poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 141 .



Underground
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Maria Folea ]

2017-04-20  |     | 



Din întuneric ochii se deschid într-o lumină prăfuită și slabă. Clipesc o dată, de două ori, încă nu am curaj să mișc altceva. Știu că mi-e corpul înconjurat de perne și pături și știu că undeva prin dreapta mea se găsește o scrumieră și se mai găsește și un ambalaj de plăcintă cu zmeură de la mec. În toată această încremenire timpul e feliat inegal de pleoapele mele. Aș putea rămâne așa.
Prin fața geamului îmi trece în sfârșit primul tramvai, e 5:12 deci, îmi trece și scârțâie și clămpăne din toate încheieturile, îmi trece dintr-o ureche în cealaltă și apoi se îndepărtează huruind din ce în ce mai slab spre stânga. Una câte una, stârnite de zgomot, încep să-mi picure prin fața ochilor bucăți de amintiri fracturate, de ieri, din visul de azi-noapte, din tot restul vieții și din dracu să le ia. Prin fața ochilor, îmi picură undeva pe abdomen, au greutăți și viteze diferite, niciun liant. Mi-l încordez. Complet izolate, nu se confundă, nu se îmbină. Ar trebui să mă mișc.
Că sunt întins pe spate exact așa cum am adormit. Ca o plăcintă cu zmeură. Întind încet o mână și cred că nu mai știu cine sunt. Cu multă răbdare, întâi degetele, unul câte unul, întind, îndoi, întind, îndoi, nu mă plictisesc, mă desfac din balamalele ruginite ale staticului. Toate articulațiile, rând pe rând.
“Bă”, aud. Vocea aia metalică. Așa a fost dintotdeauna. O bilă de oțel ca alea pe care mă străduiam demult să le scot de prin rulmenți. Bila aia, sau una ca ea, într-o cutie goală de nes Amigo, de-aia din tablă. Bila înăuntru, cutia închisă etanș si zguduită bine. “Bă”, făcea bila de fiecare dată când se izbea de interiorul cutiei, “bă-bă-bă-BĂ-bă, BĂ mare, bă mic”, haos. “Bă-bĂ” până îmi prind capul cu mâinile ca să-l opresc din zguduit. Capul stă acum fix, așa ar arăta și înfipt într-un par, cu ochii căscați, buzele lipite și pielea în dezordine. Dar e înfipt doar în coloana cervicală, ce ușurare, și-i ținut locului de îngrămădeala de mușchi dimprejur, de piele și de palmele mele. “Bă”, îmi iese dintre buze, primul meu cuvânt pe ziua de astăzi, nu la fel de metalic dar suficient de bun. Ochii în continuare căscați, lipiți de un perete.
Da, e un perete sau zid cu varul căzut, pe el- câteva tablouri urâte, mâzgălituri care nu reprezintă nimic. Și stau și în dezordine, așezate care mai de care mai strâmb. Oglindă nu am, la ce bun să mă uit în fiecare clipă la altcineva și să nu recunosc pe nimeni. Unul dintre tablouri îmi place, atât. Încă din prima zi. E cel mai din stânga și are fix în centru, pe un fond alb-cenușiu, litera G, uriașă, pictată cu gri. Gri de la G. Iar dedesubt un cerc mai mic colorat în ceva maro sau portocaliu. Cărămiziu, să zicem. Încă de când l-am văzut am bănuit că undeva, poate sub zdreanța care ține loc de covor, poate sub pat sau poate, cine știe, sub parchetul din micul hol ce duce către baie, se află drumul pe care pot ieși de-aici fără să mă vadă nimeni, niciodată. Aș vrea să mă ridic.
Să mă smulg din neliniștea asta fără obiect în care m-aș putea scufunda cu totul dizolvându-mă ca-ntr-o cadă cu acid. În minte mi se deschid geamuri și uși, capace, baraje. Le blochez pe rând fără să mă uit în ele, se blochează simplu, e de ajuns să clipesc si atât. Sunt înalt, printre lucruri dărâmate și praf care încearcă să miroasă a aer, mă plimb încolo și încoace, îmi caut un papuc, pe celălalt l-am găsit repede, sub pat. Încălțat pe jumătate e mai bine decât viu pe jumătate, mă gândesc. Și-mi place, așa că spun asta și cu voce tare. Ceva mai mulțumit, acum aș putea să mă îndrept în sfârșit către baie.

.  |











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!