poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 949 .



Revederea
proză [ ]
Roman

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [RiMoGa ]

2017-01-22  |     | 



Mulțumesc Sfintei Parascheva, fără de care această carte nu ar fi existat și în cele din urmă, lui Dumnezeu



Prolog

Drumul
Septembrie 2006

De câte ori îl visez pe taică-meu în cadă, gol pușcă, știu că mi se va întâmpla ceva rău. L-am visat noaptea trecută și cred că ziua de azi îmi va tălmăci semnul cumva.
Poate că se leagă de roman. Am terminat câteva capitole și le-am dat editorului, după care am mai stat la taclale cu Filosoful, fostul meu coleg de la Casa Utopia, în timp ce mama ne aștepta cuminte, privind în gol. Apoi ne-am urcat amândouă în tramvai și am ajuns la marginea orașului, de unde am pornit-o pe jos spre Schit.
Uneori aș fi vrut să nu fi scris nimic din acest roman, sau să mă pot opri, nu fiindcă îmi provoacă suferință, ci fiindcă mă tem de alte consecințe. Cuvintele mi se împerecheaza însă în cap, iar povestea iese din mine stânjen cu stânjen, întruna, ca dintr-un război de țesut mecanic. După cum am stabilit cu editorul, va fi un roman-mozaic; fiecare parte va avea alt stil, fiecare voce din mine sau din afara mea va avea spațiu de manifestare. Le voi îmbina apoi ca într-un un caiet de caligrafie, din acela cum îmi făcea mama prin clasa a doua, legând împreună foi diferite: dictando, pătrățele, foi veline, albe, foi închise la culoare și aspre, ca de maculator ...
Sau poate că semnul se leagă de întâlnirea pe care urmează s-o avem astăzi, cu cea care până mai ieri ne era dușmancă de moarte. Oare de ce? Am chemat-o aici ca să ne împăcăm. Am încetat să-I mai cer lui Dumnezeu să facă dreptate. Dreptatea, ca și adevărul, e ca o cârpă pe care și-o dispută doi copii. Așa trăgeam eu cu Hans, pe când eram împreună, fiecare de partea lui de adevăr. Și cârpa s-a rupt și am rămas fiecare cu bucățica lui, singuri și frustrați. Cu iubirea e însă altfel. Am renunțat de mult la Dreptate în favoarea Iubirii. Prefer să cer Iubirea, sau Grația Divină cum ar spune grandilocvent catolicii. Nu mai pot trăi fără ea.
Continuăm să mergem pe drumul ce pare să se întindă la infinit, printre lanuri de gunoaie, având în fundal silueta unui coș de termocentrală din care aburul iese alene. E ca o brâncușiană coloană a infinitului și cu toată banalitatea lui dezolantă, savurez acest peisaj postindustrial cu bucurie. Pentru mine simbolizează liniștea și căldura, lucruri pe care le-am iubit toată viața. Îmi amintește și de Bunicul, dragul meu tovarăș de hoinăreală, și astăzi pot să-mi amintesc de el fără să plâng.
Mergem tăcute, noi două singure, surori de obște ce urmează în curând să fie tunse în călugărie și să primească nume noi, dar deocamdată ne mai numim încă Nina și Vera, fiică și mamă după legea lumească. Mama merge mai anevoie, iar eu îmi potrivesc pasul după ea.
În fine, orice ar prevesti semnul sunt încredințată că Dumnezeu ne va curma sau ne va face suportabilă suferința. De când L-am primit în noi, așa s-a întâmplat de fiecare dată. Tot pe același drum, cu ceva timp în urmă, pe când ne întorceam cu cumpărături din oraș, am fost atacate de țigani. Numai că la câteva secunde, s-a pornit o ploaie ca din senin, o ploaie mare cu grindină și noi am scăpat și nu ne-am tulburat, ci am dat mulțumire și am purces mai departe. Altă dată s-au apropiat din nou, dar atunci unul din caii lor a scăpat din ham și a început să galopeze înspre ei și să necheze și din nou am scăpat tefere, iar ei s-au lăsat păgubași. De atunci șatra ne-a mai văzut trecând, dar de îndată ce recunosc veșmântul negru, se retrag cu teamă la căruțele lor.
Aburul se răsucește pe cer iar noi ne continuăm drumul. Bălăriile foșnesc ușor în adierea vântului de toamnă.

*

Corespondență din anul 1943

Către Domnul Director al Spitalului ”Theodor Preda”, Dr. Albu Emil
Dela numita Carolina Helmans, infirmieră șefă pe Secția de Contagioși, care mă iscălesc dedesubt

Stimate Domnule Doctor Albu,

Cutez a vă trimite această scrisoare, întrucât știu că sunteți cu foarte multă treabă și nu mă puteți primi în audiență ca să vorbim față în față; cu respect, vă rog a dispune ieșirea din spital a copilei Vera Istratiuc, în etate de patru anișori, internată de scarlatină împreună cu verișoarele și mătușa ei, aceasta din urmă ținându’i loc și de mamă vitregă. Enumer considerațiile mele în a vă cere această măsură. În primul rând copila este complet însănătoșită, după cum a constatat Domnul Doctor Pamfilie, și cum stă scris în raportul de gardă. În al doilea rând, este vorba despre mătușa Verei: ceea ce mă uimește și mă întristează la dumneaei e asprimea revoltătoare cu care o tratează pe fetiță. Aș înțelege dacă s’ar purta așa cu cele două fetițe ale dânsei, care sunt zvăpăiate și foarte rele la boală, dar Vera este un copil atât de răbdător și de cuminte! De atâta bătaie câtă mănâncă stă și se joacă numai după sobă, cu niște jucării vechi de lemn, încercând parcă a nu o mai deranja cu făptura ei pe mașteră. Eu înțeleg, Domnule Doctor, că doamna este văduvă, că s’au refugiat din Basarabia în `940 și cu greu și’au făcut un rost aici, dar credeți’mă că nu înțeleg așa un tratament și așa o lipsă de inimă. Am stat de vorbă cu dânsa și i’am spus că aș dori s’o adoptez pe fetiță, mărturisindu’i că de când am văzut’o, m’a izbit asemănarea ei cu un copilaș al meu care nu mi’a trăit: aceiași ochi mari albaștri, îngerești, și același păr buclat. Mi’a dat numaidecât încuviințarea spunând că ar fi o ”mană cerească să o scape cineva de această pacoste”.
Apoi m’am sfătuit cu soțul meu, după ce i’am povestit de micuță. A fost de acord și pe urmă am vorbit și cu Puica, cealaltă fetiță pe care o creștem, și care are acum zece ani. Ne’am gândit că își vor ține bună tovărășie la joacă și la treburile gospodăriei. Și aici vine timpul să vă mai cer ceva, așa cum am mai vorbit cu Dvoastră cu ceva vreme în urmă. Vă spuneam atunci că soțul meu a fost lăsat la vatră după ce a fost cu pneumonie și că, murind o rudă a noastră dintr’un sat din Teleorman, am moștenit o casă cu așezare bună, în centrul comunei. Dorim să deschidem o cofetărie, soțul meu fiind calificat în această meserie. De aceea, voi fi nevoită a renunța la slujba de infirmieră pentru a’mi ajuta soțul să pună pe picioare negustoria și vă rog a fi bun și a’mi da dezlegarea.
Nădăjduind că nu v’am necăjit prea mult cu cele povestite aici, vă mulțumesc cu respect și mă iscălesc:
Carolina Helmans
[semnătura]

Dela Doctor Emil Albu, către Dna Helmans

Dragă Doamnă Helmans
Am semnat adineaori biletul de ieșire al fetiței, pe care ți’l trimit prin Dodică dimpreună cu acest răvaș. Îți mulțumesc pentru efortul dumitale ca infirmieră alături de noi, ai fost un bun cadru medical, o femeie inimoasă și o bună camaradă la vreme de restriște. Îți doresc mult noroc cu soțul și copiii pe noul drum, și să dacă ai nevoie de ceva, nu șovăi să’mi ceri. Am dat ordin să ți se plătească leafa pe ultima lună și după ce ai să’ți pui uniforma în cui, preschimbând’o cu șorțul de cofetăreasă, să știi că oricând ești bine venită să ne faci o vizită. Să fie într’un ceas bun cu micuța, și sper să mă inviți cândva la nunta viitoarei domnișoare Helmans.
Al d-tale,
Dr E Albu.

*****

Partea I
Dresura de antilope
(Scrisorile Verei)


Orșova, iunie 1958
Dragă Puicuțo,


Nici nu îmi vine să cred că sâmbătă am avut ”balul de absolvire”, că am terminat Institutul și că acum am diplomă de învățătoare și profesoară de Limba română la gimnaziu!
Ce să-ți spun, un triumf, Puicuțo, un adevărat tri-umf! Surioara ta a fost centrul atenției publice. Am fost înconjurată ca nimeni alta de băieți – chiar așa, băieții de la Institutul Agronomic, și ei în lipsă mare de fete așa cum am fost și noi sărmanele, lipsite de colegi de sexul opus pe timpul anilor de școală. Unul în special, de-i zice Așchiuță, a făcut mari venituri ilicite vânzând altor băieți poza mea (e un uriaș cu alură de halterofil, de aici porecla, dată pesemne cu subtilă ironie). Sunt fotografiată în costum popular, cu maramă brodată și lungă până la umăr; am făcut toate fetele câte o poză singure și mai multe în grup, cu doamnele profesoare și domnii profesori la mijloc.
La o săptămână după bal am plecat în excursie la Orșova, de aceea îți scriu de aici, și adaug și o vedere cu aceste plaiuri minunate pe lângă fotografia de care ți-am vorbit. În prima zi ne-am cazat pe Dunăre, pe un vaporaș scos din uz și transformat în hotel, să ne fi văzut cum ne-am risipit, spre cabine, zgomotoase ca un roi de viespi, flecărind între noi și chicotind. Eu am nimerit sub nivelul apei. Cabina are șase paturi suprapuse și niște ferestre rotunde de le zice ”hublouri”: mă întrebam dacă o să admir peștii de la fereastră, așa cum de deasupra admirăm păsările. N-am văzut niciunul – poate vin noaptea. Din patul meu însă nu pot să-i văd.
În schimb am fost cu șalupa, până la o insulă, Ada Kaleh. Nu-mi închipuiam că poate exista așa un peisaj, cu munții coborând pănă la apă, iar insula e un colț de vrajă. Trandafirii de dulceață se încolăcesc ca șerpii pe spaliere. Vița de vie e tunsă sub formă de copăcei, cât merii pitici de pe la noi. Locuitorii, turci în majoritate, te răsfăță cu tot felul de delicii gastronomice: un rahat lung cât o franzelă, dulceață, șerbet. De trandafiri bineînțeles. Ne-am plimbat peste tot, am vizitat niște ruine, ale unei moschei vechi. Peste tot m-a însoțit dragul de Așchiuță, cum altfel, care-mi declama la ureche tot felul de năzbâtii. Erau și alți băieți în spate care-i strigau să nu fie egoist și să nu mă acapareze de tot.
S-a pus apoi o masă mare, special pregătită pentru noi, cu ochestră, după care s-a încins un matineu dansant de toată frumusețea. Băieți de comitet, ce mai, ne-am distrat pe măsură. Era să se încingă și o bătaie la un tangou, când m-au invitat doi deodată. Bine că n-a fost nimeni rănit, dar fetele au țipat și s-a stârnit invidie. Unde pui că la întoarcerea pe vas, smiorcăita de Neli a început să se tânguiască, cum că ea n-are succes, că eu am acaparat pe toată lumea, că nu mă port cum ar trebui etc etc. Am adormit până la urmă în mijlocul reproșurilor și suspinelor, că picam de oboseală.
Un lucru însă e cert Puicuțo, și n-am fost deloc conștientă de el până acum: o să-mi fie foarte greu la măritiș, dar nu din pricina de care mă temeam eu mai an - din lipsă de pretendenți. Ci din contra, se pare că voi avea prea mulți. Nu mi-am dat seama că am crescut, că nu mai sunt țărăncuța cu cozi până la șold care a plecat imediat după Maturitate de acasă. Nu-mi vine să cred că am 19 ani, că sunt frumoasă și curtată de îndată ce intru în anturajul domnilor bărbați.
Sărută-le mâna Tatei Wili și Mamei Carolina din partea mea (dar vezi, nu le arăta epistola ... o să mă creadă frivolă, adică ușuratică mai pe-nțelesul tău). După ce ne-ntoarcem din excursia aceasta o să mai facem un turneu cu corul la București și apoi vin acasă. Abia aștept să vă revăd pe toți, cred că-ți dai seama, nu?

Cu drag și dor,
Vera

[Dedesubt este desenat un soare cu ochi si gură larg deschisă într-un zâmbet.]

Cocorăști, 25 august 1958
Dragă Puicuțo,

Am ajuns la București cu bine. Natural, am tras la Tante Mitte ca de obicei. M-am prezentat a doua zi la inspectorat. Un cetățean gras, cu figură de balaur și cu ochelari pe vârful nasului mă ia în primire de cum intru: ”Ce-i cu numele ăsta, ăă ... exotic ... tovărășico? Ce nație sunt părinții dumitale? Nemți?”
Cred că m-am albit la față. Mi-a trecut prin minte cum a suferit Papa în timpul războiului, cum a ieșit pe ușa din dos, prin bucătăria acelui restaurant la București unde era să fie reținut, mă rog, acum sunt alte vremuri dar tot mi s-a făcut pielea ca de găină. Și încă mai știu și că dacă nu erau alde Motomancea și cu alți mahări să le placă să se ghiftuiască cu prăjiturile noastre nu mai trăiam noi acolo în târg, ne făceam veacul de mult prin balta Brăilei, ca știi-tu-cine (apropos de Motomancea, ce mai face junele Titi, s-a mai consolat după plecarea mea? Că toată vacanța mi-a stricat-o cu serenadele lui!).
Îi răspund balaurului că tatăl lui Papa era sas din Transilvania. Despre mama lui, natural, nu-i mai pomenesc nimic. Apoi îl plimb nițel prin istorie și-i spun că sașii sunt aici de secole, de când au fost aduși din Saxonia pe la o mie o sută și ceva și împământeniți. Sachen înseamnă saxon, concluzionez.
E rândul lui să mă epateze cu cunoștințele de istorie. „Saxon, car’va să zică, ai? Vă trageți din saxonii care s-au luptat cu normanzii la Hastings, 1066, ai?” „Poate pe departe, tovarășe inspector.” „Car’va să zică ai rude prin străinătățuri, tovarășa Vera!”„La fel de îndepărtate ca strămoșii de la Hastings”, i-o întorc fără să mă pierd. Nu vreau în ruptul capului să-i spun că sunt luată de suflet. E ca și cum m-aș dezvinovăți – de care vină? Oricum sunt foarte mândră de tata Wili și n-am niciun motiv de rușine. „Și tata – cofetar deci?” „Da.” „În cooperativă?” „Cum rezultă din acte.” Sucește hârtiile pe toate părțile. „Cofetăria Carolina, car’va să zică. Mama casnică?” „Da.” „Buun. Dosarul e în regulă. Dar să știi că n-am posturi în regiunea Craiova. Am în regiunea Urziceni. Acolo e nevoie de dumneata. N-am ce-ți face. Cocorăștii Mari, raionul Urziceni.”
Scrie ceva într-un registru, apoi completează o hârtie și mi-o înmânează. „După prânz telegrafiez în teritoriu, să-i anunț că sosești. Să fii iubită, Fraulein!”, îmi azvârle drept încheiere, având probabil impresia că am cochetat cu el. Știi că nu rabd necuviința, așa că nu-i rămân datoare. Îi răspund zâmbind „Sie sind ein Schwein”, și ies. Îmi surâde și el cu gura până la urechi, crezând desigur că i-am zis la revedere pe nemțește – și pe-aci ți-e drumul.
Începe aventura.
Mă duc la gară să mă uit pe mersul trenurilor. Descopăr un personal a doua zi la șapte. Îmi iau bilet și mă întorc la Tante Mitte. Mă apucă un dor cumplit de casă și încep să plâng ca un copil. E prima dată când plec așa de departe.
Dis de dimineață, mă scol. Tante mă ajută să-mi fac două tartine pentru drum, una cu unt și una cu magiun și-mi dă un borcan de iaurt. Mă conduce la gară și mă vede urcată în tren. Trenul pornește și mergem, haida-hai, trec vreo patru ore timp în care nu văd decât câmpie și iar câmpie. În fine, ajung puțin înainte de vremea prânzului. Mă dau jos în gară, ridic geamantanul și mă uit în jur: nici țipenie. Zăresc într-un colț al peronului, lângă cișmea, un ceferist murdar din cap până-n picioare de uleiuri și de vaseline, mâncând. Îl întreb la ce oră vine rata. Aflu că nu face curse decât de două ori pe zi, dimineața devreme și între cinci și șase după masa, adică la trenurile de navetiști.
„Mata ești cumva noua învățătoare?” mă chestionează destul de ireverențios, ca tot muncitorul, în timp ce molfăie dintr-un coltuc de pâine.
Îi fac semn din cap că da.
„Vezi că trebuie să fi trimis conu’ Mișu pe cineva să te ia. Conu’ Mișu Panait, directorul școlii”, adaugă, vâzând că îl privesc nedumerită. „Ieși prin gară în partea-ailaltă, și vezi că trebuie să fie un cetățean cu droașca. Dacă nu e nimeni pe capră, intri la birt. Întrebi de nea Ghemiș Urâtu! ” mai strigă el după mine, în timp ce eu deja traversam sala de așteptare.
Văd „droașca” (o șaretă, pe două roți) și calul priponit și cum a spus, nimeni pe capră, așa că intru în birt și mă duc glonț la tejghea.
”Nu vă supărați, domnul Ghemiș Urâtu ...?”
La care toți ridică privirea din halbe. Cârciumarul strigă.
- Hei, domnu Urâtu, ia fă-te-ncoa!
Toată asistența pufnește în râs. Văd cum se apropie de mine un bărbat între două vârste, extrem de scund, și cu câteva fire de păr în cap. Îmi vine până la umăr! Nici că se potrivea mai bine așa un nume, socot, fără să bănuiesc nimic.
Ne suim în șaretă, dânsul în față iar eu în spate (e un atelaj ciudat, cu locuri spate-n spate), iar geamantanul mi-l pun undeva la mijloc, într-un fel de ”port-bagaj” improvizat, oprind cu mine doar servieta, după care nea Ghemiș dă bice calului și pornim.
Puicuțo! Un drum mai plin de hârtoape ca ăsta și de praf n-am pomenit. Poate că așa e peste tot la țară, dar eu n-am fost obișnuită. Și nea Ghemiș dă întruna bice calului. Mai ții minte povestirea aceea a lui Alecsandri, Balta Albă? Cu franțuzul care se duce la băile vestite și drumul până acolo se preface în coșmar? Așa și cu mine. Aceluia îi era frică să nu i se descarce pistoalele de la hurducătură, mie mi-e teamă că-mi explodează capacul la borcanul cu iaurt.
E soare și e vânt. Suntem în plin Bărăgan. Îmi țin cu mâna pălăria, servieta o țin în poală să nu mi se ridice fusta și să pățesc vreo rușine. Cu care mână să mă mai țin și de marginea trăsurii? Nu pot decât să sper să nu cad. Trecem prin păduri ce taie șoseaua, printre câmpuri pe care se văd țăranii la munci agricole. Ici colo câte-un tractor. Trecem prin sate înșirate de-a lungul drumului, cu câini care se iau după noi și ne latră. În fine, văd un panou indicator mare – comuna Cocorăști, satul Cocorăștii de Jos. Am ajuns? Nu încă. E mare comuna, adevărată comună de câmpie.
La un moment dat întâlnim un grup de adolescenți care bat mingea în mijlocul șoselei.
Nea Ghemiș scoate de nu știu unde un clopoțel ca de școală și începe să-l sune. Băieții se aliniază de o parte și de alta a drumului. Unul adună mingea și zice în zeflemea:
- Ce mă, nu ți-ajunge ulița?
Apoi cei mai mici încep a cânta, ca la un semn, la unison:
- Frumos bărbat e Ghemiș, frumos bărbat e Ghemiș! Frumos bărbat e Ghemiș, frumos ca dracu’!
(ți-aș pune pe portativ, dar cum tu nu știi notele ...)
Ultimul ”vers” e scandat și nici nu îl termină că pufnesc cu toții în râs.
Când șareta trece de ei și dau cu ochii de mine, se face deodată liniște. Apoi se dezmeticesc și încep să bată din palme și să strige. Mă aclamă, îmi fac cu mâna și-mi trimit bezele, de parcă aș fi Alida Vali. Mai că aș zâmbi și eu dar nu se cuvine, o să-i am elevi poate pe ei sau pe frații lor ... Prin urmare, le arunc o privire severă și întorc capul spre nea Ghemiș.
Nu mare mi-e surprinderea – abia acum văd, săracul nea Ghemiș, are o ditai cocoașa în spate! De-aia e de râsul satului. Și mai are și așa un nume. Dar și ce prenume! Ce coincidență, gândesc. Totuși, dacă numele mare exprimă o trăsătură de familie, cel mic este pus de o mamă și de un tată, dacă nu și de un naș și de un funcționar de la primărie. Ce mamă ar fi așa de nebună să-i pună numele unui pitic din poveste copilului său? Atunci încep să mă dumiresc. Puicuțo, să mi se facă rău! Îmi dau seama că ”Ghemiș urâtul” nu e decât o poreclă, nu un nume! Mă trec transpirațiile, căci ce trebuie să-l fi ofensat pe bietul om! Dracii de copii sunt copii, dar eu?!
Nici nu știu dacă să-mi cer scuze. Omul mână în continuare, netulburat. În fine, oprește în fața unei clădiri cu grădină mare, unde intuiesc a fi școala. Am ajuns!
Pe caldarâm stau un domn și o doamnă, trecuți de 40 de ani.
”Iată-ne coane Mișule”, spune vizitiul meu de ocazie.
Domnul îmi dă mâna să cobor și răspunde: ”Mersi, nene Ghemișe”.
Mă simt mai puțin prost. Porecla este deci uzanță generală.
Trebuie să ți-i descriu pe domnul (sau tovarășul) director Mișu Panait și pe soția dânsului. Cu adevărat apelativul ”conu’” i se potrivește. E un veritabil boier în maniere și cultură, și asta a fost și în viața de toate zilele. Și-a dat pământurile și conacul la CAP, de cum s-a înființat, ca să poată merge copiii lui la carte, așa cum a făcut de fapt și Papa pentru noi cu cofetăria. Soția e o gospodină desăvârșită. Stau în casa școlii, e o clădire cu trei odăi în curte. Are un pridvor plin de mușcate în ghivece și de zorele pe pereți, o frumusețe. Tot în pridvor este un clopot așa cum țin minte că aveam și noi acasă, în Basarabia, la părinții mei buni. E singura amintire pe care o am cu dânșii, sărmanii, și amintirea asta îmi pune un nod în gât. Mai ții minte când m-a adus acasă mama Carolina ce ziceam întruna? ”Și clopotul? Și clopotul?”
E ora mesei și mă invită să rămân pentru prânz. Mâncăm ciorbă de miel dreasă cu smântână și la felul al doilea fasole păstăi cu costiță și cu salată de murături (mai au încă de peste iarnă). Are un serviciu de porțelan fin de Bohemia și tacâmuri de argint. Și ce mobilă stil! Ce mileuri! Nicăieri n-am mai văzut atâta meșteșug și bun gust.
Îndată ce trecem la dulceață și cafele, conu’ Mișu mă întreabă despre practica făcută la școala de aplicație. Dânsul predă acum Limba Română, dar la bază e tot învățător. După ce vorbim un timp despre planificarea materiei și despre cum se face planul de lecție, la care răspund ca la carte, mă pune la încercare într-o manieră mai puțin scolastică și mai aproape de esența ascunsă a lucrurilor.
Mă întreabă cam ce cred că trebuie să-i dea școala unui tânăr. În primul rând, să-l deprindă a fi cuminte și cuviincios, răspund. Asta nu peste tot se învață în cei șapte ani de-acasă. Apoi, să-l învețe a învăța. Un om se instruiește singur foarte greu, chiar dacă are o bibliotecă plină cu toate cărțile, din cauză că metoda îi lipsește.
”Minunat”, mă încurajează. ”Dar mai e un lucru, să știi, Vera. Școala trebuie să-i dea copilului entuziasmul pentru cauza neamului său. Să-i inspire dorința de a făuri o orânduire mai bună. Educație, informație, inspirație! Iată cum numesc eu în trei cuvinte rolul învățământului general.”
După masă, mă invită să văd școala. E o școală veche, de pe vremea lui Cuza-vodă. Seamănă cu a noastră, din târg, parcă mai mare chiar. La orele două nu mai e nimeni, decât cadrul didactic de serviciu și mai e încă deschisă biblioteca. Străbatem coridoarele pustii, și domnul Mișu îmi arată o ieșire spre curtea interioară. Ei, și acum chiar am ce-ți povesti, și nu fără îngrijorare. Cum ne apropiam de bibliotecă, aud, întâi estompată apoi clară, o voce de cucoană. Ceea ce percepeam din el deocamdată era doar ritmul, într-un crescendo retezat, ca de mașină de cusut electrică: papapap! papapap! papapap! Când ne mai apropiem disting și cuvintele. E, se pare, o filipică despre lipsa de prestanță a cadrelor tinere care nu sunt în stare a stăpâni clasa. În fine, intrăm, și conu Mișu îmi face cunoștința posesoarei vocii. Dar mai înainte, merită descrisă scena, de un burlesc care m-ar fi făcut în alte împrejurări să mă prăpădesc de râs. În picioare, sprijinit în mătură și ascultând respectuos se află nimeni altul decât sărmanul nea Ghemiș care, acum mi-am dat seama, este omul de serviciu al școlii. La birou, pe scaun, stă o anume domnișoară (bătrână!) Cora, bibliotecară. Acești doi nefericiți fac deci auditoriul vorbitoarei, pe numele ei Caliopi Sachelarie, învățătoarea metodistă, decan de vârstă și model în profesie . Care, de cum mă vede mă măsoară cu dispreț și îndată ce domnul director mă prezintă, mi se adresează ardeiată (se pare că apariția mea i-a dat apă la moară să-și exemplifice teoria): ”Sper că nu ești și tu ca predecesoarea ta, o musafiră care vine aici pentru câteva trimestre până se aranjează la oraș. Aia a dat bir cu fugiții îndată ce a văzut că s-a pricopsit cu niște copii de țară, puturoși și zurbagii.”
Puicuțo, mi s-a urcat sângele la cap. Nimeni nu m-a mai tutuit din liceu, mă rog, vreau să zic o persoană care abia mă cunoscuse și care nu se purta părintește. ”Calițo”, a sărit împăciuitor conu Mișu, tovarășa Vera o să ia clasa întâi, nu clasa pe care a lăsat-o Maria. ”Ba nici să nu vă gândiți” a sărit ca arsă cucoana. ”Clasa întâi o iau eu. Cum vine asta, o absolventă să mă dea la o parte pe mine, care predau de treizeci de ani?”. ”Ei, tocmai, mă gândeam că dumneata ai mai multă experiență și știi să fii drastică ...” . ”Nici vorbă”, a fost răspunsul, la care am zis și eu: ”Tovarășe director, este foarte bine așa. Eu nu mă tem de nicio clasă și nu mă sperie nicun copil, oricât de rău ar fi.”
Așa s-a terminat discuția, după care am plecat. Am însă o presimțire rea în ceea ce o privește pe coana ”Calița”. Presimt că o să am de furcă cu ea.
Peste noapte o să rămân aici, la familia conului Mișu. Mâine mă mut la o gazdă, în sat (mi-a găsit-o tot conu Mișu), deci adresa mea o s-o primești cu următoarea scrisoare. Acum închei.
Cu bine și cu dor,
Vera.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!