poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 319 .



Scrisoare din partea cealaltă a lumii
proză [ ]
Capitolul II

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [IleanaPB ]

2017-03-27  |     | 



În seara asta m-am deșirat toată. Am rămas doar un abur, rotindu-se către tavan. Cineva a lipit firul lung din mine, pe toți pereții. Mă priveam cum stăteam așa, pictură naivă, discret colorată. De fapt nu era una. Ci toate ipostazele vieții mele. Vorbeau în același timp, ca și cum voiau să-mi comunice ceva, dar eu nu înțelegeam. Nu aveam cum. Părea totul un vacarm perfect. Mi-am imaginat că aburul care am rămas în mijlocul camerei este creierul, iar scenele care se derulau și se agitau pe pereți erau dirijate de această entitate de care nu am reușit să mă dezic. Auzeam cu el, vedeam cu el, nu înțelegeam, tot cu el. În centru eram eu, dar imaginile din jur parcă mă reprezentau mai mult. Uneori mă apropiam excesiv de o imagine și palma ei mă împingea. Atât de puține erau cele care mă lăsau aproape! Nu știu cum, dar în pereți se auzea muzică. Fiecare o asculta pe a ei. Îmi doream să trec pe la fiecare și să o întreb ce face, dacă își dorește cumva să se repete. Să-mi spună unde am greșit și dacă existența ei de acum este atacată iremediabil, dacă are sentimentul frustrării. Dar nu am putut să fac asta. Ele vorbeau deodată și eu nu știam cu ce să încep. Gândeam că tot eu - abur-creier sunt vinovată pentru că nu știu să-mi organizez intenția. La un moment dat, cuvintele lor au început să cadă de pe pereți. Unele se cățărau pe geam, altele s-au transformat în scaun. Câteva s-au făcut colivie, au rupt o bucată de tencuială, au pus-o înăuntru și i-au dat foc. Ciudat cât de calm ardea! Iar fumul a înconjurat colivia care nu se mai zărea. Auzeam doar gemetele cuvintelor și-mi ziceam că sunt cele care nu trebuiau spuse de mine. M-am așezat, de fapt am luat forma scaunului din cuvinte. Mă înțepau iar durerea era atât de cruntă încât mi-am zis că scaunul acesta este făcut din cuvintele altora și reținute de segmentele vieții mele și m-am ridicat repede. Au scăpat… doar cele care se cățărau pe ferestre. Erau probabil cele fericite… Îmi plăceau culorile lor, doar culorile. Chiar dacă se amestecau când vorbeau, erau pastelate. Semănau unele cu primăvara. Altele cu marea și mult mai multe aveau culoarea soarelui la apus. Irisul le erau însă tot verde. Și palmele toate întinse spre mine erau cu degete lungi, fiecare purtând același inel fin cu rubin. Ce vârtej amețitor, acolo, între mine! Ar fi trebuit să iau atitudine, să țin situația sub control, să am o parolă pentru fiecare și să nu mă comport de ca și cum aș vorbi cu mici monștri. Să mă port de ca și cum aș fi fost șeful acestei dinastii. Categoric nu eram bună să le ordonez, să preiau cumva funcția de coloană vertebrală. Deodată am auzit un zgomot asurzitor. Tavanul s-a deschis și din cer ploua cu oameni. Și oamenii aceia intrau în mine și nu mai aveam loc nici să respir. I-am întrebat de ce au venit și mi-au răspuns că vor să-mi pună toți întrebări. Și să le răspund fără sentimente. M-am făcut mică și, ghemuită într-un colț, pe vine, ascultam gândurile fiecăruia. Și le dădeam sfaturi pertinente căci, după o vreme, plecau pe ferestre tot ca și cuvintele fericite. Și cădeau în continuare oameni din cer iar eu îi consiliam până când au început să se prelingă imaginile mele de pe pereți și să se lipească de străinii aceia cu chip liniștit. Seara pereții erau goi de mine. Și-o liniște de mormânt s-a insinuat. Nici colivia, nici scaunul nu mai erau. Rămăsesem doar eu – abur – creier, singură într-o cameră pustie…
- Hanny, de ce am eu coșmarurile astea? Cred că ar trebui să vorbim mai mult! Este ceva de neînțeles în mine. Tu ar trebui să știi. Doar ești un străin… tot așa cum eu am fost pentru oamenii aceia…


27 Martie 2017

.  |











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!