poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 132 .



Revederea (17)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [RiMoGa ]

2017-03-21  |     | 



Odată ce am reînceput școala, am descoperit o altă lume decât cea de până atunci. Unde erau foștii mei colegi? Îmi lipseau. Aici erau copii mai încrezuți care la început m-au privit de sus și cu suspiciune că de, eram „fata de la industrial”. Avem în clasă un „nucleu monden” care se întrunea la „party”-uri, ba la unul ba la altul acasă, unde discutau între două dansuri Ion Barbu și Eliade, și din care eu eram evident exclusă. Aceștia acaparau toate notele mari, erau carieriști în devenire, aveau aplomb în a polemiza la ore cu profesorii și erau numai fii și fiice de intelectuali cu situație. Mai erau în liceu și câteva „vedete” de cu totul alt gen, erau fetele și băieții de la trupa de teatru, una din acestea era la noi în clasă, o jună închipuită, care venea cu inele pe degete și care nu vorbea decât din vârful limbii. Odată, într-o duminică când eram la muncă patriotică în curte – să strângem frunzele și să le facem grămezi – dumneaei a venit cu cățelul și noi, fetele „populare” ne-am repezit să-l mângâiem (ca să-i intrăm ei în grații), drept pentru care cățelul a făcut pipi în poala stăpână-sii, iar ea ne-a reproșat înțepată că îl „intimidasem”.
După ce am terminat cu recapitulările și săptămânile de practică agricolă (am sortat cartofi la un depozit de lângă lacul Pantelimon) și am început serios materia, mi-am dat seama că trebuie să trag tare ca să recuperez diferențele. Aici n-aș mai fi putut niciodată să fiu în primii trei elevi ai clasei. Fizica era foarte grea și numai faptul că dincolo avusesem un profesor chiulangiu și dezinteresat (aveam ultima oră și ziceam mersi când lipsea, că plecam mai devreme) și evident indulgent la note, mă salvase de „impactul cu planeta” cum spusese Tata cândva. Acum trebuia să tratez fizica mult mai serios pentru că era materie de examen la Medicină. Bunicul a reușit să-l înduplece pe Tata să-mi pună pregătire și am avut norocul să mă pot cupla cu două colege de clasă și să plătim mai puțin. În felul ăsta am reușit și eu să-mi fac două prietene, fiindcă fetele erau și ele dintre cele „populare”, adică modeste ca și mine. Una din ele era avea mama asistentă medicală și de la ea am învățat pentru prima dată să fac injecții intramusculare și să iau pulsul și tensiunea.
În vacanța de primăvară din clasa a unsprezecea Tata m-a lăsat și pe mine într-o tabără și am fost în al noulea cer, deși condițiile erau departe de a fi bune. Am mers undeva în Apuseni, am fost cazați în niște barăci fără perdele, cu veceul afară, înspre pădure, unde ne duceam noaptea în grup și numai cu lanterne. Dar am făcut foc de tabără, am mers în drumeții (îmi amintesc de ghețarul și de peștera Scărișoara), am mers la casa lui Horea și la cea a lui Avram Iancu și una peste alta m-am simțit fericită.
A venit apoi cealaltă vacanță, de vară, și într-o zi am mers cu Bunicul la mormântul Crinei ca să plivim buruienile. Era prima dată când mergeam acolo – la înmormântare eu nu fusesem, bunicii nu mă lăsaseră, știind cât rău mi-ar fi făcut să fiu convinsă irevocabil că Crina nu mai e printre noi. Ca să pot să-mi imaginez în fiecare noapte când n-o mai puteam îmbrățișa că sora mea dormea în brațe de îngeri ... și nu într-un humus rece ...
În cimitir era o atmosferă atât de plină de – n-aș zice liniște – cât de calm și frumusețe. Trandafirii erau înfloriți. Albinele zumzăiau printre flori și un parfum cald se ridica dintre buruieni. L-am așezat pe Bunicul pe un scăunel pliant din acelea care se foloseau la cozi și i-am deschis umbrela ca să se apere de soare, iar eu am scos din ziarul în care-l împăturisem un fel de cuțitoaie de cizmărie cu care am început să tai tulpinile. La un moment dat s-a înălțat în aer un fluture albastru-azuriu, atât de mare și de frumos cum nu mai văzusem niciodată și nici nu știam că există prin părțile noastre. Ca în desenele pe care le făcea Crina. L-am văzut pe Bunicul privindu-l transfigurat, cu lacrimile curgându-i pe obraji și înnodându-i-se în barbă. Mi-a fost atât de milă de el și n-am mai răbdat și i-am relatat un vis pe care-l avusesem de curând. O visasem pe Crina într-un fel de lift de cristal care se ridica spre nori încet, iar ea zâmbea fericită și ne făcea cu mâna.
- Cum aș mai vrea să fiu și eu acolo, lângă ea, a șoptit el printre lacrimi.
Dumnezeu i-a împlinit dorința curând. Mi-am imaginat revederea lor ca pe un prilej de mutuală bucurie.
Tristețea a rămas pentru noi pe pământ. Nu după mult timp Bunica s-a îmbolnăvit. În decurs de câteva luni mușchii degetelor i s-au înmuiat din ce în ce și n-a mai putut să-și facă meseria și a trebuit să se pensioneze. Apoi n-a mai putut nici să se încheie la nasturi și nici să facă treburile casei. Nu mai putea să se descurce singură fără ajutor. Colac peste pupăză, atelierul, acum închis, a fost propus pentru demolare. S-a pus problema să o luăm pe Bunica la noi. Deocamdată stătea cu ea Tanti Zoe, când avea și ea liber, dar situația nu putea continua la nefârșit. Bunica se topea pe picioare. Într-o seară, târziu, după ce Tata a venit din schimbul doi, l-am auzit certându-se cu mama Puica. Eu îmi făceam un ceai la bucătărie când le-am auzit vocile în dormitorul lor. Am luat ibricul de pe foc și m-am dus binișor până la ei la ușă să aud mai bine. Am auzit vocea Tatei, plină de supărare și reproș.
- Muncesc ca prostu’ de dimineață până seara ca să-ți satisfac ție hachița, ca să fii tu doamnă cu mașină la scară. De unde bani să-i pun femeie? Că pensia ei e de tot râsul, fiindcă n-a muncit la cooperativă decât vreo câțiva ani. Dacă tu nu vrei s-o aducem aici o dau la azil.
Când am înțeles despre ce era vorba m-am cutremurat și am sperat ca Tata să-și schimbe hotărârea.
A doua zi însă, cum a venit de la servici, a intrat la mine în cameră în timp ce îmi făceam lecțiile. Să-ți iei rămas bun de la mă-ta mare, a zis pe un ton sec, că de mâine i-am aranjat la un cămin pentru bătrâni.
Am început să plâng și să strig, deznădăjduită, să-l implor să n-o lase pe Bunica pe uși străine, când are o soție care stă tot timpul acasă fără nicio ocupație. Măcar cele șase-șapte ore cât eram eu plecată, fiindcă după ce veneam de la liceu aș fi avut eu grijă de ea. Ar fi putut, ca soț, să-i impună condiția asta Puicăi.
- Tu să taci din gură, maimuțo, mi-a replicat, că nu tu ești stăpână în casa asta. Mă-ta nu e slugă la bunică-ta, iar tu – meseria ta e de elevă, așa că stai acolo și calculează, că de-aia pompez bani în curu’ tău.
Am început să plâng și mai tare și nu-mi mai păsa dacă o să se repeadă la mine sau nu. Nu m-a bătut, dar mi-a strigat că termină el și cu mine dacă nu încetez: te internez la balamuc, striga cu ochii holbați și congestionat la față. N-a fost chip să-l înduplec și, cu pripeala aceea a lui înfrigurată care-l apucase întotdeauna când trebuia să rezolve o problemă care-l depășea, a doua zi a dus-o pe Bunica la azil. Tot la fel cum, cu ani în urmă, mi-o dusese pe Roxana, păpușa mea, la consignația și mi-o vânduse.
La scurt timp după ce Bunica a plecat, a venit cutremurul. Într-o noapte de martie, când Tata era la lucru cu ore suplimentare, casa a sărit din loc și pământul s-a scuturat de câteva ori în jos și-n sus, apoi la stânga și la dreapta de ne-a dat de-a berbeleacul. Fereastra din camera mea care era deschisă s-a spart în bucăți. Cerul s-a fracturat și prin crăpături spun unii că s-au văzut flăcări. Doamna Ioanițoaia a ieșit cu un halat de baie pe ea țipând „oameni buni, murim!” și toți vecinii au cobărât țipând și ei. Termocentrala Sud a început să scuipe aburul pe toate coșurile și să urle ca o sirenă. Am crezut sincer că era sfârșitul lumii, răzbunarea cerului și a pământului.
Am coborât și eu cu Mama Puica ea abia ținându-și șuncile pe scări eu în spatele ei neputând să cobor mai repede. Am mai prins inimă când am ieșit afară și am văzut prin norul de moloz că niciunul din blocurile noastre din cartier nu căzuse. Oamenii erau cu toții afară și de la ei a aflat Mama Puica că fusese cutremur. Ea crezuse că a explodat termocentrala.
Tata a venit de la slujbă și am dormit cu toții în noaptea aceea pe o bancă în parc. Pe celelalte bănci erau vecinii noștri. Tatei i-a fost frică să urce sus și să aducă o pătură. Eu mă întrebam dacă Bunica era teafără. A doua zi m-am dus pe la ea și am văzut că nu pățiseră nimic. Doar conducta de gaz fusese avariată, și nu se mai puteau încălzi cu soba.
Asta s-a dovedit o circumstanță fatală. Acolo, pe uși străine, în camerele alea neîncălzite, Bunica a răcit la plămâni. Mi-o amintesc cum am văzut-o ultima dată, de la gard, că Tata nu-mi dădea voie să intru, chipurile, să nu aduc acasă microbi, și cum stând de vorbă cu ea, am văzut-o scuipând o flegmă verde, groasă, cu firișoare de sânge în ea. Era cătrănită, pleoapele îi căzuseră, abia se ținea pe picioare și mi-a spus tremurând și cu o vehemență uimitoare pentru lipsa ei de putere: Să fie blestemat tac-tu, dea Domnul să n-apuce patruzeci de ani, că el m-a băgat aici și din pricina lui o să mor.
- Cum Bunică, am răspuns, izbucnind în plâns, vrei să rămân singură cu maștera?
- Las, că dacă moare tac-tu, ea pleacă.
- Dar, Bunico, ea e de vină nu el, că dacă ea te voia la noi în casă, Tata te-ar fi luat.
- Ba el e de vină, că el a adus-o în casa noastră s-a oțărât bătrâna. El, nenorocitul, om al simțurilor, jigodie împuțită, că el ar trebui s-o aibă pe conștință și pe aia mică și pe noi toți. Știi că ăl bătrân s-a dus cu numele Crinuței noastre pe buze? Știi ce a spus sora ta înainte să cadă în somnul din care nu s-a mai trezit?
M-am crispat, pentru că mă ferisem până atunci să aflu amănunte legate de acest lucru. Socotisem că n-aș fi putut îndura.
- Mi-a zis să o mai iau o dată în brațe. Sărăcuța, a vrut să mai simtă un pic de iubire. Știa că doar noi și cu tine o iubeam. Blestematul de tac-tu n-a iubit-o niciodată, cum nu și-a iubit nici mama care l-a făcut și cum nu te iubește nici pe tine. Și-a trădat propriul sânge pentru o fufă, și măcar dacă era mai acătării, cum a fost maică-ta aia bună.
Apoi a continuat cu un glas mai blând:
- Dacă aș ști că se îndreaptă măcar în ceasul al doișpelea, că se răscumpără față de tine, l-aș ierta, l-aș ierta de toate cele, dar știu că n-o să se îndrepte.
Mi-a rămas întipărită în minte întâlnirea aceea a noastră ultimă, azilul era pe un deluț acoperit de o pădurice tânără, vântul mișca iarba și suna în frunzele copacilor. La scurtă vreme am aflat că s-a sufocat tușind. Mușchii ei slăbiți n-au mai avut putere să lupte.


După ce am rămas fără ultima ființă care mă iubise, am căzut într-o profundă apatie și depresie. Fiind mai mereu abătută, ținuta mă preocupa prea puțin. Devenisem ceea ce se înțelege printr-o fată șleampătă, cu uniforma prea largă (slăbisem rău) și cordonul mai mereu răsucit la spate și strâmb. Șosetele erau vechi și elasticul se slăbise, făcându-le să atârne pleoștite peste pantofi, ca urechile unui câine clăpăug, când nu eram atentă să mi le trag în sus. Cred că pentru toți cei care mă cunoșteau dinainte și mă vedeau acum, eram întruchiparea vie a dezolării.
Îmi devenise clar spre sfarșitul liceului că oricâtă pasiune și sarguință aș fi pus în munca mea de elevă, notele mele la materii nu puteau depăși nota care mi se punea mie, ca persoană, în percepția profesorilor, și care, cu mici variații se invârteau în jurul cifrei șapte, arareori mai mult, câteodată mai puțin. Fiind acum în clasa a douăsprezecea, nu prea mai aveam timp să învăț la dexterități și mă axasem doar pe biologie, fizică și chimie. Îmi spuneam că notele nu trebuie să mă descurajeze, pentru că oricum la admitere lucrările vor fi anonime, corectate de anonimi, iar fizicul meu nu mai avea nicio influență. Totuși, momentan exista cuiul numit ”matematică” – vechiul meu dușman de demult, acum din nou apărut pe front. Aveam un profesor nou (cel cu care făcusem până atunci a ieșit la pensie), un tânăr la vreo 25-26 de ani, miștocar și pretențios, care nu ținea cont că era an terminal, că învățam pentru facultate și că profilul nostru nu era matematica. Avea o plăcere sadică să mă umiliească în fața clasei, să râdă de figura mea speriată și uimită de câte ori mă trezeam scoasă la tablă, care mi se părea atunci un hău negru pe care se presupunea că trebuie să-l umplu cu albe figuri geometrice și formule savante. ”Treci la loc Postolache, trei!” era o propoziție care mi-era dureros familiară și chiar dacă treiul lipsea din propoziție, fiind vorba doar de exerciții de rutină, fără notă, senzația mea de desființare era aceeași. După ce am rămas corijentă două trimestre consecutiv, diriginta m-a chemat la raport. M-a muștruluit, mi-a spus că eram în situație critică și că dacă nu-mi ieșea cel puțin 7 media în acel ultim trimestru, rămâneam repetentă. Eu am început să plâng și am început să mă tem că o să-l cheme pe Tata la școală. Știam că făcusem prost la teză – nu ni le corectase din câte știam – dar nu mă puteam îndoi de rezultat, iar cu oralul n-aveam nicio speranță să mă asculte și pe mine la ceva mai ușor. Dacă aș fi fost un copil iubit, dacă Tata m-ar fi iubit cu adevărat, ar fi venit la liceu, l-ar fi înghesuit pe „tovarășul profesor” într-un ungher întunecat al culoarului și i-ar pus în vedere cu furie muncitorească să nu-și forțeze norocul. Așa cel puțin gândeam că ar fi făcut părinții altor copiii, care țineau cu progeniturile lor. În loc de asta, dacă ar fi știut, tatăl meu mi-ar fi spus pune mâna, pramatie, și învață dar nu era vorba că nu învățam, ci că pur și simplu problemele alea mă depășeau. Sigură pe lume cum eram, trebuia deci să-mi rezolv cu forțe proprii problema și cât mai repede.
M-am gândit că, așa cum se obișnuia în generală, ar trebui să-i dau un plocon profului ca să-l îmbunez. Știam că la liceu nu se mai practica sistemul, dar m-am gândit să-i iau o cămașă și l-am mințit pe Tata că am nevoie de bani pentru fondul clasei și m-am dus la Unirea și am luat o cămașă din cele mai scumpe, făcute la Brăila, așa cum m-am priceput și care am crezut că i se potrivea.
Când am vrut în naivitatea mea de copil să i-o dau pe culoar, după ore, s-a înfuriat cumplit și mi-a zis că dacă mai fac vreodată așa un gest mă cârpește de nu mă văd. Cum bătaia – fie și când era doar pomenită – mă făcea să nu-mi mai controlez sfincterul urinar, am fugit îngrozită să nu fac pipi pe mine și neștiind ce să fac cu cămașa, am aruncat-o pe un loc viran în drum spre casă.
Dar problema rămânea nerezolvată. Mi-am zis că trebuie să fiu mai îndrăzneață, să încerc și alte soluții. Mi-a venit ideea să-l abordez altfel, să încerc să-i măgulesc vanitatea. Știam că profii erau obligați să dea ore de consultații elevilor corijenți sau în situație de a rămâne ca atare. Aproape că am fost surprinsă că a acceptat imediat. Mânca un măr, pe culoar. A scuipat un sâmbure și i-a dat cu piciorul. Un zâmbet acru-i atârna în colțul gurii.
- Vii după ore la mine acasă. Te iau cu mașina. La cât ieși?
I-am spus.
- Ai grijă, să nu ieși cu cozi după tine, n-am chef să se râdă că fac și pe șoferul cu tine . Aștepți până-ți pleacă colegii.
M-am conformat. Ne-am văzut în curte. Mă aștepta cu portiera deschisă. Mi-a făcut semn cu capul să urc și după ce m-am urcat și văzând că ezit să închid ușa, s-a aplecat peste mine și mi-a închis-o el. Apoi a deschis geamul din partea lui și a fost salutat de un alt profesor, de la o clasă paralelă.
- Să-mi dai un telefon, poate ieșim la o bere diseară, i-a spus acesta.
El a râs și a arătat cu capul spre mine.
- După ce o meditez pe domnișoara. Mi-a cerut consultații.
Bărbatul celălalt a făcut cu ochiul cu subînțeles.
- E-n regulă, atunci ... după ce o rezolvi pe dumneaei.
Într-o clipă am înțeles. Eram pe un drum fără întoarcere. Aș fi vrut să pot ieși prin deschizătura aceea mică din geam, ca o muscă. Am auzit pornind motorul. Eram prinsă în cursă, fără scăpare.
Peste un sfert de oră eram la el acasă. M-a rezolvat repede, ca pe o problemă de matematică.

.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!