poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 234 .



Revederea (26)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [RiMoGa ]

2017-04-16  |     | 



Zarurile erau de acum aruncate. Nu-mi rămânea decât să aștept să fiu citată pentru audiere. În noaptea aceea am avut din nou un coșmar în care l-am visat pe Lucian. Dacă moartea lui totuși nu putea fi pusă pe seama acțiunilor Puicăi? Bazându-mă pe logică și cunoștințele mele de până atunci, socotisem că apa fierbinte îi făcuse și mai rău tatei în plină criză. Era însă oare asta opinia comunității medicale? Puteam dovedi cu argumente emise de către persoane specializate?
M-am dus a doua zi dis de dimineață la o bibliotecă din centru și am cerut la sală toate revistele de medicină, incluisv reviste în germană. Pe atunci, chiar dacă internetul exista, nu prea era informație din belșug ca acum publicată pe site-uri și nici motoare de căutare performante, care să scormonească după un cuvânt până în inima celui mai încriptat fișier. Puneți la socoteală și faptul că nici eu nu eram un geniu al computerului și nici nu aveam acasă unul personal, iar ca să mă rog de Martha sau de Hans, mai bine lipsă.
Căutatul la biblioteci era un demers anevoios pentru că nu era nicăieri un index după cuprinsul revistelor (nici nu era posibil de făcut) încât trebuia sa cer un top de reviste, să caut ce mă interesa după care să le dau înapoi dacă nu conțineau și să cer altele. Asta nu putea decât să-mi atragă uitături acre din partea bibliotecarelor și să le ridic suspiciuni. Pregăteam o teză sau ce? Parcă eram prea bătrână să fiu studentă și prea lipsită de prestanță să fiu vreo doctorandă în medicină. Abuzând de răbdarea lor și uzând din plin de a mea, am găsit până la urmă câteva articole, contradictorii în fond. Unele sugerau că apa fierbinte creștea tensiunea altele că o scădea.
Existau păreri că apa fierbinte la picioare într-adevăr scădea pericolul unui accident vascular cerebral atrăgând ca un magnet sângele de la cap în membrele inferioare. Desigur exista argumentul dilatării vaselor care ar fi dus la scăderea tensiunii. Dar coana Puica îl băgase pe tata în apă până la gât. Apoi același articol atrăgea atenția că totuși apa nu trebuie să fie fierbinte de la început pentru că în primele secunde tensiunea crește.
Alt articol explica moartea subită a unor persoane în apa fierbinte prin blocarea porilor și împiedicarea transpirației. Asta provoca accelerarea pulsului și putea produce într-un final stop cardiac. Asta se potrivea cu cauza decesului care era trecută pe certificatul de deces al lui Lucian Postolache.
Am cerut xeroxarea acestui articol și am obținut-o. Mi-am notat cu grijă numele și numărul revistei pe spate și data apariției. Sigur că celelalte articole care susțineau benficiile acestui procedeu le-am ignorat – mă așteptam desigur ca avocații Puicăi să le prezinte taman pe acelea – în cazul în care le-ar fi găsit.
Am pus la păstrare cu grijă acasă materialul. Continuam să mă feresc de Hans. Pur întâmplător, citindu-i un mesaj pe celular, aflasem însă că și el era angrenat într-un proces. Hans dăduse în judecată firma la care lucrase. Ăsta era unul din motivele pentru care probabil și făcea delegațiile atât de dese în fosta lui patrie. Îmbina obligația de serviciu cu răzbunarea și ținea asta secret. Prin urmare și el cheltuia o groază de bani. În treacăt, fără să mă preocupe prea mult de fapt, mă întrebam dacă o mai revedea pe acea femeie, Anelise. Nu știu de ce îmi zbura gândul la ea când și când. Suferințele pe care ea mi le provocase erau departe, străine de ceea ce trăiam acum. Poate că în subconștient îmi doream ca Hans să fie, independent de mine, fericit.
Peste trei săptămâni am aflat din presă că Puicuța-Tigruța fusese chemată la parchet pentru a i se aduce la cunoștință învinuirile. În aceași zi mi-am gasit și eu citația la cutia poștală.

Dacă mi-aș fi imaginat cum avea să fie prima întâlnire după atâția ani cu fosta mea mamă vitregă și mătușă, realitatea avea să bată orice imaginație. Ne-am întâlnit face-to-face pe culoarul de la intrare, dincolo de punctul de control, amândouă singure. Ea tocmai coborâse de pe scară. Era ca un munte de carne, mirosind a parfum, cu părul vopsit roșu, cum o știam de la televizor, înțolită după ultimul jurnal și de cum m-a zărit, m-a abordat cu aceste cuvinte:
- Ce faci fă, ai venit să-ți mănânci cașcavalul? Păi fă proasta dreacu’, chestia cu biletul pentru care m-ai dat în gât e prescrisă! Prescrisă de ani de zile. Știi ce-i aia pres-cri-să? Nu mai poa’ să-mi zică nimeni nici dă-te mai încolo.
Acel „fă” pe care mi l-a aruncat, coșmarul copilăriei mele, anula toți anii mei de demnitate. Sau de onorabilitate, masca pe care o puneam peste umilințele interioare. Iar – așa cum mă temusem – copilăria nu fugise prea departe de mine. La fel ca atunci am rămas fără glas în fața ei. Și chiar dacă m-aș fi adunat fizic ca să articulez ceva, ce-aș fi putut spune? Eram complet luată prin surprindere – la asta nu mă așteptasem. Crezusem că am probe zdrobitoare, dar iată că ele nu foloseau la nimic.
- Ești o mincinoasă ordinară, și proastă pe deasupra, și-o să vezi c-o să te-nfund și cu celelalte denunțuri.
Nici nu știu când și cum am mai avut putere să urc la etaj, să mă așez pe scaun în fața biroului prorcurorului care preluase cazul și să aștept să fiu chemată. Transpirată, m-am gândit ce s-ar fi întâmplat dacă ne-am fi întâlnit pe scări, unde abia aș fi avut loc să trec pe lângă ea. Oare m-ar fi agresat fizic? Inima mă durea și mă temeam că nu voi mai avea glas. În sfârșit, ușa s-a deschis și am fost chemată înăuntru.
Așa amețită cum eram, am ascultat jurământul pe care trebuia să-l depun și am semnat declarația cu jurământul tipărit. Am declarat că îmi mențin afirmațiile din denunț și am semnat un formular standard, bătut la mașină care ordona cumva datele din denunțul scris de mână. Am întrebat apoi dacă era adevărat ce-mi spusese suspecta pe culoar.
- Da, din păcate articolul 228 din codul de procedură penală ne interzice urmărirea infracțiunilor prescrise.
Va să zică nu mai era speranță? Toate acuzațiile mele se refereau la trecut. Un trecut pare-se prea îndepărtat. Atunci denunțul urma să fie clasat în totalitate? Atunci de ce mai trebuia să jur?
- Nu, a spus procurorul. Infracțiunea de ucidere a tatălui dvs., dacă se va dovedi că a existat, nu a intrat în termenul de prescriere, căci nu au trecut 22 de ani și jumătate de atunci. Nici în problema biletului de adio zarurile nu sunt aruncate definitiv. Dacă totuși falsul a avut consecințe juridice care continuă în prezent sau uzul de fals a mai fost exercitat într-un trecut nu mai îndepărtat de 5 ani, atunci începem cercetarea. Amintiți-vă, există vreo împrejurare în care să zicem suspecta a folosit certificatul de divorț al părinților dvs ca să obțină vreun beneficiu în ultimii 5 ani? Sau există vreun beneficiu de care se bucură în prezent?
Pe moment nu mi-a venit în minte nimic în sensul ăsta. Căsătoria cu Tata, singura consecință juridică a divorțului său precedent, nu mai continua. Și nici nu-l moștenise, ca să pot dovedi că deținea ceva în mod fraudulos de la el.
- Dacă vă amintiți ceva, veniți de îndată. Sunați la numărul ăsta – mi l-a scris pe o bucată de hârtie – și stabilim o întâlnire. Oricum, nu vă faceți probleme, pentru celelate aspecte pe care ni le-ați semnalat, mergem mai departe. În ceea ce privește dispariția mamei Dvs. putem să cerem investigarea ca atare de către organele competente, dar nu putem decât să o cităm ca martor pe doamna Doboș. Chiar dacă trecând 27 de ani de atunci, o eventuală crimă ar fi prescrisă, vom cere redeschiderea dosarului de dispariție dacă din mărturie apar elemente noi. Nu avem cum ști că mama dvs nu se află în viață și oricum, o acuzație de crimă fără cadavru nici nu s-ar putea susține.
Am plecat de acolo cu speranța renăscută. Va să zică nu era totul pierdut, toate firele mergeau în fond mai departe. Asta îmi lăsa timp de gândire. Judecam acum la rece. Cele trei acuzații se susțineau și se probau unele pe altele. Poate că aici era tăria, sau poate slăbiciunea demersului meu. Dacă una dintre acuzații se dovedea a fi imposibil de probat, era de presupus că și celelalte la rândul lor vor fi chelite de context. Dacă în schimb se dovedea că Puica era vinovată de uciderea soțului ei, atunci era clar că falsul din bilet crease consecințe juridice (căsătoria ei cu tata care făcuse posibilă crima) care continuau în prezent (Lucian Postolache continua să fie mort). Dacă se dovedea că ea pusese ca Mama să fie omorâtă, ăsta devenea un mobil pentru comiterea falsului – ca tata să dea divorț și crezând-o infidelă, să nu mai ceară investigarea dispariției – investigare care ar fi dus poate la găsirea cadavrului. Îmi dădeam seama că numai o asemenea abordare aș fi avut șanse.
Altminteri, luate în izolație, ce ar fi fost? Să zicem că acuzațiile de omor eșuau din insuficiență de probe. Rămânea cazul biletului: certificatul de divorț stătuse la baza certificatului de căsătorie dintre Puica și tata. La rândul lui, certificatul de căsătorie împreună cu certificatul de deces al lui Lucian Postolache fuseseră depuse ca documente la căsătoria grasei cu nea Costică Doboș. Dacă aveam norocul ca acest eveniment să se fi petrecut în ultimii 5 ani, atunci coana Puica mergea la judecată. Dar oare raționam corect? Oare un lanț al folosirilor atât de încâlcit avea să fie admis de instanță, sau chiar de procuratură? Și se îndeplinea chestiunea cu beneficiul de care vorbea legea? În fond ce beneficiu puteam dovedi că avusese Puica măritându-se cu nea Costică? Salariul lui când ea era casnică? Da, numai că asta fusese demult. Dacă mariajul era lor recent, acum totul se inversase: el rămâsese un amărât de pensionar iar ea era mare patroană de cofetării, vedetă TV și politiciană. Dreptatea s-ar fi împotmolit în amănunte.
Speram totuși ca investigația să meargă pe toate ramurile ca să se poată dovedi mai mult.



Am vizitat-o din nou pe Ioanițoaica, ca să aflu amănuntele care lipseau. Care fusese filmul acțiunii după ce eu părăsisem țara? Când devenise nea Costică soțul grasei? Cum intrase în posesia apartamentului? Amănunt pe care le cerusem firmei de detectivi particulari care mă refuzase.
Povestea era simplă. La scurt timp după plecarea mea, ca urmare a reclamației Ioanițoaicei, coana Puica fusese nevoită să-și legalizeze imediat relația cu nea Costică. Miliția se sesizase că n-avea serviciu și venise cu arcanul s-o înroleze în rândul „oamenilor muncii”. Cum maică-mea vitregă nu avea drag de muncă nici cât negru sub unghie, numai verigheta o putea salva – ca să fii casnică trebuia să fii căsătorită. Așa că nea Costică Doboș făcuse din ea nu doar o femeie „cinstită” ci și o femeie fără griji. Din banii furați de coana Puica de pe carnetul CEC, la care ginerică mai adăugase și bănuțul lui, proapeții însurăței își luaseră mult râvnita mașină, o Dacia 1300 pe care coana învățase s-o conducă devenind printre puținele la acea vreme „doamne la volan”.
Cum de intrase însă în posesia apartamentului? Neavând moștenitor legal, apartamentul se naționalizase, iar coana Puica și bărba-su plăteau chirie. După revoluție, când nu mai era interdicție să ai mai multe proprietăți, l-au cumpărat pe 3 parale apoi l-au vîndut când prețurile au crescut pe o sumă exorbitantă. Totul perfect legal. Bine că îmi ascultasem instinctul și nu marșasem pe asta.
I-am dat fostei mele vecine „tainul”. Mi-a mulțumit cu lacrimi fierbinți. Oare cât o să pot să continui așa? Va trebui să fac cumva să-mi iau un serviciu, că o să am nevoie de bani la greu. Cu atât mai mult cu cât o să-mi trebuiască un avocat când o să ajungă procesul în instanță. Mi-ar trebui și un bodyguard ca să mă însoțească aici, la procuratură, am gândit cu tristețe căci mă îngrozea perspectiva unei noi întâlniri cu grăsana.

Dacă perspectiva violenței mă înspăimânta pe mine, nu la fel gândeau toți membrii familiei mele. Cel puțin unul și anume cel mai tânăr. Martha era încântată că aici în România „poți să-i spargi muianul” cuiva oricând ai chef, că nu pățești nimic dacă n-ai optișpe ani. În ciuda rigorii de la colegiul german – nelalocul ei după părerea fiicei mele care aflase cum e pe la alte licee – dacă n-o comiteai pe culoar sau în sala de clasă ci undeva pe afară pe unde să nu te vadă nimeni, era totul în regulă.
M-a șocat să văd câte cuvinte vulgare învățase, de fapt asta se prinsese de ea în primul rând, pe plan lingvistic vorbind. O fascina libertatea de a-ți „exprima sentimentele”, de a-ți arăta antipatia, de a fi violent și considera asta o bravură.
Nu m-a surprins în acest context faptul că voia s-o dau la un curs de arte marțiale deși nu fusese până atunci vreo băiețoasă sau vreo bătăușă. La Roma trebuia însă să te porți ca romanii, iar la București, ca bucureștenii.
Mă îngrozeau cele ce vedeam la televizor în fiecare zi – crime, bătăi, violuri. Ce folos că aici era libertate, că nu mai trebuia să dăm zăpada din fața casei îndată ce se depune, că nu mai lua Hans amenzi de circulație din te miri ce, că nu mai trebuia să tund gardul viu la aceași înălțime cu vecinul ca să nu stricăm aspectul străzii ... dacă pierdusem ceea ce dincolo însemna siguranță? Poate că Martha avea involuntar dreptate. Teama pentru siguranța ei care mă obsedase de pe vremea când era copil nu mă părăsise nici acum. Numai că îmi dădeam seama cât de nefondată și paranoică era teama de atunci.
Intrând însă în amănunte am aflat motivul unor asemena intenții războinice – o colegă impertinentă care se tot ținea de capul fiicei noastre. Martha era foarte curtată de băieți – mai ales că nu-și alesese încă un prieten – și invidia feminină era la cote maxime.
Băieții nu păreau s-o preocupe așa mult pe Martha, care nu-și abandonase de tot vechea pasiune – desenul. Registrul însă se schimbase – Martha desena forme de îngeri.
- Acum nu mai desenezi „îngeri” cu coarne? o tachina Hans, amintind de vechile înclinații artistice.
Gândeam că există în ea două jumătăți de personalitate contrare. Sau poate că acum era liberă, nu mai era sub influența „găștii” și căuta altceva atât ca artist cât și ca femeie? Poate că se maturizase nu numai la chip ci și la spirit?
Spunea că schițele astea le va transpune în material când va stăpâni tehnica. Voia să meargă în vacanța de primăvară la o tabără de sculptură, undeva prin munții Buzăului. Eu așteptam să fiu chemată la o nouă audiere.


Prima veste bună am primit-o cu puțin înainte de Crăciun. Acuzația de uz de fals fusese admisă. Din cercetarea dosarului dispariției mamei mele deschis de tata, rezulta că tot el ceruse închiderea, după ce se dovedise că dispăruta se afla în viață după momentul dispariției, fiind citat biletul de adio pe care-l trimisese cumnatei sale. Cum în prezent cercetarea asupra dispariția Mamei era sistată ca urmare a unui fals se putea considera că erau consecințe juridice care continuau în prezent. Procurorii sperau ca instanța să interpreteze la fel. Mai erau însă pași de procedură care trebuiau urmați. Trebuia dovedit că falsul era făcut de coana Puica, nu de altcineva. Trebuia dovedit că biletul care fusese prezentat de tata era acesta, care era în posesia mea, nu altul. Dovedirea celor două lucruri era mai ușoară decât îmi închipuiam. În primul rând mi s-a cerut biletul pentru o expertiză tehnică și grafică. Trebuia doar dovedită prezența dizolvantului pe bilet și a faptului că scrisul îi aparținea mamei mele. Restul se baza pe logică, deși în primă instanță n-am înțeles. De ce să se probeze ceva ce eu declaram că e autentic?
Explicația era simplă. Pentru că aș fi putut să fac eu un fals – să prezint un alt bilet, scris de mine, identic ca și conținut cu cel original, să trec o dată veche pe el și apoi s-o șterg cu pic – o soluție diluată, astfel încât scrisul să reapară după un timp și să prezint artefactul drept dovadă. De aceea trebuia examinat dacă scrisul era într-adevăr al mamei mele. Pentru asta trebuia comparat biletul cu alte înscrisuri care puteau fi certificate ca aparținând Mamei. Asta pe de o parte.
Pe de altă parte, chiar dacă la dosarul de divorț al părinților mei nu exista o fotocopie, conținutul biletului fusese transcris cuvânt cu cuvânt de grefier pe foaia dactilografiată. Presupunând că Mama nu scrisese două bilete identice la viața ei, unul la o dată, altul la altă dată aceleiași persoane, se putea conchide că biletul prezentat în instanța de divorț ca aparținând Mamei era unul și același cu cel pe care îl dețineam eu. Faptul că pe biletul de la divorț data lipsea era certificat nu numai de transcrierea dactilo (de unde la urma urmei ar fi putut fi omisă din greșeală) ci și din faptul că fusese admis atunci ca probă.
Odată certificat acest lucru mai trebuia desigur dovedit că biletul din instanță era același cu cel pomenit în decizia de închidere a dosarului de dispariție. Și aici însă proba logicii era admisibilă: de ce să fi arătat tata un bilet într-un loc și alt bilet în alt loc? Era clar că nimeni nu trimite mai multe bilete de adio cuiva ci unul singur.
Aveam la dispoziție perioada de sărbători ca să-mi fac un plan de acțiune. Din păcate – deși mă bucurasem la început că ceea mi se cerea părea atât de simplu, nu mai aveam nimic de la Mama, nimic pe care să fie scrisul ei: vreun caiet de însemnări, vreo agendă de telefoane, nimic. Nici măcar vreo lucrare corectată de ea la școală. Plecasem abandonându-i Puicăi tot trecutul.
Între timp se luase vacanță, Martha mea era acum acasă și era arăta ca o pisică mulțumită. Nu mai contenea vorbind la telefon într-un amestec de română și germană, habar n-aveam cu cine, și povestindu-și isprăvile războinice vizavi de colega care o necăjise atât de la începutul trimestrului. După spusele ei, o pusese la punct pe impertinentă, azvârlind-o la pământ și apoi „măturând podeaua cu lațele ei”, iar pe o prietenă a acesteia care venise s-o agreseze și ea la budă, o băgase cu capul în veceu și trăsese apa peste ea, „ca să i se mai răcorească hormonii”.
Eu m-am îngrozit dar Hans a râs, recunoscând în fii-sa propriul lui temperament și propriile lui isprăvi, inclusiv cum mă tăvălise pe mine în nisip când eram copii. Atâta timp cât Martha se purta așa cum se purtau toți iar regulile și obstrucțiile nu erau decât de formă, doar ea nu era mai proastă decât ceilalți să înghită orice.
Noi suntem generația PRO declara Martha cu mândrie, ca pentru a arăta că se integrase pe deplin. Pro – de la prostii, completa râzând taică-su, vă stă mintea numai la prostii, admițând totuși că cele făcute de fiica noastră aici erau mult mai nevinovate decât cele făcute în patria de baștină.


Îndată ce revelionul a trecut, am purces la găsirea unor mostre ce purtau scrisul Mamei. Prima idee care mi-a venit a fost să iau urma foștilor ei elevi – colegii mei de la clasele 1-4. Dacă vreunul păstra vechile caiete de teme pentru acasă sau chiar cele de notițe unde Mama făcea adnotări și punea note, eram salvată.
În mod evident aveam șanse mici să le găsesc pe fete după nume, căci mai mult ca sigur se măritaseră și se duseseră la casele bărbaților. Am început să caut numele băieților. L-am găsit pe Toader Bijboc, i-am găsit și pe alții. Nu m-am oprit însă din căutat până ce n-am găsit un alt nume: Bogdan Simu. Fostul premiant al clasei și șeful promoței mele. Nu numai că simțeam că el, dintre toți ar fi avut motive să păstreze lucrări și caiete din copilărie fiindcă fusese un campion, dar și că doar la el aș fi îndrăznit să apelez. Deși eram convinsă că ranchiunele dintre copii nu se perpetuează la maturitate, n-aș fi cutezat vreodată să-l sun pe Bijboc, care mă înțepa mereu cu glume răutăcioase și idioate. Și nici pe alții care nu-mi dăduseră vreodată atenție și nu-mi arătaseră vreo simpatie. Doar Bogdan, prea puțin pasionat de jocurile dure și de compania băieților în general se purtase atent și drăguț cu toate fetele. L-am sunat și am avut o lungă conversație în care el a spus că m-ar putea servi și mi-a propus o întâlnire în fața întreprinderii unde lucra – undeva pe șoseaua Olteniței aproape de Piața Sudului.
L-am așteptat pe „domnul inginer Simu” cum îi spunea portarul, în chiar ghereta acestuia până ce salariații au ieșit din uzină și de la blocul TESA. L-am recunoscut deîndată, era același băiat mărunțel, timid, cu servieta în mână ca un școlar. L-am pupat pe obraz și fiind frig ne-am dus să discutăm la o cofetărie din apropiere.
Bogdan îi păstrase o excelentă amintire și o vie recunoștință Mamei. Nu numai că fusese un cadru didactic dedicat profesiei dar avusese și un mare suflet și caracter: cine ar mai fi avut atâta răbdare cu el, un „mutac”, cum îl numeau băieții, un copil închis în sine, ca să-l determine să prindă curaj și să ajungă la performanță în loc să-l marginalizeze? Intuiția și aprecierea ei dăduseră roade: fostul meu coleg era acum un profesionist al tehnicii, apreciat și respectat, avea un doctorat în mecanică fină obținut „magna cum laudae”, lucra în cercetare și chiar dacă – rămânând același timid – nu dăduse din coate pentru un post de conducere era un om mulțumit și împlinit pe toate planurile: se însurase, ceva mai târziu ca alții, și avea acum și două fetițe care mergeau la școală. A scos din servietă un teanc de lucrări de control notate de Mama și ne-am uitat împreună să le selectăm pe cele care mă puteau ajuta în demersul meu.
Cum de regulă lucrările lui, în special cele de matematică, erau fără greșeală, Mama nu făcuse prea multe adnotări cu pixul roșu. Unicele mostre lăsate de Mama pe acestea erau notele de zece în cifre și litere pe colțul din dreapta al paginilor. Am tresărit de emoție revăzând scrisul ei atât de drag, singurul lucru în care spiritul ei mai trăia.
Am convenit cu Bogdan să mi le dea pe câteva dintre cele care mi s-au părut demonstrative dar mi se părea și așa că totuși era prea puțin (prea puține litere). În capul meu era ideea că specialistul grafolog trebuia să aibă la dispoziție toate literele conținute în scrisul de pe bilet ca să le analizeze și compare.
Am sunat la procuratură și m-am și dus cu ele a doua zi.
Înainte să intru în birou, am dat nas în nas cu nea Martin junior și cu omul pe care mi-l prezentase ca fiind de față la răpirea Mamei. Acesta din urmă mi-a tras un perdaf că l-am băgat în căcat, că dacă ar fi știut că-l pun pe drumuri nu mi-ar mai fi zis nimic niciodată etc etc. Lașitatea oamenilor nu era o surpriză pentru mine, mai asistasem în copilărie la o scenă când o doamnă fusese agresată într-un parc de soțul cu care era în divorț (am înțeles din cele ce-și strigau) și toți bărbații se pe bănci se topiseră (da ce sunt prost să mă pună martor? a zis unul). Mă îngijora însă faptul că din comoditate sau frică ar fi putut să mintă că nu știe nimic. Acum însă eu venisem pentru altă problemă și temerile care contau erau cele legate strict de proba grafică.
Procurorul care data trecută condusese audierea (erau trei, ca și atunci când fusesem prima dată aici) mi-a confirmat oarecum temerile îndată ce a văzut probele pe care le aduceam. Era prea puțin, era irelevant și greu de dovedit că la rândul lor, artefactele erau originale. Trebuia ceva relevant, unde să apară în clar numele și semnătura Mamei, eventual un act oficial depus la registratura unei instituții. Lucrările lui Bogdan se pare însă că au atras interesul celuilalt procuror, un domn cu mustață care nu-mi pusese niciodată întrebări ci care de fiecare date își lua cu atenție notițe. După ce le-a examinat și și-a notat în agendă, mi le-a returnat cu aerul unui profesor nemulțumit că nu-i poate arde un trei elevului pe motiv că nu și-a făcut tema. Nu știu de ce gândul m-a dus la o asemenea paralelă.
Am ieșit și mă îndreptam spre toaletă când l-am văzut pe individ, ieșise și el îmbrăcat pe culoar, oare i se terminase programul? L-am întrebat dacă credea că un act depus la registratura școlii unde lucrase Mama ar fi fost o bună dovadă.
- Nu mă-ntrebați pe mine, mi-a răspuns înțepat, întrebați-l pe procuror.
Deducând că omul era probabil grefierul mi-am cerut scuze fâstâcită. Totuși, mi-am zis, dacă era grefier de ce scria în agendă și nu într-un calculator?
M-am întors, deși probabil că programul se terminase, am ciocănit și am băgat capul în biroul unde fusesem și i-am pus întrebarea cu actul de la școală anchetatorului șef. Mi-a zis că era o idee excelentă. M-a mâncat limba și am mai pus o întrebare.
- Dar domnul care a fost aici și și-a luat notițe nu era colegul Dvs.?
- Nu, a venit răspunsul. Acela este avocatul doamnei Doboș.
M-a luat cu frig pe șina spinării. Va să zică eram ca într-un joc de șah în care Puica îmi știa din start toate mutările pe care le plănuiam.

.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!