poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 195 .



Revederea (23)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [RiMoGa ]

2017-04-10  |     | 



Poate că acest sumbru avertisment asupra caracterului Mariellei – acum vinovată moral de concedierea și discreditarea unui om (poate cine știe a câți înainte să venim noi?) ar fi trebuit să mă pună în gardă, căci eu eram și mai aproape de ea.
În viața mea de zi cu zi însă, mă îngrijora mult mai mult faptul că relația mea cu Țuțu intrase într-o neașteptată eclipsă. Ne vedeam rar, tot în locul nostru știut și secret, eu îi dădeam SMS-uri cu sutele, căci începuse și la noi, ceva mai devreme ca în România, nebunia cu celularele. Ne întâlneam mult mai rar acum pentru că era foarte greu să ne sincronizăm programele, îmi spuneam. Dar parcă nici el nu mai era același.
Într-o zi, după ce am făcut dragoste, a spus, fără să se sinchisească de sufletul meu, ba chiar cu aerul că-mi face un compliment, că eram o „amantă de criză”, o amantă economică. În timp ce pe mine mă sedusese con un par de palabritas, cu altele cheltuise enorm pe parfurmuri și bijuteri scumpe, pe genți de designer și mașini de lux. În timp ce eu mă mulțumeam să fac dragoste în hoteluri de mâna a doua, altele avuseseră pretenții numai la locații exclusiviste. Habar n-avusesem că existaseră și „altele”. Habar n-avusesem că eu eram „o amantă”. L-am întrebat cu lacrimi în ochi: asta sunt eu pentru tine?
M-a ciupit de unul dintre sfârcuri și a spus râzând: e, hai n-o și tu în tragic, așa se spune, nu? Iar eu eram atât de disperată încât din ce simțeam mai tare indiferența lui, din aia mă agățam mai tare de el, căutând o cât de mică dovadă de iubire, o cât de mică dovadă că mă înșelam. Cerșetoare, cerșetoare de dragoste, asta devenisem.
Vulnerabilitatea mea cred că atrăgea de departe hienele oricând dornice de pradă și la serviciu de asta aveam parte. De o hienă mereu la pândă: Mariella, șefa mea. Noul meu loc de muncă era organizat tot pe principiul „orizontal” ca și clinica condusă de Ceteraș, în sensul că o angajată făcea și ore în front-office, adică la recepție, cu clienții și în spatele cortinei, respectiv la fișiere și la scriptologie. Eu nu știam nici engleză – în anii aceia deja devenită limbă universală, și nici calculatorul, deja sculă indispensabilă. Așa că orele petrecute la recepție erau un chin și adesea mă rugam de câte o colegă să facem schimb. De aceea aveam parte de Mariella mai mult decât celelalte.
Frau Direktorin ne aduna în fiecare dimineață la briefing, apoi înainte să plecăm, la debriefing, și așa îi plăcea de mult să folosească termenii ăștia, că îi repeta mereu ca pe cine știe ce invenție. Eu îi știam de la mătușa Helga, care îmi spusese odată că se foloseau la armată, în armata americană, așa cum avusese ocazia să afle în timpul scurtului ei prizonierat de după război. Asta însemna de fapt mai pe românește „instruire” apoi „descoasere”, cam ceea ce era și raportul de gardă. La briefing, Mariella ne atrăgea atenția să fim loiale firmei și să reținem cu grijă tot ce se spune împotriva ei, împotriva persoanelor cheie din firmă, iar la debriefing se aștepta să-i raportăm ei exact acele lucruri. De multe ori însă, cabotină, venea peste noi și în cursul zilei și ne dădea tot felul de reprezentații comice, imitând pe unul și pe altul, nu o dată chiar pe noi, angajatele ei, care eram de un caraghioslâc formidabil în ochii ei. Ar fi prins-o bine meseria de actriță.
Modul cum îmi pocea numele, frământându-l între buze, făcând din el un fel de parodie a ceea ce de fapt reprezenta numele meu, mă supăra teribil. Mi s-a părut întotdeauna că numele este un fel de proprietate a omului, o posesiune intimă, cea mai importantă, la care n-are voie să atenteze nimeni.
Modul cum îl accentua ea, Nin-na, de parcă se sprijinea de n-ul din mijloc o făcea proprietară pe numele meu, într-un mod mult mai neplăcut decât i-ul prelungit cu care mă gratula bărbată-su. Din nefericire „Nina” rima cu mai toate diminutivele italienești așa că Nin-na poverina, Nin-na bruttina, și chiar Nin-na buccina, acesta din urmă fiind numele unui instrument muzical, un fel de trompetă răsucită, erau poreclele mele; nu numai eu, aproape toate eram pricopsite cu porecle puse de ea.
Ne tachina în special pe cele care aveam copii, că nu suntem decât niște slugi, cu fața ridată de nesomn, cu fundurile lățite de naștere, cu țâțele căzute de la alăptat. În timp ce ea, care nu făcuse copii, se putea lăuda cu tinerețea păstrată, cu silueta și cu timpul liber pentru sine.
- Nimeni n-ar zice de exemplu că Nina-buccina e cu patru ani mai tânără ca mine. Arată ca o bunică. În curând, o să și fie bunică, dacă fie-sa îi toarnă vreun plod. O să-i spunem atunci Nina-nonina.
Râsete silite. Inclusiv râsul meu.
Unul dintre coșmarurile mele era exact acesta: Martha rămânând însărcinată cu vreunul din gașca cu care umbla. Bănuiam că are un iubit, bănuiam și cine este dar nu puteam face nimic – eram imobilizată în timiditatea mea și în distanța pe care fiica mea o punea între ea și mine. Nu mă peocupa atât aspectul moral al chestiunii (mentalitățile erau cu totul altele ca pe vremea tinereții mele, în plus dată fiind situația mea, eram oricum ultima din lume care aș fi avut dreptul s-o judec) cât chestiunile practice. Știa ea oare să se ferească de o sarcină? Știa să se ferească de bolile venerice și mai ales de SIDA, care devenise spaima vremurilor în care trăiam? Făcea oare la școală ore de educație sexuală? Nu îndrăzneam s-o întreb. Iar pe Hans treaba asta nu-l preocupa câtuși de puțin.
Cobeala inconștientă a Mariellei nu s-a adeverit până la urmă, dar am avut parte de o foarte mare și urâtă surpriză din partea fiicei mele, care a depășit tot ce făcuse până atunci.
Ne luasem printr-un credit ipotecar o locuință frumoasă, un fel de vilă cu etaj și cu grădină. Era destul de neobișnuit pentru un cuplu din clasa de mijloc, dar economiile noastre de atâția ani și serviciile relativ sigure ne făcuseră eligibili. Neobișnuită în ochii foștilor noștri vecini de pe strada unde stătusem cu chirie (cum stau majoritatea nemților) era și ambiția lui Hans de a parveni, de a fi mai mult decât ce eram, catalogată drept un fel de grandomanie de fost „estic” din lagărul comunist.
La pachet cu proprietatea, am „moștenit” și un iepuraș alb, de casă, o rasă ca de Angora, așa cum eu și cu sora mea Crina ne dorisem cândva în copilărie. Bunica însă nu se lăsase înduplecată cu niciun chip, deși Bunicul voise să ne cumpere unul din Obor, pe motiv că urina lui ar fi stricat pielea pantofilor dacă accidental ar fi ajus acolo – și câte „accidente” de genul ăsta nu s-ar fi întâmplat cu două fetițe îngăduitoare ca noi! Așa că având acea mică frustrare în suflet, i-l dădusem în grijă Marthei, socotind că o s-o „responsabilizăm” și o s-o distragem de la „picturile” pe care le făcea pe postere cât peretele, în camera ei, de la ieșirile cu gașca și de la alte prostii.
L-am numit pe iepuraș Țupi-Zdup (râzând cu Hans de ușoara conotație porcoasă pe care Martha n-o pricepea) și i l-am dat în grijă domișoarei, care a părut la început destul de dedicată ocupației. Surpriza cea cumplită avea să vină într-o zi când, plecând un pic mai devreme de la serviciu (adică n-am mai stat la ore suplimentare), am intrat în curte, cu o strângere de inimă, un fel de presimțire rea. Mi s-a părut că ceva nu e în regulă și am zăbovit o clipă să-mi dau seama ce înainte să intru în casă.
M-a frapat norul de muște, de fapt am auzit bâzâitul lor asurzitor. L-am văzut apoi pe sărmanul animal atârnat într-un fel de ștreang din sârmă, de un copac. Era o imagine de coșmar, și am simțit că leșin. Nimic, nici măcar antipatia Marthei pentru mine, nici dorința de a-mi face rău nu putea justifica o asemenea grozăvie. Fiica mea, o criminală!
Am văzut cu groază că bietul animal mai mișca. Da, era încă viu. Dar cum să ajung la el să-l dezleg? M-am adunat și am început să gândesc. Aveam în curte din fericire o bancă de lemn pe care am reușit s-o trag și să mă urc pe ea. L-am prins pe Țupi cu o mână și cu cealaltă i-am dezlegat sârma din jurul din gâtului; amprenta nodului de la ștreang era întipărită în carne, sângerase și de aceea veniseră muștele. Oare de cât timp se chinuia în halul ăla? În clipa când am finalizat operația, Țupi a sărit cu o vitalitate extraordinară și s-a ascuns într-un tufiș. Marele lui noroc fusese rigiditatea sârmei – probabil și greutatea lui mică, altfel și-ar rupt gâtul cu siguranță sau s-ar fi sufocat.
Dar cum putuse Martha face așa ceva? Am intrat în casă. Cred că niciodată nu fusesem mai tentată de a o pocni ca acum. Ar fi fost prima dată în viață când aș fi bătut-o.
Am găsit-o stând pe sofa, bâțâindu-se de la mijloc ca un cerșetor de la metrou. Fredona un cântec monoton. Și – Doamne, avea acea privire rătăcită de care-mi spusese Țuțu cândva că e caracteristică drogaților. Mi s-au înmuiat picioarele. Toată furia mi se topise într-o spaimă înghețată.
- Ce-ai făcut Martha? am mai avut putere să îngaim.
Martha s-a întrerupt din cântat.
- De ce l-ai spânzurat?
- Nu l-am spânzurat eu. Florian a făcut-o.
Florian era colegul ei de clasă, cel pe care-l suspectam că îi este și iubit.
- De ce l-ai lăsat?
- Dar ce-ai fi vrut, să creadă că sunt o proastă?
- Cum adică? Respectul pentru viață e pentru tine o dovadă de prostie? Martha – nu cumva, mi-a trecut fulgerător prin minte, nu cumva ... ai intrat într-o sectă? Tu și prietenul tău ...?
A început să râdă, apoi râsul i-a înghețat într-un rictus care m-a făcut să mă gândesc la rânjetul pe care-l punea pe fața personajelor din „picturile” ei.
- Nu ... dragă, n-am intrat, stai liniștită. Nu cred în nimeni și în nimic.
Dar spaima nu m-a părăsit. Droguri? Probabil!
Am jurat că-i spun lui Hans și m-am ținut de cuvânt. El, care o suspecta de mult, o amenințase nu o dată că o mută undeva în alt oraș, poate chiar în alt land, la o școală cu internat, ca s-o despartă de anturajul ăla toxic. De data asta va trebui să punem piciorul în prag, indiferent de consecințe. Hans avea dreptate că o scăpasem din mână. Și începusem să-i dau dreptate și că vina în mare parte, îmi aparținea.
De data asta n-am mai acoperit-o. Îndată ce soțul meu s-a întors în oraș, sâmbătă, am abordat-o pe Martha împreună, de fapt Hans a convocat-o destul de oficial și de dur să se prezinte pentru o discuție. El s-a erijat în procuror, iar eu, chipurile, reprezentam completul de judecată. Căutasem toată săptămâna prin curte, în toți boscheții, dacă nu cumva era aruncată vreo seringă, vreun ac, vreo țigară, ceva suspect. N-am găsit nimic. Dar asta nu însemna neapărat absența faptei.
Martha avea altă acum față, era odihnită, era lucidă, își reluase fața ei obișnuită cu care ne înșela de atâta timp. Când Hans a pus-o să-și explice gestul, a răspuns cu dezinvoltură, ca și cum avea răspunsul deja pregătit.
- Da, Florian dă la medicină și a vrut, cum să spun, să observe cum se manifestă moartea, știi, la nivel fiziologic ... cum se spune. La școală sunt interzise asemenea experimente, așa că n-am avut ce face. Bietul animal a fost deci sacrificat pe altarul științei, nu cum crede mama, pe altarul vreunei zeități păgâne. Iar de droguri, nici vorbă. Nici pomeneală, eu nu iau așa ceva și nimeni dintre prietenii mei sau de la mine din clasă. Uitați-vă la mâinile mele, n-am niciun semn.
- De ce erai atunci ca o curcă beată când te-a prins maică-ta?
- Pentru că eram foarte tulburată, la fel ca și tine, mamă, de ce văzusem. Îmi pare bine că l-ai salvat. Florian s-a speriat când ai venit și a fugit. Și tăticule, să știi că îți stau la dispoziție oricând pentru testul toxicologic.
Vorbea pe un ton sigur pe sine, jovial. Se simțea stăpână pe situație. Martha știa să joace teatrul perfect și avea întotdeauna argumente și elocință când voia.
S-a aplecat și l-a pupat pe Hans, după care, prefăcută, m-a pupat și pe mine.
- Dacă vreți fac și test de virginitate, a plusat, zâmbind ca o vedetă de cinema.
Hans a taxat-o imediat, semnalându-i că nu se prinde în jocul ei: Nu e cazul să fi vulgară, virginitatea ta nu ne interesează. Poți să pleci, a adăugat, văzând că stătea în continuare în fața noastră, ca de la egal la egal.
După o jumătate de oră de discuții am deliberat că n-o s-o mutăm deocamdată de la liceu. Hans a promis însă, solemn, că va sta cu ochii pe ea și i-a comunicat fiicei noastre că în săptămânile ce aveau să urmeze nu mai avea voie să primească pe nimeni și nici să iasă în oraș cu „gașca”. În caz că era călcată interdicția, a amenințat-o, va pune poliția pe urmele lor.

Rolul de paznic al Marthei îmi căzuse cât se poate de prost, fiindcă mă obliga să vin direct acasă de la servici și să evit să vorbesc la mobil cu Țuțu. Ba chiar să am grijă să șterg imediat SMS-urile trimise în care îi mărturiseam cât de mult îl iubesc ... și cât de mult vreau să-l văd. Ce nenorocire dacă ar fi încăput pe mâna fiicei mele, căreia trebuia să-i fiu temnicer.
Am continuat să mă văd cu Țuțu tot atât de rar ... din ce în ce mai rar. Abia dacă mai catadicsea la sfârșit de lună să mă ia cu el cu mașina, să mă ducă la motel și să facem dragoste automatist, fără pic de tandrețe, el neutru și indiferent după act, fâcând imediat duș ca pentru a se spăla de amprentele mele și de mine, pregătindu-se poate, pentru o alta.
În rest, în lungile așteptări dintre întâlnirile noastre, nu mai comunicam aproape deloc. Cred că disperarea mi se citea pe față de la o poștă și după ce că trebuia să îndur supliciul, trebuia să mai suport la serviciu și cabotinismul Mariellei.
Orele treceau îngrozitor, în cea mai mare parte eu, când nu lucram la front-office, transcriind pe formulare cu antet nesfârșite bilete de ieșire sau scrisori medicale, sortând vrafuri de corespondență venită pe adresa spitalului (inclusiv facturi) și punând-o pe căprării, cu adnotări lipite pe Aufkleber-e (stickere), pentru a fi înregistrate și distribuite la cine trebuia, decupând articole din presă care ne priveau și punându-le în plicuri care mergeau direct la Ceteraș și la comitetul de acționari. Aceeași muncă o făceau toate colegele mele, cu schimbul.
Perfidia sorții a făcut ca într-o zi să fiu eu aceea care am dat peste reclamația cucoanei care se certase cu prietena mea Clara. Mi-a fost frică să o rup și să o pun pur și simplu la coș. Erau prea proaspete în urechile mele amenințările Mariellei ... eram prea slabă și prea dependentă de alții. Am pus reclamația în tava de documente care mergea la înregistrat. Omenia nu mai era de mult pentru mine o opțiune ...
Am crezut că sunt într-un fel de depresie. Mariella mă simțise sângerând și desigur ironiile erau îndreptate cu predilecție spre mine. Și am mai crezut că era din cauza depresiei faptul că ciclul îmi întârzia. O tulburare hormonală. Într-o doară, am luat totuși un test de sarcină și uimită, am văzut cele două liniuțe conturându-se clar pe banda îmbibată de urină.

Fără să fi fost vorba de vreun șiretlic dibaci din acelea pe care le folosesc femeile șmechere ca să-și lege bărbații pe care-i iubesc, iată că eram gravidă. Mai proastă decât o consideram pe fiica mea în asemenea probleme, iată că eu „picasem” ca o adolescentă fără experiență!
Trebuia ca Țuțu să afle fără întârziere! Dar cum să-i spun? Că doar nu era să-i trimit un SMS cu un lucru atât de delicat. Nu mai puteam aștepta încă o lună ca să-i spun! N-aș fi putut nici să mă duc la el în corpul celălat de clădire fără să stârnesc suspiciune. Se pare că soarta era totuși de partea mea, căci mi-am amintit că în curând era ziua de naștere a doctorului Ceteraș. Urma deci să dea una dintre sinistrele lui petreceri pe yacht și desigur, eram invitați și noi, și iubitul meu, prieten de familie cu doctorul.
Ne-am întâlnit deci pe yacht, eu cu Hans și cu Martha, Ceteraș de mânuță cu Mariella, Țuțu singur și familiar cu toată lumea, ciocnind pahare cu toți românii, căci ne nimerisem acum să fie vechiul nostru grup, prietenii de suflet ai șefului nostru. Desigur, lipseau Clara și soțul ei care plecaseră în alt oraș imediat după concedierea acesteia, dar am vorbit despre ea cu alte persoane din comunitate.
Întru linștirea conștiinței mele aflasem de curând că prietena mea lucra acum la o fabrică de ciocolată, pe linia de ambalare și era extrem de mulțumită de salariu ca și de organizarea muncii – păcat Nina că n-ai și tu șansa să lucrezi într-o întreprindere pur și tipic nemțească, ci stai în căcatul ăla amestecat, mi-a spus când am stat de vorbă la telefon.
Așa că faptul că îi înregistrasem reclamația, pe care n-am avut curajul să i-l mărturisesc niciodată, n-o mai afecta în niciun fel, domeniul fiind cu totul altul și referințele nefiindu-i cerute. Totuși, tărășenia cu pacienta nu se oprise acolo. Tot astfel cum ofensații din secolele trecute își trimiteau martorii ca să ceară satisfacție, doamna își trimisese avocații acasă la Clara, care se trezise cu ei pe nepusă masă. Simțindu-se incapabilă să se dueleze cu legea germană, acceptase săraca, să-și prezinte scuzele de rigoare fostei ei paciente, în scris, supremă umilință pentru un om atât de mândru ca ea.
Dar propria mea urgență mă preocupa mai mult decât aminitrea unei prietene care ieșise din viața mea.
Țuțu a venit la noi după ce a socializat cu românii. L-a privit cu ironie pe soțul meu – era mai înalt cu un cap ca el – și i-a dat mâna, de sus, scuturându-i-o de câteva ori ca un politician.
- Señor Hans, sunt încântat să vă cunosc, a spus, am avut onoarea și deosebita plăcere să lucrez cu soția Dvs.
Ironia din „să lucrez cu soția” m-a plesnit ca o palmă.
Nu am putut să-l privesc în ochi când mi-a urat pe un ton jovial și neutru o seară bună, ca unei simple cunoștințe. Am înghițit în sec întrebându-mă dacă voi putea să vorbesc cu el în particular.
Țuțu strălucea prin toate grupurile. De câte ori a catadicsit să vină și în micul grup pe care-l formam noi, familia Helmans, l-a tratat pe Hans cu o bădărănie crasă, perorând și contrazicându-l cu superioritate de cum deschidea gura, fără ca pe mine să mă bage în seamă câtuși de puțin. Hans n-a priceput cu siguranță nimic, punând probabil totul pe seama aroganței cu care-i tratează îndeobște medicii pe muritorii de rând. Dar eu pricepeam că totul nu era decât o reprezentație în forță cu scopul de a mă umili și a mă descuraja să-l abordez între patru ochi. Eram însă atât de disperată că nu m-am lăsat păgubașă. Chiar dacă făceam apel la o inimă care suna ocupat, m-am dus după el, încercând să mă apropii de grupuri ce se formau pe lângă el cu un pretext sau altul, lăsându-l pe bietul Hans în grija Marthei, a cărei posibilă suspiciune nu mă mai interesa. Eram ca în transă. La un moment dat l-am pierdut din ochi. Unde se ascunsese? La toaletă? În bucătăria yachtului? În cabina de comandă?
Nu, Țuțu era în locul unde se aștepta mai puțin să-l caut. Venise lângă bărbatul meu. Era de o solicitudine plină de de condescendență, un fel servilism exagerat ca și când, după ce-i demonstrase soțului că era un prost în toate domeniile de conversație, el îl trata ca pe un împărat. La un moment dat, a insistat atâta să-l servească pe Hans cu bere, încât Hans a acceptat, jenat, deși abia mai putea să se țină pe picioare de cât băuse. Eu spuneam într-una destul, destul. Iubitul meu insista că încă una nu strică. Cu siguranță, planurile lui Țuțu luaseră altă întorsătură. Dorea ca Hans să se îmbete cui, să ne vadă plecați cât mai repede de la petrecere, ca să rămână să se distreze fără pericol de vreo scenă din partea mea. Martha a fost cea care a sesizat ceva din manevrele lui, fără să intuiască și motivul, și a salvat onoarea familiei:
- Domnule, tata are două mâini și două picioare ca și Dvs., așa că nu e cazul să vă dați atâta osteneală. Și dacă n-ar fi așa, l-aș servi eu, nu l-aș lăsa pe un străin să facă pe barmanul.
El a râs și a certat-o în glumă, spunând că știe cum e să ai o fiică adolescentă și cam obraznică, deoarece avea și el două. Martha i-a întors ostentativ spatele.
Iar nenorocita de petrecere nu se mai termina. Mâncarea nu se mai termina, berea părea nesfârșită. A venit miezul nopții, am cântat mulți ani trăiască, am suflat în lumânări. Ceteraș a luat cadoul și l-a desfăcut, s-a prefăcut încântat și și-a șters mustața după care încolonați, l-am pupat fiecare pe amândoi obrajii. Eu tot nu apucasem să schimb vreo privire, nu mai vorbesc de vreun cuvânt, cu Țuțu.
Gândurile trebuia să le țin în mine, le înghițeam. Eram constipată cu ele. Cu atât mai rău dacă aveam să mor. Cui i-ar fi păsat oricum? Până la urmă toată otrava mi-a dat o cumplită stare de vomă. M-am dus la baie. Am dat acolo peste Mariella. Își împrospăta rimelul pe gene și mâinile îi erau dezgolite de la umeri.
- Ce faci, cara, ai obosit?
M-am înroșit, aluzia era clară la modul cum mă învârtisem ca un câine în jurul cozii toată noaptea. Imbecila mă observase, nimic nu-i scăpa. M-am uitat și eu la ea. Și am văzut un semn pe încheietura mâinii. O inimă străpunsă de o săgeată. Am intrat în cabină și am vomat, cu toată imensa rușine de a o avea pe ea dincolo de ușă.
Am visat semnul de pe mâna Mariellei în acea noapte. Semnul iubirii – semnul trădării. M-am trezit cu o gheară în piept, am crezut că am făcut infarct. Săgeata care străpungea inima mea era de fapt cea desenată acolo.

Abătută, i-am scris amantului meu un SMS a doua zi de la servici că trebuie neapărat să ne vedem. După un minut care a durat cât o veșnicie, mi-a răspuns că e de acord. După program, la ora șase, într-unul din parcurile de la marginea orașului în care ne plimbaserăm de atâtea ori.
M-a așteptat lângă poarta din fier forjat și ne-am îndreptat spre o alee mai lăturalnică, unde ne-am așezat pe prima bancă ce ne-a ieșit în cale.
- Zii, ce vroiai să-mi spui? m-a abordat direct, fără cea mai mică emoție pe chip, în timp ce butona ceva pe celular.
Am șoptit încet, roșind fără vreau, că o să am un copil. A spus distrat, continuând să butoneze: felicitări, ție și lui señor Hans. Se zice că al doilea copil reinventează căsniciile pe cale să se destrame.
Deși mă așteptam la o reacție negativă, cinismul lui m-a descumpănit. Am răspuns, cu glasul pierdut:
- Adică cum, tu nu crezi că e al tău?
A lăsat din mână celularul și l-a pus pe bancă, între noi.
- Cum vrei dragă să cred asta, când probabilistic, șansele sunt atât de mici? Când tu te-ai culcat în fiecare noapte cu soțul tău și doar o dată pe lună cu mine? Gândește-te, că probabilitatea să fie al meu e de 1 la 30 adică ... vreo 3 la sută.
Bineînțeles că nu-i spusesem niciodată că soțul meu nu se mai uita aproape deloc la mine. Cum să spun asemenea intimități care m-ar fi micșorat ca femeie în ochii celui pe care-l iubeam? Ce-i drept însă, în ultimul timp, de când devenisem aliați „împotriva” Marthei, Hans catadicsise să mă tăvălească de câteva ori prin cearceafuri, dar aveam motive să cred că sarcina mea data dinainte.
- Bun și presupunând că e al meu, ce vrei? s-a prefăcut că nu înțelege. Să te iau de nevastă? Ești deja măritată!
Am răspuns timid, că, mă gândeam, asta ne leagă pentru totdeauna. Chiar dacă nu mă mai iubea, chiar dacă iubea pe altcineva – știam asta – copilul deschidea o nouă punte între noi. Nu avea deptul să mă părăsească de tot, fără drept de apel.
- Nina, bagă-ți clar în cap. Nu mă interesează copilul tău, cum nu mă mai interesezi nici tu. Cum vrei să ți-o spun mai clar? Relația noastră s-a sfârșit. Dacă îmi intentezi proces de paternitate și câștigi, o să-ți plătesc pensie alimentară. Altceva nimic însă n-o să ai de la mine. Și pensia, dacă o să mai am din ce. Pentru că o să plec de aici, cred că nu-ți închipui c-o să stau să mă arate lumea cu degetul; o să mă întorc în Spania. Asta vrei? Spune, asta vrei? Ruinarea mea și, mai mult ca sigur, ruinarea familiei tale?
- Dacă voiam să te ruinez nu aș fi mințit pentru tine. Nu mi-aș fi încheiat cariera ca să ți-o salvez pe a ta.
Îndrăznisem să ridic puțin tonul, în furia care m-a cuprins o clipă pentru absurditatea și tendențiozitatea afirmației lui. Bineînțeles că orgoliul lui masculin n-a răbdat.
- Marea ta carieră de infirmieră! a izbucnit. Nu ai nicio dovadă. Să nu-ți treacă prin cap să mă șantajezi, că să știi că fac urât. Instinctiv, involuntar poate, a ridicat mâna, ca pentru a mă lovi. Avea pe față acel rictus pe care-l știam atât de bine de la Lucian Postolache și de la coana Puica, care înainte să mă pocnească, își strâgeau buzele și inspirau adânc, ca pentru a-și lua avânt. M-am tras într-o parte, către marginea băncii, și s-a repliat și el.
- În fine, până la urmă nici nu știu de ce te agiți atâta, a continuat pe un ton mai blând. Dacă te interesează atât de mult copilul ăsta, părerea mea e că nici n-o să se nască. La vârsta ta și la cât de stresată ești de toate alea, nu cred că o să duci sarcina până la capăt, asta așa, între noi doi fie spus, dacă vrei o opinie medicală.
Ceea ce a spus m-a rănit atât de tare că m-am ridicat de pe bancă. Aș fi vrut să-i spun și eu ceva la fel de cinic, ca de exemplu „să aveți grijă domnule doctor Pepe Lacerna, care cândva ați fost pentru mine Țuțu, când mergeți cu Mariella să faceți amor în vreo sală de operație, să nu lăsați descuiat și să nu mai nenorociți vreo altă asistentă, că nu se merită”. Dar n-am putut. Odată că mi-era frică de reacția lui. Dar era și altceva, o decență, decență a iubirii, fie ea și rănite de moarte în felul ăsta mârșav. Iubirea adevărată nu se supără, nu se trufește, nu se poartă cu necuviință. Unde auzisem asta? De mult, în copilărie, îl auzisem pe Bunicul, citând din Apostolul Pavel.
M-am ridicat și lăsându-l acolo, trecând pe lângă tineri cu copii în cărucuior și îndrăgostiți care se țineau de mână, am ajuns la marginea cealaltă parcului și am luat un autobuz până acasă. De acum înainte, copilul pe care-l purtam în pântec era al meu și al lui Hans. De acum nu mai existau pentru sufletul meu decât soțul și copiii mei.


Îndată ce mi-am mai revenit sufletește, m-am grăbit să rezolv problema delicată a mărturisirii față de propria mea familie. Într-o dimineață după ce i-am pus micul dejun Marthei și până ca ea să se ducă la liceu, am rugat-o să mă asculte pentru câteva minute. Profitam de ocazie că Hans era plecat din oraș pentru câteva zile și că Martha, expirându-i în acea zi interdicția de a se vedea cu prietenii ei (ca răsplată pentru buna purtare) ar fi trebui să fie în toane mai bune. Îmi construisem o față aparent veselă și ușor glumeață, dar răspunsul a năruit-o pe dată.
- Acum te-ai găsit? Nu vezi că mă grăbesc? Și ce mare chestie vrei să-mi spui? Iar vreo predică? M-am săturat, să știi!
- Martha, am spus, gândindu-mă la cum mă tratase Țuțu dar străduindu-mă să nu-mi pierd cumpătul, tu ești ... ești sânge din sângele meu. De ce te porți așa cu mine?
- Bine, zii, ce vrei să-mi spui?
- Martha, am început bâlbâindu-mă, ce-ai zice dacă ai mai avea un frățior sau o surioară?
Răspunsul a venit cât se poate de prompt, ca un duș rece.
- Ce, ai înnebunit? Nici să nu te gândești.
A dispărut în camera ei, probabil să-și caute ceva. De acolo a continuat să vorbească cu mine, stringând ca s-o aud:
- Ce ai înnebunit, vrei să faci vreun handicapat cu cine știe ce malformație și să mi-l lași plocon după ce voi o să muriți? Să mă chinui toată viața, așa ca mătușa Helga cu unchiul Karl?
A revenit în bucătărie cu o pereche de șosete în mâini pe care și le-a tras apoi m-a privit.
- Ce, ești deja gravidă? Dacă-i așa, să faci cât mai repede chiuretaj! Tata știe?
- Nu, am șoptit. Te rog, nu-i spune la telefon ... nu încă. Te rog.
Ochii mei erau așa de rugători și glasul meu așa de fierbinte și de șoptit, că ea s-a uitat surprinsă și a tăcut pe moment. De ce îmi trecea prin minte că ea făcea niște calcule, niște compilații, că punea cap la cap informații și era deja gata cu concluzia?
Și concluzia a venit, necruțătoare. Poate că a vrut doar să mă rănească, la întâmplare.
- Nu cumva nu el al lui?
M-am roșit violent ca o proastă, tot sângele mi-a venit în ochi și n-am putut să îndrug nimic. Martha nu m-a mai privit, și-a smuls ghiozdanul de pe scaun și a ieșit trântind ușa. Iar eu m-am dus la clinică cu o stare de spirit cum nu i-aș fi dorit nici unui dușman. M-am avântat vitejește în treburi, deși gândul îmi fugea ca un covor de sub picioare, lăsându-mă buimacă și amețită în mijjocul frazelor pe care trebuia să le scriu pe hârtiile cu antet. Oare Martha o să mă spună lui Hans? Oare chiar mă văzuse cum alergasem după spaniol la petrecerea de pe yacht, oare avusese ea maturitatea să înțeleagă? Oare mai puteam drege situația pretextând că mă înroșisem de supărare fiindcă mă jignise profund suspiciunea ei? Oare ar fi trebuit să i-o iau înainte, spunând-o lui Hans, care luat prin surpindere, cu siguranță i-ar fi tras o mamă de bătaie? Mi s-ar fi părut totuși o mârșăvie să procedez așa. Nu așa aș fi vrut să afle soțul meu o veste atât de delicată. Va trebui totuși să-i spun cât mai curând, ca să nu stârnesc suspiciuni și mai mari. Dar dacă și Hans ar fi spus același lucru ca Martha și ca sadicul de Țuțu, că eram prea bătrână să mai risc să fac un copil? Pe vremea aceea, din păcate, cam asta era prejudecata generală, nu ca acum când făcutul copiilor spre patruzeci de ani nu mai e privit ca o inconștiență. Aș fi putut însă invoca antecedentele chiar din familia noastră, unde străbunica lui Hans – mama Helgăi – avusese doi copii sănătoși trecută bine fiind de patruzeci de ani.
Am încercat să mă desprind din tentaculele gândurilor negre și să mă concentrez pe ce fac. De la un timp, munca mea de serviciu devenise un soi de activitate conspirativă. Cu vreo două săptămâni în urmă, primisem ca de obicei sarcina să transcriu specificațiile medicale pe hârtiile care mergeau la pacienți. Văzusem însă suprinsă că nu era scrisul vreunui medic, ci scrisul Mariellei. Ridicasem privirea ca pentru a o întreba. A închis atunci pleoapele preț de o secundă cu o răceală extraordinară în ochi și a spus, sec:
- Scrii exact ce-ți spun eu să scrii.
N-am avut puterea să articulez vreun cuvânt, doar m-am conformat. M-am întrebat ulterior ce sens avea pentru Mariella să scriu că pacientul fusese operat de deviație de sept și nu că suferise o rinoplastie, sau o pacientă operată de chist ovarian și nu de liposucție. De ce durata spitalizării trebuia să fie modificată de la una la două săptămâni? După mult timp avea să-mi pice fisa că miza era probabil decontarea de către societățile de asigurări. Chestii pe care Mariella le negocia mai mult ca sigur, direct cu pacienții, pe la spatele lui Ceteraș.
La momentul de față însă doar mă supuneam cu inima cât un purice. În timp ce scriam, Frau Directorin a intrat în biroul nostru și a venit în spatele meu. A spus într-o românească pefectă:
- Hai Bucino, repede, repede. Schnell, a adaugat apoi în germană.
Am tresărit. Modul cum îmi folosise porecla ei preferată la vocativul românesc îi dădea dintr-o dată un alt înțeles, înțelesul urât. Voia să-mi comunice prin asta că știa și mă avea la mână? Că cel care mă „bucise” până nu demult o „bucea” pe ea acum? Asta era situația, demnă de un roman prost. Eram prinse una de alta în conspirația păcatului și a tăcerii. Amantele aceluiași bărbat. Ea – amanta cea scumpă, amanta de lux care în ciuda costurilor, rămăsese în competiție. Probabil că el o iubea. Sau poate că pe mine nu mă iubise niciodată.
Cu rivala și dușmanca în spate, am terminat de scris hârtiile și i le-am dat. Mariella a ieșit lăsând în urmă un miros de parfum, care mi-a mărit și mai tare tulburarea. Era în el afirmarea unei senzualități triumfătoare, un fel de sceptru al feminității împlinite, care-mi rănea adânc simțurile, sentimentele, frustrarea.
Cum îmi adusese un teanc de alte hârtii am continuat munca cu aceeași tragere de inimă. Au venit apoi orele de stat „la tejghea” cum îmi plăcea să spun cu ironie amară despre munca la recepție. Și în fine, a venit și terminarea turei, eliberarea din coșmarul zilnic de ore care mă puneau pe butuci psihic pentru toată ziua.
Dar ziua asta s-a încăpățânat să fie una specială în materie de coșmar. În timp ce așteptam autobuzul, telefonul mi-a sunat și am citit pe ecran numele Marthei. Am răspuns și primul lucru pe care l-am auzit a fost un țipăt ascuțit : Au, mă omoară!
Apoi un glas – glasul fiicei mele, care a început să turuie precipitat. Mamă, am fost răpită. Mamă, te implor, salvează-mă, vino cât mai repede. Nu, nu e nevoie să aduci bani deocamdată. Vino să negociezi cu răpitorii. Unde? La Skatepark. Să vii singură, nu care cumva să chemi poliția sau să vii cu cineva că mă omoară. Ai înțeles?
Legătura s-a întrerupt după aceste instrucțiuni năucitoare. M-am zăpăcit complet. La Skatepark! Pe moment numele ăsta nu mi-a spus nimic. Apoi mi-am adus aminte că era parcul pentru rolleri și amatorii de skate-board, un fel de parc de distracție cu tot felul de rampe curbate, amețitoare și unde ne dusesem cu ani în urmă când ne întâlnisem cu englezoaicele. Martha se mai dusese acolo cu prietenii ei iar eu când aflasem mă trecuseră fiorii de teamă că ar fi putut să-și rupă gâtul. De obicei, în zilele frumoase mai ales la sfârșit de săptămână parcul era plin de tineri amatori de adrenalină, dar în după-amieze reci ca aceasta, cu vânt aspru probabil că și cel mai aventuros gărgăunar s-ar fi dus mai degrabă să piardă timpul prin vreun club. Ce căutase Martha acolo? Și unde erau prietenii ei?
Am simțit o nevoie imperioasă să mă duc la veceu. Dădusem oricum drumul în chiloți la jumătate din conținutul vezicii urinare și ciorapii îmi erau uzi până-n pantofi. Dar nu era timp de pierdut. Mi-am concentrat întreaga voință pentru a mă întări și a judeca limpede. Am văzut un taxi și i-am făcut semn. Când i-am spus unde să mă ducă, omul a întrebat pe bună dreptate – la care intrare? Parcul avea mai multe intrări și eu nu știam unde. Am format numărul Marthei, dar m-am îngrozit când am auzit glasul altcuiva, un glas de bărbat răspunzând. Am închis imediat și am decis la noroc: duce-ți-mă la poarta de nord.
Cât de greșită s-a dovedit alegerea! Am străbătut parcul de la un capăt la altul – nici țipenie de om. Mă uitam cu atenție în toate părțile, la toate terenurile – nimeni. Strigam din când în când, Martha! Martha! Niciun răspuns, decât ecoul sinistru al mastodonților de beton. Se lăsase și un pic de ceață și în depărtare nu prea mai vedeam.
La un moment dat, în timp ce ajunsesem aproape de capătul dinspre sud al parcului, tot strigând, am primit în fine răspuns:
- Mama, mama!
Eram în fața a două adâncituri de beton.
- Vin acum fetița mea, unde ești? am strigat cu disperare, nevăzând pe nimeni. Aici, aici! mi-a răspuns o voce care parcă nu era a fetei mele. Aici, aici, am auzit din altă parte ca un ecou. Eram năcutită, nu știam unde să mă duc. Apoi mi s-a părut că aud glasul Marthei în fundul unuia din acele avenuri amețitoare.
Lăsându-mă pe șezut mi-am dat drumul pe pantă până am ajuns la fundul gropii. Tocurile de la pantofi m-au pedepsit crunt la impactul cu betonul. Am simțit șocul până în creier. M-am ridicat și am început să caut de jur-împrejur. Nevăzând pe nimeni, am dat să urc, dar lucrul era imposibil: pantele erau proiectate să nu se poată urca decât cu rolele, în mare viteză.
O voce de băiat mi-a răsunat în urechi de undeva de sus, de unde nu puteam să văd.
- Ce faceți doamnă Helmans, vă simțiti bine? Asta e o răzbunare, ca să aflați cum e să fi sechestrat. Așa s-a simțit și fiica Dvs. când ați sechestrat-o.
Am înțeles atunci că fusesem atrasă într-o cursă, o cursă infamă și crudă. Vocea era a acelui sadic de Florian, cel care îl spânzurase pe Țupi, cel puțin după spusele Marthei. Iar era era complice acum la această farsă sinistră. Nu avea nici un pic de milă de mine, măcar că știa în ce stare delicată mă aflam?
Am încercat cu disperare să-mi iau viteză și să urc pe panta de beton dar am alunecat înapoi. Am strigat Martha, Martha, te rog, nu mă lăsa aici! Am auzit hohote de râs isterice, animalice. Am auzit, batjocoritoare, vocea fiicei mele: sună la 112, poate vin să te scoată!
Apoi n-am mai auzit nimic, decât niște pași și niște râsete care se îndepărtau. Mi-am căutat geanta care aluncase și mi-am scos celularul. Ecranul a licărit puțin și tocmai când apucasem să tastez două cifre s-a stins brusc. Bateria se dusese. Tulburată la extrem cum fusesem în ultimele zile, uitasem să reîncarc. Lacrimi fierbinți au început să-mi curgă pe obraji. Am mai făcut câteva încercări neizbutite să urc panta, de data asta în picioarele goale, după care am renunțat. Din groapa de unde eram, vedeam asfințitul, tot mai negru, vedeam umbre de nori cum se strâng și parcă simțeam tonele de apă din ei gata să se prăvălească peste mine. Ciorapii mi se rupseseră, betonul era rece, așa cum stăteam înfrântă, căzută jos, fără pantofi. În câteva minute a început o ploaie torențială. Am gândit atunci că o să mor acolo, neștiută de nimeni până a doua zi. Am văzut parcă aievea groapa aceea plină de apă, mi-am văzut în imaginație trupul plutind pe ea. Dacă mintea nu mi s-ar fi opacizat de groază aș fi judecat că n-am cum să mă înec, că exista un canal de scurgere undeva, că și dacă ar fi venit apa peste mine, legea lui Arhimede mi-ar fi permis să ies la suprafață dacă stăteam liniștită și nu mă zbăteam – citisem asta de mult într-o carte de Jules Verne – dar singurătatea și disperarea au luat-o înaintea rațiunii. Am făcut un atac de panică: am început să urlu în neștire, să strig după ajutor, deși știam că nu mă aude nimeni. Cine să vină aici seara, pe un asemenea timp? Paznicul parcului se adăpostea cu siguranță în ghereta lui, în celălalt capăt. Apoi mi-am pierdut cunoștința. Nu știu cât am zăcut acolo. La un moment dat mi-am venit în simțiri, când am văzut o lumină intermitentă roșie și albastră fluturând la marginea gropii și am perceput vag un om legat cu coardă ca de alpinist coborând de-andoaselea pe pantă și venind lângă mine, cu o trusă din care a scos ceva ce mai târziu am înțeles că era un aparat portativ de făcut EKG. Am simțit cum m-a dezbrăcat și mi-a prins electrozii pe piept, și alții la mână și la picior, apoi am auzit mecanismul de imprimare țăcănind, după care am simțit cum mi i-a scos și i-a băgat la loc în trusă. Apoi a umflat ceva ca un fel de saltea pneumatică, m-a prins de ea cu niște centuri de siguranță și a dispărut de lângă mine. Peste câteva clipe m-am simțit trasă în sus, ca într-o sanie.
M-au dus la spital, iar a doua zi când mi-am revenit, a trebuit să dau explicații cum ajunsesem acolo, de fapt voiau să știe dacă ajunsesem în urma unei agresiuni. Am mințit că fiind relativ nouă în oraș (ca și cum aproape 17 ani erau de ici de colo) nu cunoșteam toate locurile astea și fiind atrasă de curiozitate coborâsem în groapă și nu mai putusem să urc. Ofițerul mi-a recomandat să fiu mai prudentă.
M-au mai ținut o noapte la spital pentru că aveam pulsul și tenisunea mari. În noaptea aceea copilașul meu nedorit de nimeni m-a părăsit. S-a întors de unde venise, iar eu am plâns cu deznădejde fiindcă știam că aici pe pământ nu fusese loc pentru el.
Hans (care și-a întrerupt delegația și a venit de urgență aflând că sunt la spital) s-a purtat neașteptat de tandru cu mine dar m-a durut să văd un intens sentiment de vinovăție în ochii lui. Mi-a luat mâna și mi-a mângâiat-o, și-a înfundat capul în părul meu risipit pe pernă și a murmurat amare cuvinte de autoreproș și mi-a jurat că niciodată n-o să se mai comporte atât de iresponsabil încât să-mi provoace o asemenea suferință. Sărmanul, și eu eram acum sigură după vârsta fătului, că nu fusese al lui!
Pedeapsa mea supremă a fost întrevederea cu Martha după toate cele ce se întâmplaseră. Incapabilă să mă înfurii, să reproșez și să cert, i-am pus o singură întrebare: de ce? A ridicat din umeri. Apoi a spus cu indiferență: așa au decis prietenii mei. Gașca voise răzbunare, ea se supusese. Am continuat atunci, cu glas stins: de ce, tot ca să nu fi considerată o proastă? Nu ești decât o marionetă în mâna unor sadici ?
M-a fulgerat cu privirea: chiar vrei să știi de ce am participat, și încă cu plăcere? Așa, fiindcă ți-ai bătut joc de tata!

.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!