poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 135 .



Vișinii tatei
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Nicu al Popii ]

2017-02-15  |     | 





Trecuse aproape un an de când nu mai fusesem acasă. Când am plecat din Rupea, la sfârșitul lunii iunie, parcă mă eliberasem dintr-o școală de corecție. Deși instituția de învățământ era civilă, direcția impusese reguli de disciplină stricte: n-aveam voie să mă plimb prin oraș, n-aveam voie să merg la film, n-aveam voie să colind pe dealurile înconjurătoare. N-aveam voie nimic. Uneori, în timpul orelor de curs, în pauza mare (școala era sub cetate) plecam de unul singur, traversam cu greu hățișul de lilieci și dam un ocol cetății. Descoperisem, între două stânci, un puiandru de cireș care avea câteva bobițe verzi pe rămurele. Am tot așteptat să le văd coapte, s-au îngălbenit, s-au înroșit și în cele din urmă au devenit negre. Mi-a fost imposibil să le mănânc, erau mai amare decât sarea amară.
În sfârșit, după o călătorie cu trenul care nu se mai termina, m-am văzut în haltă la Clucereasa, la 12 Kilometri de casa noastră. N-am mai avut răbdare să aștept o ocazie, am pornit pe jos. Eram liber, liber! Când am ajuns, am colindat satul de la un capăt la altul, am coborât la râu, m-am urcat în pod și am controlat cuibarele, cloștile, m-am jucat cu Lupșa o vreme și-am pornit apoi în căutare unor cireșe.
Era o căldură înăbușitoare… Cireșul Miței Bobițoiu l-am găsit gol, gol, vișinii din deal ai lui Ghiță Lăutaru așișderea, cât despre cireșii și vișinii noștri de la Voroveni, nici crăcile nu le mai aveau întregi. Oricum terenul ne fusese comasat cu mulți ani în urmă și aparținea Colectivului din Davidești.
-Să treacă vara și să nu mănânc o vișină? Asta s-o crezi tu, i-am răspuns Anei, o soră, care mă sâcâia că vremea lor a trecut de mult.
Mai știam un cireș pe o vâlcea din dealul Hulubei, care mai tot timpul zilei stătea ascuns la umbra deasă a pădurii. Abia se crăpase de ziuă când am pornit spre locul știut numai de mine. Prin dreptul lui Oncescu am rămas ca trăsnit. Vișinii școlii, de care uitasem ca pământul, erau plini de la poale până la vârf. Mă uitam și nu-mi venea să cred. M-am depărtat câteva sute de metri, m-am întors, îmi mutam când pe un umăr când pe altul bocceluța în care pusesem două ouă fierte și niște mămăligă.
Deodată m-am trezit cu nea Ion al Adelei, paznicul școlii, poreclit Măciucă, lângă mine:
-Ce tot te-nvârți pe-acilea măi băiete, hai?
-Am o treabă cu domnul Oncescu, i-am răspuns repezit. Profesorul locuia peste drum de aleea cu vișini.
-Las’ că știu eu ce treabă ai, de azi dimineață te urmăresc. Nu cumva să te prind la furat c-atunci se schimbă socoteala, vorbim altfel.
- Dacă vin cu știrea directorului, mă lași?
-Fugi d’aci cu prostiile. Într-o zi două, le culegem. Hai pleacă, vezi-ți de drum.
M-am întors acasă foarte necăjit.
-Te rog mamă, vorbește cu directorul să ne dea un coș de vișine, pentru asta o să-i adun la toamnă, până plec la Rupea, unul cu alune.
-Uță! (maica-mare îmi spunea Nicuță, dar ea murise cu trei ani în urmă). Făgăduiește-mi că n-ai să te duci!
-Câteva vișine, bre mamă, ce-o să fie? Nici nu se cunoaște dacă le iau, asta nu se cheamă furt.
-Chiar niște vișine, când le iei fără știrea celui ce-i aparțin, tot hoție se cheamă. Ajungem de râsul satului, potolește-te. De parcă aș fi putut să mă potolesc!
-De ce nu-l rogi pe director, să-mi dea voie?
N-a fost chip s-o înduplec pe mama, era în relații reci cu domnul Costion, vecinul nostru, degeaba s-ar fi umilit să-l roage, nu s-ar fi învoit. Nici un copil n-avea voie să se atingă de vișine. Eu ajunsesem să le văd și în somn.
Seara, înainte de a merge la culcare, mi-arăt nemulțumirea:
-Bine bre, mamă, tata nu putea să planteze niște vișini și în grădina casei s-avem și noi acum?
-Da’ pe ăia de la școală, cine crezi că i-a sădit? Taică-tău, când era tânăr, muncea cât șapte și orice loc viran îl ara, îl planta cu meri, pruni, cireși, vișini, ce n-a pus el! Salcâmii pe dealurile astea râpoase, sălciile pe malurile râului Argeșel, livada din Dealul Hulubei...
Nimic din ceea ce făcuse el odată, în tinerețe, nu mai era al nostru.
Toată noaptea mi-am rumegat gândul. Dacă tata i-a sădit înseamnă că are și el dreptul să mănânce niște vișine. Am să le culeg eu să-i dau. Asta nu se cheamă furt. Și pentru că nu e furt n-am să mai cer voie nimănui, am să merg singur să iau. Numai de nu m-ar vedea Măciucă, profesorul Oncescu sau vreun copil care să mă dea de gol.
În seara următoare am îmbrăcat cea mai largă cămașă a tatei și am rămas să mă joc pe la poartă până târziu în noapte.
Când nici țipenie de om nu se mai zărea pe drum, am urcat vâlceaua lui Veta până la poala pădurii și învingându-mi spaima m-am strecurat, ca o umbră, printre tufele de aluni. Întuneric și liniște, doar cucuvelele spintecau aerul nopții cu țipătul lor.
Grădina se mărginea cu drumul mare și clădirea nouă a școlii, la apus cu cimitirul satului iar la miazăzi cu aleea care ducea în cimitir. Aveam două posibilități. Ori să încalec gardul dinspre drum dar exista pericolul să fiu văzut, ori să ocolesc prin pădure, cimitir și apoi direct în grădina școlii. Terminasem clasa a VII-a și mă consideram băiat viteaz, fără spaimă de stafii, duhuri necurate sau alte fantasme.
Când am ajuns la gardul care împrejmuia cimitirul, curajul mi s-a topit ca ceara pe jar.
-Nu există draci, nici strigoi, eu nu cred în prostii d’astea, îmi ziceam în gând. Mă țineam cu amândouă mâinile de uluci și mă holbam la crucile înalte din lemn și piatră de mă treceau toți fiorii.. Am închis ochii în așteptare și, cum nimic nu m-a pocnit în cap, i-am deschis iar. Împins de o forță de care nu mă credeam în stare m-am trezit în vârful gardului și am sărit…M-am făcut ghem și scrutam speriat în întuneric. Un miorlăit ce venea dinspre fundul grădinii, m-a îmbolnăvit. “A fost o pisică adevărată” îmi spuneam în gând. “O pisică adevărată, altminteri…” Uitasem de toate promisiunile mele că n-am de ce să mă sperii, orice trosnitură de sub picioare mă îngheța, îmi venea să țip. Ca să fiu mai sigur îmi făceam semnul crucii, știam că asta alungă dracii mai rău ca focul pe lup. Cu toată spaima asta, nimic nu m-a întors din drum, până la gardul școlii nu m-am oprit. L-am sărit și pe ăsta ca împins de furtună.
-Ce-a fost mai greu a trecut, mi-am zis răsuflând ușurat. Da’ n-o să mă urc în primul și nici în al doilea vișin că prea sunt aproape de cimitir. Abia de al patrulea pom am avut curajul să mă reazem. Întunericul era de nepătruns, noaptea fără stele și o liniște apăsătoare prevestea ceva rău . M-am cățărat cu ușurință, am agățat o cracă, a doua, încă una, le-am trecut prin mână și am intrat în panică, nici urmă de vișine, le culeseseră. Tocmai în vârf, pe niște crăcuțe, am găsit câteva. Băgam trei în gură una în sân! Când terminam de pipăit cu mâna rămurelele, mă agățam de o cracă mai groasă și mă lăsam cu toată greutatea până întâlneam o alta din pomul alăturat, și așa, fără să mai ating pământul, treceam dintr-un vișin în altul, apropiindu-mă de drumul mare.
Trecuse bine de miezul nopții, cocoșii se întreceau în a doua cântare, cămașa mi se umflase ca o desagă, da’ tot nu mă-nduram să las vreunul nepuricat. Deodată un strigăt, la început încet, apoi din ce în ce mai tare, m-a făcut una cu ramul pe care eram cățărat.
-Uță, Uță,…Uțăă.
Zeama vișinelor strivite mi se prelingea pe burtă în jos, de-a lungul picioarelor, iar craca pe care stăteam se zbânțuia pârâind.
-Uță, n-auzi mă, răspunde odată!
-Ce cauți aici bre tată, să ne audă tot satul, să mă dai de gol! Supărarea mea nu cunoștea margini. Precis Măciucă s-a trezit din somn, poate domnul Oncescu, poate vreun sătean nu dormea la ora aia și va ieși la drum să vadă cine strigă .
-Dă-te imediat jos, a zis atât de apăsat că mi-a pierit graiul. Cum era întuneric beznă, nu-l vedeam, dar nici el pe mine. M-am lăsat cu o cracă până la pământ, am sărit gardul și fugi pe drum în jos.
Mama ne aștepta în bucătărie, eu am intrat însă în beci să deșert vișinele. Când să ies, zdranc, m-am împiedicat de ceva și peste câteva clipe mama a fost lângă mine. A înfipt mâna în ceafa mea și m-a zgâlțâit înfuriată.
-N-am făcut nici-un rău bre mamă, tata a poftit niște vișine, da’ i le-au cules alții. Abia am găsit câteva pe vârfuri. Vișinii sunt ai lui bre mamă, nu mai fi așa supărată, mănâncă și matale câteva, n-au nici viermi…
Când am intrat în bucătărie, un castron plin ochi cu vișine, cu codițele în sus, era pus pe măsuța joasă, cu trei picioare.
-Ăăă…N-am mai avut glas.
-Hai, du-te la culcare că dacă te găsește taică-tău aici nu scapi fără o chelfăneală. Altădată mai ascultă și de mine, borhanule!


P.S.

-După mai mulți ani, cea mai grea problemă care mi-a bântuit amintirile a fost răspunsul la întrebarea dacă gestul meu a fost sau nu furt? Când ajunsesem la concluzia că vișinii sunt ai tatei, chiar dacă acest lucru nu-l mai recunoaștea noua conducere a școlii, nimic nu mi-a mai stat în cale. Mi se părea complicat să-i fac pe oameni să mă înțeleagă și tocmai de aceea nu voiam să se afle și să mă fac de rușine. Le-ar fi picat bine să mă judece, să spună că n-am caracter…
- Mai târziu am aflat că tata fusese director al școlii între 1930-1947. Când m-am născut eu, rămăsese fără serviciu, ne luaseră livezile și terenurile iar mama trăia cu spaima că o să-l aresteze și-o să-l ducă la canal. .
-Niciodată de atunci n-am mai intrat într-un cimitir, noaptea.

.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!