poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 293 .



Uroborus sau Călătoria II
proză [ ]

Colecția: texte filozofice

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cvasiliu ]

2017-02-03  |     | 



Motto:
„… iar timpul întunecat se hrănește din măruntaiele noastre ca un corb și știm că suntem pierduți, și nu ne putem mișca… și acolo sunt vapoare! sunt vapoare!... si, Doamne, murim cu toți în întuneric…”
Thomas Wolfe

Sunt refugiat într-o utopie. Ultimele păsări lasă în urmă pe coală gri a cerului doar tăcere, o tăcere odihnitoare lipsită de amenințări și de tragism, o tăcere pe care Hamlet o invocă în locul neființei. Le privesc prin geamurile murdare cu tocuri de lemn, întins la orizontală, în timp ce prin vene îmi trece lent o doză de speranță veninoasă și de citostatice. Zborul lor dezordonat printre nori pare o semnătură definitivă ce anunță că interludiul toamnei se sfârșește. Cât de curând în locul vânturilor ce agită frunzele va coborî de pe munte un ger necruțător, iar în locul cețurilor onctuoase vor străluci zăpezile. Îmi imaginez cum arată privite de sus pădurile desfrunzite, orașul cu case de piatră și lemn răsfirate și sanatoriul, toate părăsite și resemnate în așteptarea inevitabilei ierni. Cel mai tare mă îngrijorează însă nemișcarea lor – și inevitabil și a mea – căci singura realitate în care cred este cea în care există interacțiuni. Șarpele timpului este viu doar dacă devorează spațiu și ființe.

Singurele lucruri care îmi rămân sunt călătoriile în memorie sau în imaginar, scrisul și compania voluptoasă a singurătății. Cu un efort de voință mă dau jos din pat și mă apropii de fereastră. Orașul începe undeva din stânga, din spatele unei coline și se continuă cu focuri sfioase până la poalele muntelui. Văd în lumina disperată a după-amiezii turnul cu ceas al gării, spectrul primăriei vopsite în alb și turla de lemn a bisericii unitariste răsărind deasupra pâlcului de copaci ce împrejmuiește cimitirul. Este calea pierzaniei pe care o străbate orice peregrin căzut din întâmplare în capcana acestor meleaguri: gara, primăria, biserica și apoi cimitirul sau sanatoriul. Eu…, eu sunt norocos, fiindcă mie nimeni nu îmi va simții lipsa. Nici măcar tu…

Nu m-am hotărât dacă în cazul meu singurătatea este o condamnare sau o izbăvire. Ceea ce susține o formă voluntară de singurătate și o împiedică să alunece în nebunie este tocmai ideea că există (undeva și cândva) posibilitatea de a ieși din condiția de om singur (și, implicit, recunoașterea condiției inferioare a omului singur). Nu este nevoie ca omul să își dorească dureros ieșirea din singurătate și să încerce ceva în această privință; nu au importanță deosebită nici măcar condițiile particulare care au dus la singurătate; ceea ce contează pentru ca singurătatea să poată continua este îndrăgostirea – omului singur – de ipostază de „a nu fi singur”. Acest lucru ține închisoarea singurătății deschisă și pe cel singur înăuntru; cu ajutorul lui omul își conjugă în imaginar (și prin această își păstrează) umanitatea (adică sensul cultural al verbului a fi). Prin posibilitatea de a nu fi singur (ce poate lua și forma regretului de a fi fost cândva/undeva nesingur) se păstrează intact potențialul de umanitate din omul singur... Dacă ai fi lângă mine ai exclama: Prostii! și ai avea dreptate. E un mod pretențios de a spune că mă hrănesc cu gândul la tine și la lume pentru a-mi putea păstra o minimă demnitate. În mine, adânc, acolo unde moartea trebuie mai întâi să îmi ucidă trupul pentru a ajunge, supraviețuiește miraculos o formă de iubire jupuită până și de speranță.

Aș deschide geamul și aș adulmeca mirosul aspru al iernii viitoare, dacă medicul nu ar fi fost atât de categoric în privința frigului și a curentului și dacă efortul de a mă ridica din pat nu mi-ar fi consumat deja toate resursele. Mă mulțumesc să admir printr-un geam impur o lume deja în ruină, o lume departe de istorie, dar care totuși mai poate fi salvată. Chiar și fără mine în ea. Întâlnirea dintre moarte și inocență stârnește încă suficiente râuri de lacrimi cât să astâmpere setea lumii, iar răul pur este mai mult o amenințare decât o prezență. Îmi imaginez surprinsă pe pânză unui pictor flamand, până la ultimul detaliu, această parabolă sinistră a părăsirii și a bătrâneții: păsările deja departe, gata să plonjeze dincolo de orizont, orașul cufundat în apatie, curtea sanatoriului cu bănci strâmbe. În astfel de după-amieze secătuite de vlagă, la lumina care pătrundea în camere umede și coagula în jurul ei tot praful au luat ființă opere canonice ale culturii occidentale, alături de gânduri de sinucidere neduse la îndeplinire. Cultura noastră occidentală este o cultură a depresiei. Chiar și în anatema pe care eu însumi o arunc asupra ei se ascund note de adâncă admirație, căci Baudelaire și Bacovia sunt cei care mi-au decolorat definitiv adolescența.

Într-un colț, cu spatele la ușa mi-am amenajat o masă de scris: laptopul, o agendă pe care o folosesc drept ciornă, câteva cărți și o mulțime de flacoane. E încă lumină și nu trebuie să aprind lampa. Îți scriu din nou; îți scriu mirându-mă cum pot alți oameni să suporte depărtarea și frângerea iubirii, tristețea zilelor fără soare, angoasă pururi prezența a existenței, măruntele spaime zilnice, dezamăgirile repetate, fără să scrie. Îmi recunosc și eu sufletul faustic, abisal, gata de se vândă pentru o eternitate și îi cedez. Prima frază este echivalentă cu smulgerea unei unghii. Sunt refugiat într-o utopie. Îți scriu funest, pătimaș și nestăvilit. Și în același timp îți scriu și liniștit, detașat și stoic, precum scriau odinioară anticii pentru a separa de ființă adevărul și pentru a-l fixa definitiv (și cu el odată și binele și frumosul cu care acesta se însoțea). Știu prea bine că se scrie (de) mult; știu prea bine că se minte în scris mai ușor decât se minte cu vorba, pentru că dintre file nu răsare niciodată mustrarea celui mințit; știu că – de cele mai multe ori – se scrie inutil pe apă, temporar pe nisip și chiar – rareori – etern în stâncă, însă ambiția mea este să scriu pe suflete, cu sufletul. Doar astfel – prin scris – se poate distila existența – ceea ce am devenit - în esență – ceea ce suntem. S-au dat nenumărate definiții ale speciei jurnalului – numai în Ușa interzisă (Gabriel Liiceanu) am numărat vreo zece – însă cred că aceasta este cea mai corectă. Ceva ce a fost în ține, fluid și inconsistent, te părăsește fără să te împuțineze și se solidifică; poate semăna cu ține, te poate reprezenta, dar rămâne o entitate de sine stătătoare cu avantajul și păcatul de a fi de neschimbat. Scrisul – poate că asta a vrut să spună Goethe – este o formă de a te vinde. De a-ți vinde viață. Cea trecută, cea prezența și cea viitoare.

Realizez dintr-o dată îmi că nu sunt singur în cameră. Doctorul are darul – dobândit probabil în anii de experiență cu pacienți morocănoși și sensibili – de a intra și de a se plimba prin saloane fără să fie auzit . Mă întorc spre el. Are halatul descheiat, își ține mâinile la spate și se leagănă înainte și înapoi, lăsându-și greutatea când pe călcâie când pe vârfuri. E ultima zi de spitalizare și îmi aduce plin de solicitudine rezultatele analizelor. Dacă nu aș știi că valsul zilnic cu moartea l-a desensibilizat complet aș încerca să îi citesc expresia fetei. E tânăr și nu schițează nici un zâmbet în timp ce îmi reamintește de prezent și de boală. Într-adevăr, ar fi trebui să mă odihnesc, nu să mă plimb prin încăpere, să privesc pe geam sau să scriu. Refuz însă ajutorul asistenței ce îl însoțește și îi comunic cu glas scăzut hotărârea de a nu află nimic astăzi. Sunt șanse ca tratamentul să fi dat rezultate, după cum sunt șanse în aceeași măsură că totul să fi fost în zadar. Destinul meu poate fi însă suspendat pentru câteva zile, fără că lumea să se oprească să mă aștepte. Vreau să mă simt pentru o scurtă vreme precum pisica lui Shroedinger, viu și mort, bolnav și sănătos în același timp. Ridică din umeri. E mirat mai mult de dorința mea de a află în ce zi a săptămânii suntem (pentru a mă putea resincroniza cu lumea), decât de lipsa de curiozitate în privința stării de sănătate. Nu-mi pasă. După ce îmi semnează fișa de externare mă simt liber, iar gustul libertății umple până și cea mai insignifiantă secundă a existenței.

Nu mă grăbesc. E abia joi. Înainte de a pleca mai bat încă o dată drumul până în centrul orașului, încotoșmănat și ajutat de un infirmier. Am mai făcut acest drum și în alte dați, dar de fiecare dată că un străin rătăcit în el și în lume. Acum vreau să îmi iau la revedere. Nu ar trebui să mă lege nimic de acest loc, însă de la o vreme orice popas devine o casă și orice atașament o iubire. „În cele din urmă, porturile în care îți lași ancora devin chiar și pentru ține însuți cuceriri”. Vântul șuieră tot mai amenințător în răscruci, nori sunt plini ca niște vaci de lapte, iar umbră cenușie a lunii s-a ridicat deja deasupra orizontului. Toamna îmi moare în brațe. Se înserează, însă solemnitatea și frumusețea apusului este aici concurată și refuzată de apusul lucrurilor și al ființelor. Încă de la începutul toamnei nu a adunat nimeni frunzele de pe străzi astfel încât am impresia că scormonesc cu picioarele prin jar stins. În rest totul este metalic și fără viață. Nu reușesc să îmi imaginez ani sau măcar anotimpuri în care copacii scheletici, casele strivite și drumurile crăpate pe lângă care trec să fi fost vreodată tinere. Cumva însă mersul încet și nesigur cu care mă deplasez prin urbe, - sprijinindu-mă de brațul blajinului infirmier mă ajută să înțeleg această viață fără așteptări în care a pătruns ca un vierme conștiința morții. O refuz. Apatia este un preț prea mare pentru salvarea trupului…

Mai târziu, pe drumul ce șerpuiește spre Sighișoara, în timp ce mașina sfâșie prudent voalul de beznă tras peste lume, îmi dau seama că trăiesc din nou. Trăiesc pentru că mă mișc. Iar dacă realitatea înseamnă (doar) interacțiuni, trăiesc din păcate cea mai dureroasă realitate dintre toate: interacțiunea cu moartea. Ce ironie: din difuzoarele mașinii ajung până la mine efluvii sonore săturate cu dragoste meschină – mici drame și mult sex! –, în timp ce eu gândesc moartea cu voluptatea absolutului. În Fața și Reversul Camus a strecurat următorul adevăr esențial: „Tinerii nu știu că experiență este o înfrângere și că trebuie să pierzi tot ca să știi puțin”. Dintotdeauna am crezut că știu ceva – despre lume, despre viață, despre oameni, cu o vanitate cu atât mai mare cu cât am ținut-o doar pentru mine. Abia acum știu ce înseamnă puțin, însă tocmai acest puțin face că totul să nu fie în zadar: orice formă de trezire este o izbândă și orice scop dat vieții este în sine o mântuire. Totul însă se plătește. Fie cu tinerețea, fie cu însăși viața! Căci oricine întâlnește moartea – nu că principiu fecundant al existenței – ci în carne și oase, pregătită la o răspântie, știe că, oricât s-ar strădui să se împace cu ea sau să o învingă, nimic nu va mai fi vreodată la fel. Din această poziție a ignora moartea nu mai este o alegere. Toate jurnalele condamnaților la moarte (fie de societate pentru vreo vină închipuită sau reală, fie de vârsta înaintată, fie de boală), în orice fel de registru ar fi scrise, conțin un personaj ubicuu, invizibil și atotputernic, al cărui singur rol este nerăbdarea. Moartea. Chiar și întoarse cu spatele și legate la ochi, bietele ei victimele aduc mărturie despre existența ei prin tremur și încordare, prin spaima și tristețe, prin reverie și speranța. Parcă auzi, ca un laitmotiv, cum strigă la fiecare pas: „O, moarte, sora mea pierdută, taina, chinul și rațiunea mea de a fi, ție, care îți deschizi brațele spre mine, cel pierdut, mă confesez: iată puținul pe care l-am trăit și pe care, prin tine, încerc să îl înțeleg”. De ce aș fi eu altfel? Nici curajul și nici deznădejdea nu pot scoate pe nimeni din anonimatul morții.

Primii fulgi par o funingine ce se așterne după un pârjol. Sunt atât de mici încât, în lipsa vântului, rămân suspendați în aer. Satele și orașele ies în întâmpinarea mea din întuneric deja cucerite de albul lor funebru. Timpul se dilată, iar tentația mineralității pune stăpânire pe mine. Cât de simplu ar fi totul cu un singur punct de vedere și cu un singur adevăr: acela al pietrei! Opresc radioul și pentru o vreme ascult tăcerea. Motorul huruie, ștergătoarele oftează în timp ce curată parbrizul, iar roțile scrâșnesc mușcând din carosabilul umed, dar toate aceste zgomote monotone nu sunt altceva decât o cumplită tăcere. Kirkegaard are dreptate: atunci când nu spune nimic important și nou, lumea de fapt tace. În intersecții și în curbe simt nesiguranța mașinii. Uneori se apropie prea mult de parapete, alteori se mișcă în zigzag ca și cum altcineva ar controla roțile din spate. Atât de puțin până la limită! Îmi dau seama că „problema fundamentală a filozofiei” – sinuciderea – și-a găsit deja demult rezolvarea; doar că omul încă nu s-a împăcat cu răspunsul. Alegerea conștientă este ieșirea din orice blestem, din orice destin, din orice hazard și din orice condiționare. Avântul lucid în direcția morții, cu propriile tale reguli și credințe, este o formulă sacră – pe nedrept condamnată în cultură occidentală - de rupere a hipnozei morții, este singură cale de a învinge tragicul…

Înnoptez într-un motel din lemn și rigips, cu paturi murdare și baia pe hol, un adevărat cimitir al rătăciților, tocmai pentru a nu ceda tentației imponderabilității și absurdului. Dorm greu și mă trezesc transpirat în jurul prânzului a două zi - vineri. Nu visez, însă port cu mine după somn, ca un stigmat, senzația pierderii gravitației. Este începutul zborului, al somnului sau al sinuciderii. În adolescență, în așteptarea exaltată a dimineții, stăteam cocoțat pe fereastra camerei de cămin, cu picioare atârnând în afară și mă lăsăm purtat până la ultima limită. Dedesubtul meu lumea era o mușuroi indiferent, pe când înăuntrul meu aveau loc nenumărate explozii solare ce nu puteau fi oprite sau controlate. Eram departe de lume, însă lumea anostă și totodată necunoscută mă atrăgea. Iar spaima cea mai mare nu era hăul lumii, ci fascinația pe care viață din acel hău ce urma să mă ucidă în viitor o exercită asupra mea. Îmi era mai greu să opresc gestul, decât să îl pornesc. De fapt, într-un anumit sens, deja zburăm, căci viață tocmai începuse fără că eu să știu. Atunci era vara, acum este iarnă. Atunci era zborul, acum este somnul. și Sinuciderea. în rest nimic din plinătatea senzației nu s-a pierdut și nici cunoașterea ei intimă nu o micșorează în conștiința. Pierderea gravitației, pierderea instinctelor mundane, izolarea de lume este pasul ce precede și anunță saltul. Și somnul. Și sinuciderea...

Îmi spun că toate aceste gânduri pot ține loc viselor și fericirii, după cum propria mea călătorie poate ține loc vieții. Cobor în sala de mese, pregătit să îmi continui călătoria. Nu știu de ce tocmai acum îmi amintesc cuvintele cu care Kierkegaard își descria propria variantă mincinoasă a beatitudinii și a reveriei: „Ființă îmi era străvezie precum adâncul marii, ca tăcerea mulțumită de sine a nopții, ca liniștea solilocvă a amiezii”. E amiază și lumea s-a schimbat în câteva ore printr-o alchimie celestă. Ninsoarea s-a oprit și în lumina unui soare că un zeu, dealurile din jur, munții din depărare, pădurea și mina părăsită din spatele motelului par acoperite cu fosfor alb. Doar drumul pe care voi porni din nou în scurt timp este negru și neînduplecat. Mă provoacă. Dacă un nou început este posibil (și îmi este îngăduit), astfel ar vrea să arate: limpede, mândru și imprevizibil, gata să mă doboare. Cei ce își doresc primăvară că început greșesc: primăvară este un liman; primăvară este un anotimp al odihnei, al veseliei și al răsfățului, iar odihnă, veselia și răsfățul sunt privilegii ce trebuie câștigate, nu atribute al inocenței și tinereții. În minutele în care îmi curat și îmi încălzesc mașină, aerul rece îmi dă dureri în piept, iar gerul îmi sfâșie carnea până la os.

Nu mă mai desparte decât o oră de Sighișoara. Pe drum mă însoțesc efectele unei epidemii de nemișcare, iar uneori am senzația că albastrul unor câmpuri se continuă fără cezură, ireal cu cerul. Albul este eliberator mai ales în prime lui faze: ninsoarea fără viscol și zăpadă neîncepută. Din când în când întâlnesc utilaje de deszăpezire și semne ale unui război pierdut cu inocența și cruzimea naturii. Primele semne ale civilizației: zgomotul și fierul mă dezamăgesc și mă bucură în același timp. Trec de primele case ce anunță orașul, iar oamenii ieșiți în față porților să dea zăpadă mă privesc cu îngăduință. Abia acum încetinesc. E atât de multă durere în urletul de lumină al soarelui și atâta armonie în mișcările lor încât mi se pare că am ajuns în Răi - în Raiul Sărbătorilor de Iarnă, într-o copilărie pe care n-am avut-o niciodată. Străzile înguste și monotone, fără podoabe, parțial curățate, sunt un manifest al vieții de dinainte de progres. Amețesc străbătându-le. Mă opresc pentru a cere indicații și mi se răspunde încet și cu seriozitate de parcă este îndeplinită o datorie sacră. Cât de departe în timp și în spațiu sunt de capitală! Mai este o luna până la Crăciun însă îmi place să cred că undeva în spatele acestor porți au început deja pregătirile pentru masă, pomul este împodobit, iar copii se bat cu bulgari. Nu degeaba sărbătorile (re)nașterii sunt însemnate în calendarul iernii; atunci au oamenii nevoie mai mult că niciodată de căldură. De căldură fizică, dar mai ales de căldură sufletească. Capul îmi este un cuib de dureri, însă mă ridic deasupra deznădejdii fără efort. Sunt nevoit să mă dezbrac de toate iluziile cu care mi-am augumentat realitatea, de toate falsele scopuri cu care mi-am jalonat viață, de toate minciunile pe care le-am răspândit în jur pentru a construi un sens. Rămâne totuși o predispoziție – naturală – la bucurie pe care o eliberez din marasmul sufletului, un refuz suveran al înfrângerii, o legătura cu lumea ce mă poate redă întreg lumii la căderea cortinei. Și mai rămâne dragostea. De fapt totul este dragoste: drumul, copacii cu fructe de sticlă și frunziș din nea, orașul vechi cocoțat pe colină, cu aerul lui fantastic și totuși viu, tu…

Mi-este totuși teamă că iubirea nu este opozabilă morții, după cum nici vara nu este opozabilă iernii. Doar gândurile noastre trăind-o pe una, o caută pe cealaltă. Da! Mi-este teamă. Dacă aș știi că această mărturisire va ajunge vreodată la tine, poate că aș minți, cum am făcut-o atâta timp cu mine însumi. La naiba cu Sfântul Augustin (Despre minciună) și cu Immanuel Kant (Despre pretinsul drept de a minți din omenie). Dacă în privința formei, autenticitatea trece înaintea adevărului, în privința fondului sunt tentat să pun înaintea adevărului sensul. Oare nu sensul este scopul cunoașterii? Ce poți face cu un adevăr care dărâmă și nu pune nimic în loc? De fapt, mințind, nu ți-aș îngrădi libertatea (îngrădindu-ți opțiunile), ci dimpotrivă aș aduce o semnificație în ceva din care oricum nu va rămâne decât semnificația. Aș trișa destinul, însă gândindu-mă la tine îmi spun că prefer o minciună plină de sens unui adevăr inutil și absurd. Am părăsit gândul întoarcerii, însă nu și pe cel al mântuirii. Rămâi cu bine, tu, cea care știi prea bine ce să faci cu toate spaimele și lașitățile mele, tu, cea părăsită într-un oraș în care râul nu îngheță din pricina mizeriei, iar zăpadă devine mult prea repede mâzgă, tu, cea veselă, puternică și atât de încercată! Da! Îți voi scrie! Îți voi scrie despre orice, dar nu despre teamă…

Călătoria – în orice alt scop decât cucerirea sau pradă – este un act al spiritului mai mult decât un act al trupului; a căuta devine treptat și inevitabil a fi și cu cât te risipești pe drum, cu atât mai mult aduni în tine; din păcate în acest caz destinația – chiar și intermediară – este inevitabil o decepție. Mă instalez într-o pensiune modestă, cu ferestre mici ce dau spre cetate. Este singurul confort pe care îl pretind: să am tabloul lumii la îndemână. Căci abia acum când utilitatea lumii îmi îi este luată, sunt pregătit pentru frumusețea și veracitate ei. Pentru acea frumusețe și acea veracitate ce nu se supune niciunor categorii, concepte sau algoritmi. Pentru acea frumusețe și acea veracitate pe care Camus le-a căutat până în clipă morții jucându-se cu absurdul. Dar dacă nu lumea este absurdă, ci însăși încăpățânarea noastră de a separa efortul de a trăi în ea de cel de a o înțelege? Nu văd niciun rost – în afară lipsei de curaj – să îi negi indiferenta și incoerenta realitate, din a cărei capcană oricum simțurile nu pot scapă. Lumea nu este povara lui Atlas, ci a lui Sisif. Din pricina medicamentelor o văd printr-o sticlă deformată, îi aud mișcările ca printr-un burete, iar spiritul meu covârșit de oboseală o percepe ca pe o poezie a luminii. Dar știu că ea există, fără să am nevoie de dubii că sfântul Augustin sau Descartes. Dincolo de geamul tulburat de ger, peste acoperișuri și ziduri albite se prelinge din cer aurul topit și nostalgia după-amiezii. În alte timpuri din toate coșurile caselor sobre și înghesuite ar curge în sus, ca un răspuns, șuvoaie de fum chemând întunericul.

După ce luminile orașului se aprind, începe să ningă din nou prin pâclă înserării, iar eu rup cu metodă foile în care îmi mărturisesc teamă și foile în care îmi iau la revedere. Cobor în stradă și pornesc la întâmplare cu speranța că aici străinii sunt recunoscuți și iubiți. Există o plăcere vinovată în a te plimba în doze mici prin perdeaua de fulgi și mai apoi în a viola pătura albă și scârțâitoare așternută pe străzi. Uneori trebuie să îmi închid ochii din pricina fulgilor, alteori trebuie să mă feresc de oameni grăbiți și distrați. Frigul și vântul mă îndeamnă să mă grăbesc și să îmi îndes mâinile în buzunare. Zăpadă așternută e blândă și catifelată; o aud cum respiră și se tânguie sub pasul meu, însă rănile pe care i le fac se acoperă imediat. Nu caut nimic altceva decât să trag în mine, ca printr-o perfuzie, viață din viața orașului. Pentru o vreme rătăcesc printre case înalte din lemn și piatră, fără gânduri. Mă opresc sub felinare și ridic capul în sus pentru a primi pe obraji sărutul umed al cristalelor de gheață; fac mici bulgari pe care nu-i arunc ci îi stâng în palme până se topesc; privesc cu jind spre geamurile în spatele cărora ghicesc viață și căldură. Încet-încet fac cunoștință cu spiritul bătrân și circumspect al orașului, îi fac mărturisiri, iar el mă acceptă.

Doar în față turnului cu ceas regăsesc forfota umană – viață fără scop și fără minte – ce mă atrage și totodată îmi repugnă. Am contribuit odată cu propriul meu trup și propria mea energie la trupul și energia ei, fără regrete și fără bucurie. Acum însă – îmbrățișat fără voia mea – mă simt nu singur, ci singular, amintindu-mi de tot ceea ce știu și de tot ceea ce mă desparte de ea. Un sentiment amar de anacronism mă inundă. De jur-împrejurul pieței, pereți plini de cicatrici sunt stânjeniți de tinerețea oamenilor și de tristă lor inutilitate. Câteva proiectoare plasate la poalele turnului aruncă pe cer umbre nefirești. Bătăile ceasului și binecunoscutele lui figurine se lasă așteptate. Recunosc dincolo de simplitatea și optimismul provincial, o formă de spectacol kitschos și meschin, deși în esență inofensiv. Într-un colț, primăria a ridicat câteva gherete ca niște case de pitici din se revarsă păpuși de lemn sau porțelan, ciocolată și vin fiert. Îmi amintesc că ieri a fost o sărbătoare, iar oamenii rămân niște copii mari, fermecați ca fluturi de arome, căldură și lumină, ce trăiesc dormind. Melismele înduioșătoare ale unui colind – izvorât din două difuzoare aproape îngropate în zăpadă – se amestecă cu vocile și râsetele lor. Îi văd cum se apropie și se despart după niște legi pe care nu le stăpânesc, dar care stârnesc în mine un soi de invidie și de înduioșare. Este scena perfectă pentru deznodământul unui basm modern despre bunătatea umană, despre fericirea simplă și despre rugăciuni ascultate de îngeri.

Ninsoarea se transformă într-o cascadă de fulgi mași și grei, iar eu mă încăpățânez să rămân în mijlocul ei în piață, cu ochii fixați pe acele mari ale ceasului până când se trage cortina, până când oamenii se topesc, iar luminile mor treptat. E târziu. Ce este oare acest izvor de forță și miere ce învinge totuși în mine frigul, spaima, singurătatea și întunericul, mă ține pe loc și mă îndeamnă să strig: „Degeaba mă curtezi moarte! Nu cu tine am să mă împac, ci cu lumea!”? Iar când gândesc lumea, întreg orizontul și întreg timpul devorat se umple până la refuz cu ființa ta. A muri nu înseamnă altceva decât să încuviințezi să mori. Aflu – cu conștiința unui destin încheiat – că port în mine – după cum spunea Camus – „o vară de neînvins”, o vară a mistuirii și a pârguirii, o vară fără ploi și fără plânset, o vară a freamătului nesfârșit; în căldura și lumina acestei veri găsesc ușurarea care mă ridică din mine mai sus de mine, mai sus de turnurile ivorii ale cetății, mai sus de nori, acolo unde există doar cerul pudrat cu stele. Pentru o clipă doar sunt imponderabil; pentru o clipă, atât cât să înțeleg că orice ascensiune se face cu dorul arzător al întoarcerii; tu… , tu ești întoarcerea, iar eu…, eu am ajuns pe culme. Amețesc și mă prăbușesc înapoi în mine în spirală, repede, tot mai repede, ca într-un iad dantesc. În cădere îmi ating cu vârful degetelor buza de sus și simt textura cleioasă a sângelui…

Mă trezesc singur în mijlocul unei nopți hulpave, în mijlocul unui oraș zgribulit, în mijlocul unui ninsori antediluviene. Pornesc pe o străduță îngustă, sculptată parcă în munte, mănat de urgențele trupului: foamea, setea și durerea. Nu este o trădare, ci un țipăt al cărnii neglijate, căreia încă sufletul îi mai dă socoteală. M-am rătăcit, însă nu îmi este teamă. Am încrederea oarbă că în preajma morți devii invincibil și norocos și, într-adevăr, după o jumătate de ora, regăsesc motelul și fereastră de la care privesc dihania hibernândă a orașului. Mănânc. Beau. Mă culc abia după ce înlocuiesc foile rupte, iar somnul este o legănare, nu o tortură.

De dimineață – sâmbătă – recitesc ultima frază scrisă și mă cutremur. Îi sunt recunoscător albului iernii și albului foilor. Singurătatea în iarna înzăpezită devine o amărăciune ușor de îndurat, după cum mai ușor de îndurat devine și iarna prin scris. Am exilat pe hârtie – chiar supralicitând - tot răul de care sunt în stare și nu-mi mai rămâne nici un rest pentru care să îmi fac griji. Eu sunt salvat, însă mă întreb ce cale vă rămâne ție și lumii în care încă trăiești…

Îmi iau micul dejun într-o cafenea din piață Cetății în timp ce o ceață plumburie învelește orașul ca o pătură groasă, iar ziua se târâie și agonizează. De la o masă situată lângă fereastră urmăresc cum gerul mâzgălește geamurile cu desene fantastice, iar zăpadă devine tot mai tare și mai murdară. Pentru prima dată, după mult timp, oamenii îmi atrag atenția, că și cum aș fi fost – printr-o minune – vindecat de egocentrism. Mai întâi remarc puținii anonimi ce străbat greoi piață cu capetele plecate, fără entuziasm, fără nicio amintire a nopții precedente, cu flacăra spiritului abia pâlpâind. Par captivi ai zăpezii, ai careului de clădiri vechi cu fațade vopsite în culori vii, ai orașului și mai ales ai vieții, ai teribilului conglomerat de acțiuni pe care o numesc viață. Îi privesc o vreme cu dragoste și curiozitate, încercând – în joacă – să le ghicesc scopurile și legile ce le guvernează mișcările aparent haotice. Căldura unui ceai cu scorțișoară îmi da o senzație mincinoasă de superioritate și mă îndeamnă să întârzii cât mai mult într-un adăpost, pentru a nu deveni asemeni lor. O doamnă blondă și grasă, între două vârste îmi umple din nou cană, îmi ia din față meniul și își șterge palmele de șorț. Între timp încăperea înaltă, cu lambriuri negre, luminată cu lămpi așezate pe fiecare masă se umple și a devine scenă unor mini-drame la care asist fără să vreau.

Personajul principal este o doamnă în vârstă, emaciată până la limita ce desparte un cadavru de un om viu, îmbrăcată cu un taior maro și machiată un pic prea strident. O privesc cum o privesc și ceilalți clienți – și chiar angajații localului: cu îngăduință, bănuind că este stăpânită de o formă benignă de nebunie, declanșată probabil de singurătate și bătrânețe, de acele pericolele în față cărora cu toții suntem vulnerabili. E oricum cel puțin ciudată. Se mișcă încontinuu prin cafenea cu o ceașcă de cafea sau ceai neatinsă în mână și caută în general mese ocupate de persoane singure. Cere voie să se așeze sub diferite pretexte, iar dacă persoanele fie din politețe, fie din milă o îngăduie în preajmă, inițiază cu dezinvoltură conversații ar căror subiect nu îl pot ghici. Îi cad victime un domn în vârstă și apoi o mama însoțită de fetiță ei de cinci șase anișori și cu toții par încântați să vorbească cu ea. Nu știu din ce motiv pe mine mă evită ca și cum nici nu aș există și îi sunt recunoscător pentru asta.

La o masă alăturată, o tânăra firavă cu ochelari și un domn ce se apropie de cinzeci de ani – a cărui față o văd doar câteodată din lateral - vorbesc în engleză. Ea poartă un pulovăr lălâu cu modele fanteziste, el – un costum albastru, impecabil. Din inflexiunile frazelor și afectarea vocilor trag concluzia că între ei a pornit dansul vioi și incitant al flirtului; sunt agitați și totodată stânjeniți de situație, însă ceva mai puternic decât ei, ceva aproape palpabil, îi împinge unul către celălalt; și totuși, dincolo de atracție, pare că o amenințare necunoscută plutește asupra lor: bărbatul aruncă din când în când priviri fugare de vultur în jur și pe geam, iar ea are obrajii roșii. Cu cât încearcă amândoi să joace rolul unor banali necunoscuți, cu atât atrag mai mult atenția. Câteodată ridică nepermis de mult volumul vocilor, iar eu mă întorc la gândurile mele pentru a nu comite vreo indiscreție. La un moment dat, după nici un sfert de oră, el primește un telefon și se ridică în picioare vădit tulburat, iar ea își dă ochii peste cap și se lasă supărată pe spătarul scaunului cu brațele încrucișate. După ce termină de vorbit, bărbatul, fără nicio explicație în afară unor scuze reci și contondente – pe care le aud și eu – își îmbracă paltonul și părăsește cafeneaua în grabă.

Mă aștept că totul să se încheie aici, fără niciun deznodământ sau concluzie, ca orice fapt de viață ce ne atinge deseori întâmplător, tangențial și ne lasă cu greutatea întrebărilor. În fond, fiecare dintre noi este plin de fragmente din viețile altora și din propriile vieți și purtăm cu noi pretutindeni un sac de întrebări despre ele. Recunoaște: toate povestirile, nuvelele și romanele nu sunt altceva decât slabe încercări unor suflete chinuite de a completa cu fantezie golurile necunoscute din viețile altora și din propriile vieți, pentru a scăpa de toate acele obsedante și nesfârșite întrebări…

Din piesă lipsește însă un ultim act… De niciunde, doamna în vârstă ce bântuie ca o fantomă prin cafenea apare lângă tânăra părăsită. Tresar și mă întreb cum aș reacționa eu dacă cineva ar asalta – chiar și cu bune intenții – prețioasă mea singurătate sau dacă eu aș fi nevoit să asaltez intimitatea altor persoane. Bătrână nu pare însă încercată de vreun sentiment de timiditate sau jenă. După ce obține o încuviințare sub formă unei ridicări din umeri – mai degrabă un semn de indiferență – se așează la masă pe scaunul ocupat mai înainte de cel ce a părăsit-o pe față. Ambele femei stau față în față și un timp lasă impresia că se ignoră reciproc. Tânăra își freacă mâinile și pare pregătită să plece, însă în mod vădit îi lipsește voință. Orice ce s-ar fi întâmplat între ea și bărbatul mai în vârstă, slăbiciunea și suferință pe care o resimte înclină în favoarea ei balanța dreptății. Nici nu îmi dau seama când amândouă încep să-și vorbească pentru că nu sunt tot timpul atent; își vorbesc însă multă vreme și chiar dacă nu știu ce își spun, văd o minune în izbândă acestei legături umane. De mult zidurile ce împrejmuiesc sufletelor oamenilor recenți nu mai sunt sensibile ca zidurile Ierihonului la vocile străinilor. La un moment dat, după ce plătesc și mă pregătesc de plecare, le văd cum se apropie una de cealaltă, cum bătrână își lasă palma scheletică peste brațul fetei, iar față începe să plângă spasmodic.

„Ecce inocentia!” îmi vine să strig în timp ce străbat piața devenită un teritoriul al vântului. Din cer coboară un întuneric violet plin de energie și de ace de gheață, iar aerul zbârnăind că o coarda întinsă este viu. Nu știu cât timp a trecut; poate fi prânzul, după cum, tot atât de bine, poate fi înserarea. E o zi de odihnă și îmi spun că poate oamenii și-au dat măștile jos și toate trăsăturile sufletului lor se pot citi limpede pe trăsăturile fetei. Mă apropii cât pot de mult de trecătorii și le cercetez chipul; caut în special zâmbetul binevoitor, caut limpezimea privirii, caut obrazul ce roșește. Caut inocența. Scriam, în urmă cu patru ani, că : ”iubirea adevărată are nevoie de acea formă extremă de inocența ce se poate găsi doar în idioțenie”, unde prin idioțenie înțelegeam atunci o formă de autism (precum cea a personajului lui Dostoievski) ce provine printr-o neînțelegere sau o respingere profundă a legilor lumii. Acum – mai mult decât atunci - cred că inocența va salva lumea. Nu prin acțiunile ei, ci prin puterea ei de a crede, de a reface tot ceea ce rațiunea blazată a distrus în lume, de a fundamenta pacea. Căci, după cum inocența ce deține și folosește puterea poate declanșa apocalipsa, inocența singulară este atributul martirilor și poate alunga pentru totdeauna din lume răul. Răul rațional, răul de mâna a două, răul meschin. Iată calea! Fiecărei generații îi este restituit Raiul și fiecare generație îl pierde prin propriile ei puteri și prin propria ei curiozitate. De aceea inocența trebuie doar ascultată, nu urmată. Orice predică ar trebui să conțină un îndemn la păstrarea unei portițe deschise în suflete pe unde se poate întoarce, ca o dimineață, inocența. Nu prin uitare și nici prin forță sau înțelepciune. Nu există inocență în forță sau înțelepciune și nici nu este nevoie; esența credinței este tocmai faptul că nu neagă nici forța și nici înțelepciunea, însă le face vulnerabile la adevărul de necombătut al inocenței. Din păcate, din pricina viscolului, prea puține chipuri pot fi văzute și încă și mai puține fizionomii îndeplinesc rigorile inocenței…

Geometria orașului se schimbă sub asaltul viscolului. Unele străzi devin de nerecunoscut, altele se înfundă. Trec în grabă prin față unei biserici – biserica Mănăstirii – un edificiu mohorât și bătrân, cu o fațada vopsită în galben și umerii grei de povara zăpezii. Localnicii care îi calcă pragul în grupuri mici și lente, par și ei la fel de mohorâți și de bătrâni. Oare cu ce dureri și frământări își umplu rugile? Oare ce vise clocotesc în ei? Și oare câtă nedreptate le face propriul suflet? Se întorc nu la inocență, ci la naivitate, căci dacă religia a adus inocența în lume, biserica mai apoi a confiscat-o. Îi las în urmă și mă gândesc din nou la tine pentru a-mi îndulci decepția. Dacă ar fi să te am că judecător – și orice viață are nevoie de un judecător pentru a deveni destin! – nu aș face apel la inocența ta, ci la dragostea ta. Inocența este totuși o lipsă; o lipsă a păcatului, o lipsă a existenței, o lipsă a perspectivei sufletului îngenunchiat. Inocența este un accident; dragostea…, dragostea este o lege. Judecă-mă după legea în care tu însăți trăiești!

Pe seară, închis între pereții camerei de motel, păcătuiesc fumând. E prima dată după luni întregi în care m-am închinat unor preoți păgâni ai cărnii, îmbrăcați în alb, am urmat ritualul cuminecăturii cu pastile și am crezut în religia medicinii. În spațiul mic și etanș, în care lumina se furișează pe fereastră, fumul devine consistent și lasă umbre pe parchet. Suflul meu îl mișcă; pare viu. E un partener de discuții comod, fiindcă tace și nu ripostează. După a cincea țigară mă apuc să scriu întins pe pat în căutarea unei ieșiri din deznădejde și din durere. Lângă mine, ca o amenințare încarcerată dar nu anihilată, tronează plicul cu rezultatele ultimelor analize. A știi sau a nu știi! Abia atunci când acest lucru devine lipsit de relevanță lungul șir de piese de domino al vieții poate rămâne în picioare. Adorm și, pentru prima dată după mult timp, visez (sau cred că visez); visez un șarpe monstruos care înghite plicuri așezate în șir ca niște piese de domino; visez o cafenea în care stăm amândoi față în față la o masă și flirtăm; visez un oraș lovit de o avalanșă necruțătoare; visez un pat de spital de unde se poate vedea cerul printr-o fereastră cu rame de lemn…

De dimineață viață reîncepe cu o forță și o făgăduință pe care nu le pot refuza. E duminică, iar dorul de ține îmi strălucește deasupra sufletului că un curcubeu. Prima hotărâre a zilei este să mă opresc – este suficient! – și să mă întorc. Trupul însă se revoltă; îmi este rău și nu mă pot da jos din pat, nici măcar pentru a scrie. Poate că doctorul o să revină, îmi spun, în curând. Câtă vreme spaima e trează pe dinăuntru aventură mea nu este o călătorie, ci o fugă, un asalt fără sorți de izbândă, o încercare de a-mi îndrumă propriul șarpe către începuturi cu speranța că se va devora pe sine însuși. Sau o boală incurabilă. Din mine însă nu vreau să rămână fuga, ci visul pur al eternității pe care l-am trăit vineri sub cerul nopții, atunci când am ieșit din mine, atunci când m-am ridicat deasupra orașului, atunci când am fost viu. Orele sunt dezolant de goale și până se întunecă alătur dorului de tine, dor de noapte. „Sunt nopți a căror dulceață se prelungește, da, iar faptul de a știi că ele se vor așterne pe pământ și pe mare, chiar și după ce nu vom mai există, te ajută să mori” (Camus). Sunt nopți… Sunt nopți atât de cuminți și de vrăjite încât le-ai vrea pentru totdeauna pictate pe interiorul sicriului ce-ți este hărăzit. Sunt nopți… Sunt nopți…

Recunosc pașii. Doctorul străbate holul și este singur, iar eu îl aștept în salon pentru vizită de rutină. Sunt în spital; sunt viu și obosit; sunt pregătit. De fapt nu am plecat niciodată. De fapt cunosc prea bine conținutul plicului cu analize. De fapt abuzez cu bună știință de dreptul inalienabil al omului de a visa. Alătură-te mie pentru că visul să nu mai fie o simplă minciună. Măcar pentru noi doi. Alătură-te mie sau mai bine citește-mi ultimele pagini din jurnal… „Sunt refugiat într-o utopie. Toamna îmi moare în brațe și se pornește pe neașteptate ciclul ninsorilor, al frigului și al vântului. Scufundat că Atlantidă sub zăpezi orașul pare tot mai liber și mai curat. Frigul liniștit și insidios sterilizează în profunzime – până la suflete. Nu degeaba sărbătorile (re)nașterii sunt însemnate în calendarul iernii; atunci au oamenii nevoie mai mult că niciodată de căldură. De căldură fizică, dar mai ales de căldură sufletească. Bunătatea lor are în ea o mult mai mică doză de ipocrizie decât vor să creadă detractorii atei. Este efectul banal al pornirii furnalelor interne. Eu însumi mișcându-mă îngreunat prin nămeții unei ierni grăbite sau privindu-i pe fereastră camerei mă simt vindecat de amorțeală sâcâitoare pe care ți-o injectează în cuget cenușiul de până acum al unui început de Decembrie steril. Albul este eliberator mai ales în prime lui faze: ninsoarea fără viscol și zăpadă neîncepută. Există o plăcere vinovată în a te plimbă în doze mici prin perdeaua de fulgi și mai apoi în a viola pătură albă și scârțâitoare așternută pe străzi. Ceva asemănător hibernării se declanșează înăuntrul tuturor. Energia părăsește membrele; se retrage dinspre periferii spre miezul ființei; spre inima și spre creier. Ochii devin ramele unei ferestre prin care privești cu lașitate o lume încetinită și ideală – un Răi părăsit – de la adăpostul unei camere încălzite. Dacă nesăbuință sau nevoia te împinge pe străzi, devii dintr-o dată conștient de exterior și toate problemele ce-ți macină că niște pietre de moară nervii se micșorează până la extincție ; ești nevoit să lupți cu un mediu potrivnic: să faci față frigului, să te ferești de gheață perfidă și să deschizi drumuri prin nămeți. Nu mai plutești într-un eter pe care nu îl iei în seama. Totul se schimbă. Pe fiecare lucru artificial, neted și simetric ieșit din mâna omului, natură pune stăpânire cu nonșalanță și blândețe. În cele din urmă ești nevoit să te declari învins și să te abandonezi unei letargii fericite vecine cu narcoză. Poți să visezi un viitor imposibil, poți să îți revizitezi trecutul fără regrete, poți să crezi că prezentul este o stare de așteptare continuă. Locuiești într-un alt oraș – mai liber și mai curat -, în care nu mai recunoști niciun semn de modernitate, iar tu la rândul tău, străbătându-l în orele lui astrale sau selenare, ești un alt om. Un om atemporal. Un Adam sau o Eva. Până și singurătatea în iarnă înzăpezită devine o amărăciune ușor de îndurat. Nopțile sunt lungi, dar gândurile care le umplu le fac nesfârșite. Ce plăcere perfectă să te retragi după înfruntările zilnice cu natură într-o camera încălzită și întunecată ce da spre o mare înspumată de acoperișuri, cu un ceai aburind și să privești totul prin florile de gheață de pe geam! Sunt nopți atât de cuminți și de vrăjite încât le-ai vrea pentru totdeauna pictate pe interiorul sicriului ce-ți este hărăzit.”

.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!