poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1574 .



Uroborus sau Călătoria
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cvasiliu ]

2016-11-04  |     | 



Motto:
„Nu există vindecare decât prin adevăr”
P. Creția

Trecutul nu „a fost”; trecutul există și este produsul ingrat și pururi prezent al imaginației și al memoriei. Dacă tu ești în el și el – în aceeași măsură – este în tine; sau – mai exact – el este, cu cât înaintezi în viață, chiar eul tău. Suntem ca niște bulgări de lut ce lasă, în rostogolirea lor prin timp, bucăți din ei înșiși, până când, epuizându-se, dispar fără urmă. Îmi amintesc că reprezentarea unui om în dimensiunea timp este un șarpe încolăcit în jurul locurilor și ființelor dragi. Asta suntem și în realitate: un șarpe ce sugrumă – oglindă a șarpelui din propria noastră conștiință. Un efort titanic de culegere a tuturor firmiturilor rupte din noi nu vom mai da niciodată suma a ceea ce am fost la început, în mirabilul moment al inocenței. La sfârșit fără să vrem suntem vinovați – după cum spune Camus – chiar și numai pentru că am trăit și am devenit conștienți de trăire. Păcatul primordial nu este nici dorința exacerbată, nici fragilitatea voinței, ci despărțirea de natură. Și nicio altă despărțire nu este mai grea. Căci nu atunci L-am pierdut pe Dumnezeu, ci atunci L-am găsit, drept mângâiere.

Folosesc prezentul ca o recunoaștere a faptului că trecutul există. E prima zi: marți. Mă despart de tine cu inima inertă și cu certitudinea că absurdul este o lege universală. Deasupra noastră soarele a crescut până când a acaparat cerul. Tot ceea ce spui cu atâta gravitate, aproape fără să îți miști buzele, este important și inutil în același timp. Nu este o despărțire, ci o amânare. E cald, lumina orbește, iar noi suntem un punct insignifiant pe o stradă oarecare, într-un univers gata să explodeze. În jurul nostru se petrec toate minunile și toate orgiile capitalei și totuși – în mijlocul ruinei anunțate – nu ne rămâne nimic altceva mai glorios sau mai mârșav de făcut în afară unei lungi îmbrățișări. Nu este un răspuns; nu pot vorbi, ci poate, cel mult, scrie. Promit tot ceea ce îmi ceri și, apoi, când umbrele blocurilor ne acoperă, mă îndepărtez rostind în gând ca o mantră: „Așteaptă-mă!”. Oamenii de umerii cărora mă lovesc, în timp ce îmi caut mașina, au un aerul absent și grotesc al unor roboți. Mă urmărește senzația că libertatea absolută te rupe de tot: de viu și de mineral laolaltă și că aripile sunt de fapt un blestem crud. A putea face totul înseamnă a face inevitabil răul. Până și Dumnezeu s-a născut cu constrângeri, iar eu… eu nu sunt decât o făptură cu busola fericirii stricată, transformată într-o țintă a hazardului. Rămâi cu bine deci, tu – suflet senin, stăpân și totodată străin într-un București pustiu și putrezit de atâta vara! Fie ca pereții lui plini de reclame, străzile gălăgioase, clădirile lui înghesuite din vechiul centru, zgârie-nori modești de sticlă și metal, localurile lui vesele din miez de noapte, parcurile lui cu vegetație obosită și mai ales râul său cenușiu, artera sa prin care circulă viață și mizerie, toate acestea împreună să te ocrotească! “Așteaptă-mă!” Cu ecourile rugii stăruind încă în minte, rotesc cheia în contact, iar mașina, ca o uriașă felină, mârâie și se pune în mișcare. Mai întâi leneș și greoi, iar apoi, pe măsură ce accelerez, tot mai alert, ca și cum s-ar năpusti asupra prăzii.

Drumul ce iese din București și urcă spre munte este copleșit de fumul fiarelor motorizate și de angoasele vacanțelor ce durează prea puțin. Un soarele în prăbușire, situat la o palmă peste orizont, îl încălzește până la lichefiere. Graba și nerăbdarea tuturor mă enervează și mă ține în alertă. Recunosc că eu însumi am ancore în urmă, iar tu fiind una dintre ele. La început înaintarea nu mă apropie de destinație, ci mă îndepărtează de ceea ce părăsesc pentru o vreme. Până la ieșirea de pe șosea principală timpul trece în ritmul haotic și alert al capitalei, timp măsurat cu hituri la un post de radio oarecare și cu derularea hipnotică a stâlpilor de tensiune. Nu văd decât praful, dungile aproape șterse ce despart sensurile sau benzile de circulație și numerele de pe plăcuțele de înmatriculare. Căldura, ce urcă din pământ și din blocul motor, o resimt ca pe o febra. La Predeal reușesc să ies din rândul de mașini și înainte ca toată lumina să se adune la capătul pământului, trec muntele. Deja vara începe să dea înapoi o parte din orele furate nopții; în clipa în care, limba de câmpie dintre munți mi se desfășoară înainte, întunericul – parcă adus de mine – o și inundă. Lanțurile se rup; capitala rămâne în urmă, într-o altă galaxie. Aici, sub catapeteasma cărămizie a orizontului, existența nu mai este doar un concept abstract, captiv în închisoarea gândurilor. Realitatea mă confiscă. Iar ceea ce simt – trezirea – este pentru conștiință echivalentul bangului sonic. O numesc îmbrățișarea șerpească a melancoliei.

Există, după cum spunea Camus, în Sud o melancolie a soarelui Mediteranei și o melancolie a cețurilor, în Nord. Le-am cunoscut pe amândouă cu supra de măsură în periplurile mele și i-am plâns și i-am invidiat pe toți ce sunt condamnați să-și mănânce zilnic pâinea în tovărășia lor. Dar ele nu se pot compara cu melancolia sfâșietoarea a Centrului, cu melancolia mioritică a plaiului – după cum o numește Blaga, acea tristețe domoală și nesfârșită din care nu poți ieși pentru că te mângâie cu duioșie și se hrănește singură din tine, făcându-te să o iubești. Ceea ce pentru sud și nord este un îndemn la acțiune, chiar dacă – uneori – la sinucidere, în numele frumuseții (în Sud) sau al mântuirii (în Nord), pentru noi, ceilalți – centralii – este un principiu al non-acțiunii, al paraliziei contemplative, al memoriei fără istorie ce te poate înghiți (pentru că te privează de busola prezentului). Îl simt și eu în unele momente cum îmi pătrunde în oase, cum îmi sapă în creier până-mi dezgroapă toate amintirile deja putrezite acolo și cum îmi deschide în față un hău de deznădejde. În mișcare, din galopul mașinii, o parte din atenție mi se disipă în interior. Un ochi îmi sondează adâncurile întunecate ale sufletului; doar cel de-al doilea ochi înregistrează toate detaliile senzuale ale drumului. Încetinesc tocmai pentru a mă putea lăsa pătruns de forță vitală a muntelui. Din acoperișurile caselor răspândite de-a lungul șoselei țâșnesc flăcări pe care mai apoi întunericul, tot mai apăsător, le stinge; și tot așa până când mă trezesc în mijlocul unui abis populat cu viețuitoare ce îți duc cu ele propria lumină rece.

La destinație nu mă așteaptă nimic în afară părerii de rău că am ajuns. Sunt – și voi rămâne pentru două zile – într-un loc din care nu pot scăpa de mine. E un final anost, însă necesar. Orice călătorie se încheie și își începe transformarea în poveste într-un port oarecare; portul meu este un hotel cu camere lipsite de orice lirism, însă largi și confortabile. Anesteziat de oboseală și de tăcere, nu adorm înainte de a-mi pipăi cu mintea toate părțile sufletului – ce paradox! – și de a constata că în el rămân totuși intacte adevărul și rana unei iubiri încercate. E un semn că mai pot găsi o cale prin Labirint. Privesc tavanul și în cele din urmă îmi închid ochii. Somnul în brațele speranței este mult mai odihnitor. Din păcate nu mai visez de mult. Mi-ar fi plăcut să visez un colț de plajă, într-un golf mărginit de stânci albe, la ora la care luna se înalță din mare și fantomele noastre imortale scăldându-se în coridorul luminat ce se întinde până la orizont. Mi-ar fi plăcut să visez ceva ce nu există și nu poate dura, pentru a știi în adâncul visului că este un vis și pentru a refuza să mai ies din el.

De câtă disperare și durere ne salvează visul și cât de nerecunoscători suntem pentru salutara noastră slăbiciune umană!... Această este vocea – tot mai slabă – a eului meu torturat de o afecțiune bolnăvicioasă pentru umanitate și umanism. Eul celălalt, eul lucid și critic – acea voce pe care o aud tot mai des de la o vreme – formulează altfel adevărurile descoperite. El știe că sensul profund al umanității este tocmai abilitatea și voluptatea de a visa, însă tot el recunoaște – bravând, cu onestitate – că este mult prea steril și mult prea cinic pentru a mai putea apela la opiul visării. Înlocuiesc visul cu gândurile treze despre vis, după cum și viața o înlocuiesc tot mai des cu judecăți despre viață. Dimineață, înainte de a ieși să mă plimb, îmi uit gândurile sau le declar fără importanță pentru a putea să mă bucur de puritatea zilei de august, prima după sfârșitul lumii, miercuri…

La doi pași, după ce ies din hotel și trec pe sub un portic, descopăr strada ce duce spre Biserica Neagră. O vânzoleală pestriță o astupă, deși ziua este încă tânără. Brașovul este uneori, în miezul său, la fel de corupt ca și Bucureștiul. Te aștepți ca apropierea muntelui și a pădurii să îl curețe și să îl umple cu speranță – acel panaceu universal al celor nefericiți (după W. Shakespeare) – însă în mijlocul verii, străpuns de săgețile soarelui, se lasă și el cu totul pradă prafului și viciului. Absența ploii de ceva vreme dă clădirilor și străzilor un rictus deprimant. Nici localnicii, ce umplu străzile de la primele ore ale dimineții, confiscați de preocupări mercantile (vânzări de mici obiecte fără nicio utilitate, de mâncăruri stradale: gogoși, covrigi și înghețată, de îmbrăcăminte, etc... ) nu reușesc să trezească și să înfrumusețeze spiritul orașului. Turiștii – ca aproape peste tot – răspândesc un nihilism vesel și un materialism grosolan în fața căruia orașul cedează. Zidurile lui se umplu de reclame, casele – se transformă în restaurante, iar ornamentele sunt maimuțărite până la kitsch. Colorile trec fără emoție de la gri la portocaliu și de verde pal la mov. Peste tot se respiră un aer îmbâcsit de minciună, pe care îl cunosc atât de bine, dar care aici – la poalele Tâmpei – mă dezamăgește.

Din Piața Sfatului văd emblema dezolantă și un pic strâmbă a orașului – semn al unei mândrii erodate – ce tronează în vârful dealului. Cercetez, meditez, aștept. Mă dezic prin ritm de restul turiștilor. În fața vitrinelor nu cercetez exponatele, ci doar ramele și geamurile inundate de lumină. Sentimentul de singurătate este amar, însă suportabil în mijlocul mulțimii. Remarc – deși nu percep și freamătul sufletesc – tinerețea chipurilor. Plimbarea are pentru mine o miză inițiatică. Încerc să transform un sentiment de înstrăinare, de dragoste îndepărtată în materialul unei vieți noi sau al unei morți sublime. Am nevoie de un scurt răgaz – pentru a-mi umple plămânii cu aer – înainte plonjării în necunoscut. Soarele orbitor ce decolorează și șterge detalii până la anonimizare, îmi este însă potrivnic. Aș fi vrut ca o ploaie dezlănțuită, cotropitoare să răcorească pietrele pavajului, roșul țiglelor de pe acoperișuri și verdele ars al pădurilor. Și mai ales să-mi răcorească sufletul. Pot depune mărturie că Brașovul nu este un oraș al reînnoirii sufletești, ci al melancoliei. Mă resemnez și, răscolind pietrișul, înconjor Biserica Neagră, fără a avea puterea să-i calc pragul. Un imn stins și tulburător se strecoară printre ușile ei mari, în față cărora mă opresc pentru o clipă. Mă trezesc din visare, sub un cer tânăr și străbătut de câțiva nori albi și gumoși și decid să mă îngrop într-un restaurant.

Ultimele ore ale zilei le cheltuiesc într-o librărie ce poartă numele unui poet uitat și ajung la hotel la ora la care se întorc tăcerile, vestitoarele nopții, iar suflul străzii devine greoi. Orașele de munte sunt chinuite de legile meschine ale pământului, nu de cele divine și generoase ale cerului sau de cele misterioase și schimbătoare ale apelor. Se închid în ele însele, strâmtorate între pietre și pădure, sunt concurate în întreprinderile lor pe orizontală de steiuri și trăiesc tot timpul cu un ochi deschis, ca o jivină temătoare. Dacă încerc să îmi imaginez un oraș ca Brașovul în evul de mijloc nu pot depăși un stereotip: mirosul de rășină și umezeală, muțenia sălbăticiei rănite în bârlog, pereți apropiați și scorojiți ce absorb lumina amurgului, casele cu obloanele trase a pânda nu a somnolență, străzile întortocheate cu pietrele lustruite de ape și de pași, în care doar negurile se reflectă și locuitorii orașului, nu oameni vii, ci mai degrabă umbre ce urmează contururile pereților fugind din calea luminii.

Ajuns înapoi în camera de hotel, îmi așez două scaune pe balcon pentru a asista la spectacolul nopții și, de la înălțime, îmi caut dâra lăsată de propriu meu destin prin lume. Nici de data asta nu îmi țin promisiunea făcută la despărțire de a-ți scrie. Nu te speria; nu te-am uitat și nu am uitat-o; îmi este peste putință. Nu uiți poarta labirintului sufletului și nu rupi așa ușor firul ce te împiedică să te rătăcești; chiar dacă auzi și simți respirația fierbinte și puturoasă a Minotaurului. Amân momentul mărturisirii, ca și cum nu de rostire depinde mântuirea și întoarcerea spre lumină, ci de trecerea timpului – atât cât îmi rămâne – și de suferință. Acum, când lucrurile se așează, îmi pot strânge gândurile mănunchi și le pot îndrepta din nou, întregi, către mine însumi; și, îndreptându-le către mine, le pot îndrepta și către tine. Către tine – cea dragă, cea departe, cea rămasă în București. Nu scriu însă. Nu scriu pentru simplul fapt că nu cunosc – încă – adevărul și, mai mult decât atât, nu știu să fiu autentic. Pentru a scrie, mai mult decât pentru a vorbi, este nevoie impetuoasă de ambele. Adevărul fără doza necesară de autenticitate nu cântărește nimic; calea spiritului uman spre adevăr este deschisă și jalonată de autenticitate, iar autenticitatea – ulterioară adevărului – se confecționează. Nu este o formă de minciună, căci sensul – odată confecționat – există. Rămâne să îmi aflu adevărul – curând, foarte curând, iubirea mea! – și să îi ofer autenticitate. Până atunci mă gândesc la tine...

Pentru noi – îmi spun – sensul s-a întrupat din momentul în care n-am desfăcut din îmbrățișare și am ridicat până la cer un zid de amânări și cenușă în dimineață fosforescentă de august a plecării mele. Acest sens al începutului, nelămurit odată și abia acum clar și răscolitor, mă urmărește cu obstinație. Viața este însă aici, în față mea, chiar dacă incompletă. Încerc să numesc cele câteva stele ce înving luminile orașului, trag în piept cu tărie efluviile răcoroase ale vieții vegetale a muntelui și îmi rotesc privirea asupra unei piețe pustii ce capătă încet aerul marțial al unui cimitir. Descopăr că ceea ce adâncește tăcerea este lipsa zgomotului de motor, când calm, în așteptare la semafor, când nervos și ascuțit, în alergare. E pace, dar nu de pace am nevoie, ci de rețeta misterioasă a păcii. În așteptarea lunii, singurul inamic adevărat este oboseala; mi-o amăgesc cu sorbituri dese dintr-un lichid de culoarea iadului și cu fumuri de țigară. Ești departe, dar abia timpul și dragostea mă fac să înțeleg depărtarea. Există în toți o parte divină și o parte omenească; partea omenească este cea cu care intrăm în contact – prin apropiere – în fiecare zi; este partea cea care ne isterizează și pe care lumina adevărului și a vieții sensibile o dezvăluie; partea divină, în schimb, nu iese la iveală decât atunci când te depărtezi de om și iubirea rămâne neștirbită. În fond Dumnezeu este depărtare; când Dumnezeu a coborât printre noi El a devenit Om (sau noi l-am văzut ca Om). Tot astfel și pentru noi. Tu – departe ești o Dumnezeie, iar eu – pentru că trebuie să încapi în Lume – înțeleg și îmi doresc timpul și spațiul nesfârșit. Tot ce este atât de minunat și de uman în tine se transfigurează prin depărtare și mă ajută să înțeleg de ce te iubesc. Iar a înțelege de ce iubești înseamnă a iubi și mai mult. Filozofii iubesc mai mult decât poeții, fiindcă pentru primii căutarea ia sfârșit în preajma adevărului, pe când ceilalți sunt obișnuiți să își creeze propriile lor adevăruri de care se plictisesc repede.

În nouă dimineață – e joi deja! – urmele reflecției din noaptea precedentă despre depărtare îmi șoptesc soluția ecuației propriei mele vieți. E totuși un contrast izbitor între gândurile ce au izvorât din adâncul negurii, alcoolului și tutunului și gândurile ce mă năpădesc în față ferestrei deschise spre un soare excesiv, spre păduri voioase și spre un oraș ludic. Și eu sunt tot atât de departe de tine pe cât ești tu de mine. Constat cât de dureroasă este pentru cel ce a trăit în privațiune chiar și numai bătaia de aripi a fericirii. Un vânt nehotărât venit dintre munte îmi mângâie fața; aerul pe care îl sorb cu nesaț îmi ajunge parcă în toate cotloanele minții, primenind-o. Undeva în apropiere latră un câine, iar lătratul lui rupe voalul de liniște așternut de obicei peste orașele somnambule la sfârșitul nopții, în clipa binecuvântată de dinaintea zorilor. Îi răspund alți câini și încet-încet Brașovul își pune în funcțiune complexa și zgomotoasa lui mașinărie. Și eu la rândul meu devin, pentru câteva ore, o rotiță obediență din pântecul ei. Într-o sală situată la parterul hotelului, în care soarele se strecoară tăcut printre jaluzele, vorbesc unor medici despre beneficiile unor dispozitive miniaturale de luat vederi. În pauză îmi dau seama cu amărăciune că nu sunt original. Am împrumutat – nu! sunt intransigent: am furat – soluția ce m-a făcut să exult mai înainte dintr-o carte de Gabriel Liiceanu frunzărită ieri în librărie.

Cu fiecare oră care trece, nemulțumirea de mine însumi crește exponențial. Iată-mi gândurile ce nu sunt ale mele: „Ai observat că absența ne șterge păcatele și ne face ulterioară prezența mai îngăduită în ochii semenilor noștri? De aceea morților li se iartă totul: ei au intrat în absența cea mare, cea care spală și curată orice. Iar pelerinajul nu are oare, într-o oarecare măsură acest sens? Plecai departe, cât mai departe, lumea se curăța o vreme de tine. Iar tu te întorceai curat, cu mult mai curat și mai îngăduit de ceilalți – și de tine. Când vrei să te răscumperi ceva, când vrei să te recompui în ochii tăi și ai celorlalți, dispari din lumea ta o vreme, mori pentru toți ceilalți”. Soluția este exilul, moartea temporară, nu fuga; dar ce este pentru cel lăsat în urmă dispariția benevolă, dacă nu o fugă? În zadar îmi caut justificări semantice…

Am crescut într-un panteon plin cu monumente vii ale responsabilității: părinții, bunicii, mătușile, unchii; ei nu au fugit niciodată și nu vor muri niciodată; sunt condamnat să-i caut pentru reculegere și rugă întotdeauna, dar să nu le pot urma exemplul. Ei au devenit sfinți, pe când eu îmi negociez încă mântuirea. Mă întorc în librărie într-un soi de pelerinaj penitent și recitesc pagina din Gabriel Liiceanu printre rafturi doldora de cărți noi. Înăuntrul domnește un aer trândav în care plutesc în suspensie urme de praf; afară – lumina coborâtă din soare tulbură și electrizează atmosfera. Repet în gând membrii din galeria Marilor Întorși, din care pot face parte – dacă am destulă tărie de caracter – și eu. Isus din Nazaret, Lara lui Byron, Moise, Leonardo Da Vinci și Matsutasu Oyama – întemeietorul Kyokushin-ului. Toți au pășit pentru o vreme în afară lumii și s-au întors în ea schimbați pentru a o schimba. Îmi domolesc vanitatea; anvergura spiritului și trupului meu este mult mai mică; tot ceea ce îmi doresc este să îmi schimb mintea – metanoia în grecește – și lumea pe care o voi vedea se va schimba și ea. După cum ești lângă mine acum când scriu, tot astfel mă însoțești – în același prezent etern – și în periplul inițiatic prin oraș și prin mine însumi.

În stradă am senzația că înot într-un fluviu de foc. Două șiruri de case săsești greoaie și serioase formează un văd îngust prin care se scurg puhoaie nesfârșite de căldură dinspre Tâmpa. În amonte văd din nou Piața Sfatului. Pornesc însă în aval, către hotel, pentru a-mi strânge bagajul și pentru a-mi pregăti – acum că sarcina pentru care am venit în Brașov este îndeplinită – o altă aventură. Peste tot numai pietre: în spate - muntele, în coaste și sub tălpi – bucăți de rocă încastrate în ziduri și în caldarâm, iar oamenii – statui inexpresive. Poate ar trebui să mai aștept, căci așteptarea este virtutea esențială pe care destinul omului și destinul mineral o împărtășesc. Mă îndemnă totuși să mă grăbesc faptul că sunt aproape de o limită a existenței, de o răstignire a disperării care urmează să declanșeze în mine, în ordine, schimbarea, scrisul și întoarcerea, iar timpul este un monstru nesătul. Nu soarele, nu orașul, ci eu îmi sunt cel mai înverșunat dușman. Nu trebuie să mă despart de lume, ci în primul rând de mine însumi, de mine – cel ce hrănește monstrul; abia atunci – lipsit de glasul asurzitor al stringențelor zilnice – mă pot întoarce la ceilalți. Momentan percep orașul ca o mare și fetidă închisoare, ce se poate transforma oricând în mormânt. Viață adevărată și curată – în care fericirea se strecoară și între noi – nu este aici, însă o simt cum dă târcoale zidurilor; am datoria mea morală să plec, fără certitudini, în căutarea ei. Oare cu ce chip mă va întâmpina lumea – și tu - la întoarcere, dacă întoarcerea îmi este permisă? Pornesc din nou – eliberat de dată asta de orice obligație și raport cu lumea – spre munte.

În sfârșit rugile mele și ale pământului însetat sunt ascultate. Dinspre răsărit se stârnesc talazuri gri de nori, ce se încalecă în goană și se revarsă stropind orizontul cu o spumă roșiatică. Ies din oraș străbătând un câmp pe care se înghesuie imense poliedre metalice. Aici – în aceste abatoare ale conștiințelor de la marginea orașului – își primesc zilnic oamenii pâinea și circul. Parcări, fabrici și moluri. Printre ele, ca o pâclă înspăimântătoare plutește acea formă canceroasă a melancoliei pe care o detest – depresia. Cerul de deasupra ei se mânie, iar șuierăturile vântului se ascut. În câteva sensuri giratorii ce culeg traficul de pe centura orașului se produc ambuteiaje. Dacă în centru oamenii se plimbă, aici aleargă. Priviți de aproape par de o normalitate desăvârșită, însă tocmai agitația, nerăbdarea de a ajunge întotdeauna altundeva decât sunt îi dă de gol. Depresia este o formă de dezaxare – în sens propriu – și cădere. Secretul este să nu te oprești niciodată; atâta vreme cât înaintezi cu o anumită viteză spre „ceva”, îți păstrezi echilibrul fără efort, exact ca în cazul mersului pe bicicletă. La orice oprire – fie că este pentru odihnă, fie care este pentru orientare, pândește pericolul desincronizării cu lumea: așteptarea în buclă, apatia până la disoluție, plictisul mineralizant. Lumea se mișcă pentru că oamenii-rotițe ar rugini dacă nu și-ar mai îndeplini menirea lor mecanicistă. Iar iminența ploii nu face altceva decât să accentueze teama de rugină. Mă gândesc că doar aceia care cred instinctiv că nu sunt meniți să supraviețuiască unui eventual potop divin, pentru că nu mai au suflete ce merită salvate, detestă ploaia.

Cei douăzeci de kilometrii ce despart Brașovul de Bran sunt plini de obstacole: mai întâi traficul – pe care îl depășesc cu răbdare, apoi vântul, umbrele, amintirile. Și ploaia. Îi străbat cu stoicism, fără să cedez presiunii. Primii picuri se abat oblic asupra parbrizului în timp ce urc serpentinele spre Râșnov. În jur, pădurea tânără și sălbatică, scufundată în adâncul apelor sulfuroase ale nopții, oftează de parcă s-a eliberat de sub un blestem. Oftez și eu odată cu ea. În singurătate, bocetul liniștit al lumii te vindecă de tentația de a da un sens unic și egoist vieții prin tine însuți. Am mai trecut prin aceste locuri și într-o altă viață, în condiții la fel de vitrege, astfel încât nu ratez întâlnirea magică cu trecutul. Tu, în dreapta mea, îngrijorată de balansul indicatorul de viteză și de fulgerele ce dezvăluie la curbe o vale stâncoasă populată cu fantasme; eu – același eu dintotdeauna – devorând cu o inima neștiutoare și veselă timpul și spațiul, nepregătit pentru viață, însă nebun după ea. O tandrețe sfâșietoare mă îmbrățișează strâns; știu că întotdeauna într-un tablou al trecutului înlocuim culoarea tinereții din obraji cu cea a fericirii; de parca trecutul nu ar fi trecut fără o doză de regret. Cine știe, poate că asta e menirea trecutului? Zâmbetul tău, cuvintele tale, exuberanța ta de atunci îmi ating inima abia acum. Trecutul există, chiar dacă nu este viu. Oare de ce nu putem fi fericiți decât întorși cu spatele la viață? Unde este foșnetul și greutatea anilor trăiți ce umplu distanță între atunci și acum? Ce ocean nesfârșit, învolburat și afurisit este trecutul și cu ce sunete dulci de sirenă mă ademenește pe mal! Mai greu de îndurat decât un destin – chiar și tragic – ce se încheie cu o retrospectivă este senzația că totul s-a întâmplat ieri și că între cele două capete de pod întinse peste timp nu există nimic sau – echivalent – nimic nu are vreun sens. Zadarnic încerc să sondez memoria pentru a mai învia și alt trecut. Ploaia devine o cortină de plumb trasă peste înainte și peste înapoi. Undeva – probabil în caietele sale – Cioran nota că, „dintre toate nenorocirile, cele mai greu de îndurat sunt cele pe care le-ai prevăzut”; nu îl contrazic, ci îl completez: dintre toate nenorocirile cele mai ușor de îndurat sunt cele pe care ți le provoci singur. Până la ieșirea din pădure, lumea de lumină se condensează în jurul meu. Din loc în loc în bătaia farurilor intră amenințător tufe cu forme ciudate, resturi de rădăcini, trunchiuri subțiri și drepte de copaci, bălți și pete de noroi. Apoi drumul se domolește, părăsește sălbăticia și face o voltă pe sub ruinele luminate slab ale castelului Bran. Nu mă opresc să le privesc. Îmi e de ajuns o clipă pentru a-mi întipări pe retina decorul umed, rece și funebru în care trebuie să-și fi jucat tragedia personaje ca Oedip și Hamlet, personaje paradoxale asemeni mie, prinse între oracol – nenorocirile prevăzute – și propriile lor pulsiuni tanatice – nenorocirile autoprovocate… Cu aceste gânduri grandilocvente, deturnate de amărăciune, ajung la pensiunea în care cer ospitalitate.

Există o hipnoză a ploii pe care o recomand celor cu sufletul bolnav; dacă te lași în seama ei fără reținere și un timp suficient de îndelungat poți ajunge negreșit la un liman mântuitor de liniște. Ca de obicei, culcat în patul mirosind a levănțică, dorm un somn fără vise; ritmul ploii însă – amintind-mi o melodie primordială a sufletului – mă însoțește și mă leagănă cu duioșie. Mă trezesc odihnit și plin de o speranță reînnoită în ultima zi a săptămânii de lucru: vineri. Cobor pe o scară de lemn într-o sala de mese pe ai cărei pereți sunt atârnate capete de animale, ștergare și farfurii pictate; mănânc ca și cum m-aș ruga și mai apoi ies pe o terasă de unde se văd, scăldate în lumina mieroasă a dimineții, masivele muntoase Piatră Craiului și Bucegii. Valea unduioasă dintre ele, de pe care se ridică o pâclă tulbure și umedă, pare un tărâm ferit de răul și de istoria omului. Iar cerul – ca un ochi limpezit după plâns – o binecuvântează. Mă sprijin cu coatele de balustradă și îmi plimb privirea de jos în sus și de la stânga la dreapta pentru mă lasă pătruns de sentimentul covârșitor al eternității. Probabil că aceleași senzații delicioase le-a avut și Gulliver trezindu-se salvat, după noaptea naufragiului, pe marginea unei noi și ciudate lumi. Cât de departe mi se par întâmplările și mai ales gândurile din zilele precedente! Am cunoscut drumul, orașul, noaptea – adică tot ceea ce este mai nefolositor, mai meschin și mai trecător pe lume. Tot ceea ce le-am dăruit a fost sortit încă dinainte pieirii; chiar și eu însumi, și tu și dragostea noastră. Acum – când nu mai este nimic de pierdut – a venit și rândul naturii, adică al esențelor ultime, unde a simți înseamnă a cunoaște. Nicăieri nu se mai vede vreo urmă a ploii de peste noapte; doar iarbă emană un olm răscolitor de prospețime. Undeva în stânga, lângă o căpiță de fân, doi cai se adapă cu capetele plecate, iar un câine lățos și leneș le dă târcoale. Pajiștea coboară lin spre un pâlc de case în ale căror acoperișuri țipă lumina plină de forță a zorilor; dinspre ele izbucnește dintr-o dată cântecul modulat al unui cocoș, iar ecoul său se rostogolește, înmulțit, până departe, la poalele munților. Timpul aici nu este măsurat cu ceasul, ci este inclus în duhul imanent al locului, și astfel scapă neîncetat torturii grabei și a întârzierii. Lentoarea este aparentă. Doar dacă nu te lepezi de condiționările unei vieți conectate la aparate, poți face greșeala de a disprețui lecția pe care ți-o oferă această lume pe cale de dispariție. Frumusețea este într-adevăr îngemănată cu binele, după cum credeau vechii greci; dar frumusețea nu trebuie zămislită, ea există – dăruită de zei – în jurul nostru și nu trebuie decât s-o culegem – prin contemplare – cu smerenie, pentru a ajunge la izvorul binelui. Acțiunea – ca în orice rai – nu înseamnă schimbare, ci doar prezervare. Privind carul încărcat cu butoaie ce trece cu hurducăieli pe șeaua unui deal, bătrână ce strânge fânul în căpițe și copilul se alungă dulăul din preajma cailor, înțeleg că melancolia plaiului se traduce prin dorul de ceva ce se va întoarce și trebuie așteptat. „Melancolia este o stare de reverie, difuza și vagă” scria Cioran în „Pe culmile disperării”. Știa și el prea bine că vesticii din nord și din sud – oamenii infinitului liniar – nu vor înțelege niciodată infinitul nostru ciclic. Nietzsche cu a sa „întoarcere a aceluiași” – și Heidegger – singurul care i-a ieșit în întâmpinare – rămân simple excepții…

Dacă sufletul îmi cade atât de adânc în vraja peisajului este în primul rând pentru că aici, în orizontul nealterat al plaiului – ce mă întâmpină așa cum trebuie să-i fi întâmpinat pe toți strămoșii mei în alte zile binecuvântate ca aceasta – el își recunoaște fără echivoc matricea în care a fost zămislit. E o relație pură de iubire, o emoție profundă ce se regăsește și în notele suave și adormitoare ale doinelor. În astfel de clipe mă simt parte din ceva ce mă transcende, din ceva desăvârșit și nepieritor; și capăt – sau îmi recapăt – o identitate și un scop. Sufletul meu este un suflet românesc. Scriam cândva – și regăsesc pasajul în jurnalul din 2012– că „sufletul românesc are forma și apucăturile unei ciudate dihănii a apelor. Smerit și tăcut, el se lasă dus de curgerea vieții cu o împăcare atât de adâncă cu sensul ei, încât trece într-un registru păgân. Are înțelepciunea de a refuză plasa filozofiei cu întrebările ei morale, etice sau epistemologice și totodată slăbiciunea – sau forța – de a împinge răbdarea și nădejdea dincolo de el însuși. Orizontul său intim în care se regăsește este orizontul unduitor al apelor, ritmic și indefinit, alcătuit din deal și vale – orizontul plaiului (L. Blaga). Trăiește acum, la început de sfârșit, drama alienării, drama culturilor minore, drama imposibilității de a lăsa urme în istorie – ce poți construi oare din apă? – și își aduce scuza și acuza marginalității, a lipsei de voință și a echivocului (de la Dimitrie Cantemir și până la Lucian Boia). Să nu-l lepădăm înlocuindu-l cu sufletul atât de teluric și de neliniștit al europenilor, fiindcă doar el ne poate salva. Ne vom pierde – dacă îl vom pierde! – rădăcina plină de sevă prin care trec în faptele și în gândurile noastre pornirile și trăirile unor veacuri de românism, de înțelegere cu natura, de dor născut în lumea păstorilor – acolo unde singurătatea și despărțirea sunt experiențele cele mari. Să rămânem acvatici!”

Îmi petrec prima parte a zilei într-un foișor de unde pot scruta în voie, fermecat, marea de smarald viu; pe valurile ei înoată viețuitoare vesele și plutesc, aliniate în convoaie, maiestoase case de lemn și piatră. Atâta vreme cât și eu mă leagăn în ritmul lor am senzația nemișcării și tăcerii. Iar nemișcarea și tăcerea îmi deschid – în mod paradoxal - apetitul pentru activitate și pentru dialog. Într-o lume în care pare că abia s-a inventat roata și s-a descoperit focul, la rândul meu inventez scrisul și descopăr adevărul. Într-o lume inocentă, mă convertesc la virtute. Într-o lume veche, mă reînnoiesc. Și totuși nu mă pot abandona total, fără rest; ar însemna ca odată cu lumea să renunț și la tine. Iar acest lucru – chiar dacă prin absurd l-ar dori și mi-ar aduce salvarea – îmi este peste putință. Dacă o fațetă a suferinței este dragostea, cealaltă este luciditatea. Mă prind și eu la dans cu Alexis Zorba pe nisipul fierbinte, însă dansul meu în anticamera raiului este efemer. Odată dobândită, conștiința – acea „rană deschisă în sâmburele vieții” – este captivă în ea însăși pentru totdeauna; ea nu mai poate fi negată, ci doar suspendată temporar; simplitatea și ușurătatea inocentă a vieții – oricât de îmbătătoare – nu îi pot furniza un model de existență, ci doar un spectacol reconfortant.

Nu sunt singurul căutător de odihnă și de insolit. Înaintea zilelor libere de la sfârșitului săptămânii „barbaria organizată” a civilizației își întinde și aici tentaculele. După amiază, mașini de teren și cupluri gălăgioase de toate vârstele împânzesc valea în căutarea pensiunilor. Poezia muntelui este stoarsă fără milă din lemn și din piatră spre bucuria tragică a negustorilor. A negustorilor ce vor să uite pentru o clipă că sunt negustori și nu știu cum. Nu-i disprețuiesc; în fond, vin din același loc al pierzaniei ca și ei; sunt asemenea lor ca aspect exterior și maniere – cu singura deosebire că eu – înaintea frumuseții – mă pot despărți fără resentiment de principiul utilității și al confortului.

Andrei Pleșu nota în primele pagini ale „Jurnalului de la Tescani” că „nu poate gusta pitorescul unui loc decât cineva care nu trăiește în locul acela. Localnicul resimte peisajul ca destin, ca stihie bărbătească, de obicei tragică, în orice caz străină de decorativism. Numai străinul e degustător.” O stranie construcție a trupului, a sufletului sau a minții moderne face ca utilitatea și obișnuința să întunece frumusețea. Fie că obosesc ochii mai repede, fie că doar noul, vremelnicul și intangibilul aprind sufletul, fie că imaginația este limitată de cunoașterea prea în detaliu. Tragicul modern – și eu sunt un modern anacronic! – este condamnat să nu își găsească fericirea în ceea ce îl înconjoară, în ceea ce are și în ceea ce folosește pentru o mare o perioada de timp; modernul se plictisește – iar plictisul este antemergător depresiei – tocmai pentru are prea mult și se distrează prea mult (Noica). Ceea ce suferă în modern nu este trupul, ci este sufletul. Prea multă utilitate i-a dat trupului fericirea orizontală (confortul) și l-a eliberat de nevoi, însă i-a luat sufletului fericirea verticală – frumosul, acel frumos pe care Socrate îl vedea ca declanșator și produs al iubirii - „iubirea este zămislire întru frumusețe”.

O doamna mai în vârstă, cu ochelari fumurii și tocuri – un negativ exemplu viu! – se ceartă de zor cu gazdă mea din pricina condițiilor de cazare. Nu o poate condamna nimeni pentru faptul că, având atât de puțin timp la dispoziție, își dorește maxima eficiență sub dictonul progresului: Melior et Magis. Lupta inegală a consumismului romantic – pierdută în orașe – este aici în plină desfășurare. De la balconul camerei unde îmi fac sista după prânz, aud replicile brutale aruncate de ambele părți. Dreptatea e împărțită, ființa umană – dezgustătoare, iar raiul – trădat.

Pentru a cunoaște până la intimitate leagănul naturii, ies furișându-mă din pensiune și urc coasta unui deal pe o potecă tăiată de capre. Din când în când mă opresc și mă uit în spate spre munții profilați la orizont ale căror stânci devin mai întâi roșii după sacrificiul soarelui și apoi gri la ora misterelor înserării. Trec pe sub un gard de sârmă ghimpată, calc prin iarba mică ce ascunde câteodată drumul, sar peste pietre năpădite de mușchi. Mă apropii – simt asta ca pe o gâdilătură în piept – de capătul lumii unde mi se oferă, în pofida necredinței și necurățeniei mele, revelația unor taine ancestrale. Îmi răsar în minte cuvintele plină de o pasiune supraomenească ale lui Thomas Wolfe: „Un val întunecat se unduiește în inimile oamenilor. Sălbatic, ciudat și triumfător, străbătând pământul nesfârșit cufundat în somn, mi-a vorbit în mii de nopți de veghe, iar cuvintele rostite de toate graiurile întunecate și necunoscute sunt scrise în inima mea”. După ce soarele coboară sub munte, din dealuri rămân doar niște contururi delicate pe pânză albastră a nopții.

Dacă nu lași noaptea să se cuibărească în tine sub forma somnului, veghea este neliniște înfricoșată, este trăirea morții și, respectiv, trezirea dorinței atavice de a trăi. În orașe teama nu există, pentru că nu există noapte. Abia când armele luminii – ce alungă întunericul și necunoașterea – nu îți mai sunt la îndemână, adevărata noapte – „sora morții” – te cuprinde. Cineva spunea odată că poți să te împaci cu moartea, dacă îți închipui că lumea se sfârșește odată cu tine. Și ce moment poate fi mai propice pentru repetiția generală decât amurgul; amurgul greu și ultim – preludiul judecății, adică al împlinirii destinului; amurgul pus în scenă pentru un singur spectator, însă dăruit întregii lumi. Viața – atâta cât se mai adună în aceste clipe, înaintea cântăririi și explicațiilor – este viață întreagă…

Un vânt subțire îmi mângâie trupul și mi-l răcorește după arșița amiezii ca apele unui rău invizibil. M-am așezat în calea lui pe o piatră și trăiesc așteptarea cu nervii întinși până la paroxism. Marea în care se varsă – rămân la metaforă acvatică! – suspină de sete undeva în apropiere. Și totuși – ce dezamăgire la început! – singurul răspuns mi-l dau câțiva greieri din apropiere, mai vocali decât vântul și decât pietrele. Apoi dintr-o dată – în mijlocul beției cu frumusețe și spaimă – îmi dau seama că pot iubi și ceea ce îmi supraviețuiește, ceea ce este al meu prin dor și nu prin posesie, ceea ce va apare și altora în forme vii mâine, poimâine și întotdeauna. Tu. Există o singură morală valabilă deopotrivă în față vieții și a morții. Ești – și rămâi întreg și etern – doar în fărâmele de iubire dăruite lucrurilor și ființelor; șarpele tău – trecerea ta prin timp – se prelungește cu șarpele lor. Viața cu adevărat împlinită nu este altceva decât înlănțuirea nesfârșită și haotică de șerpi îndrăgostiți; moartea – și noaptea – sunt neputincioase în față iubirii... Afirm – parafrazându-l cu îndrăzneala pe Augustin din Hippona – că a spune „te iubesc!” înseamnă a spune „eu nu voi muri niciodată!”.

Coborârea spre pensiune este dificilă. Lanterna este neputincioasă, pasul – nesigur, iar cugetul – tulburat. Singurul ajutor – nemeritat și nesperat – vine de sus. Luna este galbenă, rece și surdă la orice lamentație, iar calea laptelui pare o rană supurândă de lumină. Nu am fost niciodată atât de aproape de cer. În oraș nu ridic ochii în sus; pericolele și tot ceea ce îmi oferă imediatul se află la înălțimea ochilor și sunt ușor de adus la o lungime de braț. Și chiar dacă i-aș ridică, cerul deasupra orașelor este mult prea preocupat să semene cu o oglindă, pentru a-și mai dezvălui adâncurile. Întâlnirea cu infinitul este paradoxală; odată cunoscut, infinitul micșorează și în același timp pătrunde și expandează finitul. Dacă atâtea milenii s-au topit fără ca nimic să se schimbe în configurația miliardelor de puncte strălucitoare de pe boltă, cu ce este mai specială o clipă evanescentă dintr-o viață petrecută între două zbateri de pleoape? În conștiința mea, într-un singur gând fulgurant, e destul loc și pentru tine și pentru eternitate.

La întoarcere, evit patul. Este indecent să cauți somnul într-o astfel de noapte a deznădejdii și a confesiunii, după cum este indecent să fii fericit dacă ai răspândit nefericire în jur. Insomnia și regretul sunt forme de ispășire. Oricum, doar câteva ore mă mai despart de ziua de sâmbătă. Dacă ar fi să îmi scriu testamentul acesta ar fi cel mai propice moment. Cioran își închipuie că Pascal și-a scris Cugetările în ore fecunde ca aceasta și poate are dreptate. Există o turmentare benignă pe care o dă oboseala și ca în orice turmentare, sufletul este eliberat de rău și poate să ierte; chiar și propriile greșeli. Atunci – în ochiul furtunii vieții – ești cel mai darnic. Și totuși, în ciuda perspectivelor sumbre și a slăbiciunii îmi păstrez speranța și decența. Scriu în schimb aceste rânduri. „Îmi doresc întoarcerea. O port în mine ca pe o amintire a întregului. Uneori însă, când drumul ți se scurtează, cea mai bună formă de întoarcere este să nu te mai întorci deloc, să rămâi plecat și străin. Și să reapari neschimbat și plin de vigoare doar în cugetele celor ce te iubesc. Nu numai pentru ai proteja, ci și pentru tine însuși. Un erou pierdut este oricând de preferat unui sfânt martirizat, în prezența celor iubiți, în cele mai nedrepte chinuri. În fond, chiar dacă durerea așteptării este mai puternică decât durerea despărțirii, distribuția ei în mici cuante, de-a lungul unei perioade oarecare de timp, o face mai ușor de îndurat. A ruga pe cineva: Așteaptă-mă! este echivalent cu a-l ruga: Să nu mă uiți!”. Iar apoi continui, pentru tine: „Trecutul nu a fost; trecutul există și este produsul ingrat și pururi prezent al imaginației și al memoriei…”. Am în față o lecție aplicată de fenomenologie…

Cel mai greu de scris rămâne epilogul. În conul de lumină al lampei, pixul – în dreapta - rămâne în suspensie deasupra unei foi pe jumătate mâzgălite; în stânga, țigara ajunsă la filtru îmi arde degetele. În curând – și presimțirea asta mă înduioșează – peste toate locurile în care m-am regăsit și de care m-am îndrăgostit – va începe travaliul toamnei; pentru vara nu mai e loc de suiș. Cu siguranță nu este un sfârșit; în toamna, voi mai sorbi însetat apă ploilor și voi mai sfâșia înfometat pielea fructelor, însă fără pasiune și fără tine. După ce roata lumii s-a oprit pentru o clipă la apogeu, după ce am privit de acolo, ca un zeu părăsit, totul – viața și moartea, arșița și ploaia, natura și civilizația, noaptea și ziua, trecutul și viitorul, pe tine și pe mine însumi – urmează avântul unui nou ciclu, ce pe ea o va duce mai departe și pe mine – mai jos.

Mireasma de fân cosit, tremurul nopții, umbrele tăcute ale pământului le iau cu mine și dincolo de pragul zorilor. Lumina crudă născută la orizont aureolează crește munților și îmi atacă ochii. Pentru mine se face dimineață la fel cum trebuie să fi întors viața în Lazăr. Fără somn – și respectiv – fără moarte, miracolul nu aduce uitarea, iar ieșirea din noapte fără uitare este lipsită de orice bucurie. Câteodată fericirea și dragostea cea mare nu merg însă mână în mână cu optimismul, ci izbucnesc din pântecele umflat al melancoliei. La sfârșitul cărții sale dedicată disperării – dacă cineva are destulă voie bună pentru a o parcurge în întregime – Cioran deschide poarta spre salvare: „Oricât m-aș lupta pe culmile disperării, nu vreau și nu pot să renunț și să părăsesc iubirea”. Subscriu. Sunt treaz și iubesc, iar moartea este irelevantă, pentru că este inseparabilă de iubire. Înaintea ceasului deșteptător, a cocoșului (de trei ori) și a clopotului sună telefonul. E momentul să aflu valoarea vieții mele la bursa viitorului și, mai ales, să aflu dacă în instrumentarul speranței este inclusă chimioterapia. Sper însă că e o greșeală sau – mai bine! – că ești tu…

.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!