poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 163 .



Lia cea înțeleaptă
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [MyMosys ]

2017-03-21  |     | 



A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi fost eu n-aș fi putut să vă povestesc, un împărat nu foarte tânăr, nu foarte puternic și nici foarte viteaz de felul lui, dar tare blând și înțelegător, pe nume Pană-Împărat. El domnea în liniște și pace peste Împărăția Văzduhului fiind chiar frate cu Vântul și văr cu Soarele. Palatul lui din nori nu era nici foarte mare, nici foarte bogat, nici măcar foarte strălucitor, dar era un palat plin de păsări care cântau de dimineața până seara și adunau în sălile luminoase cele mai fantastice povești din lume. Tare-i mai plăcea lui Pană-Împărat să stea și să asculte fiecare poveste cântată de fiecare pasăre! Se dusese vestea printre aripate că împăratul răsplătea regește orice poveste nemaiauzită, așa încât ele zburau prin lume să adune noi și noi întâmplări cu care să-l bucure pe bunul lor împărat.

Într-o zi, la poarta palatului din nori, prăfuită și pierită de oboseală, s-a oprit o pasăre cum nimeni nu mai întâlnise vreodată. Avea penele pe piept galbene, pe aripi portocalii și pe cap roșii ca sângele.

- Am și eu o poveste pentru Pană-Împărat, a anunțat pasărea, o poveste de care nimeni n-a auzit vreodată și pentru care vreau zece saci cu grăunțe de porumb, zece saci cu grăunțe de mei și zece saci cu grăunțe de grâu.

- De unde știm noi că spui adevărul și că povestea ta merită cât ceri pe ea? Întrebară cei doi cocostârci care păzeau poarta palatului.

- Împăratul trebuie să hotărască asta, zise pasărea, de nu-i va plăcea nu mă va răsplăti!

Cocostârcii se sfătuiră între ei și hotărâră să îi dea drumul păsării străine în sala tronului. Și bine făcură căci Pană Împărat tocmai se plângea că poveștile care îi erau cântate începuseră să semene unele cu altele. Pasărea nou-venită ceru să fie lăsată singură cu împăratul și, cum acesta nu avu nimic împotrivă, prinse a-i cânta o poveste fără seamăn, despre o prințesă neînchipuit de frumoasă închisă într-un turn de temutul Colț-Împărat, stăpânul animalelor, pe care refuzase să îl ia de bărbat. Cu atâta dor și jale cânta pasărea că Pană-Împărat își simți lacrimile șiroindu-i pe față fără voie.

Ei, dar împărat era el sau ce? Se sfătui cu fratele lui Vântul și vărul lui Soarele și, conduși de pasărea cea ciudată, porniră spre turnul în care Colț-Împărat ferecase prințesa, Lăcrămioara pe numele ei. Cum făcu cum nu, Vântul dărâmă turnul după ce Soarele reuși să își strecoare razele și să o găsească pe prințesă. Pană-Împărat o luă cu sine pe Lăcrămioara, care, în scurt timp îi deveni soție, bineînțeles cu vrerea ei și nu altfel.

Colț-Împărat se trezi și fără turn și fără prințesă dar ce putea el face împotriva împăratului frate cu Vântul și văr cu Soarele? Nimic altceva decât să jure răzbunare. Își găsi în cele din urmă și el o prințesă care să îl ia de bărbat, cu toate că încă i se mai părea că Lăcrămioara era cea mai frumoasă prințesă din lume și dușmănia continua să-l roadă pe dinăuntru cum roade viermele în măr. Împărăteasa îi născu un fecior, iar Colț – Împărat avu grijă ca prințul animalelor să prindă de mic ură pe păsări, pe Vânt, pe Soare și, mai ales pe Pană-Împărat.

- E dușmanul nostru de moarte, obișnuia să-i spună feciorașului, dacă ar avea ocazia ne-ar dărâma palatul așa cum a făcut și cu turnul de la hotar!

Îi arăta ruinele turnului în care cândva fusese ferecată Lăcrămioara, uitând de fiecare dată să spună că acolo el ținuse închisă o prințesă nevinovată. Așa crescu Mladin, prințul animalelor, cu ură și gând de răzbunare, iar când se făcu mai mare și Colț-Împărat era gata să-i lase întreaga sa împărăție pe mână, hotărî că sosise timpul să îi arate el lui Pană-Împărat că nici o faptă rea nu putea rămâne nepedepsită și că el unul nu avea să lase pe nimeni să-i amenințe familia fără să plătească pentru aceasta. Așa că, într-o dimineață, prințul animalelor urcă pe leul său uriaș și porni la drum, înarmat până în dinți. Orice pasărea îi ieșea în cale sfârșea cu gâtul răsucit și fără suflare.

Nu trecu mult și la poarta palatului din nori, un cuc mic și care abia mai răsufla de speriat ce era, aduse vestea că păsările pier pe capete în drumul prințului animalelor. Întristat peste măsură, Pană-Împărat părăsi palatul din nori cu gândul de a-l întâlni pe fecior și de a-l întreba ce rău i-au putu face aripatele de au meritat o astfel de soartă. Nici prin gând nu i-a trecut bunului împărat că prințul Mladin atâta aștepta, să îl prindă departe de palat, departe de Vânt, departe de Soare și de oricine i-ar fi putut sări în ajutor. Nu apucă deci împăratul păsărilor să facă nici doi pași prin prima pădure din drumul său, că se trezi cu un sac tras peste cap, legat strâns și aruncat pe spatele leului care îl duse cât ai clipi în palatul lui Colț-Împărat. Abia când îi fu scos sacul, Pană-Împărat putu vedea unde era. Colț-împărat nu își mai încăpea în piele de bucurie. Își strângea în brațe feciorul, râdea și sărea în sus ca un broscoi pe malul unui lac. În cele din urmă, Pană-Împărat fu închis într-o grotă de sub pământ, într-o cușcă atârnată deasupra unui lac fără fund, unde nu putea pătrunde nici rază de Soare și nici pală de Vânt.

- Aici să-ți putrezească oasele, îi strigase Colț-Împărat, să te usuci fără hrană și apă, așa cum s-a uscat inima în mine când mi-ai furat fericirea!

Ce putea face sărmanul Pană-Împărat? Dacă se mișca prea mult, cușca atârnată în funii deasupra lacului se putea prăvăli în apă, iar el ar fi sfârșit înecat. Trecură așa clipe fără număr pentru împăratul păsărilor până când i se păru că aude un ciripit. Deschise ochii acum obișnuiți cu bezna și văzu strălucind lângă lac misterioasa pasăre care îi cântase cândva povestea Lăcrămioarei.

- Cum ai ajuns tu aici în fundul pământului?

Atunci pasărea se dădu de trei ori peste cap și se prefăcu într-o zână mică și drăgălașă.

- Eu sunt sora împărătesei tale, Lăcrămioara! Văd că acum tu ai dat de necaz, împărate! Eu sunt doar o făptură de ceață și nu te pot ajuta, dar pot duce vorbă la palatul tău că ești prizonierul lui Colț-Împărat.

Zis și făcut. Auzind că iubitul ei soț fusese prins de Colț-Împărat, Lăcrămioara prinse a vărsa lacrimi peste lacrimi care, rostogolindu-se din nori, cum cădeau pe pământ se transformau în floricele mărunte, albe, ca niște clopoței. Ei, dar uitasem să vă spun că împărăteasa Lăcrămioara și Pană-Împărat fuseseră binecuvântați cu o fată mai frumoasă decât o zână și mai înțeleaptă decât orice vrăjitoare, pe numele ei Lia. Văzându-și mama atât de îndurerată, Lia hotărî să pornească chiar ea în căutarea tatălui său. Soarele și Vântul o pregătiră de drum, dăruindu-i o legăturică:

- Nu ai nevoie de mai multe, îi zise Soarele, dacă folosești cu cap ceea ce găsești în ea, te vei întoarce împreună cu tatăl tău.

- Și nu uita, îi zise și Vântul, cu grabă nu faci nici o treabă!

Mirată de sfaturi și daruri, Lia își luă trei perechi de încălțări de fier, trei perechi de încălțări de lemn și trei perechi de încălțări din piele de șarpe, apoi porni la drum.

Cum mergea ea așa, singură, o apucă urâtul și începu să cânte. Avea Lia o voce, cum nici o pasăre nu avea, dulce, caldă și plină de dor. Merse cântând până i se toci prima pereche de încălțări de fier. Când se așeză să încalțe a doua pereche, văzu că puțin în urma ei se oprise o vietate mică cu cap de iepure, corp de om și coadă de veveriță. Fără să o ia în seamă, Lia porni din nou la drum cântând. Când se toci și a doua pereche de încălțări din fier, se opri să le înlocuiască și văzu din nou arătarea cea ciudată oprită puțin în urma ei.

- Hei, mă urmărești?

Speriată, arătarea o luă la fugă. Lia încălță a treia pereche de fier și își continuă drumul cântând. Abia când se tociră și cele din urmă încălțări din fier fata ajunse în împărăția animalelor. Dădu să încalțe prima pereche de încălțări din lemn când văzu ceva mai în urmă arătarea cu cap de iepure, urmărindu-i atentă fiecare mișcare.

- Vino, dacă vrei să mergi alături de mine, nu mă supăr!

Din nou o luă la fugă arătarea cu cap de iepure, corp de om și coadă de veveriță. Și din nou se opri în urma ei, când fata își schimba încălțările tocite.

- Uite, mai am o pereche de încălțări din lemn și dacă le dorești, ți le dăruiesc. Mi-au mai rămas doar trei perechi de încălțări din piele de șarpe, dar pe acelea le țin pentru zilele care urmează. Văd că ești desculță, așa că ți-ar prinde bine cu siguranță.

Nici nu zise bine ce avea de zis că arătarea se repezi spre ea, apucă încălțările de lemn și se făcu nevăzută în pădure. Lia își luă prima pereche de încălțări din piele de șarpe și porni hotărâtă către palatul falnic care se vedea deja printre copacii stufoși.

Bătu la poartă cu putere și așa se făcu că îi deschise tocmai Mladin, fiul lui Colț-Împărat, care se pregătea de plecare. Cum o mai privi flăcăul! Bag seama că nu mai văzuse în viața lui o fată atât de frumoasă cum era cea din fața lui.

- Bună vremea domniei-tale, salută Lia cu un zâmbet mic, primiți călători pentru odihnă în acest palat?

Uitând și să salute și să răspundă, flăcăul se dădu la o parte din poartă și îi făcu loc fetei să intre pe lângă el. O măsură cu privire și își simți obrajii luându-i foc. Frumoasă mai era străina aceea!

- Cine ești? De unde vii? Încotro te îndrepți?

- Multe întrebări, râse Lia și vocea ei minunată răsună în palat ca un cor de clopoței de argint, dar voi răspunde la fiecare. Sunt fiica părinților mei, de unde vin eu și până aici am ros trei perechi de încălțări de fier și două de lemn și mă îndrept spre ceea ce doresc să găsesc.

Nu înțelese mai nimic Mladin, dar îi zâmbi cu toată gura, mulțumit de orice răspuns i-ar fi dat ea. Se bucura să aibă un astfel de oaspete în palat, deși Colț-Împărat nu se bucură defel când o văzu.

- Îmi amintește de cineva, îi zise feciorului său, cine spune că este?

- Fiica părinților ei, răspunse Mladin.

- Ce nume e acesta?

- Numele meu este Lia, zise fata auzind vorbele fără fereală ale împăratului. Nu am mare lucru să vă răsplătesc omenia de care ați dat dovadă primindu-mă în palat decât să vă cânt, poate, ceva.

- Da, fu de acord imediat prințul.

- Mda, acceptă și tatăl lui.

Și porni Lia să cânte cum nu mai cântase în viața ei, tocmai povestea părinților ei, despre o prințesă închisă într-un turn de un împărat hain, despre salvarea ei, despre iubirea dintre prințesă și cel care o salvase. Vocea ei îi vrăji pe toți cei prezenți. Mulți începură să lăcrimeze, iar prințul Mladin se îndrăgosti până peste cap de frumoasa cântăreață.

- Stai, o opri deodată Colț-Împărat, ce cântec e acesta?

Mânios nevoie mare, fu gata să o arunce pe fată în temniță.

- Dar cu ce a greșit? Sări Mladin. E un cântec, doar un cântec. Dacă nu-ți e pe plac, nu îl va mai cânta!

Împăratul se ridică de la locul său și părăsi sala tronului. Ușurat, Mladin îi ceru Liei să se plimbe alături de el prin grădina înflorită a palatului. Fermecat de ea, îi povesti câte în lună și în stele, ba chiar se lăudă cum îl prinsese pe Pană-Împărat și cum îl ascunsese în fundul pământului ca să nu îl mai găsească nimeni niciodată și să se uite pentru totdeauna numele lui.

- Doar eu am cheia de la cușca din grota aceea pe care nimeni n-o cunoaște înafară de mine și de tatăl meu.

Lia asculta cu luare aminte și arunca din când în când câte o privire cheii agățate la brâul feciorului de împărat. Greu n-ar fi fost să i-o ia, dar îi era peste puteri să afle unde era acea grotă. Și atunci, se auzi un bocănit înfundat pe aleea pietruită. De ei se apropie arătarea cu cap de iepure, trup de om și coadă de veveriță, putându-și cu mândrie încălțările de lemn care păcăneau pe pietre.

- Ah, uite-l și pe Vezberbarel!

Lia află acum că Vezberbarel, pe lângă că era un fel de spiriduș al animalelor, mai era și servitorul lui Colț-Împărat și sfetnicul prințului Mladin.

- Bună vremea, Vezberbarel!

Arătarea răspunse la salut cu un mormăit, după care dispăru în spatele unor tufe de trandafiri, în hohotele de râs ale prințului.

- De unde-o mai fi găsit și încălțările acelea? Ce-i trebuie încălțări unui animal? Acum îl vom auzi cale de-o poștă când se va apropia de noi.

- Dar are trup de om!

- Cu siguranță nu e om! Poate că a fost cândva, cine știe, dar acum nu e!

Lia nu mai spuse nimic și își continuă plimbarea alături de prinț cu gândul numai la ce avea de făcut pentru a-și găsi tatăl și a-l elibera.

Făcu ce făcu toată ziua și, la lăsarea întunericului, când în palat se așternu liniștea, porni să-și împlinească planul. Încălțările din piele de șarpe nu făceau nici un zgomot pe lespezile de piatră așa că reuși să se strecoare în odaia prințului Mladin, să îi fure cheia de la brâu și să iasă din palat fără să o simtă nimeni. Sau cel puțin așa credea ea. Un mic bocănit în urma ei o avertiză că nu e singură.

- Vezberbarel!

- Vezberbarel știe cine ești! Vezberbarel nu va spune nimănui! Vezberbarel iubește cântecele tale! Vezberbarel mulțumește pentru încălțări!

- Și, oare, Vezberbarel nu știe unde a fost dus tatăl meu?

- Vezberbarel știe orice taină din împărăția animalelor!

- Ar putea Vezberbarel să-i arate prințesei Lia unde e tatăl ei?

Arătarea păru suficient de mulțumită de felul în care vorbea prințesa cu ea, așa încât o călăuzi până la grota de sub pământ în care fusese atârnată cușca în care zăcea mai mult mort decât viu Pană-Împărat. Lia scoase atunci legăturica dăruită de Soare și Vânt și numaidecât un mănunchi de raze luminară în jur ca ziua și un curent de aer cald împinse cușca către ea, sprijinind-o până când prințesa reuși să dezlege funiile cu care era legată. Să își scoată tatăl de acolo nu mai fu cine știe ce mare lucru pentru curajoasa fată, iar Vezberbarel se arătă mai mult decât dornic să ajute.

Numai că, stați așa! Când se făcu dimineață și prințul Mladin o căută pe Lia, mai ia fata de unde nu-i! Răscoli tot palatul, până în cel mai mic ungher, dar nu găsi nici urmă de prințesă. Începu să intre la bănuieli cum că n-ar fi ceva tocmai curat legat de frumoasa fată când apăru cu o falcă în cer și una-n pământ Colț-Împărat:

- Unde e fata?

- Care fată?

- Cea pe care ai primit-o în palat! Acum știu de cine îmi aduce aminte! De Pană-Împărat! A ajuns un zvon la mine cum că dușmanul meu de moarte ar fi avut o fată. Acum am s-o închid alături de el în grotă și acolo să le putrezească oasele! Vreau să văd cum vine împărăteasa în fața mea și se roagă în genunchi să-i înapoiez fata.

Ei, bineînțeles că nu găsiră fata și că nu trecu mult până descoperiră că în grotă nu mai e nici urmă de împărat. Mânios peste măsură pe feciorul său, pe care îl credea singurul vinovat Colț-Împărat îi porunci să plece și să nu se întoarcă la palat până ce nu-i aduce legați în fața lui pe împăratul păsărilor, împărăteasa lui și fata lor. Ce să facă deci Mladin? Își încălecă leul și luă calea palatului din nori. Acum mai trebuia doar să găsească un șiretlic prin care să reușească să intre în palat, pentru că Pană-Împărat avusese grijă ca la întoarcerea lui cocostârcii să formeze în jurul palatului un cordon de pază de care nu puteai trece cu una cu două. Nici un călător nu era lăsat să ajungă în preajma palatului fără să fie luat la întrebări și fără să primească aprobarea prințesei Lia. În fața palatului din nori, se ridicase un cort în care oaspeții intrau, răspundeau întrebărilor, erau cercetați și apoi așteptau să fie primiți, uneori chiar zile în șir.

În prima zi în care Mladin ajunse în fața palatului își luă înfățișarea unui călător ostenit care caută sălaș pentru noapte.

- Lângă pădure sunt câteva adăposturi ridicate pentru călători chiar de Prințesa Lia, îi aruncă bățos unul dintre cocostârci, poți înnopta mult și bine acolo alături de alți călători, nu e envoie să intri în palat.

Mladin simțise că ia foc la aceste vorbe, dar își ținu firea și își petrecu prima noapte într-un astfel de adăpost, căutând un alt plan. Trecură așa încă trei zile în care feciorul lui Colț-Împărat nu reuși să se apropie măcar de zidurile palatului nici în chip de cerșetor, nici în chip de precupeț și nici în chip de povestitor, căci se pare că Prințesa Lia oprise chiar și povestitorii să se mai apropie de tatăl ei. Gândindu-se la prințesă, pe Mladin îl apuca fierbințeala. Zicea el că e de furie, dar inima lui zicea altcumva. Se pare însă că feciorul lui Colț-Împărat se născuse sub o stea norocoasă. În cea de-a cincea zi, fără să vrea, în adăpostul în care își petrecea noaptea, auzi un călător vorbind cu altul:

- Eu voi intra chiar mâine în palatul din nori, te asigur, spunea un călător nou-venit, mă așteaptă chiar Pană-Împărat să-mi dea o însărcinare legată de păsările lui dragi!

- Asta dacă Prințesa Lia nu are nimic împotrivă, fu de părere un călător care aștepta de două zile să fie primit în palat.

- Nu va avea nimic împotrivă, doar sunt și supusele ei.

- Și cum ce anume urmează să faci în palat?

- Să strâng găinațul și să îl transport în grădină.

În hohotele de râs ale călătorilor, Mladin se strecură afară din adăpost și porni hotărât spre palat.

- Stai așa, îl opri un cocstârc, unde crezi că mergi?

Împuns în piept de ciocul lung și ascuțit, prințul Mladin se opri încercând să pară cât mai umil cu putință:

- Păi, am fost chemat la palat de Pană-Împărat.

- Pentru care trebuință, mă rog?

- Să strâng găinațul și să-l duc în grădină.

- Tu ești noul găinar?

Nu-i veni să-și creadă ochilor feciorului de împărat când fu condus tocmai în sala tronului în care o văzu pe Prințesa Lia, mai frumoasă decât își aducea el aminte, împărțind grăunțe păsărilor adunate în jurul ei.

- Ce e Cioc-Albastru?

Cocostârcul care îl însoțea pe Mladin se înclină respectuos:

- Măria-Ta, a venit noul găinar.

Feciorul se înclină de mijloc și își trase capul în jos în așa fel încât fata împăratului să nu-i zărească chipul și să nu-l poată recunoaște.

- Chiar așa? Atunci, du-l în grădină și arată-i ce are de făcut!

Nu-i aruncase nici măcar o privire, se înfurie prințul, fata lui Pană-Împărat era o răsfățată și o înfumurată. Mai târziu, cărând din greu găinațul din coliviile de aur în care dormeau păsări măiastre, feciorul găsi că fata împăratului păsărilor era o leneșă lipsită de orice simțăminte și de minte. Se strădui din răsputeri să nu uite pentru ce venise de fapt. Plin de găinaț până în vârful capului îi veni tare greu să-și țină mânia în frâu și să aștepte noaptea ca să își poată duce la îndeplinire în voie planul.

Când liniștea căzu peste palatul din nori amuțindu-l, Mladin se strecură neauzit și nevăzut către odăile în care știa că dormeau împăratul, împărăteasa și fiica lor. Tocmai pe când se pregătea să deschidă prima ușă, auzi un păcănit cunoscut.

- Vezberbarel, ce cauți tu aici?

Arătarea căscă ochii mari și se pregăti să fugă din fața prințului. Mai rapid decât spiridușul animalelor, feciorul de împărat îl apucă de ceafă și îl ridică de la pământ.

- Din ăsta-mi erai?

Nu zise bine aceste vorbe când ușa în fața căreia se aflau se deschise și Prințesa Lia apăru în prag. Prins în lumina care se strecura din odaie, Mladin fu recunoscut imediat. Fata putea începe să țipe, își zise feciorul de împărat dându-i drumul lui Vezberbarel și apucând cu o mână coada groasă împletită a prințesei și-o răsuci pe braț, lipindu-i de gât cuțitul scos cu cealaltă mână.

- Te rog nu-i face nici un rău copilei mele!

Mladin zări abia atunci femeia frumoasă care apăruse în capul scărilor.

- Nu te apropia! Am să îl răzbun pe Colț-Împărat și nimeni nu mă va opri!

- Dacă e vorba de răzbunare, eu ar trebui să mă răzbun pe Colț-Împărat, spuse Împărăteasa Lăcrămioara și îi povesti prințului cum se petrecuseră cu adevărat lucrurile între Pană-Împărat și Colț-Împărat. Dacă vrei să te convingi cu ochii tăi, caută sub ruinele turnului. Acolo unde ajung lacrimile mele, cresc flori numite lăcrămioare. Am plâns atât de mult din cauza tatălui tău încât talpa turnului s-a acoperit cu o pătură de lăcrămioare. Noi nu dorim răzbunare, căci pacea e mai dulce decât orice pe lumea aceasta.

Neîncrezător, Mladin se întoarse la tatăl său și îi ceru acestuia să-i spună adevărul în ceea ce privește vrajba dintre el și Pană-Împărat. Cum Colț-Împărat o ținea una și bună cu vechea lui poveste, feciorul merse la turnul năruit de la hotar și găsi, așa cum spusese împărăteasa, ruinele acoperite de valuri de lăcrămioare. Înțelegând că crescuse și trăise atâta timp în minciună, părăsi împărăția animalelor și plecă cât vedea cu ochii. Nu se opri decât la țărmul unei mări nesfârșite, unde se așeză pe-o stâncă și rămase nemișcat. S-ar fi transformat cu siguranță în piatră și el dacă nu s-ar fi așezat într-o zi pe umărul lui un cocostârc și un pescăruș.

- Cum de ai ajuns până la mare? Îl întrebă pescărușul pe cocostârc.

- Pană-Împărat își mărită fata!

- Cu cine?

- Ei, nimeni nu știe cine e alesul ei! Se spune că este doar acel fecior de împărat care poate să vorbească cu Vezberbarel, prietenul Prințesei Lia. M-au trimis pe mine să dau sfoară în țară că acel fecior care poate vorbi cu spiridușul este așteptat la palat.

Mladin sări de îndată în picioare. Fata lui Pană-Împărat nu era numai frumoasă, bună și vitează, mai era și înțeleaptă. Uită pe loc tot ceea ce gândise rău despre ea și se grăbi să ajungă la palatul din nori, cu toate speranțele arzând în pieptul lui. Primul pe care îl văzu fu Vezberbarel, frumos îmbrăcat, păcănind cu încălțările lui de lemn încoace și încolo pe drumul către palat.

- Din ăsta-mi erai?

De această dată întrebarea prințului nu mai era mânioasă ci plină de bucurie. Spiridușul îl conduse la prințesă care acceptă bucuroasă să își împartă viața cu feciorul lui Colț-Împărat, căci tare îl mai îndrăgise. Pană-Împărat și Lăcrămioara se bucurară de mulți nepoți, care mai de care mai frumușel și mai voinic, iar păsările cerului îmi aduseră mie povestea lor ca să v-o spun vouă chiar așa cum a fost, ca să știți și voi că binele triumfă acolo unde este bunătate, că minciuna are picioare scurte iar acela care minte și nu îi pasă de nefericirea altuia, nu are cum să fie vreodată fericit.



.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!