poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 428 .



Vânt înspre apus
proză [ ]
Partea întâi. - Lacrimi în ploaie (fragment)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [armaghedon ]

2016-11-05  |     | 




Undeva, la periferia Botoșaniului, aproape de Cișmea cum cobori dispre Strada Împărat Traian, se află o stradă rău famată, mai degrabă o uliță, cum dealtfel sunt mai toate străzile perferice ale orașului, numită Strada Bucium. Aici, în vale, aproape într-o râpă , se află o casă mică, bătrână, din chirpici și văruită în alb, cu o prispă șubredă din lemn, geamuri mici cu ochiuri de culoare verde și acoperită cu tablă ce, din pricina ruginei era de un maro oscur. În această casă ce este alcătuită dintr-un hol central și două camere de o parte și de alta, își duceau viața două ființe omenești, două femei, o bătrână la vreo șaptezeci de ani și nepoata ei Alina. Soarta nu fusese prea îngăduitoare nici cu una nici cu cealaltă deși, în mintea lor exista totuși ideea că s-ar fi putut mai bine dacă... Dar cum există un monton de „dacă” pe parcursul întregii noastre vieți, acești „dacă”, cum nimănui nu-i folosește la ceva, poate doar la a lua învățăminte din greșeli, nici lor nu le folosea, cu atât mai puțin cu cât, singura greșeală, cel puțin a Alinei, era că s-a născut „în momentul nepotrivit, în locul nepotrivit”. Din cauza ipotecării apartamentului de către mama Alinei, neputința efectuării plăților către bancă, fuseseră nevoite să se mute în acea căsuță moștenită de bătrână de la o mătușă a ei cu mult timp în urmă. Acum era bucuroasă că nu o demolase după cum se gândise la vremea respectivă.
În acea seară primăvăratică, Alina Daș tocmai ce-și terminase temele și se băgă în pat. Chiar dacă nu avea nicio perspectivă de viitor, Alina își dădea silința și în ciuda tuturor problemelor, situația școlară îi era foarte bună, fiind chiar și premiantă în câțiva ani. Luna o privea sfioasă pe fereastra mică din lemn aruncându-și din cănd în cănd razele pe chipul alb al acesteia ce se intercala cu lumina roșiatică a veiozei la care aceasta privea fotografia părinților ei din ziua nunții. Lacrimile îi șiroiau pe obraji suspinând în tăcere pentru a nu fi auzită de bunica ei care dormea în camera alăturată. Mintea ei nu avea puterea de a concepe cum se pot întâmpla astfel de lucruri dureroase în viața unui om. Căuta explicații în tot ceea ce o înconjura, atât în natură cât și în lucrurile artificiale, dar mai ales în frumoșii ochi de onix ai mamei sale care o privea de parcă ar fi presimțit furtunile încă de atunci, din fotografia care îi surprinse toată fericirea din lume. Cu un zâmbet cochet își ținea brațul în jurul mijlocului proaspătului ei soț, mult mai înalt, cu ochii negri, cu părul de culoarea abanosului, tuns scurt, cu fruntea grecească, pomeți puternici, nasul coroiat și bărbia pătrată ce-i trăda forța maxilarului ce părea că tremură de emoția deosebitului eveniment. În ochii lor se putea citi atât de deslușit fericirea de a fi împreună, de a pune început unei vieți de familie. Amândoi tineri, frumoși, neavând nicio idee de cursul pe care o va lua viața într-un timp relativ scurt. Cum de altfel suntem cu toții, plini de speranță, cu vise fără a ne gândi că totul se poate spulbera în mai puțin de o secundă. Și de altfel, ce rost ar avea să ne gândim la răul ce poate urma, la o moarte iminentă. Dacă am face acest lucru, nu ne-ar rămâne decât să ne așezăm pe-o ureche și să așteptăm inevitabilul, renunțând la idealuri, la clipele frumoase pe care viața ni le poate oferi, irosind puținul timp în această lume cu speranța dobândirii a raiului, dacă nu cumva și raiul și iadul se află în noi, depinzând doar de cum ne administrăm trăirile. Chiar dacă bunica ei atunci când îi vorbea despre părinții ei nu prea avea cuvinte de laudă pentru mama ei, Alina nu prea o lua în serios gândindu-se că totul pornea dintr-un suflet chinuit care, după pierderea singurului fiu, căuta mereu un vinovat, un țap ispășitor, iar cel mai la îndemână era Maria, ceea care nu fusese „înghițită” niciodată din pricina unui trecut indecent. Nu putea să o creadă în ciuda faptelor recente pe care tânăra le trăise și încă le mai trăia. Dragostea pentru mama ei – chiar dacă nu o mai văzuse de zece ani – era încă prea puternică spre a putea fi preschimbată în ură. „Niciodată nu am fost de-acord cu această căsătorie între tatăl tău și Maria. Numai ea l-a băgat în pământ.” i spunea uneori bunica ei, deși Ion Daș murise într-un accident de mașina, fără a avea Maria vreo legătură cu asta. Întotdeauna, atunci când îi vorbea despre mama ei, pe aceasta nu o numea niciodată „mama ta”, ci doar „Maria”, de parcă această femeie nu ar fi însemnat nimic pentru ea. De parcă ar fi fost doar o simplă persoană ce întâmplarea făcuse ca drumurile lor să se intersecteze o dată în viață și nimic mai mult. Deși Alina simțea această răceală a bunicii ei față de mama sa, nu-i reproșase niciodată nimic, dar în sufletul său, această diferență între ei pe care bunica sa o făcea, îi producea o durere inimaginabilă ce se putea compara cu cea simțită de un copil când, mama sau tata, sau chiar amândoi îl prefera mai mult pe fratele său decât pe el. Știind că acesta era unul dintre modurile ei de a căuta un vinovat pentru tot ce se întâmplase, Alina nu-i spuse niciodată nimic. De altfel, ea nu putea crede că mama ei l-ar fi putut înșela pe tatăl ei care fusese așa de frumos, de blând și erau atât de fericiți împreună. Și-l amintea atât de bine! Mirosul lui, chipul lui mereu un zâmbet, voce lui calmă și caldă. Își amintea de zilele în care acesta se întorcea acasă de la muncă și ea îi sărea în brațele-i puternice făcând mutrișoara de maimuță pentru ca acesta să o facă pe calul și ea să-l călărească prin toată casa strigând printre hohote de râs: „Di căluț la Rădăuți!”, ca mai apoi, neînțelegând pe vremea aceia, de ce tatăl ei iubit dormea într-o cutie din lemn în căsuța aceia rece de lângă biserică, de ce mama ei, bunicul și bunica sunt îmbrăcați în negru, plâng înfundat ferindu-se de ochii ei curioși și întrebători în același timp. Întrebările îi zburau prin minte precum un stol de păsări care, speriate, își iau zborul dintr-un copac. Întrbări ce o nelinișteau făcând va trupul ei micuț să tremure. „De ce nu vorbește tata cu mine?”, „De ce vin oamenii să-l vadă dormind, vorbesc în șoaptă și rostesc cuvinte ciudate precum: „Dumnezeu să-l ierte!”, „Ce păcat!”, ;Așa tânăr!” De ce...?” Aceste întrebări i le puse mamei sale și bunicii și bunicului. Răspunsurile au fost pe cât de diferite pe atât de neînțelese. De atnci, pe el, pe tăticul ei iubit, nu-l mai văzuse. Bunica ei îi spuse că el e acolo, lângă ea, doar că nu-l putea vedea.
- Dar de ce nu mă lasă tăticul să-l văd? Oare nu știe că îmi este dor de el? întrebă atunci Alina în inocența ei, cu lacrimi în ochi.

.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!