poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 538 .



străbătând ceața 87
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [inocentiu ]

2017-03-11  |     | 



Dis - de - dimineață mocănița, un tren care circulă pe șine cu ecartament de 760 mm., aduna de prin satele Văii Hârtibaciului navetiștii. Erau acei muncitori - țărani care se îndreptau spre locurile lor de muncă de la oraș. Majoritatea, oameni în vârstă, unii aproape de pensie, erau mulțumiți că și-au găsit slujbe de paznici sau portari pe la diferite întreprinderi. Le convenea să lucreze de noapte, ori chiar 12(ore de muncă) cu 36(ore de odihnă). Dormeau, pe apucate, la serviciu. În restul timpului își vedeau de treburile lor de țărani. Munceau doar în gospodăria proprie și pe lotul personal primit de soțiile lor considerate C.A.P.-iste. Alături de ei, după ce-și terminau dimineața orele de program, mergeau spre sate cei care munceau acolo, dar locuiau la oraș, ingineri agronomi, medici umani și veterinari, cadre didactice. În trenul de seara erau cam aceiași. Unii mergeau spre casă, alții spre slujbele lor. În fum gros de țigară, se jucau cărți ori puneau țara la cale, alții se chinuiau să adoarmă.
În acest tren a cărui viteză de deplasare era proverbial de înceată, iuțeala maximă 30 Km/oră scria pe locomotivă, se puteau auzi, din când în când, și câte o istorioară interesantă. Lui Nuțu îi plăcea să asculte. Într-una din zile conductorul, om și el de prin părțile locului, zise:
- Oare de ce curțile caselor pe lângă care trecem, la ieșirea din sat, sunt așa de egale și atât de frumos aliniate? I-am mai întrebat eu pe unii cașolțeni dar niciunul n-a știut să-mi răspundă.
De pe o banchetă alăturată a intrat în vorbă un bătrân, care mergea, așa cum a spus celor din vagon, când s-a urcat, fără a fi întrebat, că se duce la Sibii după o pită
- Să-ți spun eu, ce și cum, că știu bine. Când eram copil, să tot fi avut vreo cincisprezece ani, trăia la noi în sat un român tare bogat. Era bogat, ori poate și mai și, ca sașii cei bogați. N-o avut însă parte de bogăția lui pentru că o înnebunit săracul. Și dacă o înnebunit și-a împărțit pământul la neamuri mai sărace și la alți nevoiași să-și facă case. No, vezi, de aceea sunt așa de egale curțile.
-De ce a înnebunit omul, bade, se arătă interesat conductorul.
- Apoi avea doi copii care învățau carte la Viena. Numai pe ei îi avea. Le dădea câți bani vroiau ei. Nu duceau lipsă de nimic. Și s-au dus, așa, ca-ntr-o preumblare, să vază America. Și vaporul pe care erau ei s-o scufundat, cu oameni cu tot, pentru că s-a lovit de un munte de gheață.
Nuțu a făcut repede o socoteală în gând, s-ar putea să aibă dreptate badea Irimie, dacă acum are în jur de 85 de ani atunci, în 1912, bătrânul era un copilandru. Da, dar nu demult citise într-un Magazin istoric o statistică a victimelor de pe Titanic întocmită după naționalitatea celor ce și-au găsit sfârșitul în acea tragedie. Nu era amintit acolo niciun român. Oare de ce? Pentru că, își zise tot el, pe vremea aceea când funcționa legea Appony care urmărea deznaționalizarea forțată a românilor, și nu numai, din ținuturile Coroanei maghiare, nu se scria în pașaport naționalitatea ci doar cetățenia. Ori nu s-au declarat ei români? În ambele cazuri statisticile cu privire la dezastru nu aveau cum să consemneze și victime de naționalitate română.
Dar, de cele mai multe ori, prin fumul gros de țigară, vocile se întretăiau. Cam toți vorbeau și se părea că nu ascultă nimeni. Din când în când, atenția era atrasă, totuși, de câte un povestitor.
- Să vedeți, zise Cimpoca, ce a pățit nepotul ăsta al meu care de abia a împlinit cinci ani. L-o luat noru-mea, adică mumă-sa, și pe el în târg când a fost să vândă varza de pe lotul personal. Stătea copilul lângă grămada de varză și se uita curios la forfota din jur. O fi stat el, cât o fi stat, dar trebuie că s-a plictisit și a ieșit de după grămadă strecurându-se printre oameni. Mumă-sa nu i-a simțit lipsa, nici el pe a ei. A ajuns în locul unde se vindeau orătănii. A căscat gura la cele câteva găini și un cocoș dintr-o ladă ce se afla lângă o căruță, apoi la un purceluș de câteva luni adus, tot pentru vânzare, într-o lădiță. De bătrânul care avea de vânzare purcelașul s-a apropiat un milițian.
- Cu cât dai purcelul, moșule ?
- Cu 20 de lei kilogramul, la viață.
- Ai dovadă?
- Ce fel de dovadă îți trebuiește?
- De la contract.
-N-am înțeles.
- Cum n-ai înțeles? Trebuie să dovedești că ai contractat cu statul cel puțin un animal din acea specie ca să poți vinde unul pe piața liberă
- Ce specie? Ăsta-i un purcel de la scroafa mea și fac ce vreau cu el!
Omul și-a dat seama că n-are cum o scoate la cap cu milițianul, se apropie cu spatele de căruță și trase, pe nevăzute, cuiul de la zăvorul ce închidea ușa de de la ladă, apoi s-a depărtat. În timp ce milițianul cerea omului buletinul, purcelul a dat cu nasul, ușa s-a deschis și a sărit jos luând-o la fugă printre picioarele oamenilor. L-a lovit și pe copilaș care a căzut și a început să strige de s-a auzit până departe:
- Mumă!...Mumă!...hai și scapă-mă! Scapă-mă, mumă!...
Toate astea mi le-a povestit vecinul Irimie. Era și el prin târg să vadă prețul bucatelor. L-a recunoscut pe copilaș, dar nu s-a dus imediat la el. I s-a părut interesantă convorbirea milițianului cu copilul, de aceea a stat și a ascultat.
- Ești numai singur, măi copile?
- Îhî.
- Cum ai ajuns în piață, de unde ai venit ?
- Din Odesa.
- Chiar mă, și cum ai ajuns până aici ?
- Cu mocănița, cu muma și cu doi saci de varză.
- Și unde-i acum mamă-ta
- Nu-ți spun, urâtule!
A plecat milițianul lăsându-l în plata domnului, dar și pe omul cu purcelul.
A dat Irimie să se apropie de copil, însă, între timp, a intrat în vorbă cu el o doamnă.
- Cei cu tine, copilaș, cine te-a supărat?
- Nu m-a supărat nimeni, dar n-ai văzut-o cumva pe muma?
- Nu, scumpule, nici nu știu cum arată.
-Îți spun io, îi faină, nu ca tine, are șurță vânătă și năframă galbină.
A plecat și doamna, parcă bosumflată.
Irimie s-a dus la copil, l-a luat de mână. Acesta l-a recunoscut și s-a bucurat. Au plecat împreună și au găsit-o pe noru-mea, mama copilului, lângă grămada împuținată de varză. Ea nici n-a știut de pățania copilului cu purcelul. Doar după ce i-a făcut baie, sâmbătă, a văzut că este tot zgâriat pe picioare.
- Apoi, copiii din ziua de astăzi, nu mai știu niciun respect, zise un altul. Uite pe vremea mea, când intra învățătorul ăl bătrân în clasă, nu se auzea nici musca, n-ar fi îndrăznit vreunul să crâcnească. D-apoi și nuiaua, s-o fi auzit numai cum vâjâia și era destul, nu-ți mai trebuia altceva. Stană de piatră eram, nu ca acuma când toți vorbesc neîntrebați. Treci pe lângă școală și parcă încep a te durea urechile de hărmălaia ce se aude.
- Și învață fel de fel de prostii, completă un altul. Uite din cauza a doi derbedei din clasa a șaptea era să rămân fără soacră.
- Cum așa?
- Au învățat, zic ei, pe la școală, că trebuie să-i ajute pe bătrâni.
- Și nu-i învață bine?
- Bine, pe dracu! Soacră-mea a cam dat în mintea copiilor și mereu zice că vrea acasă, la Cornățel, de parcă n-ar ști că acolo nu mai are nimic și pe nimeni. De multe ori își ia bastonul și o traistă și zice că merge la gară să se suie în mocăniță. Noi o lăsăm în pace, până la gară îi departe și apoi chiar de ar ajunge nu s-ar putea sui în tren. Acum vreo câteva zile, cum, necum, a ajuns în gară când trenul era gata de plecare. Conductorul a făcut cu stegulețul semn mecanicului că poate să plece.
Atunci au apărut cei doi, au luat-o unul de o subțioară, celălalt, de alta și zdup! cu ea pe platforma din spatele ultimului vagon. Și a plecat soacră-mea. În câteva ceasuri era la Sighișoara. Acolo a înnoptat. Noroc că a văzut-o șeful gării când s-a dus să controleze garnitura ce a doua zi trebuia să se întoarcă.
- Unde ai vrut să ajungi, măicuță?
- La ... Cor-nă-țel!
I-a fost milă de ea și a culcat-o în sala de așteptare. A urcat-o apoi în același tren care făcea calea întoarsă, spunând-le conductorului și frânarului să aibă grijă s-o coboare.
La Cornățel șeful gării, Drăghici, a rezolvat problema, deoarece un acar, de loc din Cașolț, a zis că o cunoaște pe bătrână fiind vecini.
După aproape două zile, soacră-mea a ajuns din nou acasă, vie și nevătămată, dar obosită și flămândă.
În timp ce unii povesteau și cei mai mulți ascultau, locomotiva mocăniței pufăind din greu înainta încet, dar sigur.
- Iaca, ne apropiem de satul nostru, zise Cimpoca. Mă tot întreb și nimeni nu mi poate spune, de ce i se zice uliței pe lângă care trece trenul, la intrarea în sat, Odesa, că nu știu să fi fost ruși pe aici.
Dar, uite-mi-l și pe năzdrăvanul de nepot, îmi face cu mâna. Să trăiești, nepoate!

.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!