poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 136 .



Sonia cu accent grav și hiat (38)
proză [ ]
Excrescențe

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Danaia ]

2017-05-07  |     | 



Fără doar și poate bine nu era. Guguloiul tot creștea și simțea cum o arde mai rău decât fierul înroșit. Arsura iradia în brațe, în zona cervicală și axilară, ba chiar și în ochi. O sabota. Când îi era lumea mai dragă, ținea cu orice preț să-i aducă aminte cât de vulnerabilă era, cât de caraghioasă când simula că există ca și cum nimic n-ar fi intervenit și-și făcea calcule pentru secunda următoare. Dar, uite, toată obida ta de a desluși o etimologie, de a-ți bate capul cât de albastru-deschis te iubea el, cel de acum, de a vedea ce este mai potrivit să-ți pui la prima întâlnire neoficială, rochia mini cu frunze castanii, pe cea indiană sau, pur și simplu, o pereche de blugi etc., toate-toate erau preocupări ridicole, pentru că – nu-i așa?! – zarurile fuseseră aruncate și singurul gând decent pe care putea să-l mai nutrească cineva aflat într-o astfel de situație era fără îndoială cel al sfârșitului imediat, fără nicio revocare. Prin urmare, de acum înainte să pășească altfel, să închidă altfel ușa, nu ca și cum, ca un obișnuit de-al casei, avea să mai iasă pe ea de cel puțin un miliard de ori! Să nu-și mai aproprieze soarele, nici vreo pasăre, nici alte sentimente, să nu mai amaneteze dimineți, nici să ipotecheze vrute și nevrute, punând gaj, de pildă, sensuri numai de ea cunoscute, apte, la momentul potrivit, să salveze o parte din omenire. Să deprindă conjugarea la trecut! Și să nu plângă, să nu sufere când alții, mai exact toți, vor spune dezinvolt, aproape cu tupeu: „MÂINE VOI...” și mâinele lor se va prelungi dincolo de orice mâine, de orice poimâine, mai-mai să prindă eternitatea din urmă. Să se pună în pielea unei noptiere sau mai bine a colii perfect albe. Să se pună și să accepte: nu e nicio tragedie să rămâi fără memorie, fără afecte, să prinzi minimul de viață când un cineva fără guguloaie, fără arsuri..., va da din surplusul său emoțional sau doar din vanitatea proprie pentru a te va (de)valoriza într-un fel sau altul: ca gust dulce-acrișor, ca formă circulară încadrată de semiobscuritate, ca o mănușă... Numai că ea era obișnuită să lupte. Și lupta-lupta. Își păta în mod constant hainele în zona omoplatului stâng încercând cu înverșunare tot felul de remedii naturiste, de la unguente cu gălbenele, cătină, talpa-gâștii, gheara diavolului etc. până la tincturi și balsamuri care mai de care. Recursese chiar și la masaj personalizat și mai ales la tehnici redutabile de autosugestie, mizând pe eliminarea veneticului prin concentrare maximă, la rândul ei garantat generatoare de simț al proprietății și de egoism pozitiv. Principiul formulat ad-hoc a preamărit arhisuficiența existenței–cu/prin-sine-însuși/însăși și, implicit, dezinteresul total față de orice entitate pripășită mai mult sau mai puțin întâmplător. Dar el se încăpățâna nu doar să rămână acolo unde se ivise, ba chiar să-și lărgească fieful. Și să n-o acuze nimeni de spirit hiperbolic sau de sindrom, fie și incipient, paranoic, dar pripășitul creștea văzând cu ochii, mai ales pipăind cu degetul. Și arătătorul se specializeze perfect, în mai puțin de 2–3 săptămâni, în dibuieli, reperări și palpări ca la carte. Ajunsese să-și urască degetul cu pricina, el fiind aproape un corp delict, de vreme ce păstra în anatomie și funcționalitate urmele așa de concrete ale guguloiului vizitat constant, mai exact obsesiv. De aceea, în ultima vreme, evita să-și lase arătătorul drept așa în văzul orișicui. Cu puțină strădanie, găsea tehnici trompe l’oeil, care făceau din degetul complice la infracțiune un deget aproximativ normal, deși acesta cam începuse să dea unele semne de oboseală în exercitarea supliciului sisific.
Nu a îndrăznit multă vreme să facă pe cineva părtaș dezastrului ei: să fi rostit cu glas tare ar fi însemnat fără îndoială să fi dat drepturi depline la existență unei realități care, dacă nu era iluzorie, avea, poate, printr-o întâmplare fericită, printr-un destin, să devină. Într-un fel avea un partener de dialog, deși acesta din urmă habar nu avea ce rol îndeplinea sporăvăindu-i de vreo 2 săptămâni încoace despre ruda îndepărtată de la țară. Victorița nu trecea niciodată dincolo de bluzele și rochiile pastelate ale Soniei, nu se poticnea în nimic, așa că... Omul acela se făcea pe zi ce trecea mai mic, mai invizibil, ochii i se afundaseră în craniu și privea înstrăinat ca un deposedat absolut de memorie, de afect, de toate cele omenești. Îl vedeau ai lui cum se stinge și ridicau neputincioși din umeri: nici medicii, nici măcar ăia de la Fundeni nu reușiseră să-i dea de cap bolii. Omul avusese o bubă pe spate, din spusele Victoriței, aproximativ în zona omoplatului. Se dusese la doctor după o vreme. Îl operaseră imediat. Nimeni nu aflase nimic grav, nimic verdictiv. Doar primiseră un sfat pe care, după toate probabilitățile, se cuvenea a-l respecta cu sfințenie: să nu-și țină tăietura descoperită în plin soare, măcar în primele 4–5 luni. Dar omul nu ascultase. Și, oricum, la țară, orice rană se vindecă (mult) mai repede, în amestec cu vântul, cu apa, cu pământul, cu salcia amară, cu praful și soarele... toate la un loc cad, când mai ușor, când mai greu (dar cine are timp / dispoziție să despice firul în patru?!) peste mirosul de laborator, peste țesuturi și sânge, peste toate precauțiile, cel mai probabil foarte adesea exagerate ale citadinilor purtători de halate. Iar, când ești un pescar înrăit, atunci chiar că nu mai ții cont de prea multe, mai ales când au trecut 7 zile, încă 10, încă 20 și ai văzut cu ochii tăi că n-ai murit, ba încă te simți mai bine ca înainte! Atunci, în loc de 2 ori pe săptămână, te învrednicești și dublezi cifra, te înstăpânești pe malul bălții nu doar sâmbetele și duminicile, ci încă o dată pe la început de săptămână, încă una pe la mijloc și tot așa... Dacă mai prinzi și o vară secetoasă, atunci te poți număra printre beneficiarii unor servicii solare complete... și nu-ți cere nimeni niciun ban, gratuitate absolută! Ce noroc! Acum l-au dat acasă, nu l-au mai pus nici la raze (Victorița nu știe să pronunțe radioterapie și, oricum, din fire este o persoană cu teribile înclinații spre brevilocvență, așa că...), nici tratament (medicamentos, vrea Victorița să spună) nu crede să mai ia ceva... Dar se hrănește (atât cât mai poate) doar cu alimente proaspete, producție proprie, ouă de la bibilici, piept de cocoș bătrân și restul... Sonia o ascultă... o ascultă și tocănița de cartofi cu vinete capătă brusc un gust în veci cunoscut de ea; nimic nu-i amintește de gustul acela de Acasă, când era ea-cu-sine, fără niciun cotropitor și când fără îndoială ar fi putut asculta la infinit toate victorițele fără minima teamă. Știe că-i e foame, de vreme ce e trecut de mult de ora cinei și intestinele au luat-o razna cu chiorăitul, dar nu poate decât cel mult să ciugulească... Victorița nu bagă mare lucru de seamă, de vreme ce e perfect convinsă că „așa mănâncă intelectualii”...

Se făcea toamnă și senzația junghi-arsură-amorțeală-vertij-detoate devenea insuportabilă. Ploua mărunt de mai bine de o săptămână, iar guguloiul își arăta obraznic și sfidător, dincolo de orice etică elementară, formele deșucheate, aproape perverse. Între timp, foarte probabil, din cauza frământărilor lăuntrice din ultima vreme, se alesese și cu o gastrită hiperacidă, care-i ardea pur și simplu măruntaiele (O colegă trecuse prin ceva similar și se autosuspectase, fără să fie contrazisă, de tot ce putea fi mai grav). Asta a fost picătura care a umplut paharul și – să o creadă oricine! – pusese la colectat cel mai mare recipient pe care îl avusese la îndemână, da, pe cel mai mare, nu se zgârcise cu suferința! Nici suferința cu ea! Într-una din acele zile ploioase a renunțat la o etimologie-două, la articolul despre ‘a se ruga’ în limbile romanice... A luat-o la goană pe deal, a ajuns într-un suflet în stația lui 32, de acolo, cu viteza fulgerului, spre Victoriei. Trebuia să discute de urgență cu doctorul în -escuuuuu...-escu....-escuuuuuu....!! Cum de nu se gândise mai devreme?! De ce lăsase să treacă atâta timp? Cum de fusese atât de inconștientă, mai exact de neinspirată? În sfârșit, erau doar interogații retorice, știa ea mult prea bine de unde toate acele ezitări prelungite. Dar trecuseră – tot ea s-a consolat în drum spre – aproape 6 luni de când și de când și... Timpul este mare maestru la acoperit. Nu găsește el chiar întotdeauna materiale impermeabile high-definition, dar măcar o perdea translucidă tot așterne. A ajuns mirosind a ploaie și a teamă de pasăre. Surpriza lui a fost una mare de tot. În gamă pozitivă. Aproape că a sărit de pe scaun, sub privirile intrigate ale asistentei cu păr cârlionțat, 100% natural (pariase cândva Sonia cu ea însăși). – Lume nouă pe la noooi!! – lungise el din nou vocalele într-o frenetică simțire. Ea a fost cât pe-aci să facă o gafă, puțin diplomată din fire, și să spună că, efectiv, n-a avut încotro, guguloaiele i-au sabotat programul, liniștea, libertatea. Cât timp a articulat această replică în gând, a avut răgazul pentru a exprima cu glas tare o alta, aproximativ acceptabilă din punctul de vedere al oricărui interlocutor aflat în ipostaza cardiologului generalist în -escu: – Și eu mă bucur pentru revedere! El i-a strâns foarte prietenește mâinile înghețate și, din privirea-i lunecoasă, a invitat-o să se așeze exact în fața lui, exact ca altădată... sau nu...?! Ea nu și-a putut reprima memoria afectivă. A trecut însă cât se poate de repede la tema arzătoare a ultimelor ei luni. I se întâmplase ceva îngrozitor (și el făcuse ochii mici imenși), niciodată nu se gândise că va trebui să moară așa de repede, când nu realizase mai nimic în viață... Da, nu exagera cu absolut nimic, realitatea cu pricina era cât se poate de palpabilă și cu ură desăvârșită, numai de ea văzută, și-a privit adânc arătătorul, acum mai plin ca niciodată de stigmate. Îi apăruse ceva pe spate... Da, e posibil ca el să fi existat deja, în momentul în care ea venise prima dată în contact cu intrusul... Într-o zi simțise un soi de mărgică pe omoplatul EI... L-a tratat cu de toate și a început enumerările... El asculta cuminte de tot... Nu voise cu niciun chip să dispară. Ba se făcea din zi în zi mai mare, căpătase și o culoare ciudată (sau oglinda îi juca din nou feste?!) și un miros la fel de straniu (de nu cumva păcatul cel mare îl purtau tălpile de gâscă, ghearele de diavol etc.?!). Feri-te-ar Sfântul, nu..., n-a vorbit cu nimeni, nici măcar cu Mama, de ce s-o amărască până nu avea să știe ceva cât mai exact?! Mai rău este că avea junghiuri terifiante și arsuri și mai îngrozitoare. Fără îndoială, în curând nu va mai putea dormi pe spate, nici vorbă de partea stângă! Și plajă, cum să mai facă?! Toți vor privi doar spre umărul ei! Vor fugi ca de o ciumată... – Dezbracă-te, să vedem despre ce este vorba! – nu se dezisese el nici acum de imperativ și nici de verbele cu prefix privativ. Dar Soniei i-au trecut pe lângă ambele urechi amândouă detaliile. S-a conformat ca la carte. Nu mai purta nici sutien alb cu dantelă, iar povestea lui Geere cu Roberts se derula într-un timp și spațiu, care îi dădeau ei acum cu înverșunare Not responding. Nici el nu mai era așa de înalt, în schimb părea potolit. L-a privit cu încredere, din cap și până-n picioare, ca pe un vindecător. Unul miraculos. S-a lăsat complet pe mâinile lui mici și pricepute. – ....îîîî... e mobil! – articulase deja verdictul, dar Sonia nu știa încă în ce sens. Din profil, fața lui se arăta luminoasă și optimistă. Atunci a știut că nu era chiar așa de rău... Da, perfect just, chestiile periculoase nu doar că te invadau pe nepusă masă, dar mai ales se încăpățânau orbește să-și fixeze rădăcina, astfel încât nimic să nu le mai poată urni. Oamenii la țară, și-a amintit ea spontan, făceau deosebirea între tumorile de treabă, masculine (toooot... masculine?!, da, se pare că tooot masculine) și cele feminine, păguboasele, care se înmulțeau al dracului de repede, în virtutea unui instinct ancestral de reproducere. – .... plus că nu are nimic în vârf... – completase el argumentația. Sonia iar nu înțelesese: ce să aibă în vârf: un fruct confiat, o emoție?! – Nu are niciun fir de păr, e curat ca lacrima... și culoarea este aceeași ca a vecinătăților – dezambiguizase el. Bine, dar atunci... ce era?! Și de ce apăruse?! Și cum avea să scape de el?! El o invitase calm de tot să ia loc pe același scaun. O privise fără nicio opreliște și îi explicase că „pripășitul” avea statutul unui biet lipom, adus la suprafață de un colesterol foarte probabil puțin ridicat, de ceea ce ei, oamenii în halat alb, numeau într-un cor autentic dislipidemie. Care va să zică, tot existau probleme, dacă nu avea să moară de la guguloi, atunci inima, propria inimă îi va veni de hac!! –Să nu exagerăm! – tranșase el. Dumnealui avea să crească încet de tooot [asta înseamnă că Sonia avusese iluzii optice sau oglinda aia chiar își făcuse un scop din a le deforma pe toate!?]. Mai exact, probleme propriu-zise [deci, totuși, existau probleme! Doctorii ăștia cu eufemismele lor! Să spună odată, să spună totul, să n-o menajeze, s-o trateze ca pe un pacient oarecare, ca pe cel mai neînsemnat!] aveau să apară când ea, Sonia, va ajunge la o vârstă mai înaintată, să zicem pe la vreo 47... 50, în etapa aceea de premenopauză, când, frumușel, ea îl va căuta din nou, împreună vor căuta un chirurg bun și tot împreună vor scăpa de intrus. Va trebui să-și monitorizeze colesterolul, eventual să urmeze și un tratament specific pentru dislipidemie. Nici un EKG n-ar strica din când în când... Văleeeuuu! Premenopauză?! Dar, bine, ea nu avea încă nici 25 de ani! Prin urmare, conceptul cu pricina dacă nu exista, pââââână atunci, sigur avea să dispară sau măcar avea să sufere mutații ce-l vor face irecognoscibil, chiar și în fața unui specialist. Și totuși, și totuși, prin reducere la absurd, dacă ea va fi vreodată experimentatoarea nu prea veselă a unei etape cu pre-, ce să facă, să îl accepte pe intrus atâta amar de vreme, o veșnicie!? Îi cerea ceva absolut imposibil și să nu-și închipuie că erau fițe de adolescentă! Obiectiv vorbind, era im-po-si-bil! – Cu timpul [tot... cu timpul?], vei învăța să faci abstracție, mai exact să-l ignori [și doctorul în -escu vorbea despre guguloi ca despre... cineva... cineva perfect însuflețit, care nu ți-a făcut el cel mai mare bine posibil, dar tu, înțelept cum ești / trebuie să te arăți, îl vei ierta, deși nu știi dacă te vei grăbi să întorci una-două și celălalt obraz]! Știa și Sonia că obișnuința era / este totul, un fel de a doua natură, dar, de data aceasta, era convinsă că va putea stabili excepția de la regulă, astfel încât enunțul cu pricina avea musai să suporte unele compliniri, ca, de exemplu, [Obișnuința e totul] atunci când, nu și când... A operat însă corectura axiomei exclusiv în gând. Ad-hoc maturizată, s-a trezit articulând gnomic, în continuitatea perfectă a celuilalt: – Aveți dreptate, timpul le rezolvă pe toate! El a aprobat-o expresiv, când ea și-a manifestat din nou nevoia de certitudine... absolută... dacă.. se... putea. Și chiar nu era posibil să se intervină chirurgical... nu... nu mâine, dar să zicem... săptămâna viitoare sau – adăugase extrem de concesivă – în octombrie?! El o privise îngăduitor, aproape înduioșat: nu era nicio primejdie, nicio grabă, așadar să se încredințeze unor griji adevărate, cum ar fi, de exemplu, procentul bărbaților care mizau încă pe imperativ și pe formațiile verbale cu prefix privativ... sau.. sau... Existau atâtea doar!! Era o idee..., de ce nu?! Și, totuși, dacă el nu o luase în serios?! Mai exact, dacă bagatelizase necazul ei, doar pentru că...?!

A doua zi, i-a prezentat guguloiul și lui SAD. L-a făcut inclusiv părtaș dialogului purtat în ziua anterioară cu doctorul în -escu. El credea?! Cât de mult să își facă iluzii că totul era bine, că monstrul malign nu exista decât în mintea ei, că, da, chiar se putea concepe o conviețuire pașnică, în limitele unuia și aceluiași teritoriu, între proprietarul de fapt și de drept și un biet venetic, alungat de pe cine știe unde?! Spre surprinderea Soniei, atitudinea lui a fost rece, de-a dreptul indiferentă, cel puțin așa a perceput-o în acel moment. Mai târziu avea să înțeleagă, atunci când SAD a rugat-o imperativ să nu-l mai viziteze pe doctorul în -escu, pe care își permisese, într-o escapadă la policlinica respectivă, să-l cunoască îndeaproape. Era un medic mediocru, fără îndoială, deși cel mai probabil avusese dreptate când o liniștise pe ea. Și SAD articulase nu de mult inclusiv enunțuri gnomice, aproape axiomatice, cum că, de pildă, se cuvine ca omul (în speță, femeia) să sufere și el pentru lucruri mai nobile, nu pentru..., nici pentru... El îi vorbise și despre fata de o frumusețe antică (în relație de sinonimie perfectă cu posesoarea zâmbetului de primăvară), rătăcită pur și simplu într-un mijloc de transport în comun, când mult mai potrivit ar fi fost, desigur, un cal înaripat sau/și o caleașcă de magnolii și îngeri cântători. Și tot el, aproape brusc, și-a manifestat contextual nedumerirea maximă cu privire la... virginitatea Soniei... Cum, ea încă era virgină?! În veci n-ar fi crezut! Păi... cum de ce?! Oricine, chiar și un novice, își poate da seama de asta după felul în care o ea se îmbracă, dar mai ales după mersul senzual, după modul de a pronunța cuvintele, după atitudine, alură... Numai virgină nu putea fi! A fost o altă zi în care Sonia s-a trezit încă puțin. Fără îndoială, omul venea adormit pe lume, aproape mort, și ceilalți, interacțiunile cu ei nu se produceau decât pentru a-l scoate pe acesta din starea de somnolență și a-l face conștient, în ultimă instanță precaut, responsabil.
Așa, strâmb stând și drept judecând, cuvintele doctorului în -escu au prins rădăcini adânci în realitatea ei. I-a mulțumit Cerului că îi purtase pașii spre cabinetul acestuia: omul acela, în ciuda tuturor celorlalte pe care le purta cu sine, era un Prieten desăvârșit, un om cu o inimă de aur, care o ajutase să nu se mai teamă. Acum chiar că l-ar fi luat de bărbat fără să mai stea o iotă pe gânduri. Ar fi făcut-o în secunda următoare de nu ar fi simțit o presiune... nu în zona omoplatului (lipomul dispăruse ca prin minune), ci undeva între inimă și stomac. Tot un fel de excrescență, una care însă în ruptul capului nu se lăsa dibuită cu un arătător. Cel mai probabil era un proces inflamator acut, care, îi spunea intuiția, avea să se cronicizeze. Celălalt avea cu 5 ani, 3 luni, 1 săptămână și 4 zile mai puțin decât ea... După toate calculele minuțioase ale Soniei, o diferență galactică. Foarte probabil, diferențele astea sapă adânc, mai apoi împing la suprafață tot felul de protuberanțe. Rămâneau, totuși, maci, un deal coborâtor-urcător, atâta Poveste...




.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!