii sălbatice a imensității mlaștinii Mustipal Ros, în vecinătatea metropolei Hipercity, tot mai alterată, avea încă secvențe în care un soi de fericire relativă putea fi oarecum bănuită, dacă te străduiai înadins.
În dreptul desișului de trandafiri, Jory se opri. Special îi lăsase să crească înalți, ca să fie văzuți din stradă. Auzise că așa câștigi respect, ba chiar admirație. Lumea te salută zgomotos, lumea păstrează distanța. Ce să dorești mai mult?
Din nefericire, tijele cu țepi și mecanismul cu rotițe dințate al florilor, niște cupe sofisticate inutil, orificii vegetale din petale, despărțite de elicele frunzelor, erau sufocate de pânze albe care curgeau pe toate părțile.
E invazie de omizi, sau de păianjeni, socoti Jory.
La o analiză mai atentă, cu o rămurică luată de pe gazon, căzută din vișinul smotocit de grauri, descoperi că fantomatica învelitoare a trandafirilor nu era ce crezuse el, ci o substanță cleioasă și translucidă, care bătea spre alb, o depunere de vâscozități de sursă neștiută, o peliculă vărsată mai mult decât țesută.
Ce bizar! Chiar acesta e locul de unde a ieșit și unde a dispărut la loc meșterul dandy, cel cu piatra pe deget, zise Jory în forul său interior. O voi lăsa să se usuce sub soarele fierbinte al amiezii, apoi am s-o curăț...calculă el precis.
Scârbit în mare măsură, Jory părăsi curtea către bucătărie. Soarele turat la maxim picura ceara lui fierbinte în capul cui se afla la îndemână.
Pe când depășea pragul primului spațiu acoperit, cel al camerei albe cu geamuri înalte, pe care o visase înainte să existe și în care agoniza deseori când avea coșmaruri, un loc incert, încât se întreba uneori, treaz, unde oare este, când se afla acolo sau doar când trecea, primi o senzație vie din lumea fantomatică a meșterilor care, oricât de reală, pentru el nu putea fi altceva decât o iluzie, un semnal modulat dintr-o îndepărtată și ectoplasmatică mare cu ființele ei acvatice în salopetă.
O mulțime de molecule slab legate într-o nemiloasă cumplită derivă, acesta e realul proclamat sus și tare de Piramida-Primărie, socoti Jory, iar efortul de a-l impune tuturor, prin gesturi și arătări, e firește derizoriu.
Pentru ei, mediul lexical era o enigmă prea tare. Puteau în schimb să-și bâzâie dronele la nesfârșit, să bârâie, să mârâie, să ciocănească și să bubuie, ăsta era tot limbajul lor, al autorităților, și câteva fraze standard, ca niște limbi lipicioase de broască, întinse după gâze.
În rest, edificii ce defineau grotescul, instituții care procesau întocmai unor abatoare. Pe sfântul Curry! Ce carnaval de birocrați, ce irosire! zise Jory.
O mare șansă chioară, să fii bila care ricoșează la nesfârșit din aceste sperietori fudule și perfide, care se lăfăie în ignoranță.
Omul e mașina și mașina e omul. Se confundă. Cât timp pumnul meu osos nu poate boți fețele lor metalice și pătrățoase, de mecanisme poluante care emană întruna aceleași idei puturoase, rămâne să construiesc o lume alternativă, o realitate personală, care, mai ales, să fie izolată complet de emanațiile sulfuroase ale acestor deversări toxice și eșapamente ale așa-zisei Piramide.
Ai băgat de seamă, zise mintea lui către el, în forul lor interior, cât de mult urcă mercurul în termometrul intern al mizantropiei, atunci când ești flămând?
Jory stătea în ușa frigiderului de parcă aștepta pe cineva să vină. Din interiorul luminat ieșea o boare de frig electric. Vedea lucruri noi, despre care nu știa ce să creadă.
O carafă albastră îl atrăgea în mod deosebit, umplută cu o substanță albă, poate un lichid. Lovi cu palma matahala înghețată, în lateral, urmărind să provoace o tresărire. O undă de șoc. În carafă însă, nicio mișcare. E ceva solid, sau foarte vâscos, calculă Jory. Nu îndrăznea să guste.
Din fericire, un raft mai jos, găsi chifteluțe crocante din testudas marine, pescuite cu drona în marea Tenebrosa, foarte la sud, acolo unde domnea Hakupit. Aveau în compoziție, citi el, alge roșii iuți cultivate pe insula Berbecula.
Jory aprecia foarte mult detaliile geografice și mai ales istorice pe etichetele alimentelor, care le ofereau o savoare literară.
Pe sfântul Curry! Ce arome, ce gust de pulpa-mării, desăvârșit! zise el.
Fluxul subit de satisfacție și mineralele care-i intrară în sânge, odată dezmorțit aparatul digestiv, greoi și cam ruginit pe alocuri, îi vivificară mintea, care ieși în intervalul luminat din forul interior, și începu să despice firul în patruzeci și patru, cum îi era obiceiul.
Degeaba te-ai tot învârtit, tur după tur, prin curte, zise ea, sentimentul familiarului dispăruse, anulat savant de meșteri, a căror menire este chiar asta, să anuleze plăcutul, să obnubileze familiarul, să forțeze fericiții indigeni la exil, să întroneze bastardul rege inospitalier al bizarului, care este noul în esența lui, opus familiarului. 
La aceste vorbe, și la potopul care le urmă, Jory simți o presiune în creștere sub tâmple, fluieratul de samovar al urechilor tot mai intens, și un embrion de durere ce încolțea rapid, undeva în centrul craniului.
Așa că renunță la ceaiul de mațe și, spre jubilația minții sale, își pregăti infuzie de spori cafenii.
Ca să meargă ce mai rămăsese din chifteluțele crocante și iuți de testudas.
Apoi Jory reveni în camera lui, făcu patul și încercă să se apropie de masa la care scria.
Foile cu imnul închinat zeului din mlaștină Jubatu, reprezentat în artele grafice ca un jaguar mare iubitor de apă, aproape amfibian, ce înota extraordinar și se hrănea cu pește, erau multe dar goale, măzgălite și pătate, îndoite și ferfenițite, șifonate. Le numerotase pentru precizie și ordine, și stabilise o normă de zece file pe zi până la trecerea traficantului de imnuri, în mai puțin de o lună.
Individul nu primea manuscrise mai ușoare de 800 de grame și avea reguli legate de calitatea hârtiei, a cernelii, caligrafie, așezarea în pagină, detecta rapid greșelile impardonabile de limbă sau stil, stabilea meritul scrierii la o simplă frunzărire, și plătea numai după confirmarea venită de la preoții care citeau zeului imnul, oficianți în centrala electrică ambroziacă unde Jubatu stătea captiv.
Masa de scris era apărată de un scut invizibil, o navă alien care se proteja de el printr-un câmp de forță. Aglomerase pe ea cele mai plăcute obiecte unicat, recipiente ale egoului său, care nu se multiplicau. Dacă sufletul lui Jory ar fi fost un dulap cu sertare și rafturi, le-ai fi aflat acolo așezate frumos ca bibelourile în nemuritoarea vitrină: telefonul utilizat doar ca deșteptător și recorder de gânduri, cerneală albastră, albastru-neagră, albastru-verde, neagră, și alta de culoarea cuprului, căreia îi zicea uneori roșie, alteori maron, deși nu era nici una nici alta, apoi pipa cu trei tipuri de tutun, nordic, aromat, greu-duhnitor, șapte fotografii ale autorilor favoriți, pe care îi plăcea să se laude că îi citise integral, trei cutii cu nouă stilouri de care se servea prin rotație, din respect pentru calitățile lor, și un stilou mereu pe masă, trei dicționare, două explicative și unul de sinonime, trei cărți la care ținea mult, un mic roman pe care-l considera perfect, o culegere de povestiri desăvârșit de sumbre, volumul cinci dintr-o saga, care el singur avea 1173 pagini și nu era ultimul, un chibrit uriaș de grătar pentru aprins cu succes pipa, o lampă ca o macara pe un șantier părăsit dar care funcționa, ajustabilă din articulații, topurile cu hârtie de scris, care însumau o mie de foi și cântăreau cinci kilograme, cinci grame una, cele în lucru deschise în evantai,  precum intrarea într-un tunel inaccesibil.
Acesta era întotdeauna momentul critic în care simțea atît de limpede intervenția unei voințe străine asupra lui, într-un mod intern și foarte insidios, o prezență căreia se obișnuise deja să-i dea un nume, Dresorul, iar când Dresorul se afla acolo, tentativa lui de a scrie era condamnată din fașă.
Poate nu întâmplător, mulțimea de lucruri care se impun de la sine și treburile care se cer făcute în legătură cu acestea, deveneau un roi sonor și o agitație fosforescentă ce invadau forul lui interior, fără să-i lase o cale de scăpare. Îi rămânea să se întrebe unde era mintea lui în aceste momente tragice și dacă nu cumva ea era o colaboratoare a Dresorului, o trădătoare cu două fețe. De ajutat nu îl ajuta, nici nu se arăta vederii.
Era ea oare un agent dublu, o cârtiță? Ori avea el un defect de care nu era conștient, cauza trăirilor și judecăților bizare?
Când trăgea linia obținea o sumă amară. Dacă răgazul pe care-l avea la dispoziție era măcinat în conflicte interne spontane, în contradicții și nedumeriri rudimentare, ce șansă să aibă unul ca el când marii mâncători de timp se vor arăta la orizont?

 O! Măreț Jubatu! Puternic vânător al apelor...nu era mai bine să zică pescar? Dar să numești un zeu felină pescar, cum suna oare? Era bun măreț, sau nu? Măreț pare că vine din măr, deși nu e așa, dar zeul e sensibil la aparențe, la sugestii și umbre, măreț, Jubatu stă în măr, rimează cu pădureț, coteț, mălăieț, îi scade din puteri, invalid!
O! Grandios Jubatu! Puternic stăpân al apelor, rege al ostroavelor!
Grandios ducea cu gândul la odios, formidabil, evoca teama făpturilor mici din care se hrăneau inițial zeii, când erau simple creaturi ale mlaștinii și fugăreau pe toți în toate părțile, până la a fi ridicați în rang de o sectă sau alta. Da, grandios, odios! Clar adresarea asta îl scărpina sub barbă pe Jubatu.
Jory rescria imnul pe ultimele pagini ale unui caiet vechi de rețete, cu un creion expirat pe care una-două, trebuia să-l înmoaie în salivă ca să lase urme vizibile.
O! Protector al navigatorilor, tu, cel ce ai zdrobit hoardele ticălosului Hakupit! Ajută-mă să alung furnicile din piersic! Ultima parte îi venise în mod natural, dar nu se potrivea deloc cu spiritul imnului. Asemenea cereri mărunte erau interzise.
Intoxicată de Dresor, fără îndoială, minte îi livra așa perle. Era o continuare stranie, efectul dresurii care cucerea atenția și o îndrepta spre existențe emergente. Nu era locul piersicului aici! Dar piersicul nu pleca din minte, se afla cu furnici cu tot în forul lui interior.
Observase ușoara fosforescență, funda bicoloră a coroanei, galbenă cu verde, o epavă a verii, cu trunchiul crăpat de căderea crengilor sub greutatea fructelor, poate ruinat într-un fel neclar de furnici, mai degrabă nu, un halterofil cu brațele rupte de povara halterei de rod, un nefericit fructifer, de care uitase, să-i fi pus proptele, dacă i-ar fi păsat și ar fi judecat din timp.
Era ușor să critici furnicile, care aveau într-adevăr mușuroi la rădăcinile lui, și să le acuzi c-ar fi plănuit sfîrșitul piersicului. Mișunau în crăpături, pe ramuri, pe fructe și frunze, fără a fi clar ce fac, ce caută, ce filon au găsit, ce depozit exploatează, și Jory nu se gândise o clipă să le extermine, doar să le mute în altă parte.
Obosit de noua deturnare a bunelor sale intenții de la scrierea imnului, Jory se aruncă în brațele patului, să se înmoaie, căci de la postura precară și concentrare avea mușchii amorțiți și rigizi.
Spera pe furiș ca maleficul personaj al Dresorului, ce planase ca o răpitoare de zi peste întreprinderile lui, să dispară.
Acela fu momentul când, naufragiat în reciful pernelor moi, auzi răpăitul de sticlă al ploii, mușcătura ei sonoră din acoperiș, sări din pat și privi afară, doar pentru a vedea dulceața galbenă zaharisită care curgea din gogoașa insuportabilă a soarelui. Pe sfântul Curry!
Ciuli urechile și le orientă după zgomot. Aversa cădea pe camera de la stradă, dacă așa ceva era posibil.
Deschise ușa către hol, curios și adulmecând din instinct după aer reavăn. Calitatea sunetului se schimbă, ce captau acum pavilioanele sale era un ciocănit, sacadat, departe de curgerea fluidă și muzicală a ploilor. Toc-toc-toc, un ritm frânt pe alocuri, ceva irațional.
Privi pe gaura cheii: mișcări de umbre, o agitație în fața luminii. Fereastra cu orhidee, acolo se întâmpla ceva: cineva lovea bizar în geam.
Cu mare sfială căscă ușa de-o palmă, să observe fenomenul.
Văzu sau i se păru că vede nenumărate picioare subțiri de cheratină, filamentoase, care clocoteau și se învolburau furtunos.
Trânti ușa peste imaginea de coșmar. Picioarele i se bâțâiau din genunchi. Avea corpul de gelatină.
Nu era ploaia.
Era Miriapodul.
 
 

 

.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!