poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 198 .



Revederea (22)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [RiMoGa ]

2017-04-04  |     | 



Avea ciudățeniile lui doctorul Ceteraș, pe care i le sesizasem în anii de prietenie, dar cărora - legătura noastră nefiind atât de intensă – nu le intuisem magnitudinea. Odată am ieșit împreună din spital, prin parcare, unde el avea mașina. A început, nu mai știu de la ce venind vorba, să atace subiectul lui marotă: evreii. A spus că poate să jure că au exagerat la procesele de la Nuremberg, că nu au existat de fapt dovezi concludente privind presupusele atrocități, că cifrele au fost trucate ... și alte asemenea.
În Germania negarea Holocaustului era caz penal și cred că mai e și acum, dar șeful meu parcă brava într-adins.
Eu nu cunoșteam istorie, dar am răspuns că totuși sunt de admirat pentru modul cum au reușit să-și mobilizeze serviciile secrete pentru a-i prinde pe presupușii criminali după ani de zile, indiferent de vinovăția acestora reală. M-a fulgerat cu o privire de gheață și a spus:
- Cum adecă, Nină, tu admiri pe oamenii ăstia?
Tonul era atât de tăios, de categoric. M-a trecut brusc o transpirație rece. Am scăpat câteva picături în chiloți. Ochii mi s-au acoperit cu o ceață roșie, ceața rușinii.
Eu săraca de mine, spusesem așa doar pentru că îl auzisem chiar pe el spunând asta mai demult, că în ciuda caracterului lor, oamenii ăstia merită ceva admirație. Când aveam să termen cu lichelismul și cu lingușeala oare?
M-am bâlbâit și am început cu niște explicații confuze la care el răspundea din ce mai ultragiat ca un profesor pe care nu mai poți să-l îmbunezi. Mă simțeam ca în copilărie. La un moment dat a schimbat subiectul atât de brusc și mi-a arătat o veveriță între copacii din apropiere și a început să fabuleze tot felul de absurdități despre ea ca și când eram un copil cretin. Mai târziu am înțeles că a vorbi în șarade era, ca și la mine și la Crina, un subterfugiu – un mod de supraviețui când nu se putea exterioriza până la capăt. Cred că era ceva legat de relația lui cu Mariella, italianca, și i se aprentase în personalitate.
În situația de față, cu mine, era un mod de a-și exterioriza disprețul, disprețul față de prostia mea.
Că tot am adus vorba de Mariella, trebuie să spun că stilul ei era la fel de intimidant, nu numai cu mine, cu toată lumea, dar în alt fel. Doctorul Ceteraș o iubea cu un fel de dependență bolnăvicioasă, acum se certau și țipau unul la altul de față cu toată lumea, după cinci minute erau de mânuță. Avea o încredere oarbă în ea. Eu mă miram că el cu firea lui – ușor meschină și xenofob-resentimentară (ca și a bărbatului meu) dar cinstită – se lăsa dus de nas de femeia asta – cândva o femme-fatalle, nici acum trecută ca frumusețe, căreia îi bănuiam mulți amanți la activ. Mi se păreau două personaje din piesele lui Caragiale. În clinică se șoptea pe la colțuri că doamna avea și acum un amant în persoana unui doctor tânăr, cu care-l încornora nerușinat pe deloc bănuitorul soț.
Într-un anume sens, Ceteraș se refugia într-o lumea a lui, ideală, un fel de utopie. Continuam să ne întâlnim duminica pe iaht sau pe plaja noastră, cu toții. De ceva vreme doctorul nu mai invita doar prietenii români ci pe toți angajații clinicii, cu rândul. Ca frații și surorile Nină, a spus o dată ridicând paharul, așa să ne avem unii cu alții toată viața. Ah, ce-mi place să văd aici în jurul meu, la care eu am roșit de absurditatea infantilă a unei asemenea gândiri, când noi eram un colectiv cât se poate de divizat, cu ambiții și vorbe șoptite la urechi degrabă-ascultătoare, cu cuțite înfipte pe la spate și retalieri pe măsură.

S-a întâmplat ca într-o dimineață să i se raporteze lui Ceteraș că s-a găsit ușa de la blocul operator deschisă și una din sălile de operație, cea unde avusesem după amiaza trecută o intervenție arăta ca după un banchet. Erau mai multe tăvi cu instrumentar trântite pe jos, cearceaful mototolit și murdar și dat la o parte de pe masă, mușamaua strâmbă. Doctorul m-a chemat la el în cabinetul de director, unde nu intrasem niciodată și mi-a expus pe un ton de furie stăpânită acuzația. Cum ușa se închidea cu cifru iar eu fusesem ultima care ieșisem de acolo – după ce se presupunea că făcusem ordine și curățenie – neglijența criminală nu mi se putea imputa decât mie. Zadarnic m-am jurat luându-l ca martor pe Dumnezeu că eu încuiasem și făcusem curat, la fel ca de fiecare dată. M-a întrerupt furios și mi-a spus că el nu concepe ca oamenii lui să-l mintă. Orice cuvânt în plus, orice justificare a mea că nu greșisem era o insultă adusă inteligenței lui, și parcă și demnității lui de om. Mă privea ca un nebun și continua să-mi aducă argumente că nu putea fi altcineva vinovat în afară de mine. Deși îi știam de acum firea, stăteam în fața lui siderată de patima pe care o punea, de imensa energie pe care o arunca în joc, ca și când întreaga lui viață s-ar fi prăbușit daca eu continuam să neg. Dacă tu nu ești vinovată atunci sunt eu un prost, a spus. Mi-am dat dat seama că nu-mi rămânea decât să capitulez.
Am cedat psihic. Dimineața, acasă avusesem (din nou) o urâtă discuție cu Hans. Mai bine zis discuția era se repeta aproape zilnic, cu mici variațiuni, ca un nou episod dintr-un serial stereotip și înnebunitor. Problema era ca de obicei, Martha. Nu numai că Hans îmi reproșa mie obrăznicia ei și faptul că răspundea – ceea ce el nu tolera – că nu fusesem în stare s-o educ în anii aceia cât stătuse aproape numai cu mine dar îmi reproșa și faptul că nu vedeam nimic. Mai precis dădeam importanță exagerată lucrurilor normale și nu celor – după părerea lui – anormale. Cu câteva săptămâni în urmă avusesem cu el o altă discuție. Cred că fata noastră a început să se sărute cu băieți adusesem vorba, îngrijorată, dar și ușor jenată în fața soțului meu. Hans se albise la față și mă întrebase sec: ce, iar ai început s-o urmărești? Nu, răspunsesem intimidată, am văzut pe chiloții ei – văzusem o secreție urât mirositoare, albicioasă și restul îmi închipuisem cu grija mea de mamă. Nu aveam să uit niciodată reacția pe care o avusese, îmi smulsese respectivul obiect de lenjerie din mână și azvârlindu-l cât colo, decretase furios: de mâine Martha își va spăla chiloții singură.
Mi-am rememorat scena în dimineața cu pricina, dându-mi seama dintr-o dată cum la un alt pol al existenței mele, coana Puica aflase de „aventura” mea cu profesorul. Obiectele vorbesc și ne dau de gol.
Iar acum Hans îmi reproșa că nu vedeam ce desenează fiica noastră. Ce-i drept, când intram în camera ei să fac curat mă condiționam să nu mă uit la ororile pe care le desena pe planșe mari, atârnate pe pereți. Martha își descoperise un amor propriu de „artistă”, probabil sub influența anturajului în care se învârtea, unde cinismul vârstei, gustul pentru grotesc și dorința de a brava erau sufletul oricărei interacțiuni. Dar Hans suspecta că era ceva și mai rău la mijloc și ca să fie sigur că bănuielile erau neîntemeiate, voia să-i facem un test de sânge. Pe scurt, suspecta că fata noastră a luat-o cu drogurile și mă învinuia pe mine.
Cum stăteam siderată în fața doctorului Ceteraș, toată înspăimântătoarea colecție de cucuie care era viața mea revenise în actualitate. Eram convinsă de inutilitatea rezistenței, așa cum fusesem la școală, acasă, în fața Puicăi, a Tatei, a lui Hans, a Marthei, pretutindeni. M-am recunoscut vinovată. Dar calvarul nu se terminase. Trebuia acum să răspund la un întreg interogatoriu. Trebuia practic să inventez cum am săvârșit fapta. Că am uitat să încui era una. Dar cum de ajunseseră toate obiectele alea aruncate pe jos? Intrase cineva străin? Dar cum puteam justifica de ce nu schimbasem lenjeria? Eu însămi nu puteam să-mi explic, deci ce să inventez?
Am început să plâng și l-am rugat să mă lase până mâine, pentru că aveam probleme în familie și eram extrem de tulburată. Plescăind cu limba în gură și ștergându-și mustața cu același gest antipatic dintotdeauna mi-a sugerat să aștern pe hârtie. Noaptea e un sfetnic bun, a spus. Nu știu dacă își bătea joc de mine.
M-am gândit toată noaptea ce să spun … ce să inventez. N-am reușit să aștern ceva coerent … M-am dus spășită și istovită la el în birou … I-am spus că având atâtea probleme acasă pur și simplu nu mai știu ce am făcut și ce n-am făcut ... L-am rugat să mă ierte.
Avea altă față – parcă răsărise soarele. Ochii i-au strălucit de o fericire nebunească.
- Cum să nu, Niiiină, vino încoace. Cum să nu te iert!
M-a îmbrățișat de era să-mi taie răsuflarea și m-a pupat pe amândoi obrajii. Universul era pentru el din nou la locul lui.

Evenimentul acesta avea să lase urme pe destinul meu, dintre cele mai nebănuite. Una a fost aceea că mă simțeam din ce în ce mai jenată și mai puțin în largul meu în prezența lui Ceteraș. Îmi devenise nesuferită orice clipă petrecută cu el. Cert este că se aflase în firmă de „gafă” ca și de iertare, și faptul că eram o „învârtită”, adică protejata directorului nu mă făcea mai simpatizată. La una din sinistrele lui petreceri – de la care nimeni nu îndrăznea să se sustragă – a spus tare și răspicat: să știți că eu țin foarte mult la Nina. Colegele nemțoaice m-au privit cu dispreț, iar Mariella cu ironie. Dar nu despre asta vreau să vorbesc.
Ci despre un anume bărbat numit Felipe Lacerna. Doctorul Lacerna. Pentru colegi, Pepe, cu accent pe ultimul e. Pentru mine Țuțu. Colegul despre care îi spusesem mătușii Helga. Colegul de suflet.
Văzându-mă atât de tulburată în ziua incidentului cu ușa, s-a așezat lângă mine la prânz, în sala de mese. I-am povestit despre întâmplare, dar i-am spus și că am o fată de 15 ani cu care nu mă mai înțeleg. I-am spus de suspiciunile soțului meu. S-a uitat la mine cu o căutătură jucăușă și a început să fredoneze:
- Niña, dulce Niña ... Știi, a adăugat cu glas scăzut, Niña înseamnă copilă în spaniolă. Înseamnă și domnișoară, se poate folosi înaintea numelui unei fete. Niña Nina, ești foarte neștiutoare. Știi cum arată un copil drogat? Și-a supt obrajii, lungindu-și-i, și a pus capul într-o parte cu o privire aeriană, pierdută, ca de câine bolnav. Așa arată fiica ta?
Am râs de figura lui, avea o conformație specifică de spaniol, era uscățiv și înalt și avea – acum vedeam – darul imitației. Teama îmi trecuse instantaneu.
- Cum învață? s-a interesat el apoi. A scăzut la învățătură?
Am răspuns că nu. Martha nu luase note grozave niciodată, dar se descurca și nu puteam spune că vedeam vreo schimbare în rău.
- Cum se poartă? Are schimbări de dispoziție? Trece de la una la alta, de la râs la plâns și așa mai departe?
Nici vorbă, Martha se purta cu aceeași nesimțire calmă și nepăsătoare, știind că enervarea și lacrimile erau pentru noi părinții.
Atunci nu aveam motive de îngrijorare, cel puțin din punctul de vedere pe care-l expusesem.
- Iar referitor la Ceteraș nu-ți face sânge rău, m-a încurajat. Așa sunt unii oameni se simt bine în postură de mari filantropi, le place să se arate buni și să ierte. Lasă-i să fie fericiți, atunci devin inofensivi.
După ce m-a scos din starea de tulburare și de depresie, am discutat vrute și nevrute, despre viața mea, despre viața lui, despre cum ajunsesese el aici, despre planurile lui de viitor. Am aflat că e cu 4 ani mai mare ca mine. Venise din Spania, unde era un obscur medic de provincie, într-o țară unde simțea că putea crește profesional până la potențialul maxim. Și el ca și mine, îi datora recunoștiință doctorului Cetraș care îl „descoperise”, remarcându-l la o conferință medicală.
A fost un mare filosof cine a spus că o femeie se pune pe jar cu cuvinte, nu cu pipăieli. Cuvintele lui moi, fierbinți, dulci, explozive îmi mângâiau zonele erogene. Am știut imediat, ca și cum dragostea era un embrion pe care-l azvârlise în trupul meu fără ca măcar să mă atingă. Am simțit-o ca pe o gestație pe care n-avea sens să o neg. Nu mă mai puteam minți.
A doua zi mi-a luat mâna în timpul raportului de gardă și ridicându-mi ușor mâneca, mi-a desenat cu pixul, pe spatele încheieturii o inimă străpunsă de o săgeată. Nu cred că cineva a mai primit vreodată așa o dovadă de dragoste, atât de originală și de neobișnuită. Am purtat-o multă vreme, având grijă să n-o îndepărtez cu săpun și să nu se vadă.
Eram conștientă că mă comportam ca o adolescentă de vârsta Marthei, nu ca o femeie care împlinise 36. Eu nu trăisem în liceu sau după aceea vreo poveste de dragoste, nici măcar una neîmpărtășită și tainică, cum li se întâmplă îndeobște fetelor. Toate relațiile mele cu bărbații fuseseră de un utilitarism înfiorător. Iar acum ... acum viața mea devenise o cameră în care intraseră în sfârșit aerul și soarele. Cred că niciodată n-a fost o îndrăgostită mai exuberantă ca mine. Uneori mă abțineam cu greu să nu cânt, să nu zburd ca un animăluț la venirea primăverii. Ca două ființe să se îndrăgostească, sufletele lor trebuie fie solubile unul în altul. Și ale noastre erau alcătuite parcă din aceeași ectoplasmă. Erau suflete din spumă de nor. Pluteau îmbrățișate pe deasupra cerului. În timp ce eu și cu Hans ... sufletul lui era ca petrolul, se lăsa mereu greu la fund, mereu apăsat, mereu plin de reproș și negru. Undele cardiace aveau parcă acum alte frecvente …
Timp de vreo 3 luni dragostea noastră n-a fost altceva decât iubirea platonică dintre liceenii de pe vremea mea. Mă însoțea la cumpărături și-mi dădea sfaturi competente privind valoarea nutritivă a diverselor produse. Ne plimbam prin parcuri după orele de program, prin cartiere îndepărtate, ținându-ne de mână și privind mereu în spatele nostru să nu cumva, prin cine știe ce întâmplare nefericită, să apară cineva cunoscut. Am aflat o sumedenie de lucruri despre el. Am aflat că mama lui l-a avut de fată mare și când și-a dat seama că e gravidă a plecat pentru un an într-un oraș îndepărtat după care s-a întors cu el și a pretins că făcuse o faptă de caritate, înfiind un copil. Am aflat cum tatăl lui, după multe peripeții și aventuri prin lumea largă s-a întors la ei la anii bătrâneții, cu coada între picioare. Am aflat despre cele două mariaje ale lui nefericite, din care rezultaseră două fete la fel de rebele ca Martha mea.
Apoi, după multe codeli din partea mea, într-o zi am făcut în sfârșit dragoste. Am făcut-o la un mic hotel pe autostradă, la câteva zeci de kilometri depărtare de casă și familie.
Cineva s-ar putea întreba pe bună dreptate dacă nu mă simțeam vinovată față de soțul meu. Oare conștiința mea de femeie era împăcată? Sincer, nu simțeam că-i luam lui Hans ceva ce-i aparținea. Acel ceva din mine la care Țuțu avea acces nelimitat nu-i aparținuse lui Hans niciodată. Iar el n-avea nici un drept să mă revendice trup și suflet. Hans nu mă iubea. Hans n-o iubise decât pe Anelise. În fiecare an când era vremea regatei mă așteptam să reitereze acele nopți sălbatice de amor. Dar ele nu se mai repetaseră. Putea fi un semn că n-o mai văzuse pe acea femeie sau că se lecuise de ea. Sau dipotrivă, putea fi un semn că în fine se decisese să nu-și mai facă scrupule din a mă înșela trupește. Și totuși, când mă băgam în pat lângă el seara, la culcare, și el mă săruta pe obraz, ca pentru a ne împăca după certurile zilei, înainte să-mi întoarcă spatele și să înceapă să sforăie, extenuat, aveam un moment de stinghereală și de rușine. Dar îmi spuneam că atâta timp cât nu va afla nimic, cât nu-l făceam de râs public, ca Mariella pe doctorul Ceteraș, iubirea mea era tot atât de inofensivă ca și cea încuiată în sufletul lui Hans pentru Anelise.
Era însă o persoană în casa noastră față de care mă simțeam vinovată și aceea era Martha. N-aș fi suportat în ruptul capului ca ea să bănuiască ceva. N-aș fi putut îndura rușinea. La fel de vinovată mă simțeam și când vorbeam la telefon cu Tante Helga. Ea sărmana, care în naivitatea ei exprimase un mare adevăr cu dezinvoltura celui care nu-și suspectează niciodată ființele dragi de lucruri rele. Nici acum nu bănuia nimic. Dar aveam senzația că Martha, cu perspicacitatea de copil, era în alertă și mă pândea.
Una peste alta am reușit să înșel vigilența tuturor și să-mi apăr dreptul la viața ... la o alta viață. Nici măcar prietena mea Clara n-a bănuit nimic, deși oarecum mă distanțasem de ea pentru că nu mai puteam fi sinceră ca să ne povestim una alteia toate cele așa cum făceam în trecut.
Într-o zi am aflat că Țuțu fusese propus să meargă la o conferință medicală în Copenhaga și m-am oferit imediat să-l însoțesc. În fine, marea avea să se deschidă pentru mine, iar o navă ca cele pe care le vedeam și auzeam în fiecare zi pe canalele care străbăteau orașul, să ne ducă spre o destinație de vis, dincolo de limita orizontului. Am făcut gărzi de noapte una după alta, ca o nebună, pentru a strânge zile libere cât un mic concediu. Am mințit acasă că sunt trimisă și eu la conferința medicală pentru a ajuta să facem o demonstrație practică și așa l-am însoțit pe Țutu la Copenhaga. Mica Sirenă ne-a fost martor la plimbări și săruturi dar și la un moment emoționant când ne-am făcut jurăminte, ca într-un ritual de căsătorie. Era ziua îndrăgostiților.
În alt rând l-am însoțit într-un weekend la Sankt Petersburg. Ne-am plimbat de mână pe cheiul Nevei, ne-am fotografiat cu Călărețul de Cupru, am vizitat Palatul de Iarnă, ne-am suit pe crucișătorul Aurora. Am râs copios la hotel că el era așa de înalt iar lenjeria atât de scurtă, că picioarele îi atârnau afară din pilotă și ca să nu-i înghețe, trebuia să se ghemuiască ca un prunc. Poate că iubirea noastră era frumoasă și pentru că avea un decor atât de frumos, de romantic. După un an care nici nu știu când a trecut relația noastră a redevenit mai puțin sexuală și mai spiritualizată. Operam de acum împreună, atât când era mâna a doua pentru doctorul Ceteraș, cât și, din ce în ce mai des, când era mâna întâi. Doctorul Ceteraș investise în el o mare încredere și după spusele lui, îi împărtășise multe din secretele meseriei dându-i chiar din pacienții lui. Ochii lui Țuțu, pe deasupra măștii și pe sub boneta albă zâmbeau ochilor mei, înainte să începem intervenția. Mâinile lui atingeau instrumentarul pe care i-l dădeam eu, preluând prin mănușă energia dragostei pe care le-o imprimasem eu, prin același tip de mănuși.
Trăiam într-un fel de vis din care n-aș fi vrut să mă tezesc niciodată. Dar m-a trezit cu brutalitate o întâmplare a destinului. Destinul a vrut ca rinoplastia unei paciente să nu iasă așa cum trebuia. Destinul a făcut ca Țuțu, grăbit să termine operația în timpul cât ar fi ținut anestezia, să sară peste o etapă. Și tot destinul a vrut ca eu să fiu salvarea iubitului meu, când reclamația a fost făcută și soarta lui a stat în cumpănă.
- Nina, te rog, numai tu mă poți salva, mi s-a adresat în acea zi după ce la sfârșitul programului am mers la motelul nostru de pe autostradă, fără ca pe drum să fi scos vreun cuvânt. El acum îngenunchiat în fața mea.
-Te rog, sunt pierdut, dacă tu nu mă ajuți. Cariera mea e terminată dacă mi se impută un malpraxis și dacă se dovedește.
În ciuda tensiunii care emana prin toți porii iubitului meu, am simțit o vagă undă de încântare. Cum puteam eu, o simplă asistentă, să-l salvez pe el? Eram oare considerată atât de importantă încât mărturia mea să fie crucială?
Dar nu era vorba de asta, nici pe departe. Țuțu și-a continuat pledoaria. După cum știam bine, în ultimii ani la noi în spital operațiile se înregistrau pe casetă video. Acestea erau cerințele de calitate a actului medical. O cameră era în permanență îndreptată spre pacient, spre zona care era operată. Era una din sarcinile asistentei de sală, în speță a mea în cazul de față, să pornească camera și să pună o casetă nouă la fiecare operație, și la sfârșit să o arhiveze într-un seif astfel încât la cerere, ea să fie predată comisiei de disciplină medicală care se organiza în spital în asemenea situații.
- Dacă tu, Nina, spui că ai uitat să pornești camera și pui o casetă goală în seif în locul celei adevărate, atunci nu e nicio dovadă împotriva mea. Chiar dacă suspiciunea va exista între membrii comisiei, operațiile reușite pe care le-am facut în toate celelalte ocazii mă vor disculpa. Totul se va pune atunci pe seama ghinionului. Nimănui nu i se poate cere să facă minuni.
Mărturisesc că cererea iubitului meu m-a îngrozit în primul moment. Cum să joc un asemenea rol? Cum să mai trec încă o dată, nevinovată, prin calvarul de a-mi recunoaște vini inexistente în fața șefului nostru?
- Ție n-o să ți se întâmple nimic, Nina, Ceteraș te va ierta și acum. Nebunul ăsta bătrân ține la tine, are o slăbiciune pentru tine.
Am acceptat în cele din urmă, fără să rezist prea mult rugăminților și argumentelor lui, cum să nu fi acceptat, el era cerul și pământul meu, soarele în jurul căruia gravita întreaga mea viață.

Și iată-mă a doua zi stând în fața șefului meu, cu mâinile la spate și ochii în pământ de rușine, după ce tocmai îmi mărturisisem „vina”, ca un copil sperând într-o vorbă caldă și o privire iertătoare. Dar ele n-au mai venit ...
- Mă fată, nu mai pot avea încredere în tine.
Sentința a căzut, tăioasă și ireversibilă, ca o ghilotină. Am dat drumul la o gură sănătoasă de pipi în chiloți până am reușit să-mi încordez musculatura sfincterului.
- Nu mai am încredere să te las în sala de operații, a continuat, și nici să te ocupi de pacienți. Deunăzi ai uitat să dai drumul la cameră. Mai an ai uitat să încui și să igienizezi. Mâine-poimâine uiți că i-ai dat o doză unui pacient și-i mai dai una și-l omori.
A plescăit de două ori cu limba în gură. A început apoi cu mare chibzuială, ca un gospodar care face ordine prin casă, separând lucrurile de folos de cele de aruncat, să înșire ce făcusem bun și mai puțin bun de-a lungul anilor. A subliniat cu „delicatețe” și faptul că îmi acorda circumstanțe atenuante pentru că nu eram suficient de „ieșită în lume”, adică, chipurile, aveam un orizont îngust, eram săracă cu duhul, o prostănacă.
Aproape că simțeam electricitatea care curgea pe neuronii lui, tronsetul sinapselor. Era în ebuliție. Cântărea ce să facă cu mine. Să mă dea afară? Mi-am amintit de amărâtul de muncitor de pe șantierul lui Hans la a cărui concediere asistasem. Am închis ochii și am început să mă rog în gând. Apoi l-am auzit din nou vorbind pe doctorul Ceteraș. Deliberase. A rostit, făcându-și gura pungă și ștergându-și mustața care se umpluse de sudoare:
- O să te trec pentru un timp la administrativ, să lucrezi cu hârtiile. Pe urmă mai vedem. O să vorbesc cu Mariella.
Am răsuflat ușurată și i-am mulțumit lui Dumnezeu în gând. Dar după ce prima spaimă trecuse, urma faptul că știam că acolo era locul cel mai neplăcut din tot spitalul. Să lucrez sub directa supraveghere a unei scorpii. Să nu-l mai văd pe Țuțu cât era ziua de lungă, nici măcar în pauze, căci personalul administrativ lua masa în alt corp de clădire. Acesta era prețul pe care trebuia să-l plătesc. Prețul dragostei. Dar cel puțin îl salvasem pe Țuțu de la o compromitere sigură, poate chiar de la concediere și de la plata despăgubirilor dacă nu și de la suspendarea licenței de liberă practică. Ca pentru a-mi răspunde la gânduri în problema concedierii, după un moment de tăcere șeful meu a grăit din nou:
- Eu nu dau afară decât foarte rar, când n-am încotro. Numai în caz de trădare nu stau la discuții. Dar caută să te aduni. Mergi să te vadă un psihiatru, mă fată. Nu e normal ce se întâmplă cu tine.
I-am promis că așa o să fac. Cred că i-am mulțumit, sau poate că doar am intenționat.
- Ai înțeles, da? Te prezinți după masă la administrativ și mâine la psihiatru.
Am coborât pe scările de protocol. Lacrimile mă orbeau. M-am așezat pe o treaptă și am bocit acolo până n-am mai putut. Nu știu cât timp am stat. După ce m-am sculat și am început să cobor din nou, pe la mijlocul scărilor m-am întâlnit cu Mariella. Probabil o chemase bărbată-su la telefon. Părea pusă în temă. Mi-a aruncat cu gura strâmbă niște vorbe de falsă compătimire și m-a asigurat că se bucură că vom colabora.

Într-o zi, nu la mult timp de la mutarea mea „disciplinară”, concepțiile doctorului Ceteraș în materie de concedieri s-au materializat. Clara, prietena mea a fost dată afară pe motiv de trădare.
Ne-am trezit cu ea într-o după masă, în timp ce Hans era liber iar eu abia venisem de la slujbă. Motivul pentru care nu mă abordase la spital era acela că nu voia să mă pună în pericol și pe mine. Iată deci că cea cu adevărat nenorocită nu eram eu.
Ceea ce a început să-mi relateze Clara semăna cu un episod de telenovelă. În care o asistentă (ea) și o pacientă (pacienta de care îngrijea) stau la o mică șuetă la capătul patului, mai bine zis la o mică bârfă, ca două veritabile urmașe ale Evei.
Nu că prietena mea ar fi fost vreo bârfitoare. Dar pacienta urma să se externeze în ziua aceea, operația fiind vindecată și cum asistenta care o îngrijise îi devenise familiară și simpatică, simțea nevoia să-i dezvăluie niște descoperiri senzaționale pe care le făcuse în cursul internării aici. Doamna în cauză auzise în ziua pecedentă, în timpul pauzei de masă, când tot personalul era plecat și majoritatea pacienților erau la masă și ei, niște icnete înfundate undeva pe culoar și crezând că era cineva într-o mare suferință, își trăsese halatul și o pornise către partea din care se auzea zgomotul. Pe măsură însă ce se apropia de sursa zgomotului, își dăduse seama că icnetele nu erau de durere ci de ... plăcere. Desigur, ar fi putut să plece, pricepând că era vorba, mai mult ca sigur, de doi bolnavi care uitaseră de boală, dar auzind pe lângă icnete și un râs de femeie, i se păruse că râsul acela îi era cunoscut. Așa că se ascunsese într-o toaletă pentru personal și așteptase, uitându-se pe ochiul de geam cu care era prevăzută ușa exterioară. Nu mică îi fusese uimirea când văzuse cine ieșea din acel salon: nimeni alta decât Frau Direktorin Mariella Ceteraș care – își amintea – îi urase bun venit atunci când își făcuse formele de internare. Soția directorului medical al prestigioasei instituții.
- Cea mai mare curvă din spitalul ăsta, draga mea, ea e! a conchis pacienta chicotind ca o școlăriță Cea mai mare curvă!
Clara a scuturat din cap și a zâmbit, complezent, știind că în fond ceea ce „descoperise” acea naivă (aparent) pacientă nu prea era un motiv de mirare pentru nimeni din personalul spitalului.
Pacienta se întreba retoric dacă și astăzi în pauza de masă ar fi avut ocazia să vadă un nou episod. Păcat că se externa.
Clara a ajutat-o să-și strângă lucrurile și cucoana s-a dus la masă apoi la coafor (aveam un salon de beauty în cadrul complexului) iar prietena mea s-a dus și ea la masă, după care s-a întors să igienizeze salonul. În timp ce curăța, a auzit cum ușa se deschide și cum intră cineva. Ridicându-și privirea, a văzut două persoane lângă ușă: doctorul Cetreraș și Frau Direktorin.
Cu un calm înșelător ca o pojghiță de gheață, sub care se ascundea o furie abia stăpânită, doctorul i s-a adresat, cu regionalismul lui inconfundabil: Ascultă, Clară, cine e a mai mare curvă de aici din spital?
Prietena mea nu s-a prins din primul moment. A făcut ochii mari, surprinsă de modul în care cei doi intraseră, ca și de adresare. Apoi și-a adus aminte de securistul uzinei în care lucrase în țară și de cum o abordase, tot la fel, după ce primise raportul provocatorului pus s-o momească pe ea și pe muncitoarele care stăteau la rând la cabinetul medical, să spună bancuri politice.
Și-a amintit instantaneu de conversația avută cu pacienta și s-a prins îndată de ceea ce avea să urmeze.
- Mariella a auzit că ai bârfit-o cu o pacientă, că ați spus despre ea că e o curvă. Ar trebui și să te pocnesc să nu te vezi, aici de față cu soția mea, a continuat Ceteraș, acum înstăpânindu-se pe furia pe care o ținuse ca pe un as în mânecă. Mariella era să-mi facă o criză de inimă, auzi tu fată, criză de inimă!
Tonul și cuvintele l-ar fi băgat în sperieți pe un om mai slab. Clara nu era însă timidă și timorată ca mine și faptul că doctorul o ajutase acum mulți ani, ca și pe mine, să se angajeze, s-a șters într-o clipă din mintea ei. În loc să pună capul în jos și să se pișe în chiloți ca mine, s-a ridicat în picioare, l-a privit drept în ochi și cu capul sus pe Ceteraș, și a spus:
- Sunteți prost informat. Dacă pe doamna Mariella a bârfit-o pacienta de care spuneți, înseamnă că n-am bârfit-o eu. Nu eu am auzit-o pe doamna râzând pe înfundate, nici n-am văzut-o eu ieșind din salonul respectiv. Eu doar am ascultat cum am ați ascultat și Dvs.
- Și pen’ce dreac n-ai venit Clară să-mi spui că reputația soției mele a ajuns motiv de bârfă printre pacienți? Cum adecă tu doar ai ascultat-o și n-ai zis nimic?
Atunci prietena mea a sărit ca arsă:
- Nu vă e rușine domnule doctor să vă purtați așa cu mine? Ce credeți că sunt eu, delatoare? Eu n-am denunțat nici când securitatea m-a bătut acasă, în România! Doamna Mariella să-și aibă grijă de reputația proprie dacă vrea să nu fie bârfită de pacienți. Să vă fie rușine la amândoi! I-a fulgerat și pe unul și pe altul. Mai ales dumneavoastră domnule Ceteraș, că admiteți să se întâmple lucruri din astea în spitalul Dvs.! Și că aveți informatori, întocmai ca un securist!
În tot acest timp Mariella s-a uitat la ea superior și cu ironie, ca una ce se putea baza pe încrederea necondiționată și pe orbirea lui bărbată-su.
Ceteraș avea lacrimi în ochi de furie.
S-a uitat la Clara, i-a deschis ușa ostentativ, stârnind un curent care a dărâmat vaza cu flori de pe noptieră, și a mârâit, cu un ultim și devastator dispreț:
- Dispari ...
Înțelegând prin asta că e concediată, prietena mea, într-o veritabilă criză de adrenalină, cu tensiunea crescută în pragul congestiei cerebrale, și-a îndeplinit o ultimă datorie față de sine însăși: s-a dus să-i facă un scandal monstru informatoarei.
În timp ce cobora scările, a mai avut timp să-l audă pe doctor zicându-i înfierbântat soției sale: Văzut-ai, Marielă, ce șerpoaică împuțită am încălzit la sân atâția ani? Și pe Mariella replicând ceva pe italinenește. Se dusese fugind la corpul administrativ (curios că n-o văzusem) și aflase că pacienta abia ce își ridicase biletul de externare și plecase.
O ajunsese din urmă la limită, în parcare, apucând-o de fustă chiar când dădea să se urce în mașină și o beștelise la greu, regretând doar că germana nu era așa de ofertantă ca româna în înjurături și blesteme. Clara cunoștea destule „epitete” însă în limba țării de adopție, și i le azvârlise pe toate în obraz, concentrându-se mai ales pe „purcea” și „spioană ordinară”.
- Am plăfturit-o de i-au mers fulgii, a concluzionat Clara. Culmea e că a făcut o mutră așa de inocentă, de surpinsă și a tot repetat întruna, ca o idioată că habar n-are despre ce vorbesc, că ea n-a spus nimănui nimic. Când a băgat cheia în contact, tremura toată, sper că a făcut accident și a luat-o dracul.
Am zâmbit fără să vreau, imaginându-mi-o pe sărmana nemțoaică surprinsă la culme de excesele temperamentului latin. Ne-am așezat la masă cu toți, Clara cu mine și cu Hans și am început o cină a tăcerii.
Înterbările au început să șiroiască în creierul meu. La unele din ele, și răspunsurile au sărit imediat. Eu una nu credeam că pacienta aia fusese informatoare, cum credea Clara. Mai degrabă suspectam că existau microfoane ascunse. Și nu știu care dintre ei doi, el sau ea, le pusese. Lucrurile începeau să se lege. Și eu fusesem surprinsă când doctorul îmi atrăsese atenția să mă port servil cu pacientele. Și eu ca și prietena mea am crezut că fusesem turnată și în cazul meu, ar fi avut chiar sens o reclamație. Acum însă nu putea fi vorba de așa ceva. Și mai înlelegeam, retroactiv, ce se întâmplase atunci în sala de operație, când găsisem totul descuiat și răvășit, deși parcă nici nu-mi venea să cred. Să fi fost oare Mariella și amantul ei chiar așa de mârșavi? Să vină după ce încuiasem și igienizasem totul, să descuie și să facă sex pe masa de operație, să împrăștie totul pe jos și apoi să plece și să lase totul așa, vandalizat, pur și simplu? Care să fi fost motivul, nu aveau bani de hotel? Aveau vreo plăcere perversă să lase urme și să se expună la risc? Nu-mi venea în minte nicio explicație logică, dar intuiția mă ducea negreșit pe calea asta, că așa trebuie să se fi petrecut lucrurile. Și intuiția îmi mai spunea că Mariella centraliza toate ascultările și ea îl informa pe soțul ei, ca un fel de ultimă sursă de putere asupra lui și asupra spitalului.
În tot timpul cinei, n-am scos un cuvânt. Prezența lui Hans mă intimida. Și el avea încredere în mine, ca și Ceteraș în soția lui. Cred că nici el n-ar fi conceput dacă cineva i-ar fi spus ce ascundeam eu.
Clara a început la un moment dat să spună că nu și-ar fi închipuit că printre ardeleni se găsesc asemenea jigodii. Ea una îi crezuse cei mai buni dintre români, oameni cu caracter, nu care-ți înfig cuțitul pe la spate. Hans s-a simțit puțin rănit în amorul propriu de sas, sau poate că în prietenia pentru Ceteraș, și a răspuns, ușor iritat: noi, cei din Transilvania a trebuit să ne apărăm de dușmani mai haini decât ai voștri și noi n-aveam cum să ne ascundem prin păduri.
Prietena mea era acum în faza în care, odată adrenalina consumată, te gândești la consecințe și ți se face frică. Nu se temea că n-o să-și găsească alt serviciu – era o persoană extrem de pricepută și de răzbătătoare, ci la faptul că dacă se vor cere referințe, acestea vor fi clar negative. Că a avut o disensiune cu directorii firmei – soț și soție, era una, și se putea justifica, dar dacă se afla că a avut și reclamații de la pacienți asta ar fi fost o mare bilă neagră. Într-un cuvânt, Clara ar fi vrut să mă roage ca, dacă ar fi venit cumva vreo plângere de la „informatoare” (al cărui nume mi l-a dat pe o bucată de hârtie), să mă fac că plouă și s-o rup și să n-o înregistrez în fișierele noastre. I-am promis de îndată.
Mă întrebam chiar dacă n-aș fi putut face mai mult pentru ea. Poate că aș fi putut merge la doctorul Ceteraș să-i spun că atunci, de mult, când el crezuse că nu era altă explicație pentru sala de operație descuiată, mărturisisem doar fiindcă fusesem strânsă cu ușa. Poate că atunci ar fi înțeles că prietena mea Clara nu ascunsese o calomnie, ci un adevăr. Dar era prea puțin probabil că Ceteraș ar fi acceptat să i se dărâme în cap Universul. Mai degrabă m-ar fi concediat și pe mine decât să accepte adevărul. De altfel, nici nu cred că voiam să risc asta, era numai o ipocrizie. Victimele nu se coalizează niciodată, nu știu și n-au curajul să lupte împreună, mulțumindu-se doar că de data asta au scăpat, și că în centrul nenorocirii a fost altcineva.

.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!