poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 515 .



Sonia cu accent grav si hiat (37)
proză [ ]
O... renaștere în timp util. Colegi / Tramvaie / Dicționare / Maci / Muzici „revoluționare”,... toate în... contratimp... anulat... (II)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Danaia ]

2017-05-03  |     | 



L-a văzut mai apoi la Academie, la o conferință la care Institutul fusese invitat, mai exact obligat să participe. Purta un sacou uni, bleu-ciel. Părul blond îi crescuse vertiginos-sălbatic. Și avea o privire de husky. Mai ales o siguranță de sine puțin compatibilă cu imaginea băiețelului absolut vulnerabil, angoasat și timorat care mai niciodată, în prezența ei, nu-și putea cenzura bâlbele, nici simulacrul de râs, un înec continuu de mai mare mila. Atunci Sonia a fost convinsă că se întâmpla ceva necurat. Cineva îi pusese un alt chip, o altă atitudine, un alt eu, o altă... vârstă. Trebuie să fi fost, cel puțin, de-o seamă cu ea, deși, cel mai probabil, o întrecea cu vreo 4–5 ani. Altfel, nu-și explica inversarea aia subită de roluri, comportamentul ei de școlăriță și sentimentul de insecuritate maximă când, trecând unul pe lângă celălalt, o hipnotizase cu colegi cu tot de față și aproape că se împiedicase (de nu cumva vina o purtaseră pantofii cu tocul de 13 cm...??!! Aș!!). Nu a îndrăznit să-l privească în față și oricum ochii lui se înălțaseră într-o zonă complet inaccesibilă; i-a simțit buzele senzuale și alura atletică-olimpiană, verdictivă. Privirea verde-verde a electrocutat-o mortal și a fost nevoie de mai multe strigăte ale Nicoletei, de un catastif, predestinat să cadă intempestiv în acustica desăvârșită a sălii, de un scurt-circuit urmat de ropote de conexiuni etc. etc. etc., ca ea să-și amintească pentru ce se vine de regulă la o conferință... Îl simțea pe toată partea stângă a obrazului. Fără îndoială că și el o privea, de undeva de foarte sus: în calitate de agent, reușea cu brio să intre dincolo de orice epidermă. Gesturile ei – pervertite – cu greu mai puteau evoca imaginea feminității invincibile. În mai multe rânduri, aproape la nesfârșit, și-a dat leonin coama pe spate, a oftat 60 de minute de mai bine de 27 de ori. Foarte repede i-a amorțit degetul mic de la mâna stângă, aceea pe care, la intervale regulate, cădea etanș-neiertător verdele lui. Și o ardea... o ardea... Mai apoi un frig năprasnic s-a prăvălit în măruntaiele ei... Când vecina de conferință a făcut ochii imenși, Sonia s-a tânguit de problemele de circulație periferică: Uite, pune mâna, dacă nu crezi, sunt rece ca gheața... Vara, la 40 de grade, mâinile mele sunt pe post de compresă... Putea fi și ăsta un beneficiu! Nu și acum, când în Aula Magna era mai rău decât într-un refrigerator! A ieșit cenușie-bătând-în-albastru toată și, cât timp au mers pe jos, până la metrou la Romană, s-a ales inclusiv cu o pereche de picioare agresate în strânsura puțin umană a pantofilor purtați fără doar și poate conform principiului „Rabdă baba la frumusețe!”. Mai apoi, urcând Dealul Academiei, un munte bucureștean în toată regula, i-a dat sângele, dar nu s-a văzut, nu s-a auzit, nici măcar nu s-a simțit, din moment ce Nicoleta și încă una o identificaseră, mai în urmă fiind, „țanțoșă nevoie mare”! Ziua a trecut foarte repede; cum altfel?! Doar nu fusese „ziua ei”! O străină absolut stângace și nesigură pe sine îi purtase hainele și pantofii criminali, sentimentele și gesturile. Străina se intimidase, amorțise, se angoasase, se complexase, tot ea – prin cine știe ce meșteșuguri ale vreunui neastâmpărat deus ex machina?! – fusese percepută din exterior drept „fermitatea întruchipată”. Și totuși, în virtutea unei empatii puțin obișnuite, Sonia simțise așa de pregnant trăirile paroxistice și aberante ale celeilalte, ciudățenia vulnerabilă, gata-gata să cadă pe spate! Fusese și nu fusese ea!
A doua zi, după o noapte ce s-a adeverit a fi fost sfetnic relativ bun, Sonia a optat pentru galben și sidefat. Pentru un toc aproximativ decent și reglarea temperaturii corporale, în speță periferice, prin autosugestie. Făcând tabula rasa de orice episod anterior, s-a înființat la sala de lectură în deplinătatea propriei ființe, dacă trecea desigur (și... trecea!) peste cele câteva degete bătătorite! Cu un maldăr de fișe, cu vreo 5-6 ustensile de scris și cu nelipsita idee olfactivă de magnolie. El a sărit să o întâmpine. Nu era niciun husky, dar parcă nici „celălalt” nu prea mai era... Arăta cam 35 % relaxat..., chiar 37 spre 40... De bună seamă se bucura pentru revedere, dar Sonia ce putea face?! Biblioteca era parte integrantă a eului ei, mai rău decât o piele, mai rău decât un destin! Să nu-și închipuie el altceva! Politicos și eficient maximum, i-a adus dicționarele etimologice, istoria lui Densușianu, Trésor-ul și câteva glosare regionale. A vrut să-i dea și 3 biscuiți. Cu vanilie. RoStar. Sonia a refuzat: tocmai ce se îndulcise și apoi... silueta asta... El s-a resemnat. S-a așezat cuminte la masa de bibliotecar fără voie și, absolut dans son assiette, a început să-și devoreze desertul. Niciunul nu a pomenit nimic de ziua ce tocmai trecuse. Sau poate că nici nu existase. Poate că totul se născuse într-o criză de anxietate albă a Soniei, dornică destul de constant să dețină controlul...
- Și este spectaculoasă munca științifică? – tulburase el liniștea, după o aparentă probă a cumințeniei, ce durase vreo 48 de minute.
- ... mmmda – începuse ea din nou să se... bâlbâie?! – nu m-am gândit niciodată la epitetul ăsta, dar să știi că e mai mult decât potrivit! – exultase Sonia și încă nu avusese, desigur, timpul pentru a descoperi spectaculosul în toată măreția lui deloc emfatică, deloc ostentativă!! Doar pentru ce altceva venise și avea de gând pe veci să rămână într-un institut de cercetare... din... România?! (Că... de exemplu,... pe primul salariu nu a putut să-și cumpere decât... un... bocanc, pe celălalt l-au subvenționat de Acasă!!) Bineînțeles că pasiunea (și, implicit, spiritul de a săvârși lucruri măreeeeeeeețe!!) o împinsese,... îîîîmmmm..., mă rog și – mai mult sau mai puțin – profesorul GrBr, care, într-un început de iarnă o acostase aproximativ oltenește, dar atât de irezistibil: – Ia spune, fată, nu vrei tu să lucrezi la Institut?! Sonia făcuse ochii mari și se arătase foarte interesată, mai ales convinsă fiind că vocația didactică nu pentru ea fusese descoperită. – Ba da!! – răspunsese timid și extrem de îndrăzneț în același timp. A ajuns pentru prima oară la Institut într-o după-amiază de vineri, plină de gheață și polei. Clădirea Academiei i s-a înfățișat gigantescă, înfricoșătoare și provocatoare. A găsit un lift și mai ales labirinturi fără de sfârșit. Cel puțin așa a simțit atunci, emoționată și cu vechiul complex al spațiului imposibil de stăpânit. Un alt profesor (tot de la masterat) dizolvase mitul labirintului, divulgându-i planul extrem de banal al clădirii, de la subsol, mezanin... până la etajul 7. Pe Sonia n-o convinsese însă propriu-zis. Avea nevoie de timp și, în egală măsură, de complicitatea spațiului ca acesta să i se încredințeze. Dar, pentru aceasta, trebuia să-l îmblânzească, fie și parțial. Când nu avea s-o vadă nimeni, va executa, în taină absolută, escapadele de inițiere: o să-și ia drept reper liftul. Și statuia lui Cipariu de la II. Apoi stânga-dreapta, dreapta-stânga, înainte... Dacă va trebui și va trebui, își va întocmi chiar și harta personală... Nu va ști nimeni. Profesorul-divulgator îi pusese în mână Istoria limbii române literare: azi e vineri; luni este examen de admitere. Și ea luase totul cât se poate de în serios... A devorat informația din carte, ce-i drept nu prea voluminoasă, vreo 200 de pagini, într-o sâmbătă și o duminică... pline ochi. Că susținuse examen la istoria limbii literare, dar destinul avea să o poarte în lumea lingvisticii romanice, asta era o altă poveste, una desigur cu legile proprii, fără îndoială, absolut necesare...
- Studiezi zilnic??? Cam câte ore? Și ai de gând să continui cu textul religios?! Șii... și...?!! Dar... dar..?! Nu cumva...??! Dar dacă..?!! – o zăpăcise el cu un morman de întrebări, iar ea nu mai apucase – contrar bunului obicei ce-l avea dintotdeauna – să-și ducă la sfârșit sarcina pe care și-o impusese pentru ziua respectivă. Înțeleaptă, apelând la resursele inepuizabile ale autosugestiei, și-a acordat maxime(le) circumstanțe atenuante, încredințându-se pe deplin celor care, cu entuziasm (și sinceră asumare a resemnării / comodității) decretaseră în cor: „Mai e o zi și mâine!!”. Ce depaaaarte mai erau anxioșii ăia care deloc nu lăsau pe mâine ce puteau face astăzi! Fie-n lumea lor! El i-a descoperit mai apoi, meticulos și grijuliu cât încape, degetele rănite, așezate ca-ntr-o expoziție în sandalele sidefate. Și mai înțelept, a sfătuit-o să aibă grijă să nu se infecteze și i-a promis că, nu mai târziu de mâine, îi va aduce negreșit... leucoplast și... rivanol. Poate ar trebui să meargă și la un cabinet... Ea ar fi ripostat, măcar s-ar fi amuzat, numai că el era cât se poate de grav, de serios. Așa că Sonia a încuviințat, dând, fie și pentru o secundă, degetelor ei bătătorite o importanță disproporționată în raport cu realitatea obiectivă, nu și cu a lui. După ora 14, au coborât împreună Dealul Academiei. Era mai și primăvara, în agonia-i spre celălalt anotimp, făcea ravagii înroșind macii, așezându-i pe te miri unde, chiar și în burta trotuarelor, unde își prindeau rădăcini poetice, doar ca să verifice atotputernicia naturii. De la el a primit primul mac! (Mai târziu avea să afle, dintr-un horoscop floral, că ea era albăstrea, el mac, cum s-ar spune vecini în toată regula de anotimp și de câmpie!) O floare atât de fragilă, de anodină, pe care n-o vezi prea des, o calci în picioare și ea crește... crește din imaginație. Habar nu ai că ea, la rându-i, te poate strivi cu roșul propriu! Gestul lui a fost cât se poate de spontan. De adevărat. Erau colegi. Trăiau printre cărți, în mijlocul anxietăților albe. Erau sclavi ai sufletului, ai nevoii lui de roșu, de fragilitate, de atotputernicie, de viață... Degetele li s-au întâlnit și ăsta a rămas un exemplu pe care Sonia oricând l-ar putea da ca să argumenteze „secunda infinită” și, implicit, să demonteze toate teoriile negative despre relativitate. În iarba verde-verde, picurată cu roșu, timpul se prăbușea în veșnicie. Nu depindea decât de ei să-și reintre în drepturi! Dar... să mai aștepte! Are și timpul un timp!
- Ești și mai frumoasă așa... în soare – în sfârșit articulase el un fel de declarație... și verbală, mai apoi o prinsese pe după umeri. Ea nu se opusese. Doar tresărise. Fără ca el să se prindă. A văzut concret cum coborau încet-încet, mai apoi, imperceptibil, începeau să urce, iar să coboare..., să urce... Cu bucurie nesfârșită, cu împăcare, cu dureri stranii nedefinite, în contratimp recuperându-se reciproc. Poteca nu se mai sfârșea, iarba se ondula sub mișcările ritmice ale respirației comune. Nu mai era loc în trup și, pe deplin convinși, s-au încredințat Păsării. Ea sigur știa mai bine. Ea nu se temea. Ea mereu găsea cerul... SAD o vedea în rochia din floarea-soarelui în ziua în care o ploaie nesfârșită avea să-i pironească pe o prispă minunată dintr-o Grădină, una în centrul căreia Sărutul devenea unica lege. Copacii atingeau cerul, coborau mai apoi la gleznă să dea de știre... În petalele trandafirilor roz, ea îi citea primele scrisori cu mult înainte ca el să le aștearnă pe hârtie,... în gând... Mergeau lipiți-lipiți, o vietate stranie și nimeni-nimeni n-ar fi bănuit că era(u) mai mult de unul... Cu nerușinare sau doar înduioșat la culme, mai avea să se prelungească în iunie, și în iulie..., și în... În ciuda la toți și la toate, era fata lui, avea să rămână, mereu fusese: „Fata cu zâmbet de primăvară”...



.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!