poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 247 .



Scrisoare din partea cealaltă a lumii
proză [ ]
Capitolul III

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [IleanaPB ]

2017-03-30  |     | 




Primăvară simplă, senină, albă, de neîmblânzit ca atitudine, fermă și fără dorință de resetare…
În intersecția X, tramvaiul făcea la stânga. Deodată, s-a înclinat atât de mult, încât șina din dreapta, cum priveam din spate, s-a desprins de carosabil… de ca și cum era lipită de roțile metalice și ascuțite care scrâșneau. Câteva scântei au aprins aerul și vagonul din mijloc, rupt de întreg, s-a lipit de asfalt. Un foc portocaliu l-a cuprins și înghițit de parcă nu ar fi fost vreodată. Rămăsese din el doar spatele unui concert de Beethoven. Roșu, inegal, pe sărite și răgușit. Călătorii nu plecau. Îi ridica cineva cu sfori metalice, puțin câte puțin, până nu se mai vedeau. Rămâneau pe pământ doar tălpile și-un ciot de glezne, ce se amestecau printre trecătorii speriați și curioși, deopotrivă. Mergeau încet, țopăiau sau alergau fără ca cineva să se întrebe ce mai caută acolo și cum este cu putință să-și coordoneze mișcările. Un cordon de protecție a demarcat zona accidentului. Poliția, ambulanțele, mașinile de pompieri și criminalistică au venit și au plecat. Frigul, încă, de primăvară subțire, a gonit oamenii iar scrumul și întunericul s-au așternut pe întrebări și lumânări. Luna părea înfofolită în nori, câteva urme de păsări albe zburau jos, liniștea adormea totul iar eu m-am așezat pe o bordură rece, ținându-mi capul între palmele încă tremurând. Vedeam de acolo tălpile care se adunaseră într-un cerc și gleznele cărora le crescuseră degete și se prindeau între ele ca într-un joc tăcut al vieții. Se învârteau așa, într-un ritual greu de înțeles… ușor, pe vârfuri, cu aburul îndreptat spre cer, ca și cum și-ar fi chemat fețele. Deodată, în mijlocul lor, s-a aprins din nou focul stins de pompieri și din el s-au desprins umbre care alergau în derivă către o pereche de tălpi. Unele își îmbrățișau membrele regăsite, altele se chinuiau să se potrivească pe cele nimerite, dar cele mai multe îngenuncheau, scormonind pământul. Și din cer, pe frânghii de hârtie, a coborât vagonul ars, s-a insinuat între celelalte două, și-a deschis ușile și umbrele s-au înghesuit să prindă locul pierdut. S-a auzit un șuierat prelung, vatmanul a coborât, a schimbat macazul, și-a potrivit ceasul și a plecat… Am alergat multă vreme după el, dar pașii lui erau prea mari pentru mine. Avea un avans considerabil, dar nu atât de mult încât să nu-i văd ceafa lată, părul lung, umerii lați și mersul de cimpanzeu. La un moment dat a întors capul și i-am simțit, privirea roșie, în frunte. Părul meu a devenit, din fin și curat, slinos și rebel, trapezii mi s-au hipertrofiat, brațele au crescut, inima a început să bată ca o piatră și, într-o fracțiune de secundă, am prins din urmă bărbatul acela stupid care mi-a aruncat șapca și cheile și s-a făcut nevăzut într-un hohot negru și nesuferit.
- Stai, am strigat, trebuie să-ți spun ceva! Oamenii aceștia sunt nevinovați, deși i-ai închis într-o colivie. Poți să-i aduci înapoi! De tine depinde! Acolo, în colivia aia neagră, sunt mai puternici(pentru conștiința ta) decât liberi, în zori!
- Greșit, a zis și s-a oprit puțin din mers. Mi-a privit peste umăr lacrimile înghețate, apoi a continuat. Tramvaiul merge, draga mea! Acum vor pieri și urmele lor. Da, ele erau mai puternice decât ei înșiși. Dar este conjugarea verbului la trecut, nu uita!
- Uite, îți dau viața mea. Sunt un om special și periculos pentru asta. Vei avea nevoie de mine, acolo. Te voi învăța tot ce tu m-ai învățat acum, aici, dar aplicat în alte dimensiuni. Și tot ce am dobândit, comportamental și mental, trăind alături de oameni ca tine.
- La ce-mi va folosi asta? Tu ești una, ei sunt mulți. Există comisioane peste tot. Eu mi-am încheiat socotelile cu oameni ca tine. Rămân loial principiilor și coloanei mele vertebrale. Mulți și fără urme, asta este important! Căci, din tălpi pot crește gânduri albe și… m-am săturat de ele. Știi… am fost și înger - din cei buni. De-ai ști ce aripi negre au! Ai prefera să te dai pe mâna extratereștrilor, decât să ajungi acolo. Uite… îți las numărul meu… s-ar putea să vrei să mă cauți… Aa, uitasem, nu ți-am aruncat cheile să-mi iei locul în tramvai! Ei vor veni spre mine, oricum - pe muzică de Bach, nu de Beethoven, cum ai crezut. Ți le-am dat pentru că poartă noroc fraierilor. Nu, nu ești în disoluție, dragă, dacă le vei folosi. Ești așa cum ești. Printre ele este și-o oglindă inteligentă. Privește–te și vei zări câți oameni negri locuiesc în tine!
M-a îmbrâncit cu privirea, în aer, a răcnit ca un animal și a dispărut în ceața neagră și adâncă din jur. Pentru că se făcuse noapte de tot când bufnița m-a luat în gheare și m-a dus acolo unde se mai vedea din tramvai decât o urmă subțire și caldă de oameni și fier la un loc…
- Hanny, crede-mă că așa a fost!
- Te cred, iubito, căci asta nu se poate întâmpla decât în lumea ta... reală! Oricâtă muzică ai asculta, nu poate nimeni să panseze rănile pământului sau ce naște din el! În lumea mea, asta, atipică, de boem și derbedeu cumsecade, lucrurile sunt mult mai simple. Când te auzeam cum povesteai, cum îți declinai emoțiile, cum ți-ai fi schimbat viața fără să știi ce se va întâmpla, doar pentru un pumn de oameni, gândeam că optica vatmanului nu este tocmai eronată! Doar este război total… se aude… se vede… trebuie să-l accepți, să-ți asumi existența lui, chiar dacă nu realizezi încă ce să faci pentru a-i supraviețui. Pune urechea pe inima ta, pe coapsa și degetele tale și vei pricepe că moartea fiecărei entități își dă palmele iar timpul propune viața pentru revocare! - vorbea apăsat și convins, dirijat parcă de un creier străin, mușchii feței i se contractau, fața, paradoxal, se lățea iar trăsăturile fine dispăreau în hăul din jur…
Nu, nu vreau să accept că totul este atât de strâmb, că Dumnezeu își vede de treaba lui după ce ne-a lăsat aici, în derivă, fără să facă măcar un raport de evaluare… ștampilat, parafat, înregistrat și cu neputință de a fi schimbat. Cum de, în urma unui eșec spectaculos, nu gândește să-și revizuiască atitudinea față de lumea asta paralelă cu ea însăși? Am strâns pleoapele. Vedeam, totuși, cum iese strâmb lumina prin abajurul de pe noptieră, și fruntea încrețită a celui de lângă mine, pe care-l credeam altfel, și gândul meu ieșit în afară – moale, pe vârfuri, îmbrăcat indecent în puțina piele care-i mai rămăsese întreagă…

28 Martie 2017

.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!