poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 129 .



Deconstrucția Îndoielii - Capitolul IV
proză [ ]
Apăsare și realitate

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [sonnysdark ]

2017-04-14  |     | 




I.
Zilele fugeau din ce în ce mai departe de el înspăimântate de scenariile conștiinței neputincioase ce se derulau unul peste celălalt în capul său, refuzându-i până și ultimele fărâme de forță, profunzime ori demnitate; și orice nimicuri molcome și-ar fi ales să simuleze în încercarea de a-și întregi starea de amorțire ignorantă, se găsea mereu purtat de ochiul minții în aceiași cameră întunecată, ridicată fără pereți, dar totuși delimitată de vidul ce o înconjura, neavând forța să pășească în acea pustietate seacă în care nici măcar necunoscutul nu mai mima vreo reprezentare; și acolo gândul i-ar fi fost paralizat iar sufletul înțepenit, plutind haotic, fără vreun sens până la sfârșitul timpului în infinitul surd în care nu a existat vreodată urmă de viață.
Până să își dea seama, se găsea cu privirea fixată spre imaginile familiare ce se succedeau fără grabă în întuneric, uneori clar, alterori un pic în ceață precum o amintire pe care abia atunci îți dai seama cât de mult ai vrut să o înăbuși. Astfel, ajungea să se privească de undeva de sus, jucând în scenele propriei sale vieți, în fiecare dintre ele resimțind greutatea regretului anilor ce au trecut și a viselor ce a fost nevoit să le dea uitării nemaiputând să suporte ecoul interminabil al eșecului. Poate cu un an în urmă ar fi găsit motive de bucurie într-un asemenea moment de rătăcire înfrigurată; și-ar fi zis că numai acolo, în acea dimensiune de dincolo de timp ori spațiu viața își poate lăsa în urmă sensul, iar noi ni-l putem descoperi fără nevoia de îndoială, pentru ca mai apoi, în realitatea ce o simțim dincolo de viața trecătoare, să ne regăsim dorința, încrederea și inocența eliberate de influența propriei noastre conștiințe vinovate și mântuite de stăpânirea lumii ce ne înconjoară.
Însă, de data aceasta se îndepărtase prea mult de el însuși, își pierduse agerimea simțurilor, nu mai gândea în termeni de dulce-amărui, uitase de sclipirea ce o avea în ochi, nu putea pătrundea subtilitățile vieții și nu era în stare să recunoască vocea instinctului în hărmălaia neîncetată a vinovăției ce-i acaparase gândurile; pur și simplu se complăcea spiral în mizeria neputinței sale mai degrabă auto-indusă, hrănind-o cu umbra regretelor ce alegea să le tot amintească. Era mai mult decât patetic, însă mai trist decât atât era că nu se credea capabil de a escalada abisul în care singur se azvârlise și nici că îi păsa.

Trezindu-se cu gustul amar de a resimți până și în somn aceleași înscenări depresive precum știa că avea să se întâmple și treaz fiind, nevoit astfel să retrăiască aceeași amintire mizerabilă precum toate cele dinaintea ei, înțelegând doar dorința de a-și ignora propriul destin, nu găsea curajul de a-și relua cursul vieții de unde îl lăsase în ziua aceea în care entuziasmul îi fusese știrbit după întâlnirea pe care o avusese cu domnul Crișan la editura. În realitate, nu doar rezultatul dezamăgitor al acelei întâlniri, dar și despărțirea de Carina avusese aportul său, destul de relevant pentru starea în care se afla, cu toate că pentru cel din urmă motiv nu și-ar fi permis nici o secundă să se învinovățească în mod conștient.
În fond pe cine putea învinovăți el pentru modul în care toate s-au desfășurat? Singură vină pe care o putea atribui de exemplu editorului era aceea că îi refuzase publicarea materialelor sale, însă înainte ca această vină să-i dea voie să condamne sistemul, să blameze în stânga și dreapta ori să se considere neînțeles, păstrând astfel măcar o fărâmă de admirație pentru munca sa, sentimentul culpabilității făcu stânga împrejur, părând să-i ocolească cu grijă pe toți cei din jurul său și reveni numaidecât, în dublă formă, în același punct unde se formase.
Miki încercă din greu în primele zile să nu-și lase cugetul să fie corupt de acest demon al responsabilității, însă descoperi curând că nu era destul de puternic cât să-l izgonească ca pe o altă întâmplare nefericită pentru care el nu era câtuși de puțin răspunzător.
Fusese responsabilitatea lui de a produce materiale care nu doar să definească expresia seducătoare a ironiei dramatice ce își dorea să o împărtășească, dar mai ales să creeze un context bine definit și structurat la care cititorul să se poată referi pentru ca povestea să capete sens în lumea de dincolo de gândul sau. Acolo unde el vedea sens nu erau decât închipuiri brute și siniubire, acolo unde încerca a crea tâlcuri nu găseai decât o banală istețime haotic înlănțuind metafore, iar acolo unde nu există perspectivă și structură nu poate exista izbândă. Răspunderea neîndeplinită se prefăcea la loc în culpabilitatea pe care era nevoit acum să o care pe umeri pe oriunde s-ar fi dus precum un Atlas estropiat din naștere ce nu fusese învățat cum să-și depășească condiția spre a-și îndeplini menirea. Până la urmă era aceasta menirea sa? Sau era oare doar lirismul acestei provocări ce desăvârșea frumusețea menirii? Nu putea fi sigur care dintre acestea era mai apropriată de adevăr așa cum nu își mai putea aduce aminte cum apucase pe calea scriitoricească.



II.

Suntem cu toții încredințați, cel puțin într-un anume moment din viața noastră, că nu suntem aici doar pentru a umple golul dintre straturile atmosferei ci că, printr-un șir de întâmplări mai mult sau mai puțin deliberate, existența noastră va deveni precum o dară luminoasă de culoare ce va delimita o nouă frontieră acolo unde, înainte de noi, nu puteai desluși decât întunecimea necunoscutului ce-o reprezintă schița vieții – iar unii dintre noi reușesc să se descotorosească din timp de acestă fantasmă blestemată însă alții se agață de ea cu înverșunare fiind singurul lucru care mai poate oferi un sens existenței lor nule și înfricoșate.
Așadar devine de neînchipuit ca destinul vieții noastre să fie ceva ușor, ceva lipsit de orice greutate; ne imaginăm că, măreția omului constă în faptul că-și poartă destinul așa cum Atlas purta pe umeri bolta cerească, asemuindu-ne cu el din toate privințele, noi devenind în schimb ridicatori de greutăți metafizice.
În general însă nu avem timpul sau răbdarea de a face o analiză complexă a situației ori măcar de a ține contul tuturor deciziilor de moment pe care suntem nevoiți să le luăm și așa cum cea mai mică buturugă poate răsturna carul cel mare, așa și cea mai neînsemnată decizie poate influența semnificativ destinul nostru.
Încercând să-și reamintească care a fost motivul ori situația ori trauma care l-a împins să apuce pe calea scriitoricească, indiferent cât de departe în amintiri se aventura, nu răsuna niciodată un ‚Așa a trebuit să fie’. Luând că exemplu materialul ce îi fusese refuzat cu câteva zile în urmă de către Crișan, îi era destul de evident faptul că acea poveste prinsese contur în mintea sa din nevoia de a imortaliza într-un mod fermecător și dramatic evoluția relației dintre el și Carina, dar și din necesitatea-i caracteristică de a înfățișa viață în nuanțe de dulce-amărui, deopotrivă dramatică și dezmierdătoare.
Cu aproape doi ani în urmă, după ce Miki terminase facultatea, nu avea nici o idee ce să facă în continuare și mai mult decât atât era sătul de studiu; întâmplarea făcu însă ca un prieten vechi de familie, pe care nu-l mai văzuse de mulți ani și care nu l-a recunoscut, căci Miki se schimbase mult din vremea adolescenței, să-l întrebe într-o zi la metrou ce tren să ia pentru Gara de Nord – și astfel cei doi se ‚regăsiră’, iar acesta îi propuse lui Miki să se înscrie la cursurile de master ale facultății la care el preda, povestindu-i cu mare entuziasm de o nouă secție în cadrul facultății, aceea de Comunicare și Publicitate, convingându-l astfel pe Miki să se înscrie.
Mai apoi fusese nevoie de întâmplarea care a făcut ca unul dintre colegii lui de la master să se îmbolnăvească subit de tuberculoză și să fie spitalizat, ceea ce în schimb a creat un gol ce a fost umplut prin acceptarea unuia dintre studenții respinși din lipsa de locuri, și anume Carina. O jumătate de an mai târziu, profesorul de Teoria Argumentației a ales la întâmplare un subiect neconvențional pentru a-și stimula studenții și astfel Miki și Carina s-au găsit într-o dezbatere aprinsă legată de iresponsabilitatea capitalismului contemporan, aceasta fiind prima dată când și-au vorbit. Câteva zile mai târziu, Carina a dat în mod întâmplător peste unul dintre articolele scrise de Miki referitor la subiectul anterior precizat și l-a invitat la o dezbatere în ‚scopuri profesionale’. În seara întâlnirii același laitmotiv a făcut ca planurile lui Miki să fie contramandate și el să meargă să se întâlnească cu Carina, neavând nimic altceva mai bun de făcut pentru acea seară. La fel de întâmplător, Carina tocmai ieșise dintr-o relație care o lăsase sleită și confuză, însă nutrind o nevoie arzătoare de afecțiune, creând astfel mediul propice pentru ca Miki să pătrundă în viață ei. Într-adevăr nimic nu răsuna a ‚Așa a trebuit să fie’, ci mai degrabă spunea ‚Ar fi putut fi și altfel’.

Scrisese acea poveste datorită ei – decizia lui de atunci, ce se dovedi între timp a fi prejudicioasă, se datora unor împrejurări atât de întâmplătoare, așadar ar fi fost mult mai exact să imortalizeze această personificare a întâmplării absolute, precum a fost relația lor; și atunci care este conexiunea între destinul măreț pe care ne dorim să-l creăm și întruchiparea haosului ce o reprezintă întâmplarea? Nu știa care este răspunsul, însă această enigmă se profila în față ochilor săi ca o necunoscută binefăcătoare, pe care nu trebuie s-o despici pentru a-i înțelege sensul, ci pe care nu este decât nevoie s-o accepți pentru a te bucură de romanță parfumată a călătoriei sau s-o renegi pentru a-ți delecta simțurile cu savoarea ambrozică a ceea ce ar fi putut fi.
Însuflețit de păsările (berzele) întâmplărilor care se așezaseră de-a lungul anilor pe umerii săi și care îi direcționau neluate în seama destinul, încerca să identifice care fusese motivul pentru care eșuase atât de evident din punct de vedere scriitoricesc. Îl lua ca exemplu pe Crișan, editorul fiind clar un om învățat, cu studii, dar cel mai probabil și cu multă experiență în spate.
În sinea sa Miki se consideră mai mult sau mai puțin un autodidact – nu avusese răbdarea și nici dorința de a studia prea mult copil fiind, bazându-se pe agerimea sa nativă și pe acel soi de inteligență intuitivă pe care o dezvoltă copiii năzdrăvani ce știu că sunt dotați, dar care n-au de gând să-și ‚irosească’ copilăria în fața manualelor și sub comandă profesorilor ori a părinților (ei vrând să trăiască viață din plin încă de atunci spunându-și mereu că timpul nu va avea răbdare cu ei).
Recuperase destul în ultimii cinci sau șase ani, citise și înțelese mai mult despre sine și despre lume în acel timp decât credea că ar ști vreodată întreagă gloată de oi ignoranțe care planau ritmic în grădina poluată din afară universului său; și el avea ceva ce unii dintre ei nu înțelegeau – el avea școala vieții – nu acea brambureală pe care o vezi în filme despre cum vreun needucat există dincolo de granițele moralității, ținând frâiele corupției doar pentru a ne evidenția slăbiciunile și a ne exploata temerile, atrăgând laudele celui mai spiritual orator al opiniei publice – ci acea școală care te pune față în față cu aceleași întrebări pe care și le pun învățații și te forțează să găsești răspunsul corect necesar continuării pe acel drum; acea școală unde deprinzi, prin pură practică și prin simplitatea naturală a existenței propriu-zise aceleași învățături despre care scriu cei mai faimoși filozofi.
În acest caz, motivul eșecului lui Miki nu se datora faptului de a nu fi un om învățat precum era, spre exemplu, editorul. Dimpotrivă, beneficiind atât de școală vieții cât și de inteligență, cunoștințele lui Miki legate de probleme existențiale erau mai vaste decât ale majorității oamenilor cu studii, cu toate că nu era conștient de acest lucru. Ceea ce îl deosebește pe autodidact de cel cu studii făcute nu este amploarea cunoștințelor ori măsură încrederii în sine (dată de folosirea aceleiași rețete de succes), ci mai degrabă este lipsa de pregătire (așa cum este ea înțeleasă în lumea omului cu studii), înaintea procesului ce presupune scrisul, ceea ce îl forțează pe autodidact să pornească la drum bazându-se doar pe inteligență și contribuie la eșecul aproape inevitabil al acestuia.

Referitor la Carina nu își putea imagina a fi chiar atât de crud și patetic pentru a-i găsi vreo vină, chiar dacă se considera un pic înșelat, Carina repezind spre sfârșit despărțirea (din nevoia ei de a-și demonstra o extremă independență în astfel de momente), astfel furându-i atât acrișorul tristeții cât și dulceață amintirilor și înlocuindu-le cu o gravă senzație de melancolie.
În mod surprinzător nu avea nici o îndoială legată de despărțirea lor și era foarte satisfăcut de tonul aproape întru totul sincer de care se folosise pentru a înlesni despărțirea. Cu toate că își recunoscuse culpabilitatea pentru starea în care se afla, cu toate că se găsea singur, neîncrezător și fără sprijin, despărțirea de Carina era singura realizare cu care se putea mândri – și asta nu doar deoarece acea decizie fusese luată din motivele potrivite, însă mai ales pentru că astfel relația lor fu un succes de la un capăt la altul. Era singură izbândă ce îi dădea forță să-și păstreze cursul croindu-și calea prin acea furtună înnecacioasa de nisip ce dădea să-l îngroape sub o dună de regret și nemulțumire.

III.

În total era ceva mai mult de o lună de când Carina plecase în vacanță în Brazilia, momentul plecării ei coincidând cu începutul dezastrului pentru Miki. În acest răstimp el încetase să lucreze, să răspundă la mailuri ori să dea vreun semn de viață – încetase să mai existe oriunde altundeva decât în universul propriu. Se aștepta la o avalanșă de mailuri furioase și discursuri ostile din partea angajatorilor săi pentru că nu își îndeplinise îndatoririle și îi lăsase cu ochii în soare.
În fapt nu era deloc așa – într-adevăr primise vreo două mailuri din partea angajatorilor care însă nu păreau prea preocupați de situație – era ca ci cum nimeni nu îi simțise lipsa ori poate că în lumea lor timpul era mai generos în trecerile sale? Poate că pentru ei trecuse o săptămâna și nu o lună? Să fi fost oare așa ceva posibil? Și dacă da, atunci să se simtă împovărat de acestă perspectivă ori dimpotrivă să se considere ușurat?

Singurele mailuri îngrijorate pe care le primise erau din partea unor cunoștințe cu care lucra, de dragul artei, la campanii de storytelling, o altă încercare de a-și lasă amprenta asupra lumii pe care nu se incumenta s-o accepte. Pierdut printre acestea descoperi un mail rătăcit, primit cu două luni în urmă, din partea unei persoane cu un nume greu de pronunțat de care nu auzise niciodată, care îi vorbea destul de vag de proiectul său legat de artă și conexiunea cu una dintre scrierile lui – această femeie (părea după numele mic) omițând să clarifice cum ajunsese să lectureze materialele sale.
Mai mult ca sigur mailul respectiv fusese scris în grabă și nu fusese verificat înainte de trimitere pentru că era foarte vag și chiar incoerent pe alocuri, însă în același timp insista pe ideea unei colaborări strălucite ce avea să-i aducă lui Miki beneficiile pe care cu siguranță și le-ar fi dorit. Totul suna mai degrabă ca o glumă neîndemânatică sau ca o reclamă prost concepută la vreun site de înșelători online sau ceva asemănător, însă dacă te opreai câteva secunde pentru a examina mai în detaliu părea a fi un mail legitim din partea unei persoane cu intenții serioase: adresa de email aparținea unei edituri cvasi-cunoscută, erau prezente câteva tipare de exprimare folosite în branșă și mai era și faptul că persoană respectivă își dezvăluia funcția în cadrul acelei edituri, lucru ce putea fi verificat online fără mare greutate.
După verificările de rigoare făcute în grabă, dorindu-și întrucâtva să-și satisfacă curiozitatea (nu era ca și cum avea agenda plină ori cineva îi ducea dorul), Miki se decise să-i răspundă acelei doamne ori domnișoare, încercând să se arate bucuros și deschis propunerii sale (indiferent care era aceasta), reușind până la urmă să-i deslușească numele, după mult mai multe încercări decât s-ar fi așteptat.
Abia termină de încropit cele câteva rânduri menite să-i exprime curiozitatea legată de proiectul artistic ce îi fusese descris în grabă în acel email, că și erupse într-un episod interminabil de râs, aproape dureros, realizând că tocmai avea să își trimită datele de contact unei necunoscute ce se recomanda ca fiind Aishwarya Pretopopicerescovici, cu mențiunea că era nerăbdător să-i asculte propunerea. Nu-i rămăsese nimic altceva de făcut decât să se amuze fără să-i mai pese, mai degrabă pe seama sa decât pe seama bizarului nume, căci dacă aici îl conduseseră toate eforturile sale și dacă atât de ironică vru viață să-i fie încât să-l îndemne să se entuziasmeze la posibilitatea de a-i fi apreciată muncă literară de către o această persoană cu un nume ce părea inventat, atunci cu siguranță singura decizie înțeleaptă pe care ar fi putut să o aleagă ar fi fost să se bucure, un pic persiflat, dar fără prea multă amărăciune, de capriciile vieții pentru care se consumase atât de mult.

Abia dacă trecuse o jumătate de oră de când îi răspunse doamnei Pretopopiceres-covici, hlizindu-se ca un adolescent prostănac de fiecare dată când încerca să îi pronunțe numele și, dintr-o dată începu să-i sune telefonul. La început, ramase un pic nedumerit căci nu își aducea aminte să-și fi deschis nici unul dintre telefoanele mobile de mai bine de două zile; și atunci cum de se întâmpla una ca asta? Orice contact cu lumea de dincolo de ferestrele sale nu părea o perspectiva prea plăcută. Mai mult decât atât era sunat de pe un număr necunoscut, ceea ce însemna ori că urma o conversație cu vreun cunoscut care era furios pe el, ori urma a fi deranjat de vreun necunoscut pentru care nici măcar nu s-ar fi deranjat să zică pe nerăsuflate: „Alo? Aha, am înțeles, bine!” și apoi să-i închidă doar așa ca să se amuze un pic și să-și confere iluzia încrederii în sine, oricât de idioată ar fi fost.
Așa că nu avea nici o intenție să răspundă, oricine l-ar fi sunat. „Răbdarea prieteni, răbdarea e ca o țigară... tragi și tragi din ea și deodată puf... te-ai ars”, rosti pe un ton comic Miki. Își trecu telefonul pe silențios, îl aruncă într-un colț ascuns al camerei și începu să caute nume amuzante pe net căci odată cu acel email regăsi plăcerea de a se amuza prostește.
Telefonul continuă să sune cu o preciziei uimitoare la fiecare zece minute și Miki îl observa din când în când fără să vrea în următoare oră, dar nu se obosi să-l ia în seamă. Trecea prin perioada de indiferență, era complet impasibil și inabordabil, dar mult prea curând se plictisi și de această nouă postura și se tolăni în pat repetându-și în gând acel nume absolut ireal: Aishwarya Pretopopicerescovici. Trecuse un pic peste stadiul hazliului juvenil ce i-l provocase acel nume la început și începea să-l analizeze în aceiași notă stupid-umoristică ca și până atunci:
„Primul impuls, desigur, este că acesta este un nume inventat, că vreun idiot care nu are ce face, a căutat pe internet sau cine știe pe unde, întâi prenumele, alegându-l pe cel care i s-a părut lui mai nătâng și mai complicat, iar mai apoi numele de familie, încercând să-l găsească pe cel mai greu de pronunțat. Sau poate că numele de familie fusese pur și simplu inventat. Contează prea puțin, însă este într-adevăr un dezastru să te numești astfel, mai ales dacă ești femeie și mai ales dacă trăiești în această țară.
Totuși, poate că numele însemna ceva, poate că are o conotație mai specială și atunci merită să te chinui să cari după tine toată viața acest blestem amuzant. Poate că reprezintă o moștenire, o poveste frumoasă ce s-a întâmplat de mult de tot, ce trecuse în legendă, devenind mit și poate chiar tradiție undeva în țărișoara asta; sau poate însemnă că trebuie să ai un anumit statut ca să primești un asemenea nume, poate că era o demonstrație de forță interioară să-ți duci zilele sub un asemenea titlu.

De parcă toate astea ar mai conta până la urmă...

Pun pariu că de fapt a fost vorba de vreo 3 sau 4 familii care s-au înrudit de-a lungul timpului și toți se credeau prea mândri pentru a renunța la numele lor. Văzând că nu ajung la o înțelegere s-au dus să caute sfatul bătrânilor satului care deveniseră între timp mai degrabă demenții satului de cât îi bătuse soarele în cap și dăduseră în mintea copiilor, singură diferență fiind că ei nu se puteau bucura de avantajele copilăriei. Până la urmă, împinși de la spate de gura lumii, simțindu-se nevoiți să se supună ordinii sociale, de parcă nu s-ar mai fi copt grâul sau n-ar mai fi crescut porumbul dacă nu își dădea acordul gura lumii, au acceptat sfatul nebunilor satului și au început să-și combine numele de familie, până ce, păstrând tradiția de-a lungul generațiilor, s-a ajuns la amestecătura asta cu iz de comic pe care trebuie s-o porți după tine toată viața dacă n-ai prea mult noroc la naștere.”
Telefonul tot sunase odată la zece minute în timp ce Miki ora ocupat cu monologurile sale destul de idioate, dar care îl amuzau teribil în acele clipe în care pierduse contactul cu sănătatea mentală, însă măcar se simțea ceva mai confortabil în pielea sa decât în zilele precedente. Foindu-se în pat plictisit își aținti privirea către colțul camerei unde lăsase telefonul și încremeni astfel pentru câteva clipe – poate că pur și simplu își dorea un public, revărsându-și astfel imprecis amărăciunea prin glumele sale de prost-gust sau poate că singurătatea îl obosise și începea să resimtă lipsa interacțiunii umane. Parafrazându-l aici pe Miki: „De parcă toate astea ar mai conta până la urmă”; într-adevăr nu mai avea importanță care fusese motivul sau amalgamul de motive și nerozii inconștiente pentru care s-a decis să-și încheie perioada de izolare și să răspundă la telefon:
- ‚Mda!?’, răspunse Miki timid cu glasul un pic stins.
- ‚Bună seara! Domnul Miki Stoenescu?’, întrebă o voce puțin pițigăiată, însă destul de matură încât acest aspect să nu deranjeze prea mult.
- ‚Da, vă ascult’, îi răspunse Miki încercând să-și amintească jocul interacțiunii umane.
- ‚Îmi cer scuze, v-am trezit?’, spuse vocea părând să-l dojenească pentru modul șovăitor în care i se adresase.
- ‚Nu, nu m-ați trezit, abia am ajuns acasă și m-am repezit să răspund la telefon’, replică el încercând să imperciuneze capul minciunii, camuflandu-l într-un răspuns de doi bani.
- ‚Dați-mi voie să mă prezint, numele meu este Aishwarya Pretopopicerescovici, știți tocmai m-ați contactat pe ….’
- ‚Nu-mi vine să cred că ați reușit să pronunțați totul dintr-o singură răsuflare – cu siguranță dumneavoastră sunteți’, slobozi fără să gândească Miki, revenind imediat în încercarea de a remedia situația: ‚Să nu fie cu supărare, dar am avut ceva probleme să vă deslușesc numele.’
- ‚Ah, n-aveți de ce să vă faceți griji, chiar și eu mă mai încurc în el dacă nu sunt atentă’, îi replică ea ascunzându-și cu destul de multă măiestrie disconfortul creat de remarcile la adresa numele său.
- ‚Vă ascult doamnă...’, lasă Miki cuvintele să se scurgă încercând să adopte un ton ceva mai sobru
- ‚Vă rog, spuneți-mi Aisha’, replică ea observând șovăială din glasul lui Miki. ‚Să nu lăsăm formalitățile și disconfortul să ne îngreuneze’.
- ‚Domnișoară Aisha, se răsuci Miki, … nu cred că am înțeles foarte clar care este legătura dintre proiectul de artă de care mi-ați vorbit și materialele mele – de fapt nu cred că am idee care este materialul la care v-ați referit’, lasă din nou cuvintele să descarce înțelesul pe care el nu dorea să-l facă clar, iar asta nu pentru că era sfios din fire ci deoarece dorea să ascundă vinovăția entuziasmului inexplicabil care îl cuprinsese.
- Da, sigur că vă înțeleg și îmi cer scuze că nu v-am oferit mai multe detalii, însă sunt de părere că asemenea lucruri trebuie discutate într-un mediu potrivit ce îți oferă sansă să observi pe viu reacția din ochii persoanei cu care discuți. Din acest motiv v-aș fi recunoscătoare dacă mi-ați oferi o oră sau două mâine seară pentru a discuta mai pe larg colaborarea pe care v-o propun’, conchise ea pe un ton uzat, ca și cum ar mai fi rostit de nenumărate ori aceleași cuvinte.
- ‚Bănuiesc că nu am nimic de pierdut’, replică Miki un pic neîncrezător simțind că această decizie nu-i aparținea lui ci mai degrabă înlănțuirilor fără un scop evident ce viața ni le aruncă frecvent pe umeri.
- ‚Mâine seară, să zicem la ora zece, cafeneaua "Intre lumi" din zona X?’
- ‚Sigur, așa rămâne!’, spuse el cumva ușurat de condiția simplistă prin care întâmplările vieții îl răsfățau.
- Atunci, nu mai rămâne decât să vă spun că mă bucur că m-ați contactat și vă așteptăm cu entuziasm mâine seară!
- O seară frumoasă!

‚Va așteptăm??’, conștientiza Miki câteva clipe mai târziu. ‚Oare pentru ce nenorocire mi-am dat acordul?’, se întrebă identificând o dualitate voalată în chipul înșelător al ușurării și completă tabloul frământărilor sale, ca de nenumărate ori înainte, cu teza amăgitoare a îndoielii.

.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!