poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 265 .



Dincolo de margine
proză [ Științifico-Fantastică ]
Distopie

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [makeionesco ]

2017-04-15  |     | 



Capitolul 1

Încerc să mă trezesc din beție și să îmi dau seama ce se întâmplă. Camera e cufundată într-un semiîntuneric păstos, colorat în griuri înghețate. Mă întind după pachetul de țigări. Aprind una. Mă năpădește o tuse aspră și înecăcioasă, ca o buruiană cu ghimpi.Trece greu și lasă în urmă o senzație de sfârșeală. Deși simt nevoia, nu pot să respir adânc pentru că mă apucă tusea iar, și astfel am senzația permanentă că rămân fără aer. În fapt nici nu prea ai ce respira. Aparatul de aer condiționat pompează în încăpere un fel de gaz generator de migrene.
Aprind sistemul și cer muzica. Un sunet delicat de pian umple cald spațiul din jurul meu. Nu se prea potrivește cu starea mea dar îl las să curgă.
Ar fi bine să încerc să mă trezesc. Am memoria încețoșată față de ce s-a întâmplat aseară. Știu doar că mă certam cu cineva necunoscut îmbrăcat în roșu, cu o fața de bidon turtit. Individul era vehement, eu însumi devenisem vehement și cred că două vorbe din cinci erau înjurături.
Forumurile sunt pline de nebuni care încep uneori să urle imediat ce-s contraziși. Dacă ești frânt de beat poate fi considerată o distracție, toată lumea intra acolo în fond ca să discute în contradictoriu, dar când te trezești, unele amintiri izolate iți pot da mari dureri de cap.
Mai găsesc o sticla pe jumătate plină cu vodcă și câteva cutii de bere nedesfăcute. Nu mai e de încă o beție, va trebui să fac o comandă.
Pe cat de tare caut compania oamenilor când mă îmbăt, pe atât mă feresc de ei când sunt treaz. Dacă "treaz" se poate numi starea asta de mahmureală continuă care îmi curge prin vine.
Mă uit la ceas. E trecut de patru după amiază. Verific mesajele. Nimic. Răsuflu ușurat.
O vorbă printre bețivi spune că cel mai bun leac împotriva mahmurelii e o nouă beție. Deschid o cutie de bere și iau un gât lung. Închid ochii și las amețeala să mă cuprindă. N-am puterea să mă trezesc.
Deschid TV-ul și mă uit la ultimele știri. Accidente, criminali nebuni și politicieni cu aerul că le știu pe toate. Îl închid și încerc să mă concentrez pe aceasta noua zi. Am de făcut cel puțin o vizită.
-Sun-o pe Ana.
Computerul ce are grija de toate pe aici prin casă, se conformează prompt. Apelul însă rămâne fără rezultat. Ori nu e acasă ori nu poate să vorbească cu mine. Rămăsese să ne vedem astăzi, să îi livrez lucrarea contractată ca să-mi iau ultima parte din bani. N-a fost să fie. O să încerc mai încolo.
Berea începe să-și facă efectul și mă simt deja mai bine. Lumea a devenit dintr-o data agreabilă, simpatică, aproape prietenoasă.
Aprind o țigară. Pe noptieră e o carte începută acum câteva luni. Are o coperta ambiguă și e prima dată când observ asta. O deschid și citesc câteva rânduri la întâmplare. Apare de acolo o lume frumoasă, discretă și nuanțată. Foarte diferită de a mea.
Munca pe care o fac constă în alcătuirea a mici părți dintr-o opera de artă uriașă despre care știu doar cât mi-au spus producătorii. Nimeni nu are idee cum va arăta întregul decât ei, și tocmai asta face ca lucrările să fie misterioase, imprevizibile și extrem de scumpe. Mii de componente luate de la mii de oameni, opere ce se vând pe miliarde. Mă interesează doar să-mi iau banii.
Mai trag un gât din bere și sting țigara. Trebuie să fac un duș. O mai apelez odată pe producătoare și de data data asta îmi răspunde.
-Bună, ii zic.
-Bună îmi zice ea.
Sărim peste amabilități și aflu că pot să merg să ridic banii.
E o femeie frumoasă Ana. Trecută de treizeci, plăcută la vedere și întotdeauna o agreabilă companie. Are darul să ajungă la partea esențială din discuție fără ca asta să pară supărător, și când și-a atins scopul mai trage un pic de timp vorbind de lucruri neimportante. Am încercat odată să-i fac curte și s-a prefăcut că nu observă. Sau poate că nici nu a observat. Nu sunt un psiholog prea fin. Și nici nu am acționat cu prea multa convingere. Femeile de genul ei sunt întotdeauna într-o combinație. Am făcut-o mai mult ca pe-un soi de compliment.
Cabina de duș e mică, ca dealtfel tot apartamentul. O cameră, o bucătărie conceputa special pentru gătit semipreparate și baia. Întotdeauna insuficient aer.
Cineva mă caută la telefon. Nici o imagine. Pe fundal se aude o melodie ciudată, o solistică de clarinet. Tac și eu așteptând ca interlocutorul de la celalalt capăt să zică ceva dar nu se întâmplă nimic. Las telefonul deschis, mai trag un gât de bere și mă duc să-mi fac duș.
Dintr-o dată mă cuprinde starea de rău. Un rău profund, care se răsfrânge în tot trupul și îmi îndoaie sufletul cu o adiere de moarte. Fără să știu de unde, îmi vine în minte o emisiune Tv de popularizare a științei, în care un domn îmbrăcat bine stătea în fața unei galeți cu apa și a tot felul de minerale. Explica apoi, că din asta e făcut orice om. O grămadă de elemente din tabelul lui Mendeleev. Acum știu că mințea. Nu am cunoștință de nici un element, știu însă de starea ce face din colțul chiuvetei cea mai buna prietena a mea, iar din perdeaua de la duș, căreia îi remarc textura albă și fină croită în plastic, o iubită. Sunt singurele lucruri care mă mai țin legat de realitate și încerc să păstrez senzațiile generate de ele cât pot de mult, pentru că mi-e groază să închid ochii.
Mă întind pe podeaua înghețată și strâng în mâini materialul draperiei pe care am tras-o cu mine în cădere. Din telefonul deschis se aud vag acordurile de clarinet, și cu toate că mă simt îngrozitor încerc să îmi aduc aminte cine este compozitorul. Sunt cu obrazul lipit de podea și cu privirea înțepenită pe intrare. Încerc din toate puterile să îmi revin suficient cât să mă ridic de la pământ, dar pare imposibil. După un timp aud ușa de la intrare deschizându-se deși nu am chemat pe nimeni la mine de foarte multa vreme, prieteni n-am, și n-am comandat nimic. Ușa nu se poate deschide decât la comanda mea vocală în mod obișnuit . Îmi imaginez tot ce e mai rău și paleta din care am de ales pare atât de largă încât vomit berea băută la prima oră.
Se aud pași grei, poate fi vorba de doua persoane, și după o așteptare scurta, ușa de la baie se deschide larg și intră în unghiul privirii mele o pereche de ghete sport și niște pantaloni albi . Un număr foarte mare. Niște mâini la fel de gigantice ca și picioarele mă apucă ca pe un sac de ceapa și mă cară spre patul meu. Apuc să văd mutra unuia dintre ei . Nu pare genul de om pe care l-ai invita la o cafea. Îmi aduce în minte imaginea unui cap ce a început să curgă într-o direcție apoi s-a oprit brusc, cărând haotic toate elementele feței în acest proces.
Mă așează în pat cu fața în sus, cu picioarele întinse și cu mâinile pe piept ca pe un mort. Vorbesc între ei pe ton jos. Au voci foarte răgușite, baritonale, și par a fi în căutarea unui lucru ce se află în apartamentul meu. Cred că e ceva legat de proiectul la care am lucrat și mai cred că au acces nelimitat la orice informație pentru că au trecut foarte ușor de parolele vocale.
Starea de rău nu m-a părăsit. Din piept se împrăștie o durere puternica în tot trupul și pulsează în ritmul respirației. În cele din urma par a fi găsit ce cautau, și unul dintre ei se îndreaptă către mine. Nu mă pot mișca prea mult dar îl pot privi. E brunet, întunecat la fața prelungă, cabalină, cu o bărbie lată și niște ochi negri plini de tot felul de lucruri rău prevestitoare. În mână ține o armă, un pistol, pe care îl plimbă prin fața ochilor mei apoi îl așează pe noptieră, chiar pe cartea ce o deschisesem mai devreme. Observ asta cu coada ochiului, căci mi-e foarte greu să întorc capul, sau să fac vreo mișcare.
-Ești pe cont propriu de acum, zise cel cu fața scursă uitându-se spre mine.
Pe celalalt îl apucă râsul ca la o gluma bună apoi se apropie de mine și mă izbi cu pumnul peste fată suficient de tare cât să văd o imensa pată albă.
-Uite, o mică atenție. Veni rândul celuilalt să râdă scrâșnit și să mă privească ca și cum ar fi făcut el asta .
-Când termini, să ne cauți, avem o bere pregătită pentru tine. Izbucniră amândoi în râs și se îndreptară către ieșire. Ușa se trânti plescăind metalic, lăsându-mă în compania acordurilor de clarinet cărora tot nu reușisem să le găsesc o identitate.
O vreme am rămas așa privind când tavanul, când marginea patului apoi am adormit.

Am văzut-o la început peste tot. Parca se strâmba la mine. Nu se strâmba la mine, se strâmba la oricine o privea. Am observat că încercau să o facă plăcuta. Dar nu îmi plăcea. Era prea orgolioasa. La un moment dat m-ar fi părăsit . Așa că m-am făcut că nu o văd deși era atrăgătoare și fierbinte ca o pâine proaspătă.

Când m-am trezit aveam obrazul și falca umflată, dar mă puteam mișca în voie. Întind mâna după bere în mod reflex, dar nu se afla nimic acolo. Încerc să mă adaptez mental la noua situație . Malaci care au acces la spațiul meu privat, mesaje de neînțeles transmise în mod brutal ca și cum aș fi parte dintr-o poveste uriașă și înspăimântătoare, o forța abjectă care animă toate aceste evenimente, sunt doar câteva din lucrurile cu care va trebui să mă obișnuiesc rapid, pană aflu ce se întâmplă de fapt. Telefonul a rămas deschis.
Nevoia de alcool combinată cu teroarea și lipsa de aer îmi strâng pieptul cu un lanț gros care se potrivește perfect cu nodul uriaș ce-mi sta în gât .
Mă străduiesc să așez lucrurile în mintea mea într-o forma suficient de acceptabila ca să-mi pot duce viața mai departe. Nu îmi amintesc să fi intrat vreodată în conflicte de vreun fel cu o grupare infracțională. Bețiile mele obișnuite mi-au adus în față tot felul de interlocutori și e posibil să mă fi certat în rețea și cu indivizi din crima organizata, dar oamenii de felul asta sunt de regulă purtați de interese concrete. La o cercetare superficială ar fi aflat cine sunt și dacă îi supăram cu adevărat nu veneau doar să mă pocnească și să scotocească prin documentele mele .
Caut în continuare toate combinațiile posibile care m-ar putea face interesant pentru o organizație secretă suficient de influentă și puternică cum părea cea cu care am luat contact . Dar mi-e greu să găsesc ceva relevant în ceea ce știu .
Nu am ținut niciodată o armă în mană, cu excepția cuțitelor de bucătărie desigur, mă întreb deci, printre multe altele, la ce mi-ar putea folosi un pistol . Probabil că modul sau de funcționare e destul de simplu de înțeles, oricum, mult mai simplu decât programele complicate în care lucrez . Îl ridic și încep să îl studiez. Are un loc unde sunt ținute cartușele, după dimensiunea lor pot fi șapte sau opt, niște piedici și butoane cărora nu le înțeleg rostul, și tot restul de lucruri pe care se presupune că o astfel de arma le-ar avea. E greu de înțeles de ce indivizii mi-ar fi lăsat la îndemână un pistol. Poate doar în cazul unei înscenări, poate este instrumentul cu care a fost comisă o crimă ori mai multe. Dar despre toate astea eu nu am cum să știu acum nimic și nici alcătuirea de scenarii nu îmi folosește. Ideea înscenării mi se pare prea facila ca să o pot accepta. Îl las pe noptieră și încerc și îmi revin. E destul de greu pentru că tot ceea ce credeam despre lume e praf făcut, și încă nu am un proiect prea clar pentru viitor. Intrușii mi-au oferit în mod intenționat niște date și asta e probabil un lucru la care va trebui să mă gândesc.
Camera e plătită până la sfârșitul lunii, mai sunt probabil șapte sau opt zile dar nu mă mai simt în siguranță aici . În fapt, nu mă mai simt în siguranța nicăieri . Iar arma de lângă pat îmi pare mai periculoasă pentru mine decât pentru orice eventual agresor. Hotărăsc să ies din apartament, urmându-mi pornirea de a părăsi orașul. Trebuie să îmi ascund starea și să merg la editură, să ridic banii, apoi urmează să iau o hotărâre. Îmi spun toate astea în timp ce mă îmbrac. Îmi vine să distrug tot ce am folosit din încăpere. Oricum lucrările au fost predate. Las deci ideea să se transforme în fapte. O trusă cu scule din debara mi-e de mare ajutor pentru asta. Nu e prea mult de lucru, doar unitățile de bază ale computerului trebuiesc scoase din funcție și asta nu-mi ia mult. Trebuie să fac ceva și cu arma dar nu am încă nici un plan clar deocamdată. Nu vreau s-o las aici, cine știe la ce ar putea duce asta, nici să o distrug nu pot, asa că singura variantă ar fi s-o iau cu mine. O ascund într-unul din buzunarele hainei și ies afară.
Lumina din stradă, falsă și stridentă, îmi arde privirea, dar străzile pustii la ora asta mă mai liniștesc. Câțiva măturători ce-și fac treaba, în susul străzii un magazin plin de reclame animate și niște mașini fără identitate dau ceva viață decorului sumbru și artificial.
Mă îndrept spre stația de autobuz. Mă preocupa ideea că am uitat să iau cu mine ceva important, dar în afară de câteva cărți și computerul, acum distrus, nu mai era nimic important acolo. Mai am răgaz să mă întorc în cazul în care îmi amintesc de ceva așa că încerc să mă concentrez pe ce am de făcut . În autobuz sunt doar câțiva oameni, nu cred că deranjez pe nimeni cu prezența, sau cu duhoarea de alcool care mă urmărește. Acum, fără nici o legătură, mă gândesc că Ana nu a părut niciodată deranjată de starea mea de continuă ebrietate. Nici nu sunt un bețivan scandalagiu, așa că relația noastră de serviciu a fost tot timpul însoțită de o discreție confortabilă și poate ușor amuzată având în vedere că apăream la întâlniri întotdeauna proaspăt bărbierit . Îmi imaginez că mai are clienți ca mine. Mii de ore de lucru cu rare întâlniri față în fată. Doar corecturi ce par uneori fără sfârșit, până la atingerea obiectivului stabilit.
Ultimul proiect nu îmi ridicase mari dificultăți. Ne trebuiseră cam șase luni pana să apară un capăt pentru el, dar finalul mulțumise pe toată lumea se pare.
Sunt prea încordat ca să îmi pot aduna gândurile. Încep să mă întreb de ce mi-am părăsit locuința. Pentru că acolo nu mai eram în siguranță, îmi răspund. Dar oare pe stradă, în autobuz, sau în birourile redacției e diferită situația în vreun fel? Ce știu sigur, e că trebuia să întreprind ceva. Poate că mai târziu o să regret, poate a fost bine, astea oricum le voi afla, dar lipsa de acțiune pare uneori mai periculoasă decât cea mai proastă acțiune pe care o poți întreprinde.
Dincolo de situație și într-un mod care mă surprinde și pe mine, observ că ard de nerăbdare să o întâlnesc pe Ana. Deși relația noastră a fost una profesionala, acum, în aceste momente stranii, descopăr o adevărată foame în a mă bucura de prezența ei discretă și ironică. Nu știu dacă va fi acolo când ajung eu.
Oricum, vreau să trec rapid pe la birouri. Realizez că n-am habar cât a trecut pe parcursul acestor întâmplări. Poate au fost zile totuși. Verific telefonul. Se pare că s-au dus doar 5 ore de la ultimul apel către ea. În hrubele astea imense cu lumină albă ca strălucirea dinților falși e greu să ai noțiunea timpului.
Nevoia de a pleca din oraș e mai puternică decât orice se pare. Iar dacă stau să mă gândesc, n-am avut niciodată de lăsat în urma nimic. N-am avut pentru cine.
Nu știu dacă starea în care sunt acum mă va lăsa să ies din situația asta . Dar a-mi lua banii e absolut necesar pentru orice plan ulterior, asa că voi face ceea ce trebuie făcut.
Uitasem complet de fața mea tumefiată și umflată, dar o privire furișă a unui pasager îmi aminti brusc de asta. Nu simțeam durere, și nici nu mi-ar fi pasat de asta, dar aspectul contează totuși. Lucrez într-un domeniu elitist unde oamenii se știu între ei și nu prea aș fi știut ce să le spun. Iar fără să dau o explicație pentru un lucru atât de ieșit din comun m-ar fi putut costa mult.
Ca în orice mediu birocratic se bârfește mult. Bârfele se transformă cu timpul în convingeri, iar convingerile în atitudine. Faptul că am rare contacte cu oamenii e lipsit de importanță. După ce birocrații și-au format o părere e greu să mai schimb ceva, și asta atrage după sine tot felul de necazuri. Mai prost plătit, ignorat când e vorba de proiecte importante, și în general un mediu ostil care ridica tot soiul de probleme greu de prevazut. Abaterile de la standardele de stil și imagine publică nu sunt tolerate într-o lume plictisitoare, anostă și previzibilă.
Mă mir că mă gândesc acum la toate nimicurile astea. Am se pare probleme mult mai mari decât a înfrunta o birocrație imbecilă și plictisită.
Ținând cont de fața mea tumefiată, de starea de greață provocată de alcool, de teroarea și nesiguranță generate de ultimele evenimente mă întreb dacă voi reuși să realizez obiectivele pe care mi le-am propus: să îmi ridic banii și să părăsesc orașul. În timp ce cobor din autobuz realizez că alcoolismul aruncă totul în derizoriu. Dacă lângă un alcoolic așezi o femeie frumoasă, un preot respectabil sau un filosof sadea, în foarte scurt timp bețivul ii va aduce pe toți la nivelul său de ridicol. Aceștia nu fac nici cel mai mic efort să păstreze aparențele, iar dacă o fac, mai bine și-ar urma pornirile naturale. Ar ieși mai demni din situațiile în care se bagă. Înțeleg astfel foarte repede și de unde izvorăște singurătatea care mă înconjoară și de ce Ana e întotdeauna ironică când mă vede. Pentru că e unica soluție civilizată în a ține la distanță un alcoolic. Nu pentru că ajung acolo mort de beat și proaspăt bărbierit.
E cam târziu să mai schimb ceva, dar gândurile astea îmi dau un pic de curaj. În sfârșit am o explicație pentru lucruri care mă sâcâiau fără să știu de ce. E deocamdată singura idee liniștitoare. Deși mahmur, mi-am păstrat luciditatea.



Capitolul 2

Cataclismul economic a schimbat complet filosofia politică și modul de a privi omul. Frica de o nouă cădere a dus la căutarea unor soluții. Dacă înainte totul era aranjat astfel încât oamenii să fie dependenți de ierarhii și sisteme centralizate, noul val de gândire a pornit de la ideea opusă. Nu omul dependent, ci omul independent era așezat în centrul atenției și a preocupărilor universale. Producția de serie a fost înlocuită acolo unde era posibil, de meșteșugari, de mici ateliere, de asociații familiale independente, mici celule de producție care asigurau fără probleme, în majoritatea domeniilor, cererea unei piețe cu gusturi extrem de diverse. Micii întreprinzători au devenit sursă de prosperitate pentru ei înșiși și pentru comunitățile locale, care căpătau autonomie economică și administrativă, nemaifiind nevoie de intervenția unui stat autoritar și atotputernic. Asta convenea de minune și mediului politic, care se vedea eliberat de povara unor responsabilități aberante și imposibil de îndeplinit, cât și oamenilor obișnuiți care căpătau un trai liber, prosper și decent. O parte din marii producători, cei care înțeleseseră noua situație, se orientaseră în același spirit. Toate afacerile mici aveau nevoie de unelte, mașini și sisteme pe care nu și le puteau fabrica singuri, deci situația era convenabilă pentru toate părțile implicate. Toate acestea veneau împreună cu legi clare și simple ce garantau proprietatea, principiu care se extinsese rapid, cu mare succes, și în dreptul internațional.
Nu a durat prea multă vreme însă. Defrișările necesare pentru agricultură au dus la teribile dezastre ecologice, la inundații și alunecări de teren. Un grup de oameni cu gândire globală au decis că orașele nu vor mai evolua pe suprafețe întinse. Natura trebuie protejată, au zis ei, așa că cetățile au început să se înalțe pe verticală. Impunerea unor standarde foarte precise întărite prin legi drastice vor trasa o direcție clară pentru dezvoltare. Au apărut deci construcții ca niște munți unde poți să trăiești o viață întreagă fără să vezi lumina naturală a soarelui, cerul, norii și toate minunile de care, în vechime, se bucura orice nătărău. Orașe stat imense care evoluează la nesfârșit pe înălțime și stau înfipte obscen în jungle și păduri necuprinse.
Aici totul se reciclează. Viața nu ar fi posibilă altfel. Catastrofa a lăsat în urmă ei, printre altele, deșeuri în cantități impresionante. Nu mai era timp pentru mofturi. Din cauza gunoiului, omul și tot ce însemna viață dealtfel, se îndrepta spre extincție. Inginerii au venit cu ideea, care la început a fost doar filosofie pură, de a trata deșeurile că pe o resursă. Prin însăși natură lor, inepuizabilă. După ce această idee a pătruns în conștiința publică, a căpătat formă și conținut. Prin zeci de fabrici de reciclare, o educație severă și serioasă, o mulțime de mașini extrem de eficiente ce își aveau locul în fiecare gospodărie și unde era nevoie de ele, prin programe politice susținute de personalități influente. O revoluție tehnologică și politică. Deșeurile deveniseră o afacere extrem de profitabilă pentru toți cei implicați. Și toată lumea era implicată. Politica a început să se facă pe etaje și este extrem de eficientă când e vorba de colectat taxe și impozite dar se dovedește falimentară cu privire la infracționalitate, administrație publică, educație ori sănătate. Sunt etaje întregi doar cu grădini fără sfârșit, iar pe fericiții care lucrează acolo îi invidiază toată lumea. Acestea funcționează că ecosisteme independente și dacă populația ar dispărea, ele ar supraviețui. O parte din mâncare vine de acolo. Cealaltă parte vine din zonele Eco ale fiecărui etaj. Armele de foc au fost interzise, dar interesul pentru ele s-a menținut treaz. Sunt încă din abundență pe piața neagră, și relativ ieftine. Totuși nu prea ai ce să faci cu o armă pentru că în aceste clădiri monstruoase birocrația stăpânește totul. Chiar și grupările infracționale se comportă tot că niște birocrații care în loc de învârtit hârtii, învârtesc crime și afaceri dubioase. Din când în când mișcările politice generează cutremure și în rândul criminalității organizate. Aceste medii fiind interconectate se influențează unele pe altele. Au loc masacre și răzbunări înfiorătoare între diversele grupuri de influență. Poliția nu investighează niciodată aceste cazuri, știindu-se bine că e vorba de o lume ce se conduce după propriile legi.
Cu sistemul monetar se întâmplase un lucru nou după cataclism. Modalitățile de plată se diversificaseră în funcție de feluritele ramuri economice. Fiecare monedă era unicat. În contul acestora puteai să obții ce doreai. Erau create manual, complicate, sofisticate, adevărate bijuterii. Marcate cu simboluri stranii, unele de neînțeles, nu puteau fi înstrăinate în nici un fel. Purtau amprenta utilizatorului și erau construite special pentru o anumită prestație, serviciu ori plată. Rămăseseră și părți din vechiul sistem unde se efectuau tranzacții cu bani virtuali pentru sumele mari, dar acestea erau folosite doar în anumite medii. Toate firmele private erau sub controlul absolut al orașelor stat, prin supra reglementări, controale fiscale și diverse tipuri de impozite abuzive. Practic toți lucrau pentru întreținerea uriașului aparat birocratic care păstra fără voia lui stabilitatea întregului sistem, influențând direct și indirect politica. Pentru cei ce și-ar fi dorit să plece, singura soluție de scăpare din această viermuială abjectă era jungla. Nu existau însă nici un fel de informații despre teritoriile nesfârșite ocupate de ea. În orice caz, pentru orice om crescut de mic într-o administrație coruptă, pădurea nu alcătuia o alternativă. Că să părăsești un astfel de oraș era probabil imposibil, așa gândeau mulți. Nimeni nu o făcuse niciodată, sau cel puțin, nu se auzise de așa ceva.

Dizgrațios, atipic și desprins de prezentul oricui altcuiva. Un prezent propriu care nu se mai termină, inhibat până la nebunie de privirile indiscrete ale spectatorilor pasageri.

Mă îndrept spre corpul de clădire al redacției. E la fel de cenușie ca restul etajului, la fel de pătrățoasă și inexpresivă, la fel de plictisitoare și severă ca funcționarii ce o populează. Probabil că grupul de arhitecți care au lucrat la concepția acestei lumi mizerabile au croit totul după personalitatea lor slugarnică și monotonă. Doar așa se poate explica lipsa aproape totala a diferențelor, fie în formă, fie în culoare.
Trebuie să parcurg coridoare, să bat la uși, să vorbesc cu oameni, să păstrez aparențe, să spun
minciuni. Încă nu am găsit o explicație decentă pentru fața mea vânătă, și nici nu știu de ce mă mai gândesc la asta. Cred că o să le spun adevărul totuși, nu am nici cel mai mic motiv să-l ascund. Tot încerc să mă cramponez de o viață care nu mai există, despre care nu pot crede că mai face parte din viitorul meu. Aș putea să intru în biroul ăla cu joben violet ca să se asorteze cu nuanțele fetei, tot aia ar fi.
La intrare sunt panouri cu schema clădirii. Fac eforturi să înțeleg despre ce-i vorba dar nu e deloc ușor. Găsesc până la urma departamentul căutat și pornesc aventura. Vin rar aici, și de fiecare dată locul îmi pare la fel de nefamiliar. Doar prezența unora din cei pe care-i știu ii face existența mai acceptabilă.
În afară de Ana mai știu un tip acolo. E destul de șters, cu ochelari, foarte amabil, cu simțul umorului și cu acea atitudine a omului care ar vrea să spună o gluma, dar contextul nu ii permite să o facă. Îmi dau seama că mă bucur să îl văd, deși nu am schimbat prea multe vorbe de când îl știu. Mă face să gândesc că poate o să reușesc până la urmă să creez contextul pentru gluma aia. Mai sper că va fi suficient de bună încât să nu fiu nevoit să râd forțat, ceea ce cu siguranță l-ar supăra. Mi-am format prejudecata conform căreia pot ghici ce meserie are un om doar întâlnindu-l în public, urmărind felul în care se poarta, se îmbracă, salută și alte detalii aparent nesemnificative. În cazul lui nu am nevoie să ghicesc, știu că se ocupă cu plățile. Intru în biroul micuț și îl văd așezat pe scaun în fața ecranului unui computer. Mă privește lung în timp ce merg spre el întinzându-i mâna. E suficient de amabil încât să nu facă nici o remarcă cu privire la aspectul meu, așteptând probabil să vorbesc primul despre asta. Dar nu spun nimic, așa că trecem la motivul pentru care sunt acolo.
- E vorba de trei piese de data asta, îmi spune căutându-mi privirea ca să se asigure că sunt atent. Ai avut de făcut trei sarcini diferite?
- Nu, îi răspund, doar una.
- Destul de ciudat. Și mai ciudat e, că toate poartă același simbol. Lucrez de cinci ani în branșa asta și nu am mai văzut ceva asemănător. Scoase din birou o cutie lunguiață și o așeză în fața mea deschizând-o.
-Uite, astea sunt.
Erau trei superbe bijuterii, de o delicatețe și un rafinament în fața căruia nu puteai să rămâi insensibil. Am ridicat una din ele să îi simt greutatea metalică și finețea detaliilor în palmă, cu degetele. Îți venea să nu te mai desparți de ea. Crea genul acela de dependență pe care o dă aroma unei mâncări bune, proaspete și bine gătite, sau ascultarea unei rafinate piese muzicale pe o instalație audio de buna calitate. Simbolul pe care îl purta era o clepsidră.
Îl văd privindu-mă așa că așez piesa la locul ei în cutie.
- Dacă vrei detalii în plus iți pot recomanda un loc unde să le activezi. E un tip acolo care știe mult mai multe decât mine.
Fiecare piesă trebuia activată pentru a putea cumpăra produse în conformitate cu valoarea ei. Sistemul prin care se făceau tranzacțiile era complet automatizat. După consumarea valorii piesei rămânea un cont deschis cu o sumă minimă care permitea oricărui cetățean să poată supraviețui pe o anumită perioada. Acea perioadă era definită de mai mulți factori și criterii pe care le cunoșteau bine cei care alcătuiseră sistemul. Activarea o făceau oameni specializați, în locații concepute pentru acest scop.
- Cea mai apropiată este la două străzi de aici, îmi spuse contabilul parcă ghicindu-mi gândurile. Dar iți recomand activatorul de care ți-am spus dacă vrei să afli mai multe.
Nu îmi doresc să aflu mai multe dar ținând cont de situația în care sunt, ezit.
- E departe de aici?
- Strada A54. O știi? E cam la un sfert de oră de aici, cu mașina.
- Da. O știu. Nu am mașină. Dar știu unde e.
- Asta e!
- Mulțumesc. Am plecat!
-Baftă!
Străbat din nou coridoarele impersonale îndreptându-mă spre ieșire. Mă simt foarte rău, îmi vine să vomit și fața tumefiată a început să doară. Am gura uscată și mă gândesc să-mi cumpăr ceva de băut. Ies în stradă și merg spre stația de autobuz. De niciunde parcă, îmi iese un cerșetor în față care mă oprește din drum încercând să mă forțeze să iau de la el ceea ce par a fi niște pliante. Ca să scap de el iau unul și în ochii lui de nebun observ o licărire ciudata. Se depărtează cântând și îmi lasă o senzație grea, de milă și neputință. Știu că există adăposturi pentru cei ajunși în astfel de stare dar majoritatea sunt smintiți și ies pe străzi, neținând cont de nimeni și nimic. Unii sunt exploatați fără milă de grupările infracționale în diverse scopuri și ar fi bine să fiu atent în continuare. Deși banii nu pot fi înstrăinați, există o mulțime de pericole ce pândesc la fiecare colț al acestui etaj.
Stația e pustie. Doar reclamele animate se agită stupid și dau un pic de viață peisajului sumbru.
Nu știu încă ce cale să aleg. Nimic și nimeni nu îmi garantează că părăsind orașul aș rezolva ceva.
Mă așez pe banca din stație, și profitând de timpul pe care îl am la dispoziție încercând să analizez situația în care mă aflu. Dacă acești indivizi au avut acces în permanență la apartamentul meu, atunci eu nu am deținut controlul asupra vieții mele deși credeam că îl dețin. Mă întreb oare de cât timp durează această nebunie, care este momentul exact când a început, și ce motiv a declanșat totul. Mai îngrijorătoare decât lucrurile pe care le știu, sunt cele despre care nu am nici cea mai vagă idee, a căror existență doar o bănuiesc.

Amintindu-mi că mai am totuși credit îmi vine ideea îmbucurătoare de a cumpăra alcool. E singurul lucru la care creditul poate fi cu adevărat util. Mă ridic și merg către magazinul din apropiere. Deși tranzacțiile au fost automatizate piețele sunt pline de vânzători, care de care mai amabil și mai dornic să plece acasă după o zi de muncă. În fapt sunt doar săli imense închiriate diverșilor întreprinzători particulari. Trec mâna prin față scanerului pentru amprenta digitală și văd cât mai am de cheltuit. Înăuntru mă întâmpină o domnișoară amabilă întrebându-mă ce doresc. E îmbrăcată într-o uniformă foarte sic și are zâmbetul stresant pe care ocupația i-l cere. Îi spun ce caut și mă îndrumă spre departamentul cu băuturi.
Pe măsură ce gândesc însă, lucrurile se încurcă și mai rău. Toate presupozițiile se bazează pe clișee din mintea mea. Iar clișeele sunt la fel de reale că o poză. Reprezintă obiecte la un moment dat în timp, atât și nimic mai mult. În fond și la urma urmei poate să fie vorba despre absolut orice. O lume unde nu poți fi niciodată destul de precaut. Fără să știu de ce, mă pufnește râsul. Și râd în hohote simțind că mă sufoc, că rămân fără aer. Lacrimile îmi curg șiroaie și simt o durere acută în coșul pieptului și la mușchii abdominali. Nu știu cât durează, dar până la urmă, încetul cu încetul starea de ilaritate începe să mă părăsească. E frig, mi-am părăsit locuința, am față tumefiată, sunt alcoolic și singur, parte dintr-un imens plan despre care nu știu nimic, și n-am nici cea mai vagă idee ce voi face în continuare. Am bani care nu îmi folosesc la nimic, o armă în buzunar și un pliant făcut cadou de un cerșetor.
Din toată lumea asta anostă magazinele sunt cele mai atrăgătoare locuri. Sistemul e destul de simplu. Există firme mari și medii care își vând marfă aici și au locații de vânzare permanente și produsele cele mai ieftine. Interesanți însă, sunt micii producători independenți care închiriază spațiile temporar pentru a-și vinde marfa, dar mai ales pentru a atrage suficienți clienți pentru un trai independent. Standurile lor au toate informațiile necesare despre produse, plus plăcuțe cu numele și adresa. Cele mai multe sunt gospodării particulare din zonele Eco. Lucrează după rețete proprii și adeseori cumpărătorii stabilesc relații personale cu ei, uneori vizitându-se în minivacanțele de la sfârșitul săptămânii. Produsele lor sunt de o diversitate amețitoare și la o calitate excelentă.
Asta caut și eu acum, o tărie care să mă ajute să îmi revin, cumpărată de la cineva neșcolit dar muncitor și serios, ce deține politețea neșlefuită a oamenilor simpli. Zarva de aici mă mai întremează un pic. În timp ce mă plimb prin clădire realizez că într-adevăr uitasem ceva. Telefonul deschis. Și îmi vine în minte muzica ce părea familiară dar nu reușisem să o identific. Era foarte ușor de fredonat și reținut, doar câteva note aranjate simplu, fără pretenții, muzică de mahala cântată la un instrument nobil și delicat. Cântecul se numea "Vreau" și amintea de un om minuscul care își dorea cu orice preț respect. Nimeni nu îl observa însă din cauza dimensiunii sale reduse. Până la urmă, omul cel mic întâlnea o iubita pe măsură, găsindu-și astfel liniștea. Era destul de veche melodia, poate cinci, poate opt ani, îi era greu să-și aducă aminte. Știa povestea nu și versurile, nici alte lucruri în plus. Nu înțelegea la ce ar fi putut folosi acest fel de amenințare, căci greu putea fi interpretată că semn de prietenie. Respectul, gândi el, vine în mod natural, dacă vine, nu apare forțat sub formă asta. Așa apare doar frica. Iar oamenii speriați acționează imprevizibil, sub impulsul emoțiilor de moment, fără discernământ și uneori fără limite de vreun fel atunci când consideră că nu mai au nimic de pierdut.
În cele din urmă ajunse la un magazin care părea că are marfa potrivită, și alese o băutură tare, potrivită cu momentele delicate prin care trecea. Bătrânelul amabil de la care o cumpărase îl privise un pic bănuitor la început, poate din cauza aspectului său jerpelit, tăria de calitate era foarte scumpă, dar apoi devenise deschis și la plecare îi strânsese mâna, un gest destul de atipic pentru îndeletnicirea lui. Plec de acolo mai împăcat decât intrasem, având acum o tărie în buzunar, și mă îndrept spre ieșire cu gândul la un loc comod în care să consum ce am cumpărat. Municipalitatea a pus în valoare o idee care la un moment dat trebuia să revoluționeze relațiile dintre oameni, sau cel puțin astfel fuseseră prezentate lucrurile atunci. Așa numitele spații pentru oameni singuri, pentru cei a căror stare ajunsese astfel, pentru a se întâlni și a scăpa de acest stigmat. Era jenant să stai alături de ei, să le vezi privirile disperate în căutarea afecțiunii, să relaționezi cu ei. Politici aberante care ținuseră cont de alte considerente decât cele ce dau înțeles vieții oamenilor, îi însinguraseră pe aceștia, și îi condamnaseră la moduri de viață triste și fără noimă. Un primar inteligent sesizase problema și așa apăruseră niște locuri speciale ce schimbaseră puțin starea de fapt.
Ideea fusese simplă. Viața de societate aranjată în jurul jocurilor. Puteai să vii într-o astfel de sală, și în funcție de anumite reguli, te lipeai la unul din ele. Erau în mod obișnuit jocuri de societate suficient de simple pentru a fi rapid înțelese, fără pretenții, dar care stabileau rapid legături între cei care le practicau. Era o metodă extrem de simplă de a adună oamenii împreună și a-i face să se simtă bine, în mod natural, fără false intervenții. Pe lângă aceste cluburi se formase o întreagă industrie. Cinematografe, baruri, localuri de toate felurile unde îți puteai petrece timpul după ce scăpai în mod fericit de singurătate. Cu vremea, lumea se schimbase și nevoia de aceste locuri dispăruse. Rămăseseră doar sălile goale, populate de șobolani, cerșetori și gândaci.
Spre așa ceva mă îndreptăm și eu acum, fără nimic în minte, fără vreun plan precis sau vreo speranță spre ceva mai bun. Ceva mai bun era în buzunar și avusese un cost destul de piperat. Am găsit ce căutăm repede, aceste locuri fuseseră în urmă cu ceva timp o afacere înfloritoare. Ușa de la intrare era înțepenită și a trebuit să îi dau câteva picioare. Ăsta era semn bun, însemna că cerșetorii nu intraseră încă, poate vor veni după drumul deschis de mine. Deci locul era relativ curat. Doar gândaci, praf și pânze de păianjen. Singurătatea care mă însoțise toată viață își găsea aici un decor potrivit.
Intrând acolo am aflat un loc mai frumos decât mă așteptăm. Era prăfuit și pustiu, dar felul în care stătea încă aranjat, păstrase plăcerea de a trăi a celor care trecuseră pe acolo. Acum nu mai aveai unde să îți petreci vremea. Te întâlneai doar cu oameni standardizați, cu plăceri standard, cu stiluri standard, cu totul standard. Aici se simțea spiritul altor timpuri, unde spontaneitatea umplea tăcerea impusă de stereotipuri, unde nu era nevoie să te ascunzi. Conveniențele erau formate doar de propria politețe ori delicatețe. Și nu era cine știe ce. Scaune, câteva mese, niște reclame. Amintiri ale unei lumi dispărute care părea acum un decor perfect pentru o beție strașnică, de la care așteptam, în afară de mahmureala de a doua zi, puterea de a a lua o hotărâre.
Într-un mod lipsit de eleganță, niciodată nu m-am gândit la oameni prin stereotipurile pe care mi le puneau în față. Am crezut tot timpul că dincolo de acestea există altceva. Și că acel altceva, chiar dacă eu nu îl pot vedea întotdeauna, e mai important decât prostiile pe care fiecare om le înșiră în mod obișnuit. Evident toate astea le poate spune cu convingere doar un om ca mine, pentru care traiul în singurătate e ceva obișnuit. Restul și-au creat răspunsuri standardizate pentru situațiile cărora trebuie să le facă față, și nu mai acordă atenție fiecărui amănunt. Mă gândesc la toate astea în timp ce scot dopul de la sticlă și privesc eticheta complicată și frumos ornamentată. Îmi urez noroc căci am nevoie, și trag un gât scurt.
Într-un timp destul de scurt sunt atât de beat încât decorul a devenit în fața mea mai frumos decât orice gând mi-ar mai putea trece prin minte. Așa că mă pierd în admirație față de reclamele ce păreau poate prostești în epoca, dar acum arătau desprinse dintr-un vis frumos. Încântare față de scaunele tapițate cu grijă, față de lumina ce plutea difuz în jur, față de mesele acoperite de praf. Probabil că o să adorm printre rahați de șobolani și pânze de păianjen fără să hotărăsc ce am de făcut. Încep să regret că mi-am lăsat apartamentul, dar uneori panica nu-ți lasă prea multe alegeri în față. Nici măcar nu știu de ce anume fug, pentru a-mi face fuga eficientă. Pericolul plutește discret peste tot în jurul meu, și nimic din ceea ce fac nu pare a mai avea vreo importanță. Știu din auzite că navele spre alte orașe pleacă din oră în oră dar asta nu mă ajută. Apoi poate chiar există o ieșire către jungla de afară și poate că e singura cale de scăpare. Apoi gândurile încep să îmi fugă aiurea, la proiectul pe care tocmai l-am terminat, la Ana și la zâmbetul ei ironic, la balivernele pe care le-am îndrugat în rețea pe cele mai diverse teme și altele fără sens și formă. În cele din urmă adorm pe câteva scaune așezate unul lângă altul.

Va urma


.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!