poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 227 .



Dincolo de margine
proză [ Științifico-Fantastică ]
Distopie

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [makeionesco ]

2017-04-15  |     | 



Capitolul 1

Încerc să mă trezesc din beție și să îmi dau seama ce se întâmplă. Camera e cufundată într-un semiîntuneric păstos, colorat în griuri înghețate. Mă întind după pachetul de țigări. Aprind una. Mă năpădește o tuse aspră și înecăcioasă, ca o buruiană cu ghimpi.Trece greu și lasă în urmă o senzație de sfârșeală. Deși simt nevoia, nu pot să respir adânc pentru că mă apucă tusea iar, și astfel am senzația permanentă că rămân fără aer. În fapt nici nu prea ai ce respira. Aparatul de aer condiționat pompează în încăpere un fel de gaz generator de migrene.
Aprind sistemul și cer muzica. Un sunet delicat de pian umple cald spațiul din jurul meu. Nu se prea potrivește cu starea mea dar îl las să curgă.
Ar fi bine să încerc să mă trezesc. Am memoria încețoșată față de ce s-a întâmplat aseară. Știu doar că mă certam cu cineva necunoscut îmbrăcat în roșu, cu o fața de bidon turtit. Individul era vehement, eu însumi devenisem vehement și cred că două vorbe din cinci erau înjurături.
Forumurile sunt pline de nebuni care încep uneori să urle imediat ce-s contraziși. Dacă ești frânt de beat poate fi considerată o distracție, toată lumea intra acolo în fond ca să discute în contradictoriu, dar când te trezești, unele amintiri izolate iți pot da mari dureri de cap.
Mai găsesc o sticla pe jumătate plină cu vodcă și câteva cutii de bere nedesfăcute. Nu mai e de încă o beție, va trebui să fac o comandă.
Pe cat de tare caut compania oamenilor când mă îmbăt, pe atât mă feresc de ei când sunt treaz. Dacă "treaz" se poate numi starea asta de mahmureală continuă care îmi curge prin vine.
Mă uit la ceas. E trecut de patru după amiază. Verific mesajele. Nimic. Răsuflu ușurat.
O vorbă printre bețivi spune că cel mai bun leac împotriva mahmurelii e o nouă beție. Deschid o cutie de bere și iau un gât lung. Închid ochii și las amețeala să mă cuprindă. N-am puterea să mă trezesc.
Deschid TV-ul și mă uit la ultimele știri. Accidente, criminali nebuni și politicieni cu aerul că le știu pe toate. Îl închid și încerc să mă concentrez pe aceasta noua zi. Am de făcut cel puțin o vizită.
-Sun-o pe Ana.
Computerul ce are grija de toate pe aici prin casă, se conformează prompt. Apelul însă rămâne fără rezultat. Ori nu e acasă ori nu poate să vorbească cu mine. Rămăsese să ne vedem astăzi, să îi livrez lucrarea contractată ca să-mi iau ultima parte din bani. N-a fost să fie. O să încerc mai încolo.
Berea începe să-și facă efectul și mă simt deja mai bine. Lumea a devenit dintr-o data agreabilă, simpatică, aproape prietenoasă.
Aprind o țigară. Pe noptieră e o carte începută acum câteva luni. Are o coperta ambiguă și e prima dată când observ asta. O deschid și citesc câteva rânduri la întâmplare. Apare de acolo o lume frumoasă, discretă și nuanțată. Foarte diferită de a mea.
Munca pe care o fac constă în alcătuirea a mici părți dintr-o opera de artă uriașă despre care știu doar cât mi-au spus producătorii. Nimeni nu are idee cum va arăta întregul decât ei, și tocmai asta face ca lucrările să fie misterioase, imprevizibile și extrem de scumpe. Mii de componente luate de la mii de oameni, opere ce se vând pe miliarde. Sau poate o mașinărie organizatorică unde formele generează funcții sociale sau rețele informaționale, sau naiba mai știe ce. Mă interesează doar să-mi iau banii.
Mai trag un gât din bere și sting țigara. Trebuie să fac un duș. O mai apelez odată pe producătoare și de data data asta îmi răspunde.
-Bună, ii zic.
-Bună îmi zice ea.
Sărim peste amabilități și aflu că pot să merg să ridic banii.



Am văzut-o la început peste tot. Parca se strâmba la mine. Nu se strâmba la mine, se strâmba la oricine o privea. Am observat că încercau să o facă plăcuta. Dar nu îmi plăcea. Era prea orgolioasa . La un moment dat m-ar fi părăsit . Așa că m-am făcut că nu o văd deși era atrăgătoare și fierbinte ca o pâine proaspătă.



E o femeie frumoasă Ana. Trecută de treizeci, plăcută la vedere și întotdeauna o agreabilă companie. Are darul să ajungă la partea esențială din discuție fără ca asta să pară supărător, și când și-a atins scopul mai trage un pic de timp vorbind de lucruri neimportante. Am încercat odată să-i fac curte și s-a prefăcut că nu observă. Sau poate că nici nu a observat. Nu sunt un psiholog prea fin. Și nici nu am acționat cu prea multa convingere. Femeile de genul ei sunt întotdeauna într-o combinație. Am făcut-o mai mult ca pe-un soi de compliment.
Cabina de duș e mică, ca dealtfel tot apartamentul. O cameră, o bucătărie conceputa special pentru gătitul de semipreparate și baia. Întotdeauna insuficient aer.
Cineva mă caută la telefon. Nici o imagine. Pe fundal se aude o melodie ciudată, o solistică de clarinet. Tac și eu așteptând ca interlocutorul de la celalalt capăt să zică ceva dar nu se întâmplă nimic. Las telefonul deschis, mai trag un gât de bere și mă duc să-mi fac duș.
Dintr-o dată mă cuprinde starea de rău. Un rău profund, care se răsfrânge în tot trupul și îmi îndoaie sufletul cu o adiere de moarte. Fără să știu de unde, îmi vine în minte o emisiune Tv de popularizare a științei, în care un domn îmbrăcat bine stătea în fața unei galeți cu apa și a tot felul de minerale. Explica apoi, că din asta e făcut orice om. O grămadă de elemente din tabelul lui Mendeleev. Acum știu că mințea. Nu am cunoștință de nici un element, știu însă de starea ce face din colțul chiuvetei cea mai buna prietena a mea, iar din perdeaua de la duș, căreia îi remarc textura albă și fină croită în plastic, o iubită. Sunt singurele lucruri care mă mai țin legat de realitate și încerc să păstrez senzațiile generate de ele cât pot de mult, pentru că mi-e groază să închid ochii.
Mă întind pe podeaua înghețată și strâng în mâini materialul draperiei pe care am tras-o cu mine în cădere. Din telefonul deschis se aud vag acordurile de clarinet, și cu toate că mă simt îngrozitor încerc să îmi aduc aminte cine este compozitorul. Sunt cu obrazul lipit de podea și cu privirea înțepenită pe intrare. Încerc din toate puterile să îmi revin suficient cât să mă ridic de la pământ, dar pare imposibil. După un timp aud ușa de la intrare deschizându-se deși nu am chemat pe nimeni la mine de foarte multa vreme, prieteni n-am, și n-am comandat nimic. Ușa nu se poate deschide decât la comanda mea vocală în mod obișnuit . Îmi imaginez tot ce e mai rău și paleta din care am de ales pare atât de largă încât vomit berea băută la prima oră.
Se aud pași grei, poate fi vorba de doua persoane, și după o așteptare scurta, ușa de la baie se deschide larg și intră în unghiul privirii mele o pereche de ghete sport și niște pantaloni albi . Un număr foarte mare. Niște mâini la fel de gigantice ca și picioarele mă apucă ca pe un sac de ceapa și mă cară spre patul meu. Apuc să văd mutra unuia dintre ei . Nu pare genul de om pe care l-ai invita la o cafea. Îmi aduce în minte imaginea unui cap ce a început să curgă într-o direcție apoi s-a oprit brusc, cărând haotic toate elementele feței în acest proces.
Mă așează în pat cu fața în sus, cu picioarele întinse și cu mâinile pe piept ca pe un mort. Vorbesc între ei pe ton jos. Au voci foarte răgușite, baritonale, și par a fi în căutarea unui lucru ce se află în apartamentul meu. Cred că e ceva legat de proiectul la care am lucrat și mai cred că au acces nelimitat la orice informație pentru că au trecut foarte ușor de parolele vocale.
Starea de rău nu m-a părăsit. Din piept se împrăștie o durere puternica în tot trupul și pulsează în ritmul respirației. În cele din urma par a fi găsit ce cautau, și unul dintre ei se îndreaptă către mine. Nu mă pot mișca prea mult dar îl pot privi. E brunet, întunecat la fața prelungă, cabalină, cu o bărbie lată și niște ochi negri plini de tot felul de lucruri rău prevestitoare. În mână ține o armă, un pistol, pe care îl plimbă prin fața ochilor mei apoi îl așează pe noptieră, chiar pe cartea ce o deschisesem mai devreme. Observ asta cu coada ochiului, căci mi-e foarte greu să întorc capul, sau să fac vreo mișcare.
-Ești pe cont propriu de acum, zise cel cu fața scursă uitându-se spre mine.
Pe celalalt îl apucă râsul ca la o gluma bună apoi se apropie de mine și mă izbi cu pumnul peste fată suficient de tare cât să văd o imensa pată albă.
-Uite, o mică atenție. Veni rândul celuilalt să râdă scrâșnit și să mă privească ca și cum ar fi făcut el asta .
-Când termini, să ne cauți, avem o bere pregătită pentru tine. Izbucniră amândoi în râs și se îndreptară către ieșire. Ușa se trânti plescăind metalic, lăsându-mă în compania acordurilor de clarinet cărora tot nu reușisem să le găsesc o identitate.
O vreme am rămas așa privind când tavanul, când marginea patului apoi am adormit.



Dizgrațios, atipic și desprins de prezentul oricui altcuiva. Un prezent propriu care nu se mai termină, inhibat până la nebunie de privirile indiscrete ale spectatorilor pasageri.




Când m-am trezit aveam obrazul și falca umflată, dar mă puteam mișca în voie. Întind mâna după bere în mod reflex, dar nu se afla nimic acolo. Încerc să mă adaptez mental la noua situație . Malaci care au acces la spațiul meu privat, mesaje de neînțeles transmise în mod brutal ca și cum aș fi parte dintr-o poveste uriașă și înspăimântătoare, o forța abjectă care animă toate aceste evenimente, sunt doar câteva din lucrurile cu care va trebui să mă obișnuiesc rapid, pană aflu ce se întâmplă de fapt. Telefonul a rămas deschis.
Nevoia de alcool combinată cu teroarea și lipsa de aer îmi strâng pieptul cu un lanț gros care se potrivește perfect cu nodul uriaș ce-mi sta în gât .
Mă străduiesc să așez lucrurile în mintea mea într-o forma suficient de acceptabila ca să-mi pot duce viața mai departe. Nu îmi amintesc să fi intrat vreodată în conflicte de vreun fel cu o grupare infracțională. Bețiile mele obișnuite mi-au adus în față tot felul de interlocutori și e posibil să mă fi certat în rețea și cu indivizi din crima organizata, dar oamenii de felul asta sunt de regulă purtați de interese concrete . La o cercetare superficială ar fi aflat cine sunt și dacă îi supăram cu adevărat nu veneau doar să mă pocnească și să scotocească prin documentele mele .
Caut în continuare toate combinațiile posibile care m-ar putea face interesant pentru o organizație secretă suficient de influentă și puternică cum părea cea cu care am luat contact . Dar mi-e greu să găsesc ceva relevant în ceea ce știu .
Nu am ținut niciodată o armă în mană, cu excepția cuțitelor de bucătărie desigur, mă întreb deci, printre multe altele, la ce mi-ar putea folosi un pistol . Probabil că modul sau de funcționare e destul de simplu de înțeles, oricum, mult mai simplu decât programele complicate în care lucrez . Îl ridic și încep să îl studiez. Are un loc unde sunt ținute cartușele, după dimensiunea lor pot fi șapte sau opt, niște piedici și butoane cărora nu le înțeleg rostul, și tot restul de lucruri pe care se presupune că o astfel de arma le-ar avea. E greu de înțeles de ce indivizii mi-ar fi lăsat la îndemână un pistol. Poate doar în cazul unei înscenări, poate este instrumentul cu care a fost comisă o crimă ori mai multe. Dar despre toate astea eu nu am cum să știu acum nimic și nici alcătuirea de scenarii nu îmi folosește. Ideea înscenării mi se pare prea facila ca să o pot accepta. Îl las pe noptieră și încerc și îmi revin. E destul de greu pentru că tot ceea ce credeam despre lume e praf făcut, și încă nu am un proiect prea clar pentru viitor. Intrușii mi-au oferit în mod intenționat niște date și asta e probabil un lucru la care va trebui să mă gândesc.
Camera e plătită până la sfârșitul lunii, mai sunt probabil șapte sau opt zile dar nu mă mai simt în siguranță aici . În fapt, nu mă mai simt în siguranța nicăieri . Iar arma de lângă pat îmi pare mai periculoasă pentru mine decât pentru orice eventual agresor. Hotărăsc să ies din apartament, urmându-mi pornirea de a părăsi orașul. Trebuie să îmi ascund starea și să merg la editură, să ridic banii, apoi urmează să iau o hotărâre. Îmi spun toate astea în timp ce mă îmbrac. Îmi vine să distrug tot ce am folosit din încăpere. Oricum lucrările au fost predate. Las deci ideea să se transforme în fapte. O trusă cu scule din debara mi-e de mare ajutor pentru asta. Nu e prea mult de lucru, doar unitățile de bază ale computerului trebuiesc scoase din funcție și asta nu-mi ia mult. Trebuie să fac ceva și cu arma dar nu am încă nici un plan clar deocamdată. Nu vreau s-o las aici, cine știe la ce ar putea duce asta, nici să o distrug nu pot, asa că singura variantă ar fi s-o iau cu mine. O ascund într-unul din buzunarele hainei și ies afară.
Lumina din stradă, falsă și stridentă, îmi arde privirea, dar străzile pustii la ora asta mă mai liniștesc. Câțiva măturători ce-și fac treaba, în susul străzii un magazin plin de reclame animate și niște mașini fără identitate dau ceva viață decorului sumbru și artificial.
Mă îndrept spre stația de autobuz. Mă preocupa ideea că am uitat să iau cu mine ceva important, dar în afară de câteva cărți și computerul, acum distrus, nu mai era nimic important acolo. Mai am răgaz să mă întorc în cazul în care îmi amintesc de ceva și încerc să mă concentrez pe ce am de făcut . În autobuz sunt doar câțiva oameni, nu cred că deranjez pe nimeni cu prezența, sau cu duhoarea de alcool care mă urmărește. Acum, fără nici o legătură, mă gândesc că Ana nu a părut niciodată deranjată de starea mea de continuă ebrietate. Nici nu sunt un bețivan scandalagiu, așa că relația noastră de serviciu a fost tot timpul însoțită de o discreție confortabilă și poate ușor amuzată având în vedere că apăream la întâlniri întotdeauna proaspăt bărbierit . Îmi imaginez că mai are clienți ca mine. Mii de ore de lucru cu rare întâlniri față în fată. Doar corecturi ce par uneori fără sfârșit, până la atingerea obiectivului stabilit. Ultimul proiect nu îmi ridicase mari dificultăți. Ne trebuiseră cam șase luni pana să apară un capăt pentru el, dar finalul mulțumise pe toată lumea se pare.
Sunt prea încordat ca să îmi pot aduna gândurile. Încep să mă întreb de ce mi-am părăsit locuința. Pentru că acolo nu mai eram în siguranță, îmi răspund. Dar oare pe stradă, în autobuz, sau în birourile redacției e diferită situația în vreun fel? Ce știu sigur, e că trebuia să întreprind ceva. Poate că mai târziu o să regret, poate a fost bine, astea oricum le voi afla, dar lipsa de acțiune pare uneori mai periculoasă decât cea mai proastă acțiune pe care o poți întreprinde.
Dincolo de situație și într-un mod care mă surprinde și pe mine, observ că ard de nerăbdare să o întâlnesc pe Ana. Deși relația noastră a fost una profesionala, acum, în aceste momente stranii, descopăr o adevărată foame în a mă bucura de prezența ei discretă și ironică. Nu știu dacă va fi acolo când ajung eu.
Oricum, vreau să trec rapid pe la birouri. Realizez că n-am habar cât a trecut pe parcursul acestor întâmplări. Poate au fost zile totuși. Verific telefonul. Se pare că s-au dus doar 5 ore de la ultimul apel către ea. În hrubele astea imense cu lumină albă ca strălucirea dinților falși e greu să ai noțiunea timpului.
Nevoia de a pleca din oraș e mai puternică decât orice se pare. Iar dacă stau să mă gândesc, n-am avut niciodată de lăsat în urma nimic. N-am avut pentru cine.
Nu știu dacă starea în care sunt acum mă va lăsa să ies din situația asta . Dar a-mi lua banii e absolut necesar pentru orice plan ulterior, asa că voi face ceea ce trebuie făcut.
Uitasem complet de fața mea tumefiată și umflată, dar o privire furișă a unui pasager îmi aminti brusc de asta. Nu simțeam durere, și nici nu mi-ar fi pasat de asta, dar aspectul contează totuși. Lucrez într-un domeniu elitist unde oamenii se știu între ei și nu prea aș fi știut ce să le spun. Iar fără să dau o explicație pentru un lucru atât de ieșit din comun m-ar fi putut costa mult.
Ca în orice mediu birocratic se bârfește mult. Bârfele se transformă cu timpul în convingeri, iar convingerile în atitudine. Faptul că am rare contacte cu oamenii e lipsit de importanță. După ce birocrații și-au format o părere e greu să mai schimb ceva, și asta atrage după sine tot felul de necazuri. Mai prost plătit, ignorat când e vorba de proiecte importante, și în general un mediu ostil care ridica tot soiul de probleme greu de prevazut. Abaterile de la standardele de stil și imagine publică nu sunt tolerate într-o lume plictisitoare, anostă și previzibilă.
Mă mir că mă gândesc acum la toate nimicurile astea. Am se pare probleme mult mai mari decât a înfrunta o birocrație imbecilă și plictisită.
Ținând cont de fața mea tumefiată, de starea de greață provocată de alcool, de teroarea și nesiguranță generate de ultimele evenimente mă întreb dacă voi reuși să realizez obiectivele pe care mi le-am propus: să îmi ridic banii și să părăsesc orașul. În timp ce cobor din autobuz realizez că alcoolismul aruncă totul în derizoriu. Dacă lângă un alcoolic așezi o femeie frumoasă, un preot respectabil sau un filosof sadea, în foarte scurt timp bețivul ii va aduce pe toți la nivelul său de ridicol. Aceștia nu fac nici cel mai mic efort să păstreze aparențele, iar dacă o fac, mai bine și-ar urma pornirile naturale. Ar ieși mai demni din situațiile în care se bagă. Înțeleg astfel foarte repede și de unde izvorăște singurătatea care mă înconjoară și de ce Ana e întotdeauna ironică când mă vede. Pentru că e unica soluție civilizată în a ține la distanță un alcoolic. Nu pentru că ajung acolo mort de beat și proaspăt bărbierit.
E cam târziu să mai schimb ceva, dar gândurile astea îmi dau un pic de curaj. În sfârșit am o explicație pentru lucruri care mă sâcâiau fără să știu de ce. E deocamdată singura idee liniștitoare. Deși mahmur, mi-am păstrat luciditatea.




Capitolul 2

În urmă cu ceva vreme, un grup de oameni cu gândire globală au decis că orașele nu vor mai evolua pe suprafețe întinse. Natura trebuie protejata, au zis ei, așa că cetățile au început să se înalțe pe verticală. Impunerea unor standarde foarte precise întărite prin legi drastice au trasat o direcție clară pentru dezvoltare.
Au apărut deci construcții ca niște munți unde poți să trăiești o viață întreagă fără să vezi lumina naturală a soarelui, cerul, norii și toate minunile de care, în vechime, se bucura orice nătărău. Orașe stat imense care evoluează la nesfârșit pe înălțime și stau înfipte obscen în jungle și păduri necuprinse.
Mâncarea e în mare parte sintetică, ca aerul respirat, ca lumina de neon sau apa reciclată. Dealtfel totul se reciclează. Viața nu ar fi posibilă altfel.
Politica se poartă pe etaje și este extrem de eficientă când e vorba de colectat taxe și impozite dar se dovedește falimentară cu privire la infracționalitate, administrație publică, educație ori sănătate.
Sunt etaje întregi doar cu grădini fără sfârșit, iar pe fericiții care lucrează acolo îi invidiază toată lumea. Acestea funcționează ca ecosisteme independente și dacă populația ar muri, ele ar supraviețui. O parte din mâncare vine de acolo. Cea scumpă și sănătoasă. Cealaltă parte ține de foame.
Armele de foc au fost interzise, dar interesul s-a menținut treaz. Sunt încă din abundență pe piața neagră, și relativ ieftine. Totuși nu prea ai ce să faci cu o armă pentru că în aceste clădiri monstruoase birocrația stăpânește totul. Chiar și grupările infracționale se comportau tot ca niște birocrații care în loc de învârtit hârtii învârteau crime și afaceri dubioase.
Băncile căzuseră înainte de apariția orașelor stat. Multe organizații gigantice urmaseră același traseu cu băncile atunci. Motivele erau multiple, dar adevărul era că deveniseră opace la schimbare și desprinse de realitate. De asta profitaseră evident cei care supravegheau administrația statala și care nu ezitaseră să preia controlul asupra marilor firme rezistente primului val de prăbușiri.
Cu sistemul monetar se întâmplase un lucru nou după cataclism. Fiecare monedă era unicat. În contul acestora puteai să obții ce doreai. Erau de multe tipuri și valori iar în momentul când reveneau unui utilizator nu puteau fi folosite decât de acesta. Ultima folosire era și sfârșitul piesei, care era distrusă odată cu consumarea valorii ei. Unele erau create manual. Marcate cu simboluri stranii, unele de neînțeles, nu puteau fi înstrăinate în nici un fel. Aveau amprenta utilizatorului și erau construite special pentru o anumita prestație, serviciu ori plată. Rămăseseră și părți din vechiul sistem unde se făceau tranzacții cu bani virtuali pentru sumele mari, dar acestea erau folosite doar în anumite medii. Toate firmele private erau sub controlul absolut al orașelor stat, prin supra reglementări, controale fiscale și diverse tipuri de impozite abuzive. Practic toți lucrau pentru întreținerea uriașului aparat birocratic care păstra fără voia lui stabilitatea întregului sistem, influențând direct și indirect politica.

Va urma

.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!