Iarna și-a intrat în drepturi de o bucată bună de timp. Nimic nou în peisajul pictat în alb, o iarnă banală. Serile sunt stăpânite de ger năpraznic și zilele sunt luate cu asalt de dansul fulgilor de nea. Peisaj mirific și totuși, lipsit de viață,  încărcat de melancolie și efecte statice. Doar adierea ușoară a vântului, pare să grăbească timpul trădător.

            De la fereastra unei clădiri bătrâne, un chip senin privește spectacolul regatului de gheață. Privirea e ușor pierdută, pare în căutarea vremurilor de mult apuse, dar zâmbetul încă îi brăzdează fața, dându-i aerul acela de seninătate. Părul și barba sunt de un alb imaculat, în concordanță cu anotimpul. Nicio urmă nu poți zări pe acest chip, din care să poți concluziona că omul trece și prin tinerețe. Pare că timpul lui a stat în loc, că lumea s-a oprit. Nu știi la ce gândește, deși la vârstă lui clar are o poveste, mai mult sau mai puțin interesantă. Pare să numere pașii fulgilor care valsează, dar cine poate ști câte amintiri sau gânduri derulează, ori stă pur și simplu în uitările lui.

           Și-a urnit din pat trupul ruginit, odată cu răsăritul. Azi este o zi mare și fie că vrea sau nu, e ultimul an în  care va călători în jurul pământului. De câțiva ani buni își duce datoria la bun sfârșit după vechile datini, sau așa crede el. Anul acesta micile schimbări îi dau emoții și pare ușor descumpănit. Nu a fost niciodată adeptul noutăților, așa că a refuzat categoric să își schimbe stilul de viață activ, până când boala l-a răpus. A mușcat ca o nemernică din mintea și trupul lui.

         Contemplarea îi este întreruptă de trei bătăi ușoare, în ușă. O tânără își face apariția în pragul micuței încăperi. Locul acesta, acum poartă numele de acasă, deși este format dintr-o singură cameră și o baie. Pereții zugrăviți în alb și mobilierul sărăcăcios, dau un aer ușor rece, dar prezența bătrânelului simpatic reușește să topească cea mai înghețată atmosferă. În rest, nu te poți plânge de nimic, un personal profesionist se îngrijește de toate cele necesare, pentru cel mai cunoscut om al locului. Oricum, pretențiile lui sunt legate de spiritualitate, calitatea sentimentelor, dragoste față de munca pe care ți-ai ales-o, în niciun caz pretenții materiale.

           Tânăra îi oferă un zâmbet cald și glasul ei pare un clinchet de clopoțel. Radiază de frumusețe și privirea ei pare un cântec de dragoste eternă.

     —Bună dimineața, domnule Crăciun! Cum vă simțiți astăzi?

     —Ho-ho-ho! Mai pregătit ca niciodată Nursy. Cum aș putea să nu fiu în formă, tocmai astăzi, când o lume depinde de mine.

     —Mă bucur să aud asta, domnule! Acum vă rog să mă însoțiți, avem un program încărcat și trebuie să ne încadrăm în timp.

     —Draga mea, sunt eu un bătrânel, dar încă nu mi-am pierdut agilitatea. Sunt sprinten ca un adolescent.

        Tânăra, asistenta lui personală, părea fascinată de șarmul și optimismul bătrânelului. Boala îi ruginise bine corpul și lipsa de mișcare îi încetinea oxigenarea organelor interne, cât și a creierului. Tratamentul nu voia să dea rezultate și parcă lupta pentru sănătate bătea pasul pe loc. Nimic însă nu îl dobora sau  oprea din activitățile sale zilnice. Nu voia să tragă de timp aiurea, așa că își grăbi pașii în urma tinerei. Trebuiau să traverseze un hol lung și luminat artificial, totul era alb. Atmosfera ușor apăsătoare era acoperită de o liniște, spartă doar de tocurile domnișoarei. Pașii domnului Crăciun, deși mult mai bătrâni, erau atât de silențioși.

     —Doriți să serviți micul dejun în salon sau vă însoțesc până în camera de zi? Cred că prietenii dumneavoastră s-au strâns deja acolo. Presupun că sunteți așteptat.

     —Ar fi minunat să îmi încep ziua cu zâmbetul cristalin al Zânei Măseluță. Te rog, să îmi fie aduse acolo ciocolată caldă și biscuiți!

     —Prea bine domnule, cum doriți. Vin să vă conduc la programarea cu terapeutul dumneavoastră la ora 11:00. O să serviți prânzul, după care am hotărât să pregătim cadourile împreună. O să punem ultimele decorațiuni și o să împodobim bradul. Aveți de primit o vizită în jurul orei 19:00 și totul se încheie cu o lungă și meritată odihnă.

     —Vizită, azi? În ajun de Crăciun, când se știe că am cel mai încărcat program! Cine este?

     —Nu și-a lăsat numele. Spunea la telefon că este foarte important pentru el și pentru dumneavoastră.

     —Probabil un curier, o scrisoare rătăcită. Oricum, se pare că totul decurge normal până acum.

         Discuția se încheie brusc în momentul în care, holul se termină cu o deschidere într-o încăpere enormă. Pereții din sticlă lăsau lumina să pătrundă peste tot. Un grup de ființe dubioase, la prima vedere, își duceau la capăt sarcinile zilelor de sărbătoare. Domnul Crăciun salută specific și reuși să le atragă atenția tuturor.

     —Ho-ho-ho! Mă bucur să vă văd la treabă, dragii mei!

         De peste tot primea zâmbete sau salutări scurte. Forfota nu putea fi oprită, graba lor era ușor justificată. Aici puteai întâlni personaje de poveste minunate, dar și câteva făpturi alungate, care la prima vedere păreau hidoase, doar ca domnul Crăciun știuse să vadă dincolo de urâțenia lor și reușise să îi mobilizeze în acțiuni minunate.

         Zână Măseluță împletea fundițe, pe chipul ei trona un zâmbet cristalin. Nici cu ea viața nu fusese milostivă, ridurile începuseră să îi brăzdeze chipul. Cine a spus că zânele nu îmbătrânesc, a vorbit prostii.

        Undeva într-un colț, vrăjitorul Merlin, ușor posomorât scria ultimele felicitări. Când ajunsese aici, era deprimat, puterile sale mărețe îl părăsiseră și nu își găsea un rost  în viață. Doar Crăciun i-a putut reda dorința de a trăi. Îl însărcinase cu scrisul, scria frumos și după cum se știe, scrisul ține tot de vrajă. Acum Merlin se simțea mai puternic.

         Un cavaler în armură strălucitoare purta pe brațe grijuliu, cutiile pentru cadouri. Doi elfi cărau tăvi cu fursecuri și pahare cu lapte. Statura lor mică, îi  făcea să se strecoare ușor printre cei prezenți. Deveniseră ospătari  iscusiți. În alt colț, un trol parfuma crenguțele de brad. Nici urmă de spiriduși,  pe semne că au fost însărcinați cu pregătirea renilor și a saniei.

        Crăciun privea mândru, își savura liniștit ciocolata caldă pe care o ceruse. Nu ezitase să mai dea ultimele instrucțiuni, perfecțiunea îi bântuia existența. Toți acești străini deveniseră parte din familia lui, pe toți îi ajutase și acum știa că era legat de ei.

         Timpul se scurgea într- un ritm alert, deja era ora 11:00, urma să facă o vizită terapeutului său. Nu îi făcea plăcere, dar încerca să nu fie o fire morocănoasă. Uitase primul consult, mai că nu mai ținea minte de când se trata, dar întotdeauna îi păruse nesuferită față acestui doctor. Uneori îl sâcâia cu întrebări fără noimă, alte ori îl punea să deseneze copaci. Deși era deschis la jocuri de copii, credea cu tărie că doctorul avea o  doză de nebunie.

         Porni pe coridor singur, știa drumul perfect, deși politica instituției nu îi permitea să umble singur, nu contenea de nenumărate ori să încalce aceste reguli. Nu îi plăcea să fie constrâns de ideologii inutile. Faptul că era o persoană importantă îl îngrădea uneori. Voia intimitate, nu asistență personală, voia să fie liber nu controlat și la toaletă.

         Ajuns în fața cabinetului, zâmbi oarecum mulțumit de singurătatea pe care o furase, măcar pentru 10 minute. Sta drept cu ochii ațintiți asupra plăcuței aurii, pe care scria numele doctorului, Hanibal. Constată că și numele era ușor dezgustător. Strâmbă din nas și ciocăni. Nu așteptă răspunsul, intră fără prea mare sfială și încercă să pară degajat.

     —Ho-ho-ho! Doctore, nu mă lași nici azi. Acum în ajun de Crăciun, când am atât de multă treabă.

         Biroul doctorului era întunecat, draperiile trase, totul era luminat foarte slab de  o singură lampă de birou. Doctorul, un tip uscățiv, individ care părea că și-a lăsat mușchii în vacanță, construit doar din pilele și os, sta în picioare ascuns în umbră. Doar nasul său agvilin era singura trăsătură pe care puteai să o reții, în rest un chip șters, fără culoare. Ochii întunecați și buzele atât de subțiri, încât aveai impresia că nu există.

     —Domnule Crăciun, o plăcere deosebită să vă întâlnesc azi! Îmi cer scuze dacă vă rețin. O să încerc să fiu scurt. În fond, azi vreau doar să îmi răspundeți la câteva întrebări, terminăm repede.

     —Sunt doar urechi, doctore.

          Crăciun se așeză mai confortabil în fotoliu, deși simțea în atmosferă un aer tensionat. Își puse în minte gândul că totul se va termina repede, poate mult mai repede, dacă ar încerca să se concentreze pe răspunsuri sigure și scurte.
          Doctorul părea să privească prin el, când începu să își dreagă glasul. Întrebarea nu se dovedi așteptată prea mult timp.

     —Care este culoarea dumneavoastră preferată?

     —Nu văd relevanța acestei întrebări!

     —Îmi pare rău! Să o încadrăm la o curiozitate personală, un mic defect dobândit în anii de practică. Leg fiecare individ de o anumită culoare.

         Crăciun era destul de sâcâit de curiozitățile omului din fața să, încerca să își ascundă reacția de greață la adresa interlocutorului, dar zâmbetul său forțat îl trăda. Știa că trebuie să păstreze discuția în parametri decenței, așa că era nevoit să se supună interogatoriului, căci așa vedea această întâlnire, o tortură. Răspunsul veni sec, urmat de o privire tăioasă.

     —Alb, deși apropiații ar putea spune ca sunt obsedat de roșu.

     —Care au fost și care sunt prioritățile dumnevoastră?

     —Copiii. Mereu copiii.

     —Cum percepeți toate aceste fapte umanitare, caritabile din perioada sărbătorilor?

     —Adevărate șarade șarlatane. Omul este atât de ipocrit uneori. Sintagmele ,,Să fim mai buni de Crăciun!" îmi par, doar alte modalități de înșelat sufletele. În restul anului, trebuie să fim mai răi? De ce să nu fim buni tot timpul sau este nevoie să purtăm măști in funcție de zi?

     —Cum vă puteți descrie azi?
  
     —Doctore, treci la subiect! Ai impresia că nu știu cine sunt? Crezi că e ușor cu toată această responsabilitate, pe umeri? Cum aș putea să uit câți copii minunați mi-au trecut prin aceste mâini? Cum să mă neg? Trebuie să îmi duc treabă la bun sfârșit! Ce mă poate caracteriza mai mult decât verbul ,, a dărui "?

     —Ați întâmpinat în cariera dumneavoastră, eșecul? Și dacă da, cum s-a numit el?

         Întrebările l-au lovit ca un fulger pe bătrânel, dar aceasta era cireașa amară de pe tort. A simțit cum un tremur puternic i-a zguduit gândurile. Pentru câteva secunde  timpul a stat în loc și respirația i-a devenit ușor sacadată. Acum avea capul plecat, strălucirea ochilor era ascunsă. Nu se mișca, doar continua să existe, inert. Într-un târziu se auzi murmurul lui.

     —Mihail, așa s-a numit, Mihail...

         Doctorul lăsă liniștea să vorbească în locul lui. Crăciun nu trebuia să audă că ședința se terminase, înțelesese. Își ridică trupul ruginit și porni spre ușă abătut. O sumedenie de sentimente ciudate se roteau în el. Rafale de semne de întrebare,  căutau răspunsuri ascunse. Ceva îl spinteca în două, îl împărțea între realitate și realitatea creată. O luptă între el și sine, între negare și asumare. Cine era el în definitiv? Un moșneag călător, purtător de cuvânt al binelui. Dar de ce fugise de răspuns?  De ce se ascunsese aici, printre atâția prieteni necunoscuți? Deși îi ajutase pe mulți dintre cei prezenți aici, el nu era ca ei.

          Când se dezmeticii, realiză ca privea iar pe fereastră. Începuse să se simtă captiv în noua lui casă. Trebuia să își pună ordine în gânduri, dar nu azi. Azi era ajunul Crăciunului și încă mai avea câteva lucruri de organizat. Nu ar fi suportat pentru nimic în lume să se fi împiedicat, fie și de o nesemnificativă pată. Era omul detaliilor și asta îi consuma cea mai mare parte din energie.
        
         Lăsarea serii îl găsi printre prieteni, acum se adunaseră cu toții în jurul bradului și terminau cu ultimele ornamente. Pe fundal se auzeau colinde, atmosfera era atât de caldă și totuși forțată. Un Crăciun rece, fiecare erou de poveste ori ființă fantastică ce se adunaseră aici, păreau lipsite de adevăratele sentimente ale acestei sărbători. Toți aveau în spate povești, mai mult sau mai puțin cutremurătoare, dar singurul care reușea să îi bine dispună era bătrânelul nostru, cu chip senin și suflet de copil. Un bătrânel pribeag ce se hrănea cu ajutorul oferit celor din jurul său, necondiționat. Un altruist prin excelență.

         Asistenta își făcu apariția în pragul încăperii, era timpul pentru întâlnirea cu personajul enigmatic. Totul avea să se petreacă departe de gălăgia petrecerii. Într-un birou micuț, la parterul clădirii. O încăpere încărcată cu dosare, care zăceau aranjate în ordine, așteptând să fie soluționate.

         Când deschise ușa biroului, Crăciun rămase uimit de musafirul său. Un puști firav de 14 ani, aștepta frecându-și mâinile emoționat. Avea chip angelic, luminat parcă de raze de soare și ochii de un albastru marin. Un copil cu suflet curat în spatele căruia se puteau citi urme de suferință. Și totuși maturitatea lui precoce pălea în fața zâmbetului său pur.

     —Bună... Bună seara!

         Salutul său, ce se dorea a fi scurt fusese prelungit de un tremur ușor al vocii și un bâlbâit emotiv. Își ferea privirea de cea a bătrânului și începuse să se agite ușor pe scaun, totul devenea inconfortabil.

     —Ho-ho-ho! Dragul meu, ce vânt te aduce la mine? Acum în ajun de sărbătoare, când toți petrec în sânul familiei și ar trebui să îmi aștepte darurile cuminți.

         La auzul cuvintelor tocmai rostite de Crăciun, băiatul privi ușor speriat și părea că nu înțelege în totalitate cele auzite. Pironi ochii asupra bătrânelului, starea de confuzie îi făcea tenul să pară de porțelan. Încercă să vorbească, dar inutil, nu reuși să scoată nimic mai mult decât un amalgam de sunete întortocheate. Umilit de situație, își plecă încet capul și trase aer puternic în piept.

     —Am venit, doar să vă mulțumesc... Măcar atât pot face.
  
     —Dragul meu, în meseria mea nu se cere reversul medaliei, nu ai avea cum! Totul vine din devotamentul și dăruirea mea față de bucuria fiecărui copil. Simpla voastră stare de bine îmi este cel mai de preț cadou, liniștea sufletească.

     —Domnule, știți... eu am vrut să vă cunosc cu adevărat. Din momentul în care am realizat că vă datorez atât de mult, dorința mea s-a repetat în fiecare an. În perioada Crăciunului, îmi doream doar să știu cine sunteți și dacă aș putea să vă răsplătesc vreodată.

         Un moment de liniște se așterne între cei doi. Privirile lor se întâlniseră și parcă printr-o legătură telepatică, discuția continua. Păreau că se cunosc de mult timp, că revederea asta le face atat de mult bine și că trebuia înfăptuită cu mult timp în urmă. Pe chipul domnului Crăciun o rază de seninătate își făcea apariția.

     —Dragul meu, sunt atât de bătrân încât uneori îmi uit și numele. Ești drăguț să îmi amintești, ce dar ți-am făcut?

     —Un dar ce nu poate fi cumpărat, mi-ați redat viața. Mi-ați adus sănătatea. Mulțumesc!

         Magia momentului a fost ruptă de duritatea cu care bătrânul privi copilul. Ochii lui se întunecară, duse ușor mâna dreaptă în zona inimii și apăsă ca și cum o durere îi străpungea pieptul. Gândurile îi porniseră într-un vârtej nebun și simțea cum realitatea începea să își facă simțită prezența. Se ridică și porni grăbit spre ieșire, părea că s-a scuturat de bătrânețe și informațiile primite îl grăbeau spre următorul pas al vieții.

         Ajuns la ușă, atinse clanța rece, care îi trimise un curent electric în tot corpul. Pierduse șirul momentelor în care azi timpul îi părea că stă în loc. Se întoarse pe călcâie și mai privi încă o dată spre micul înger, trimis de divinitate în ajunul sărbătorilor.

     —Cum te numești, îngerule?

     —Mihail...

     —Dar, cum este posibil?

     —Este... doar o scriere greșită în foaia de observație. Nimic mai mult.

     —Vrei să spui că în toți acești ani tu ai trăit?

     —Nu! Vreau să spun că în toți acești ani  v-ați mințit.

     —Minunile există...

         Plecarea furtunoasă a domnului Crăciun nu îl deranja pe copil, știa că a făcut ce trebuia, ba împotriva ușoarei reacții reticente a bătrânului, pe chipul său trona un zâmbet pur. Acum știa  că mulțumirea își atinsese scopul. Din perspectiva lui, legea talionului prindea conotații pozitive. Sănătate pentru sănătate.

        Trecuseră două ore de când întâlnirea se terminase, două ore de când, pentru prima oară în toți acești ani, cinci mai exact, Crăciun vărsa lacrimi de bucurie. Multe întrebări fără răspuns, acum se evaporau. Înțelegea că în graba sa, uitase să cerceteze până acolo unde adevărul se ascunde uneori. Ascuns, așa cum și el s-a ascuns  de responsabilități, în crunta sa nebunie care era să îl coste viața. Această viață minunată în care mai are multe de făcut, nu să zacă printre presupuse creaturi fantastice. Mai are multe vieți de ajutat, nu să se ascundă în spatele unui personaj inexistent.  Reflecta la toată nebunia aceasta din preajma sărbătorilor și simțea pentru prima oară spiritul minunat al Crăciunului, avea o vârstă și îi părea jenant să creadă că Moș Crăciun există, însă un firicel de crezământ se născuse în el. Nu avea nevoie de personaj în carne și oase, știa că minunea ce se înfăptuise există, acum credea în magie. Realiza că adevăratul spirit al Crăciunului există și categoric nu este legat de zăpadă și cadouri scumpe cu fundițe pompoase. Spiritul Crăciunului constă în vindecarea sufletului, regăsirea de sine, pacea și liniștea interioară. Tot ce lui îi lipsiseră o lungă perioadă de timp. Realiza că absența asta l-a îndepărtat de familie, l-a capturat într-o lume străină și plină de iluzii.

         Ce rost mai avea să piardă timpul, alergă spre cabinetul doctorului cu hotărârea că trebuia să clarifice lucrurile, adevăratele lucruri. Știa că rătăcirea a luat sfârșit și se simțea puternic să recunoască și să înfrunte adevărul, realitatea. Ajuns în fața biroului, intră brusc, fără să mai bată la ușă. Nu trebuia să mai piardă timp cu formalități.

     —Doctore, trebuie să vorbim urgent! Cred că e momentul să clarificăm situația și am de dat un telefon important!

                                                  * * *

        Noaptea a trecut greu. Peste oraș iarna a mai pus un strat de zăpadă. Totul e alb, pur și parcă această dimineață sfântă a venit ca o purificare peste lume. Magia sărbătorilor există, chiar dacă noi negăm asta. Există în fiecare din noi acel copil inocent care, încă mai așteaptă sosirea lui Moș Crăciun, cu năsucul lipit de fereastră. Doar că, în acest coșmar al realității sugrumăm copilul cărunt și îl forțăm să se ascundă în nebunia din noi. Dăm cote maxime fricii și fugim de realitate în lumi fantastice plămădite de minți obosite. Ne mințim pe noi și devenim propriul nostru asasin, ne ucidem mintea, dar nu reușim să ne încătușăm spiritul. Spiritul croiește drum spre nebunie care, dacă luptăm cu ultima flacără din noi, ne poate apăra și salva, dacă nu, ne va ține prizonieri pe vecie.

        În fața spitalului psihiatric din micul oraș, o mașină parchează cu grijă. Sub urmele lăsate prin zăpadă se poate simți stratul subțire de gheață. O familie fericită coboară, glasurile lor vesele răsuna în liniștea dimineții de Crăciun. Au fost sunați aseară de glasul dulce de tată și bunic, revenit cu picioarele pe pământ. La ieșirea din spital,  doctorul îi strânge mâna cu respect, de azi pe fostului pacient Crăciun. Cu sclipire de lacrimi în ochi, își depune toată mulțumirea  față de medicul său în ultimul salut ce avea să îl dea, celui ce îi fusese alături în tot acest timp. Nu zăbovește mult, acum trebuia să profite de fiecare minut de libertate pe care o redobândise, timpul cu familia îi fusese răpit de  nebunie. Îl așteptau fiica, ginerele și doi nepoței, adevăratele lui priorități.

     —Tată, cât mă bucur să te văd! Credeam că nu mă voi bucura de ziua asta niciodată.

    —Draga mea, am rătăcit ceva vreme, dar aici am învățat ce trebuia să îmi însușesc cu mult timp în urmă,  să nu îți pierzi speranța niciodată!

    —Bunicule, bine ai revenit! De ce a durat atat de mult să te vindeci de răceală?

         Întrebarea micuței fetițe, în vârstă de 4 ani smulse hohote de răs de la toți membri familiei.

    —Draga mea, să zicem că am fost  puțin, struț.

        Mașina rula cu viteză mică, era destul de greu să înaintezi printre troienele așezate pe carosabil. Iarna își arăta colții în toată splendoarea, dar nu deranja pe nimeni. Toți era fericiți, o sărbătoare cu familia în formație completă, nu putea fi umbrită de nimic.

         Crăciun deschise ușor geamul portierei și inhală oxigenul realității, împăturii hârtia pe care o primise de la doctor și o aruncă pe geam, împreună cu hotărârea că niciodată nu se va mai întoarce în trecut.

          Adierea purtă hârtia printre pașii de dans ai fulgilor de nea. Când poposi pe marginea trotuarului, acoperit  și el de zăpadă, încă se mai putea descifra scrisul caligrafic al doctorului.

                                   Fișă de externare

           Pacientul Crăciun Nicolas, de profesie neurochirurg-pediatru cu o vastă experiență în domeniu, în vârsta de 55 ani, este adus în data de 30 decembrie 2010 la clinică, suferind de anxietate, stări depresive și episoade de pierdere de memorie prin negare de sine. Toate tulburările declanșate de șocul unui presupus eșec în cariera sa medicală.

          În urma analizelor, a numeroase controale și teste, pacientul este diagnosticat cu tulburări de personalitate, dublă personalitate încadrată la substituirea unui personaj de basm, în cazul nostru Moș Crăciun.
         Tratamentul medicamentos nu dă roade. Pacientul colaborează la diferitele terapii aplicate, are dorința de a ajuta pe cei cu probleme din jurul său, integrează și ia inițiativa în colectivul bolnavilor.
        Are episoade de luciditate, însă nu renunța la a crede despre sine că este Moș Craciun. Pe toată durata internării, 5 ani, nu crează probleme.

       Azi, 25 decembrie 2015, se externează pacientul. Starea de bine, se instalează miraculos, astfel încât domnul Crăciun revine la normal. În urma controlului medical, pacientul este găsit apt pentru externare.

                                                      Doctor Hanibal Luther