De doi ani zac în închisoarea trupului meu. Cușca minții mele mi-a sugrumat toate visele. Sunt ce am devenit, o epavă cu pași în derivă, un om fără suflet, o amintire. Toate sentimentele mă traversează lăsându-mă rece, nimic nu mai contează, doar noaptea mă îmbrățișează cu visul în care îmi mai apari uneori. Te visez, te visez atât de caldă, blândă și minunată. Te visez așa cum nu am știut să te am, cum nu am știut să te păstrez. Îți simt atingerea caldă pe chipul meu și tresar speriat în camera pustie, doar frigul îmi străpunge inima. Mă simt pierdut în abisul faptelor mele greșite.

Sunt și nopți în care nu vrei să mai vii, nici măcar în vis. Luna mă privește cu jind, până și ea îmi pare că a obosit de suferințele mele. Adorm înecat în lacrimi veninoase și dacă mă sec de toate puterile aștept răsăritul și mă mint că mâine seară poate vii. Ce e lumea asta fără tine? Un iad. Ce culori îmi mai arată curcubeul? Doar nuanțe de negru acut...

Cât de laș mă simt că nu te pot urma, cât de mult mă doare că pașii tăi nu au lăsat o urmă, pe care să o venerez până la sfârșitul încununat de regăsirea ta. Aș rupe portile iadului doar pentru o secundă în care să îți recunosc toată greșeala negării de sentimente, aș vinde ani din viață doar să îmi mai arzi pielea cu răsuflarea ta, măcar o secundă, dar sufletul îmi dictează planul.

Privesc pe geam. Timpul a stat în loc, cred că s-a oprit din clipa în care am primit vestea despre înălțarea ta eternă. Mașina înaintează pe vechile străzi, nu mai recunosc nimic, totul este atât de schimbat. Poate imaginația mea nebună, face locul prea bine cunoscut pe vremuri, să îmi fie atât de străin. Nu știu de ce, dar simt miros de doliu și acum.

Mintea îmi derulează imagini cu noi, ce mult te cunoșteam și totuși atât de puțin. Ce clipe minunate ai sculptat în existența mea și totuși dureroase. Șoferul taxiului privește uimit suma afișată pe ecranul aparatului de taxat. Probabil crede că sunt un client nebun. Cu siguranță doar un nebun ar sări în primul taxi și ar cere o cursă de sute de kilometri. Am vrut să mă ascund departe de meleagurile iubirii noastre, să fug de mine și de ceea ce am fost, dar totul mă cheamă înapoi. Vin iubită sfântă, vin!

Puteam cu ușurință să aleg un transport mult mai rapid sau mai puțin costisitor, dar cum? Cum să mă gândesc să pășesc în gară? Cum aș putea să simt mirosul de fier încins? Cum să mă supun torturii de a revedea locul în care mi-ai îngenunchiat viața, înger drag?

Plecarea ta mă domină în toată ființa mistuită, ce a mai rămas din fragmentul de om, cu care azi mă identific. Un nimic, un nimeni, căutător de liniște zbuciumată. Un trecător vremelnic în purtarea de suferință.

Soferul îmi repetă pentru a treia oară o simplă propoziție, nu îl pot auzi, mintea mea s-a înfundat cu derularea amintitilor. Robotic arunc o bancnotă pregătită încă din momentul plecării, nu mă interesează dacă e cu mult peste suma cerută, atâta timp cât nu sunt tras de umăr, înseamnă că nu e nici prea mică.

Stau drept în mijlocul bulevardului, totul cândva familiar, acum îmi aruncă fiori de cioburi mărunțite peste toată ființa mea. Aici te-am ținut de mână pentru întâia oară, aici ți-am șoptit vorbe fără sens, îmbătat de frumusețea și dragostea ta. Aici am cântat urlând ca un nebun la lună, melodii de dragoste și lumea ne admira dezinvoltura cu care ne prezentam spectacolul iubirii.

Acum sunt singur, pustiit și fiecare cuplu ce îmi răsare în privire mă sfâșie, mă ucide încet. Un claxon grăbit mă trezește din durerea dulce, începusem să îți conturez iar chipul atât de suav și parcă levitam.

Sunt rătăcit pe meleagurile natale ale primelor noastre sentimentale. Am revenit mânat de suferință, de căință și de regretul vinovăției care îmi apasă oxigenul. Pășesc în lumea asta veche căutând răspunsuri fără sens și înțelegere la gestul tău. Câtă iubire am avut și cum ai înțeles cuvântul meu cel mut.

Toamna începe să își pregătească plecarea, dar oare din sufletul meu când va pleca? Până și culorile dulci maronii încep să dispară, totul e pustiit. Aprind o ultimă țigară, vorbele tale șoptite îmi mângâie amintirea ,,O să mă fumezi și pe mine?", un zâmbet îmi brăzdează chipul, de mult timp nu am mai zâmbit, amintirea zâmbetului mă doare. Știu cât de mult îți doreai să îmi cunoști adevaratele intenții, când îți răspundeam jocurilor tale inocente ,,Pe tine o să te fac să arzi!", chicoteai și în obraji îți apăreau urme de roz trandafiriu. Ce mirifică era inocența ta, pe care încercai să o ascunzi dincolo de replicile sarcastice uneori ,,Cum o să aprinzi un foc într-o mare sărată?" Te rupeam în bucăți de dorință, în brațele mele și îți răspundeam uneori în versuri, alte ori carnal, lăsându-te fără replică. Și... din toate astea, tocmai inocența ta m-a ucis.

Îmi port pașii către cartierul blestemului, parcă aievea aud sunetul telefonului, glasul tău îmi cere ajutor. Retrăiesc momentul, atât de profund, acut, dureros diagnosticat, în nebunia amalgamului de amintiri.

,,- Sunt pierdută! Ai mei mi-au interzis să te mai văd!
- Poate că ar fi mai bine, să le respectăm decizia.
- Ce vrei să spui cu asta?
- Vin să îți dau un ultim dar, așa nu mă vei uita niciodată!"

Minutele de tăcere s-au scurs rapid atunci, azi încă le aud cum îmi brăzdează inima.

,,- Tu să nu mă uiți!... Te iubesc!"

Doar atât și am închis telefonul cu un zâmbet tâmp scrijelit pe față, privind micuța cutie de catifea. Nestemata ta preferată strălucea puternic, dar nu atât de puternic precum o făceau ochii și sufletul tău. Pe cutie s-a așternut praful, dar azi o port cu mine.
Am purat-o și în ziua în care ți-am căutat răspunsul la întrebarea vieții, erai atât de frumoasă în rochița ta albastră, atât de suavă, făptură celestă. Dormeai somnul eliberării din viața asta otrăvită, încadrată de șinele de tren. Fierul rece te făcea să pari mai angelică decât te văzusem până atunci. Și mi-ai lăsat în urmă doar imagini. Ce crudă alegere ai făcut! Îmi port păcatul cuvântului greșit...

Pietre de mormânt. Peste tot pe unde îmi arunc privirea, văd numai pitre de mormânt. Dar niciuna nu e cea pe care o caut eu. Înaintez printre ele și mă abat de la cautarea pierdută. Frunze moarte mi se lipesc de talpa pantofilor și tivul pantalonilor mei mi se umezește. Frigul mi-a pătruns până la măduvă, dar rabd. Nu voi avea parte de liniște până nu o voi găsi. Și-ntr-un final privirea îmi cade pe o piatra veche, ciobită de vreme și ploi. Iar dacă e să ma iau dupa felul în care îmi bate inima, știu că am găsit-o. Și orice dubiu dispare atunci când citesc inscripția...

Am ajuns la ultimul capăt de drum.
Mirosul de motorină și fum îmi anunță un alt tărâm, unul încărcat de treceri grăbite ale indivizilor. Mulțimea de călători care în graba lor nu așteaptă să asculte poveștile locurilor. Pietre ori șine murdare de culorile purificate de roșu, azi stau profane, sau urlă în disperare, amintiri. Aici, unde trecutul va devenii prezent, unde tu ai scris primul capitol din viețile noastre frânte, aici îmi zac neputința și dorința. Nu mă mai tem de nimic, dar și nimicul e ceva, mă tem de lunga mea călătorie la capătul căreia vei refuza să apari. Fierul ce mă înconjoară în gară, pare atât de încins încât simt cum tălpile mele sfârâie, parcă straturi din pielea mea rămân pe asfalt. Sau poate deja încep să mă consum spre tine. Cred cu tărie că ăsta e finalul cerut de sacrificiul dragostei. Cât timp mai trebuie să bântui secătuit de tine?

Îmi șterg lacrima, e timpul să pășesc spre o altă etapă, poate chiar să îndrăznesc să te întreb ce timpul nu a măcinat în mine.
Ridic privirea către cer și îmi strig eliberarea, vin la tine înger stingher, nu vei mai fi singură și sper să mă ierți ca te-am îndemnat la păcat. Mă las în chinurile negre pentru a primi, poate o singură îmbrățișare.

Trenul se apropie cu viteză, sunetul de claxon îmi spintecă auzul, dar deschide calea către tine. Mastodontul ce se apropie îmi pare un vechi prieten, nu l-am mai văzut de mult, dar din păcate nu am timp de un lung salut. Impactului îmi împrăștie gândurile simțirile, dorințele și mai presus de toate, durerile de tine. Zâmbesc, azi vin să îmi fii mireasă!

***


Între șinele de tren, se rostogolește în ultimele raze de soare, o cutiuță de catifea. Se deschide și eliberează inelul, pătat de roșul cerut de două suflete. Nuanțe cristaline din reflexii de nestemate neprețuite se ridică spre cer, ca într-un vals. Un vals pur, știut doar de două inimi care au crezut în deșarte cuvinte, rostite cu înțelesuri diferite. Doar doi îngeri se regăsesc.