poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 165 .



Sonia cu accent grav și hiat (35)
proză [ ]
30 % lână, 40 % cașmir, restul... un fel de sentiment fumuriu cu irizații gălbui...

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Danaia ]

2016-12-07  |     | 



Canapeaua este imensă. Catifelată și înflorată. Ar putea adăposti în ea o durere întreagă. Sau, după caz, o fericire. Care nu mai încape înlăuntrul tău. Pur și simplu, o stare care vrea să ființeze mai confortabil. Poate... doar altfel. Na-na-naaaa..., ieși, ieși odată, ieși din sternul ăsta îngust și paranoic, uite chiar te pot împinge puțin... După câteva zguduituri zdravene și o mână de onomatopee orange cu nuanțe lila, ceva ca un fum înmiresmat se așază. Pe genunchii noștri. Pe umeri. Pe obraji.... Între noi. Lângă noi. Cu noi. Cu noi... altfel. Respirăm ușurați când sentimentul acela interiorizat la maximum, ca un praf de dinamită, încordându-ne mușchii și suprasolicitându-ne scheletul, mai ales imaginația teribilistă de oameni niciodată mari, ne tratează ca de la egal la egal, fără orgoliul entității dominatoare din umbră. Se arată în sfârșit la față! Și are o mimică prelungă-prelungă, un fel de uimire necenzurată a copilului ieșit din increat, gata să-și asume (dez)ordinea cealaltă. Știam eu! Sentimentele au ochii mari și se copilăresc adesea! O consistență catifelată și ambiguă, aproape poetică. Le recunoaștem (pe) fiecare în parte, așa cum pe o plajă nesfârșită femela-mamă își identifică puiul în virtutea unui cod doar de ei știut. Uluitor! Când toți puii sunt absolut, dar absolut identici! Și vine, vine direct la el! Nu dă niciodată greș! Este, fără îndoială, acel instinct special, pe care Creatorul – în imboldul armoniei desăvârșite – l-a pus în fiecare dintre creațiile sale! Ca să nu rătăcească prea mult (căci rătăcirile sunt generatoare de angoase și destrămare)! Să aibă acea busolă specială, făcătoare de minuni! În felul acesta, Ziditorul și cele zidite ale Sale să se întâlnească feeric în cosmos, în sensul etimologic al acestuia, de tot armonios organizat, infinit în timp și în spațiu, definibil, desigur, prin opoziție cu haosul.

Câteodată, te poți împrieteni spontan, fără nicio punere în gardă, fără nicio pregătire în prealabil, cu sentimentul celuilalt. Mai ales când acesta te-nvăluie movuliu și tandru, într-o desfășurare de spații puțin pământească, în burta unei canapele extrem de generoase... Poate de aceea el îi mângâie cu atâta îndârjire coapsele. Printr-un material devenit iluzoriu, o barieră caraghioasă între palma lui caldă și pielea ei concentrată la maximum. Și doar este prima oară când se văd / întâlnesc! (... sau poate că nu...?!). Îl cunoștea din auzite [„Vine și Cristi!” – încercase să o convingă Sora să-și schimbe programul de Revelion! „A terminat ASE-ul, este de familie bună,...”... „... îîîî, da, e blond, blond cu ochii albaștri... Păăăăăi..., cred că are cu vreo 2 ani mai mult decât tine....” – își susținuse Sora demersul persuasiv... Omisese însă unele „detalii”, care, la o adică, puteau fi trecute magistral cu vederea...]. Foarte probabil și el la fel...
Nu opune nicio rezistență, deși, recunoaște, la început s-a simțit stânjenită, nu însă suficient de mult încât să renunțe la starea de grație pe care i-o provoca atingerea aceea [„Când mai simțise senzația-stare cu pricina? Sau măcar ceva similar!?” Nu-și putea da seama. Cert este însă că experimenta în carne vie bătutul în clișee de sentiment déjà vu]. Treptat, se instituise un fel de hipnoză și obiectele, persoanele din jur, toate căpătaseră o consistență derizorie, ezitaseră între a fi și a nu fi, până când, neputincioase, abdicaseră, cedând spațiul și timpul fumișorului movuliu și învăluiților săi. Canapeaua însăși devenise o legănare parfumată și foșnitoare pe verticală. Când așa-de-puțin-concretul se instaurează cu toată forța, atunci musai și legile clasice ale fizicii tradiționale fac un pas-doi înapoi și admit relativitatea conceptelor. Când el o mângâie împătimit, forța de atracție gravitațională își ia seama: smerită, se retrage oriunde în altă parte, unde și-ar putea conserva validitatea conceptuală, eventual până la o posibilă „revenire la normal” a experimentatorilor. Slabă speranță! El o mângâie fără oprire. Din convingere, din vocație, din simțire... Fără să se sinchisească în vreun fel că e și Sora de față. Și Se. Și atâtea sentimente deszăvorâte. Ai zice că mângâi blănița pisicii preferate, când o senzație nouă îți ridiculizează percepția. Blănița asta ar putea fi mai degrabă eul fetei, respirația ei, gesturile ei, întreaga-i alură, întregu-i destin pe care tu ai fi în stare să-l iei pe umeri, să-l cari până la capăt fără să crâcnești... Ca prin vis, Sonia auzise la un moment dat: „E o șansă..., fără îndoială, e o șansă pentru mine că te-am întâlnit...”... și-și reluase imperturbabil activitatea de salahor al mângâiatului. Ea și-a dat seama abia mai târziu că fusese un compliment în toată regula. Sau poate că nu...
Canapeaua are brațe sculptate ce sfârșesc în geometria atipică a unor capete de leu, proiectate în coame intimidante. Cu ochi adânciți în ancestralul junglei universale. Imperialul instinct al dominației! Doar înfrigurarea supraviețuirii... Cine poate ști? Lemnul rece se încinge. Miroase a coajă de portocală. Și a brad. O poveste numai bună pentru după-amiezele cu migrene și spleen, mult prea feminine să fie luate în seamă de audiență. Ce mai! O canapea în toată regula!! Aici și acum. Pe spațiul acesta îngustându-se obiectiv la cumpăna dintre ani. Când sentimentele se adulmecă, se identifică, (inter)acționează, răstoarnă stări de lucruri, destituie și instituie. Necesar, doar accidental... Boxele sunt, totuși, destul de supărătoare... Ai zice că cineva dorește musai să testeze forța de rezistență a timpanelor, a ambientului, secreția de adrenalină pe cap de locuitor într-o seară de ajun, în fumul unei sufragerii semisuspendate. Cu toate acestea, orice zgomot într-un astfel de moment, se cuvine a fi luat ca atare. Așa că îți educi simțurile, renunți la percepția obișnuită, te integrezi fără angoase și resentimente clipei, mai ales când mii de fotoni explodează în vocea Vayei con Dios – în traducere literală, Mergi cu Dumnezeu! – și-n al său Nah-neh-nah... „Prima dată” are forță instauratoare. Chiar dacă „acel(ași) ceva” se va repeta ulterior cu virulență triplă. Evenimentul secund / terț... va ceda, în grandiosul său iluzoriu, sub autoritatea clipei „primare”. În acest context, de pildă, Nah-neh-nah... va avea per semper consistența / alura / psihologia... nămeților așternuți inițial de-a valma, despărțiți mai apoi, de o parte și de alta a șoselei ducând spre (A)casă, de mâna harnică sau doar obligată. Un miros al regăsirii, al orelor, zilelor de așteptare, al dorului intrat în drepturi depline fără niciun fel de somație, amestecându-se cu înțepătura fumului de țigară și de motorină, toate în pieptul unei domnișoare mult prea sentimentale. Purta după ea, ca de obicei, un rucsac doldora de cărți, caiete, penițe și fantasme, radiere ciclamen cu aromă de zmeură, ustensile colorate și monocrome, strategii redutabile de întipărire a literelor dincolo de pagina efemeră, aflată sub strictă jurisdicție temporală,... mai ales o inimă zbătându-se în strânsoarea sternului niciodată pe măsură. Acum, ce-i drept, Vaya con Dios mai crescuse puțin, dar, în sufrageria de clopoței și miraje, în apocalipsa instauratoare a unei mângâieri etanșe pe zvâcnetul sângelui în circuite interminabile, avea aceeași substanță argintie, același cod genetic, aceleași repercusiuni...
Puțin mai târziu, el îi sugerase un „Să mergem dincolo!”, arătând spre apartamentul vecin, închiriat de Sora. Pe Sonia o speriase gândul, mai apoi o amuzase: „Dar știu că sunt grăbiți bărbații ăștia, tare grăbiți...”. Ce-i drept, i-a dat voie să-i mângâie indigoul blugilor și fumul acela distrat ce făcea rotocoale, dar, de la mângâierea aceea, desigur total nevinovată, și până „dincolo”, la pătrunderea prin efracție, era distanță de ani-lumină... Și-a cenzurat analitismul idealist. L-a făcut în schimb părtaș unei replici mult mai pământene, mult mai accesibilă urmașilor deloc epigonici ai lui Adam, deși a trebuit să recurgă la un mic... neadevăr. De fapt, nu comitea nicio crimă, nimic compromițător, făcea doar uz de minciună (hai să-i spunem, totuși, scorneală sau invenție, care, la o adică, pot echivala unei imaginații prolifice, chiar poetice) în scop nobil, iar scopul, măcar câteodată, scuză mijloacele, prin urmare machiavelismul nu este chiar așa de aruncat la primul Recycle Bin. I-a spus, mai mult decât convinsă, că Sora avea probleme cu ambele calorifere,... că termometrul nu se încumetase, în ultima săptămână, să treacă mai sus de 10 grade, că tocmai de aceea Sora se și mutase – desigur provizoriu – în apartamentul lui Se, prietenul și DJ-ul personal al acesteia, ocazional și al Soniei înseși... Uite, ce muzică îi „făcuse” Se... cu Vaya con Dios, cu Iglesias, cu Modern Talking, cu... Cel cu părul aproximativ blond și cu ochi cvasialbaștri fiind persuadat ca la carte, discuția luase o turnură favorabilă, desigur din perspectiva unei virginități ce încă se cuvenea a fi prezervată cu sfințenie, pentru deloc simplul motiv că „nu sosise... ceasul!”. Scenariul s-a derulat cu brio, aproape verosimil, tot el căinându-o pe Sora cum de s-a pricopsit cu asemenea pacoste și oferindu-și ajutorul necondiționat în viitorul cât mai apropiat. Sora era... Sora; rămânea Sora: și-a jucat impecabil rolul, cu un zel care, în alte condiții, ar fi bătut fie și parțial la ochi. N-a fost cazul: miliardele de celule fotonice își proiectaseră într-o cu totul altă direcție dinamica, legile, rostul. Senzația trupului-suflet posedat printr-o mângâiere, intermediată de un banal textil albastru-violet, era unica ecuație în măsură să garanteze ființarea în acele momente... Și, oricum, noaptea nici măcar nu începuse... Instinctul masculin de a apuca și de a nu mai da drumul avea să se exercite nestingherit la un miez de noapte, părtaș al cumpenei dintre ani, în hipnoza unor blues-uri interminabile. De data aceasta, degetele lui aveau să testeze, detectivistic-înfometat, consistența unui material 30 la sută lână, 40 la sută cașmir, restul (30 %... o fi mult? O fi puțin? O fi taman cât trebuie?), un fel de sentiment fumuriu cu irizații gălbui, trăgându-se foarte probabil de la... lămâiosul bluzei pe care Sonia o îmbrăcase, ca fidelă fiică a „soarelui aceluia” ce se găsea... Cristi era destul de scund pentru gusturile ei... Cu pantofii cu toc (cca 10 cm) îl depășea cu cel puțin 5 cm. Așa că gura lui ajungea undeva în dreptul jugularei ei... o poziție absolut strategică „pradă – prădător”... Nu este însă deloc exclus ca, în virtutea unor legi ale paradoxului, altoit pe te miri unde, rolurile să fi fost inversate... Și dansau... dansau...

legați la ochi
imponderabili
pe poduri din vată /
secunda atârnă de-un milimetru de șansă /
pasărea doarme doarme doarme /
badijonată în lacrimi /
la poalele cerului /
un uriaș face alchimie /
ca din veșminte putrede ieșiți /
ținem pe genunchi
măruntaiele gândului miasmele grețurile zilei /
sfâșiate de colții unicornului-vârcolac
... / și dansăm... dansăm...

Treptat, ochii lui se făceau mici-mici; o privire se mijea dincolo de ea. Iar Soniei nu i-au plăcut niciodată ochii pe jumătate deschiși... Din motive estetice, din motive... mai puțin estetice... El scria nervos. Sms-uri. Unul după altul. Unul peste altul... Unei anume Amalia, „o prietenă de familie ”, „... îîîîîîîî..... nimic mai mult”, asistenta care se ocupa sârguincioasă de problemele lui... îîîîî... desigur... lombare... Și cum noaptea dintre ani este o punte... și cum punțile astea implică niște riscuri,... atunci echilibrul omului (concentrat în filosofia coloanei vertebrale, cu discurile, inelele și inflamațiile ei cu tot) se poate duce de râpă, așa că tot ceea ce se petrecea atunci și acolo era în mersul cel mai firesc al lucrurilor...

***

Deocamdată,... nu se sfârșise... Într-o primăvară încă neivită, el o anunțase, ca un școlar conștiincios ce se afla, că vine. Vine la București! Da, chiar vine! Cum,... pe 1 martie?! Da, exact pe 1 martie, de ziua mărțișorului! Ce e așa de incredibil?! Au stabilit o întâlnire undeva la gura unui metrou, asta după mai multe convorbiri telefonice ratate... între o victoriță cu simțul auzului mult prea dezvoltat și un cristi destul de irațional, cu o voce subțiindu-se direct proporțional cu avalanșa sentimentală incontrolabilă omenește. „Te-a căutat o doamnă... la telefon!” – îi spusese Victorița, într-o seară de joi, când ea revenise de la cursurile de masterat. „Cum,... nu s-a recomandat?! Nu a spus cum o cheamă?” – își manifestase surprinderea Sonia și imediat ignorase informația. Scena se repetase în ziua următoare, cu singura deosebire că, de data aceasta, Victorița îi confirmase că pe doamnă o chema... Cristiana... „Bine, bine... Cristiana și mai cum?!” Nu spusese. Doar: Cristiana... Și ce voia..., de fapt? Nici asta nu precizase.... „Vreau să vorbesc cu Sonia” și... atât. Poate că misterul ar fi persistat dacă, mai mult sau mai puțin accidental, Sonia în persoană nu ar fi ridicat receptorul... O voce parțial cunoscută își făcuse loc pe canalul auricular multicolor al unei sonii preocupate... „Aaaaaaaa, tu erai...., Cristi?!” Victorița strâmbase din nas: „... tot doamna-aia... tot ea?!” Nebănuind câtuși de puțin că la capătul celălalt era un adam, băboiul arătase un dezinteres suveran și se îndreptase spre bucătărie...
Într-o haină lungă-lungă, o aștepta mai mult decât emoționat... nu cu un buchet de flori, ci cu ditamai diplomatul... în care, grijuliu din fire, adusese – avea să afle Sonia în scurtă vreme, spre marea ei consternare – nici mai mult, nici mai puțin decât... 5 kg de... carne... crudă... Aveau s-o pregătească, desigur, la prietenii Adi și Cristina, proaspăt căsătoriți, undeva prin Herăstrău... Îi invitaseră cu toată inima și îi așteptau nerăbdători în casa lor de piatră...

Câteodată, ziua trece ca și cum nu ar exista. Asta îți poate provoca angoase și frustrări. Poate numai hotărârea de a te trezi, începând de mâine, cu noaptea-n cap, ca să ajungi cât mai departe posibil, înainte ca timpul să coboare entre chien et loup... Adi este înalt și aproximativ brunet. Este Leu. Soniei nu-i plac Leii, adică nu-i plac bărbații din Leu. Dar Adi este cu totul altfel. Deosebit de șarmant, de frumos, de afectuos, de spiritual, de... și de... și de... Iar Cristina, o aschimodie și jumătate... Din păcate, așa este... Prea spălăcită, cu tenul gras, invadat de suspect de multe coșuri, cu o voce leșinată... Doar este la regim... Trebuie să slăbească cel puțin 5 kg. Dar toate nu sunt decât detalii... timpul trece repede de tot... Sonia nu are chef să mănânce mai nimic, deși simte un gol în capul pieptului. Gastrita care a chinuit-o aproape un an de zile ar putea oricând recidiva și... cu toate acestea... El se așază scai lângă ea. Deja se simte sufocată. O privește mult prea galeș pentru gusturile unei carteziene înrăite. Și are tendința să recadă în boala mângâiatului. Sonia îl face să priceapă că nu, chiar nu este cazul. El pare a se resemna. Mai mult șoptit, se declară îndrăgostit de felul în care ea stă pe... o altă.. canapea, bucureșteană de data aceasta, bucureșteană de... nord,... picior peste picior. Sonia ridică în gând din umeri. Nicio scofală cu statul ăsta... picior peste picior... Cristi este tare unsuros. Și când i-au apărut atâtea coșuri pe frunte? Și pe obraji? Și pe...?! Vocea-i subțire îi scrijelește ultimele resurse de paciență. Sare de pe canapea. „E vreun balcon disponibil pe undeva?!” Sunt chiar 2... Alege balconul de la dormitor, departe de privirile acaparante...

Noaptea vine cât ai clipi... mai ales miezul ei... Ochii lui se mijesc îngrozitor... pe Sonia o apucă senzația-leșin... Desigur, desigur, știe toată lumea: NU S-A DAT NICIODATĂ ÎN VÂNT DUPĂ OCHII DOAR PE JUMĂTATE DESCHIȘI... El dă să o mângâie... Vai, vaaaaaaaii, văleeeuuuuu! S-au dus toate mijloacele de transport în comun, iar el, el..., gentlemanul de Cristi nu se-ndură să-i plătească un taxi să ajungă pe canapeaua din sectorul 4... a Victoriței!!! Așa non-extensibilă, cu legi sui-generis de ființare, este, totuși, de departe, cea mai de treabă, cea mai decentă, cea mai sigură dintre toaaaate canapelele! Bineînțeles, e muuult mai înțelept să rămână peste noapte la Adi și Cristina, uite, aici în sufragerie vor fi găzduiți... da, da, pe canapeaua asta... da, cum să nu?! Este extensibilă! Sonia cedează. Deus ex machina este complicele ei. Nimeni nu știe, dar și-au declarat amor. Veșnic. Iar iubirile tainice / tăinuite sunt cele mai solide. Cine nu crede, să-și facă timp... să... experimenteze, să compare, să conchidă...
Și, totuși, cum poți rămâne peste noapte,... o noapte întreagă mai exact, cu un bărbat, virgină fiind, el mai mult decât deznădăjduit să te posede, iar tu să trezești dimineața... la fel de... virgină?! Nuuuu, nu i-a spus niciodată. Că era virgină. Ar fi râs și curcile de ea: la 23 de ani și câteva luni serioase, hai că asta era cu neputință într-o lume atât de emancipată. „Dar ce ești, tu, Sonia dragă, vreo țărăncuță cu idei bătute-n cui? Ce ești, dragă, așa de refractară? De... primitivă? De... și de.. și de..? Faci, cumva, parte din vreo.... sectă religioasă? Poate, Doamne ferește, ai vreo infirmitate fizică sau, mai grav, psihică?!” Nimeni nu se gândise la o posibilă boală a hiatului, nici la vreo patologia accentuală, care – nu râdeți, nu vă strâmbați!! – sunt stavile dintre cele mai redutabile în calea multora, adevărate centuri de castitate! Așadar, puneți-vă centurile!
Au făcut un compromis: aveau – la sugestia 89 % a Soniei – să rămână cât mai îmbrăcați pe parcursul nopții cu pricina. De ce?! Răspunsul venise instantaneu de la purtătoarea de hiaturi și accente: oamenii mai puțin obișnuiți trebuie musai să facă lucruri cât mai puțin obișnuite... De ce? Foarte simplu: să iasă din serie, să nu se confunde în masa atât de exasperant omogenă a celorlalți. Pe el îl amuzase inițial. Dar se supusese. Mai ales că el știa cum avea să conducă dialogul astfel încât ea să-i pice în cursă (Care... cursă?! Și... cum să... pice?!). A provocat-o. Fără îndoială că o fată ca ea trebuie să fi avut destule idile cu......... profesorii de la... facultate... În primă instanță, Sonia a vrut să-l pălmuiască! Și-a cenzurat însă pornirile. Deus-ul acela a venit cu o soluție muuult mai interesantă, muult mai eficientă. „Nu i-am iubit decât pe... 2... Primul, asistentul de la cursul de literatură veche... Vorbea tare frumos despre Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, el ne-a inițiat și în arta barocului...” De fapt, ea și DanaT îi purtaseră sâmbetele un an de zile... Era frumos ca un... actor sau.. nu... nu.. mai degrabă ca un călugăr... unul... benedictin... „Ne trezeam mereu visând la seminarii... Singura chestie care ne deranja, dacă nu cumva și acesta este un verb prea dur, era că domnul cu pricina, de altfel purtător sadea al numelui unuia dintre arhangheli, ajungea la seminar... răcit cam tot timpul,... se smârcâia și ne... cam... sabota... reveriile hiperromantice...”. Bineînțeles, el nu a știut niciodată nimic, poate, cel mult, a bănuit, însă... „Celălalt a fost profesorul de literatură comparată... cu vreo... 30 de ani mai în vârstă, de data aceasta, iubit în exclusivitate (și în taină absolută) de mine”. El era un Oedip modern, deși unul rârâit, dar extrem de șarmant. Fusese, evident, tot o dragoste platonică, unilaterală și veșnică, deși, ulterior, panteonul se tot îmbogățise și nu dădea semne ca ar putea fi altfel cândva... „Așa că, domnule cu diplomat și carne crudă, dumneata trebuie să te declari mai mult decât satisfăcut de această orgie confesiv-sentimentală, eu spun că ar trebui să-ți ajungă pentru câteva săptămâni..., poate chiar luni bune,... heeeei, ce ziiiici?!” – i se adresase Sonia în gând mai mult decât empatic. Pe el îl cuprinsese o dorință, imposibil de domolit omenește, de a-i săruta sânii. Hipnotizat, îi ridicase puloverul și, cât ai clipi dintr-un singur ochi, îi desfăcuse sutienul. Sonia își certa Deus-ul. Îl avertiza: este ultima dată când i se mai încredințează, ultima dată... să nu spună că nu i-a spus... Între timp, simțea o plăcere nemaipomenită, care îi legase fedeleș mâinile și îi interzise cuvintele. Își auzea propriile suspine, indecent de organice. O întinsese pe canapea, entitate inertă ce era / devenise... „Nuuuu, nuuuuu, curge sânge, sânge, sânge...!” – strigase în sfârșit Deus-ul ieșit foarte probabil din transă! „Care... sânge?” – se oprise celălalt... Era în „zilele... acelea”, știe el prea bine care, căci femeile au muulte suplicii de îndurat, nu sunt ca ei, bărbații, veșnic... disponibili... „Și... ce dacă?” – își amestecase el obrăznicia cu perversiunea... „Am dureri... destul de mari și, sincer, sângele mă... ucide... la... propriu... Odată... am ajuns la spital... mi-au pus perfuzii... o săptămână... Am avut o hemoragie îngrozitoare... Medicul a spus să am mare grijă... în momentele astea... Se pare că am o sensibilitate... aparte, ceva rarisim, dar care, iată, există, nu este doar un mit...”. Pe jumătate dezamăgit, pe jumătate înțelegător, Cristi dăduse o fugă terifiantă până la baie. Își rezolvase magistral problemele strigătoare. Se făcuse băiat aproape cuminte, deși, în nesfârșita noapte, în larghețea unei canapele puse pe desfrâu, îi căutase cu înfrigurare buzele și ce mai avea ea pe acolo. Rămăsese cu... căutările... Sonia se baricadase într-o indiferență superlativă... Ce mai? Deus ex machina nu se dezisese de sintagma ce-i sintetiza perfect identitatea, deși nu era deloc exclus ca, în noaptea cu pricina, să fi conlucrat cu Machiavelli în persoană, măcar cu vreun acolit de al său... Sonia regreta sincer că-l oropsise, dar, fără îndoială, avea ea să-și ia revanșa cât de curând...



.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!