poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1714 .



Revederea (35)
proză [ ]
Ultimul capitol

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [RiMoGa ]

2017-05-04  |     | 



- Ce faci, Nina, spune mama, văzându-mă aplecată asupra caietului. Despre ce mai scrii acum?
Mă întorc către ea și-i zâmbesc.
- Despre drumul de astăzi până la redacție, printre lanurile de gunoaie. Cred că ăsta o să fie prologul romanului.
- Mai bine te-ai gândi la întâlnirea cu Puica. Tu chiar crezi că are intenții bune? Chiar crezi în împăcarea asta?
Așa a rămas mama, pragmatică și neîncrezătoare. După moartea colonelului Motomancea, de care aflasem când am îndrăznit să reluăm legătura cu Filosoful, mama a răsuflat ușurată. Cu acest om n-ar fi primit niciodată să se împace, nici dacă Maica Stareță ne-ar fi trimis din nou în lume pentru neascultare. De altfel, se pare că nu de la el porniseră amenințările, ci de la alte persoane, aflate încă în viață. După ce noi două am dispărut atât de brusc din peisaj, a fost o perioadă în care amenințările s-au reorientat asupra Filosofului. Numai că orice naș își are nașul. Nu te poți pune cu presa, a patra putere în stat, oricât de potentat ai fi. Șantajul este o armă care rezolvă lucrurile foarte bine și Filosoful le percepe o contribuție (pe care o va folosi pentru publicarea romanului) în schimbul păstrării tăcerii asupra identității și faptelor lor atâta timp cât ei se află în viață. Așa se explica faptul că putem merge în oraș, fără frică, de câte ori dorim, cel puțin fără frică de dușmanii cu nume și prenume.
- Mami, răspund, legat de Puica am hotărât amândouă că îi acordăm prezumția de nevinovăție. Am hotărât că dacă Dumnezeu n-a pedepsit-o, înseamnă că nu vrea să facem asta noi. Înseamnă că a avut motive să-i acorde șansa asta, șansa iertării, așa cum o acordă oricărui om. Și știi bine că împăcarea asta face parte din „ispitirea canonică”. Trebuie să dovedim că suntem capabile de umilință și supunere.
În lunile care au trecut de la mutarea noastră aici, mama a cunoscut-o mai bine pe Maica Mihaela. Cred că a recunoscut în ea un spirit asemănător cu al ei înseși, o erudiție poate și mai mare și o minte încă și mai ageră. Cred că faptul că o respectă intelectual a făcut posibilă supunerea fără crâcnire, cea indispensabilă unei vieți monahale.
Dar, chiar dacă și-a mortificat voința, mintea mamei a rămas tot inchizitivă și îndărătnică.

- Și dacă omul, împins de firea lui pârdalnică, îl trădează pe Dumnezeu și după ce acesta i-a dat șansa iertării? Nici atunci nu-l pedepsește?
Tonul îi este pătimaș, e tonul pe care i-l știu așa de bine. Cu ceva mai puțină vehemență, continuă:
- Nina, tunderea în călugărie știi bine ce este – e o cununie. Sunt prea bătrână să mai fac încă un mariaj pripit, fără o convingere deplină, doar cu speranță. Dumnezeu trebuie să mă convingă că e vorba de iubire. Eu îi arăt iubirea mea, el mi-o arată pe a Lui, până la capăt și necondiționat.
- Mamă, te mai îndoiești de iubirea lui Dumnezeu? Nu ne-a dat atâtea dovezi?
- Ba da, dar eu dau acum un examen. Examenul iubirii depline, al iertării ultime, al sacrificiului de sine. Și El trebuie să facă ceva mai mult decât a făcut până acum.
Se întoarce apoi la subiectul Puica.
- Eu nu cred că va veni. Nu cred că va veni pentru că nu are gânduri bune. Ea nu crede o iotă în împăcare. Ea e în spatele celor care ne-au amenințat – face parte dintre ei.
Cumva are dreptate cu neîncrederea, sunt și motive să ne îndoim de bunele intenții ale rudei noastre. La întâlnirea pe care am stabilit-o la telefon, prin intermediul Filosofului, Puica mi-a cerut scurt pe doi să renunț la publicarea romanului. Am asigurat-o că voi schimba numele, locul, ba chiar și timpul în care s-au petrecut toate astea. Am asigurat-o că voi publica sub pseudonim. Dar am spus că nu pot renunța. Că personajele își cer nașterea, ieșirea la lumină, că sunt vii și își cer dreptul la viață. Nu le pot avorta. Într-un final a acceptat și am stabilit întâlnirea. Filosoful a spus că suntem nebune de legat și eu și mama că ne expunem astfel.
Zilele astea mama mi-a vorbit pentru prima dată despre cum a vizitat-o Puica în închisoare, cum i-a otrăvit sufletul ani de zile, cum imediat după ce a fost închisă i-a trimis scrisoarea pe care aceasta a arătat-o pe jumătate la procesul cu mine prin acel cetățean care venise ca martor. Mi-a povestit și ce a gândit cu puțin înainte să fie ridicată de securitate.
Am notat toate acestea cu luare aminte. Vreau însă ca acum să-mi pun în ordine gândurile. Ce-i drept și eu am visat urât. Vechiul meu vis.
- Hai să ne odihnim un pic, îi propun mamei.
Nu prea se cade ca o călugăriță să doarmă după amiaza adică să lenevească, ar trebui să ne rugăm dar socotim că ni se va îngădui acestă mică abatere, căci drumul a fost lung și obositor.
- I-auzi! N-auzi? spune mama.
Auzul mamei este foarte fin în comparație cu al meu. Îmi ciulesc urechea bună și abia atunci aud și eu. E undeva departe, într-un registru foarte înalt. Am mai auzit sunetul ăsta pe când eram proaspăt venite aici. Crezând că e vreun animal hoinar, flămând sau poate rănit, am luat atunci o farfurie cu resturi de mâncare și m-am dus afară, luând-o pe potecă printre bălării ca să-l caut. Numai că nu am găsit nimic, nicio ființă vie, iar sunetul părea că se aude când în fața mea, când în spate, când din lateral ... La un moment dat s-a lăsat tăcerea și atunci am auzit distinct glasul maicii starețe la fereastra chiliei ei, poruncindu-mi să mă îndepărtez în grabă și să ferec poarta schitului după mine. Am făcut întocmai.
Același sunet se aude acum.
- Semn rău, zice mama, iar eu îi fac semn să tacă. Mă închin, iau cartea de rugăciuni și încep să citesc cu glas tare. Somnul ni s-a evaporat.
După ce citim și ultimul psalm, mă uit la ceas. Ar trebui să ne pregătim. Mai e o jumătate de oră până la întâlnire. Eu fac puțină ordine în chilie iar mama se postează la fereastră. De aici vedem perfect drumul pe țară pe care vin mașinile, drum care leagă așezământul nostru cu șoseaua de centură. Pe aici vine mașina mânăstirii o dată pe săptămână cu cele trebuincioase traiului. Pe aici ar trebui să vedem mașina străină a coanei Puica. Numai că totul este în nemișcare, vântul a stat și nicio tulpină nu se clintește. Trece sfertul academic, trece o jumătate de oră, trece o oră, nimic. Și nimeni.
- Vezi? spune mama, ușor sfidătoare. Þi-am spus eu că nu vine?
Îndată ce mama termină de vorbit, cineva ne bate la ușă. Este una dintre maicile rasofore care îmi comunică că maica stareță vrea să mă vadă. Doar pe mine singură.
De cum intru la ea în chilie, maica stareță mă avertizează:
- Să nu te tulburi de ce o să-ți spun acum. Cred că Dumnezeu te pune la încercare ... E vorba despre fiica ta ...
Pe moment sunt străină de orice reacție. Eu una mă așteptam să-mi spună că Filosoful i-a dat telefon (singurul nostru celular e la maica stareță) și a anunțat că Puica a amânat întâlnirea pe o altă zi. Restul vieții mele e rămasă în afara porților noii mele vieți. Nu pot decât să îngaim, prostește:
- Care fiică?
- Fiica ta Martha, din Germania. A avut un accident. Aici în România. Cred că venise să te caute. Nu te tulbura, n-a murit.
Până să apuc să spun ceva, maica Mihaela îmi întinde un bilețel:
- La spitalul ăsta o găsești – ai aici adresa. Þi-am comandat un taxi. Maicile Irina și Sofronia te însoțesc în oraș, apoi se întorc pentru Vecernie.


Mintea îmi e opacă. Nu mă întreb cum a aflat maica stareță despre Martha. Mă întreb dacă voi ajunge suficient de repede la spital. Mă întreb în ce stare îmi voi găsi copilul. Mă rog lui Dumnezeu și Maicii Sale. Mă rog pentru Martha, mă rog pentru mine. Să pot îndura tot ce mi se așterne în cale. Am ajuns. Debarcăm în Valea Plângerii. Acolo unde salvările deșartă trupuri întinse pe tărgi, iar oamenii pe picioare intră pe o altă ușă. Întrebăm la recepție de Martha Helmans. Internată acum 3 ore – accident de circulație. Se afla la volanul autoturismului. Impact din lateral – neacordare de prioritate, apoi răsucire și impact din față – accident în lanț. Fiica mea circula regulamentar. A fost nevoie de descarcerare. A fost nevoie de resuscitare. Fracturi multiple, printre care de bazin și de coaste. Leziuni pleurale și ale diafragmului. Acesta este înspăimântătorul bilanț. Cum să fac să ajung la ea? În ce stare e acum? E conștientă?
După o așteptare care mi s-a părut o veșnicie suratele mele vin cu informații proaspete. Medicul care coordonează cazul poate fi găsit în aripa nouă a spitalului. Tot acolo se află și fata mea. Ne ridicăm și părăsind holul de așteptare tixit de lume pornim câteștrei spre locul indicat. Străbatem coridoare întortocheate, ne ghidăm după benzile de pe jos, traversăm uși care se închid cu mânere ca și cum ar fi uși de incendiu. Nimeni nu știe ce e în inima mea. Aproape că nici nu aud când cineva mă strigă din spate. Trebuie să repete de vreo trei ori până ce întorc capul.
- Hei, călugărițo, ești surdă?
Apuc să-mi dau seama că e un medic tânăr.
- Vino după mine. Numai tu, n-am nevoie de toate trei.
Îl urmez mecanic, ca o somnambulă. Nu știu unde mă duce. Mergem prin alte coridoare la fel de întortocheate, prin uși la fel de sinistre. În mintea mea sunt convinsă că mă duce la Martha. Tânărul dă la o parte o perdea verde dezvăluind un fel de vestiar și-mi poruncește scurt: hai, echipează-te repede. Halatul și botoșii, care ți se potrivesc. Iau de pe o etajeră un halat la întâmplare și mi-l petrec peste rasă. Apoi îmi spăl mâinile la o chiuvetă mică. Intrăm în salonul propriu-zis. Salonul are paturi despărțite de perdele tot verzi.
Îmi rotesc privirea, disperată și șoptesc.
- Unde e fata mea? Unde e fata mea?
- Care fată? Ce, ai înnebunit? Dacă te știai așa slabă de înger de ce te-ai mai oferit să faci voluntariat la un spital de urgență? Alea cu basmale tivite cu alb care-au venit ieri erau mai dezghețate. Nu leșini când vezi sânge sper?
Am dat din cap a negație.
- Ia asta și vino după mine.
Mă pune să împing o masă pentru instrumentar.
Dăm la o parte pedeluța unuia dintre paturi. Pacientul este bărbat, la vreo 40 de ani. Are o rană la piciorul stâng, sub genunchi. Medicul desface pansamentul și scoate compresele, le zvârle în tava de la baza mesei. Pare o plagă mușcată, se vede țesutul musucular. Îi dau sticluța cu antiseptic – e tinctură de iod cred cu care medicul spală pielea din vecinătate, apoi sticluța cu apă oxigenată cu care spală rana după care îi întind cutiuța cu comprese noi. El rulează feșa și eu vin cu foarfeca ajutându-l să taie la mijloc și să lege bandajul.
Repetăm operația, cu variații pe aceași temă, la vreo zece alți pacienți. Sunt și bărbați și femei. Unii au leziuni osoase, alții colecții de puroi, sunt răni dureroase și urâte, dar nu am văzut nimic amenințător de viață până acum. Nervii îmi sunt din ce în ce mai încordați și concentrarea tot mai slabă. Ce caut eu aici? Prin ce fatalitate am căzut victimă unei confuzii în loc să ajung lângă fiica mea? Oare a ieșit din operație? Oare e la reanimare? Oare suratele mele au ajuns la ea? Ce face? Dacă nu are nimeni timp de ea să verifice când perfuzia i se termină? Dacă o fi în comă și pe acolo mișună vreunii care vor s-o deconecteze de la aparate ca să-i fure organele? Gândurile mă asaltează. Îmi dau seama că unele sunt roade ale grijii mele firești de mamă, dar altele sunt de-a dreptul de la vrăjmașul. Încerc să mă linștesc, deși impulsul este să las totul baltă, să o iau la fugă de aici, să mă duc pe coridoarele întortocheate din nou la recepție și de acolo să ajung la fata mea. Încerc să mă liniștesc: nu e nicio fatalitate, nu există confuzii după cum nu există coincidențe. E voința lui Dumnezeu. E El cel care mă împiedică să ajung la ea.
Tocmai ce îmi trece acest gând prin minte, îl aud pe doctor cum țipă la mine.
- Hei, unde ți-e mintea?
Împingând brusc măsuța am trântit o foarfecă Lister pe jos.
Concomitent, pacientul – un băiat tânăr, agitat și speriat – mă apucă de mână și-mi zice:
- Măicuță, nu mă lăsa! Măcuiță stai aici cu mine!
Aud în ureche vorbele maicii Mihaela. Nu mai trebuie să repet greșeala. Nu mai trebuie să pun copilul meu mai presus de Lege. Acesta e adevăratul examen, mai greu decât cel care mi s-a dat la mânăstire. Cu speranța că alții se vor îngriji de copilul meu cum mă îngrijesc și eu de semenii mei, îmi recapăt concentrarea pe ceea ce fac aici și acum.


Partea a VI-a
Addendum-ul Marthei
(Și pisica s-a lins pe bot)


Printr-un ciudat concurs de împrejurări îmi revine mie, Martha Helmans – oare cum s-o numesc? plăcerea, onoarea sau datoria să închei romanul acesta, care iată, devine mărturia a trei generații de femei, fiecare cu caracterul și personalitatea sa. Început cu scrisorile bunicii mele și continuat apoi de mama, cu viața ei, laolaltă cu addendum-ul meu se întâmplă că va fi publicat abia acum, la aproape un an de la accident. Abia acum au murit toți cei care au pretins tăcere asupra anumitor aspecte și abia acum editura are la dispoziție fondurile necesare unei apariții fără riscuri financiare.
De ce îl închei eu? Mai întâi din motive pragmatice. Pentru că mama, odată tunsă în călugărie, nu mai are grai decât spre a-i sluji lui Hristos.
Apoi pentru că nimeni nu poate să transpună în cuvinte mai bine decât mine ce am simțit eu. Voi transpune oricum totul și în materie (metal) dar știu că prea puțini vin la o expoziție de sculptură și prea puțini se opresc ca să mediteze asupra unei lucrări expuse într-un parc. Cuvântul însă impactează imediat și pe cunoscători și pe necunoscători, și pe împătimiți și pe cititorii de ocazie. În orice caz, cât timp am stat aici în mânăstire – depășind cu mult cele trei zile cât sunt admiși oaspeții în general – mi-au folosit enorm. Maica Mihaela mi-a dat învoire pentru un singur motiv: a spus, cât timp ești în convalescență toate obligațiile lumești se suspendă. Nu mai ai obligații de serviciu, masterat, colaborări etc. Profită de acest timp pentru tine. O dată ca să recuperezi timpul cât ai stat departe de mama ta. Ca să te apropii de ea așa cum n-ai făcut-o niciodată. Ca să stați de vorbă și să vă înțelegeți una pe alta. Oricum ai dat dovadă că ești acum un om matur, un alt om, pentru că ai venit aici din proprie inițiativă să o vezi. Și să știi că mama ta are nevoie de consimțământul tău ca să intre în mânăstire definitiv. Mânăstirea nu desparte familii. Apoi, în al doilea rând profită de timpul ăsta ca să cunoști credința noastră și să te gândești la rostul tău pe această lume.
Așa că am rămas aici pentru vreo trei luni. Sub îngrijirile profesioniste ale mamei (care a primit ascultarea temporară de a se ocupa de mine) și într-un regim de viață sănătos (măicuțele nu mănâncă altă carne decât de pește) încet încet m-am înzdrăvenit. Întâi în scaun cu rotile, apoi în cârje, apoi ținându-mă de brațul mamei sau al bunicii Vera am făcut scurte plimbări prin împrejurimi, prin aer curat. Am îndrăgit-o pe bunica și am întotdeauna ce vorbi cu dânsa – cred că ne asemănăm în multe privințe (al cerbiciei, cu siguranță!) . Maica Sofronia, pictoriță de icoane, m-a inițiat în tainele picturii bizantine și mi-a dat să citesc cărți de arhitectură religioasă din arhiva mânăstirii. Cât despre mama, i-am cerut iertare pentru toate supărările câte i-am produs și am vorbit mult despre anii lipsă. I-am povestit că, ascultându-l pe tata, am urmat arhitectura la universitatea din Kiel pentru ca mai apoi să-mi ascult chemarea și să încep un masterat în arta monumentală. I-am mai spus că sunt în prezent parteneră la firma tatei, care e acum un prosper om de afaceri și că, atașată încă ideii de familie, locuim împreună. Ei da, și aici urmează partea de care m-am temut că o va mâhni pe mama. Tata și-a refăcut viața. Cu Anelise, lucru subînțeles pentru oricine îl cunoaște bine. Numai că mama s-a bucurat și mi s-a părut sinceră. A râs cu poftă când i-am povestit cum stau lucrurile. Anelise e văduva unui conte, care i-a lăsat un castel și un domeniu impresionant ca în „Moștenirea familiei Guldenburg” și acolo locuim noi acum. Am făcut-o să și-l imagineze pe tata încălecând bidiviul de 100 de mii de euro al răposatului și galopând pe aleile castelului cu morga unui veritabil nobil german, de parcă ar fi fost așa dintotdeauna. Chipul i s-a întunecat însă când a auzit și partea mai puțin fericită a lucrurilor. Unchiul Karl stă și el cu noi, al patrulea membru al familiei. Tragicul vine din motivul pentru care el se află aici. Mătușa Helga a murit. Inima i-a stat pur și simplu într-o zi, ca un ceas vechi. Mama a plâns pentru ea dar a spus că într-un fel se bucură pentru că știe că acum e în Împărăție. I-am povestit mai departe cum unchiul, puțin capabil și mai ales puțin doritor să se întrețină singur, a venit de la Dresda ca să stea cu noi și cum le stă ca un spin în coastă doamnei contese și „domnului conte” provocând scene la care ei abia se abțin să nu explodeze, iar eu abia mă abțin să nu râd. Nu e ușor să stai în casă cu doi îndrăgostiți – mai ales când unul e chiar tatăl tău. Cred că atunci am constatat cât de mult îmi lipsește mama – chiar cu toate defectele ei, care privind acum retrospectiv, nici măcar nu mi se mai par atât de mari, ba chiar cred că eu am exagerat grosolan în priviința acestora. Ei da, giugiulindu-se toată ziua tata cu Anelise și făcând amor când au chef, au câteodată obiceiul să dispară împreună de la masă în mod nerușinat, ea pretextând suav că are dureri de spate și rugându-l miorlăit pe tata „iubitule, hai să-mi faci un masaj”. Ultima dată când s-a întâmplat așa, unchiul Karl s-a oferit cu un rânjet în colțul gurii: îți fac eu masaj draga mea, am făcut în tinerețe un curs de maseuri profesioniști. De atunci madam nu l-a mai răpit pe tata din sânul familiei. Altminteri ne înțelegem bine.
După ce i-am vorbit mamei despre familie, i-am povestit cum am găsit-o și cum a ajuns să fie Maica Mihaela anunțată de accidentul meu. După ce casa Utopia s-a închis, tata a primit notificare pe e-mail. Totodată, banii pe care-i plătea prin direct debit dintr-un cont bancar s-au întors în cont. Desigur, a fost notificat și despre asta dar cum în acea perioadă era deja îndrăgostit până peste urechi și ocupat cu pregătirile de mutare, nu și-a accesat căsuța poștală decât mult mai târziu. Când am citit în fine notificarea trecuseră vreo 4 luni de la externare. Unde era mama acum? Unde o puteam găsi? În datele casei Utopia nu existau referințe asupra noului domiciliu. Întâmplarea – sau voia lui Dumnezeu – a făcut să aflu de ea pe căi ocolite și paradoxale. Am primit o invitație la nuntă în România de la o prietenă cu care nu mă mai văzusem de mult, o englezoaică pe care o cunoscusem la Coventry, în Anglia, când fusesem într-o tabără internațională. După aceea venise ea la noi cu încă două prietene, și tata nu voise cu niciun chip să le primească acasă, așa că stătusem toate la un hotel, împreună cu mama. Mai ținusem legătura prin poșta electronică și prin yahoo messenger de-a lungul vremii – atât cu ea, cât și cu prietenul ei român, un băiat din Galați pe care-l cunoscusem tot la Coventry și care făcuse studii la Oxford – dar la un moment dat o rărisem fiindcă atât ea cât și el avuseseră alte probleme și nu mai aveau timp și chef de socializat. Reluând legătura acum am aflat întâmplător că și Robert, prietenul lui Angie „The Wanton” (așa se numea formația rock feminină la care era vocalistă amica mea, The Wantons – Sălbaticele) fusese internat la Utopia. M-am gândit deci că el și cu mama se cunoșteau și că poate mai știe ceva despre ea. Robert mi-a scris că el, plecând imediat la Galați nu o mai întâlnise pe mama, dar că exista un coleg de-al lor, Radu (căruia îi spuneau Filosoful) care ținea legătura cu ea regulat. Am luat legătura cu Radu prin e-mail – fără să mă prezint cine sunt – cu rugămintea să-mi spună cum să dau de doamna Nina Postolache Helmans. Când m-a întrebat i-am spus că sunt secretara lui Hans Helmans, fostul ei soț. L-am rugat totodată să păstreze discreția, deoarece șeful meu dorea să-i facă o surpriză. După ce a verificat IP-ul de pe care am scris (că aparținea firmei tatălui meu) mi-a dat numărul de mobil al Maicii Mihaela. Așa că l-am băgat în telefon și l-am salvat cu numele „Mama”. Când am avut accidentul ... cei care mi-au venit în ajutor au recuperat celularul, și așa cum ar face oricine au căutat în agendă contactele care puteau fi anunțate. Au recuperat și actele mele așa că mi-au știut numele și au sunat-o de fapt pe Maica Mihaela. Cum ea știa că mama are o fată pe nume Martha Helmans, a pus imediat cap la cap informația. Așa s-au petrecut lucrurile.
Acum când Radu a devenit logodnicul meu (la primăvară ne căsătorim) râdem de păcăleala pe care i-am tras-o cu identitatea mea și recunoaște că dacă ar fi știut că sunt fiica mamei mele, având în vedere cele ce știa despre mine nu mi-ar fi facilitat întâlnirea cu ea. Cât despre căsătorie, mama a fost la început reticentă (ce faci cu facultatea, ce faci cu serviciul? cum o să mențineți o relație la distanță? sau îți ratezi cariera?) dar apoi a înțeles că el este marea și adevărata mea dragoste și că întotdeauna dacă dragostea există, cu restul se găsește o soluție.
Viitorul meu soț nu pricepe însă un lucru: insistența mea de a ne căsători și religios și de a duce o viață după principiile creștine. El însă – și nimeni – nu știe anumite amănunte care se leagă de accident. Cine a trecut prin fața morții știe că moartea e cel mai bun profesor de religie. Dar la mine a fost încă mai mult decât atât. Am înțeles cum e să ai un prieten și cum e să ai un dușman.
Pe Dumnezeu e bine să nu-l bagi prea mult în seamă dacă vrei să te lase și el în pace a spus cinic „Filosoful”. Dacă ții prea mult cont de el și înainte ai dus o viață liberă, abia după ce te cumințești și vii sub oblăduirea lui, abia atunci începe să dispună de tine și să te pedepsească. I-am răspuns: prefer de o mie de ori să mă pedepsească un prieten decât să mă pun sub protecția unui dușman. Nu vreau să am de a face cu dușmanul acela pe care cred că l-am văzut.
Sunt însă câteva lucruri de spus despre accident mai întâi. În momentul impactului aveam lângă mine pe bancheta din dreapta – cu intenția să i-l aduc mamei înapoi – desenul acela atât de drag inimii ei, al mătușii mele Crina, cel pe care l-a luat ca amintire când a plecat în Germania. Cel care reprezenta un tigru care înghițise o antilopă. Când se internase, ni-l încredințase nouă împreună cu toate lucrurile personale. Ei bine, era un amănunt pe care mama nu-l observase niciodată în desen. Coarnele antilopei, săpaseră la locul unde atingeau pe dinăuntru burta tigrului, două mici șanțuri prin care se prelingeau firișoare subțiri de sânge. O mică – imperceptibilă porțiune din vârful coarnelor – era deja în exterior. Antilopa nu murise ci avea să evadeze. Simbolic sau poate premonitoriu. Antilopa cea imposibil de dresat – bunica Vera – evadase și în realitate din burta tigroaicei care o înghițise și era vie și în libertate. Aflasem asta tot de la Robert-Oxfordistul, deși habar n-aveam atunci desigur de porecla Verei din tinerețe.
Și apoi a fost izbitura. Ceea ce a fost apoi, cum am ieșit de pe șosea, cum am ajuns afară din mașină nu mai știu. Cum zăceam, la pământ, cu trupul zdrobit și spiritul la fel de împrăștiat, așteptând să vină cineva să mi le ia pe amândouă și să le adune din nou la un loc în același vas, am avut două revelații, una după alta. Una era despre imaginea morții. Nu era aceeași pe care o imaginasem în desenele mele prostești, nici cea pe care o tot cânta în concertele ei amica mea, Angie cu trupa ei (toate cântecele lor sunt despre război, foc și moarte). Stăteam întinsă și priveam cerul (numai de la orizontală îl poți privi bine) și mi se părea că de la înălțimea firului de iarbă totul ți se pare uriaș – oamenii par niște turnuri conice cu capetele atingând norii. Acest unghi de percepție i l-aș da unei reprezentării a morții. Unghiul de la care un pigmeu privește un uriaș. Și apoi am avut a doua revelație, când mi-am aruncat ochii în sus, la unul dintre copacii de pe marginea șoselei. Atunci aproape că inima mi-a cedat. Cu ultima fărâmă de conștiență mi-am adus aminte ca prin vis ceva, ce cred că auzisem la vreo emisiune religioasă sau poate că auzisem de la tata, nu mai știu. Că în ce lucru te va găsi moartea, în acela vei fi judecat. Nu știam rugăciuni, dar am început să mă rog. Am realizat cât de puțin trebuie să facă Dumnezeu dacă vrea să te pedepsească. Este suficient doar să-și ia mâna de pe tine. Este suficient ca la stratul de ozon, doar să se subțieze puțin ca să te atace de îndată toate energiile toxice din univers.
M-am trezit la spital. Habar n-aveam cine era persoana care mă lovise. Nu știam nici de ce se grăbea atâta încât să intre în mine ca un bolid, fără să mai țină cont de nicio regulă, nici măcar de elementara regulă a instinctului de conservare. Știam că era o femeie pentru că o văzusem. Dar n-am recunoscut-o. Am aflat mult mai târziu.
Interesant e ceea ce s-a găsit în mașina ei, lucruri care dacă ar fi fost împrăștiate prin diverse locuri nu ar fi dovedit nimic despre intențiile ei, dar așa, toate băgate într-un sac de pânză și puse în torpedou, grăiesc limpede. O să redau aici raportul echipajului de poliție prezent la locul accidentului, fără să fac alte ipoteze și speculații: o pereche de mănuși de bucătărie, două seringi goale, un flacon de spray paralizant și o sticlă cu formol concentrat; două batiste bărbătești, două gheme de sfoară și doi saci mari de plastic, ca cei pentru tomberoane.
Când am aflat totul nu mi-a venit să cred ...
... Tigroaica nu a mai apucat să-și sugrume victimele care o așteptau pentru împăcare. Zace acum la câțiva metri în pământ, mai bine zis resturile disparate a ceea ce a mai rămas din ea. Dar mie mi-a rămas amintirea a ceea ce am văzut, și era mai cumplit decât ceea ce văzusem în rebela mea adolescență sub influența metadonei. Radu ar spune probabil că am avut o iluzie, dar eu nu cred. Am văzut o pisică care se înfrupta din măruntaiele unui om. A scos apoi un miorlăit înspăimântător. Și când a isprăvit totul s-a lins pe bot.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!