poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1062 .



Urâtul pământului
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [MyMosys ]

2016-10-27  |     | 



N-a ținut nimeni socoteală cât timp s-a scurs de când cea mai mare împărăție era cea de sub pământ. În această împărăție, nu se știau prea multe despre ce se întâmplă la suprafață. Locuitorii din adâncuri, viețuitoare ca toate viețuitoarele, oameni și animale, nu cunoșteau soarele și luna, nu știau că există zi și noapte, ci trăiau așa cum se poate trăi sub pământ, în întuneric. Ei, dar ca orice împărăție și împărăția de sub pământ avea un împărat. Puternic și de temut era Împăratul Adâncurilor și nimeni nu mișca un deget fără ca el să știe și să poruncească. Cum e o lege a firii ca orice împărat să aibă o împărăteasă, când veni vremea și acest împărat își luă nevastă. Doar că așteptară mult și bine ca să li se nască un odor. Tocmai când își luară gândul că se vor bucura de un moștenitor, împărăteasa făcu ce făcu și născu un băiat. Pe cât de mare fu bucuria tuturor la aflarea veștii, pe atât de mare fu mâhnirea când îl văzură, căci pocitanie mai mare decât vlăstarul împăratului nu se aflase niciodată în împărăția de sub pământ. Iac-așa! În loc să aibă părul negru și lucios cum îl aveau toți locuitorii împărăției și chiar și împăratul și împărăteasa, copilul acesta avea părul ca aurul ce se scurgea pe pereții palatului din adâncuri. În loc să aibă ochii întunecați ca pământul și puternici ca să poată răzbate bine prin întuneric, feciorașul avea ochii verzi ca smaraldele pe care le culegeau slujitorii împăratului cu lopețile de sub talpa palatului și părea să nu vadă deloc în întuneric, iar pielea lui era atât de albă că aproape îi orbea pe toți cei ce se încumetau să îl privească. Mâhnit peste măsură de isprava împărătesei, Împăratul Adâncurilor hotărî să nu își mai amărască zilele cu vederea acelei pocitanii și îl trimise să trăiască într-una din peșterile părăsite de la marginea împărăției. Mai mult, pentru că împărăteasa nu voia în ruptul capului să se despartă de copil, o alungă din palat și își luă altă împărăteasă. Ei, de data aceasta, noua împărăteasă îi născu deodată doi feciori neasemuiți, cu păr negru lucios, ochii ca tăciunele și pielea întunecată ca pământul. Mândru nevoie mare de cei doi copii, împăratul uită de primul său născut și își văzu mai departe de treburile sale ca și când acela nici nu ar fi existat vreodată.
În peștera lui, micul prinț, pe care mama lui îl numise Azur, crescu fără alți slujitori decât un bursuc și o cârtiță bătrână, singurele viețuitoare care nu o părăsiseră pe împărăteasă. Cârtița devenise călăuza lui prin galerii iar bursucul îl apăra de pericolele din adâncuri. Învăță să se ascundă de alte viețuitoare, să își folosească mâinile și picioarele pentru a se cățăra pe pereții peșterilor și a-și săpa singur galerii astfel că, în curând, nu fu vietate mai ageră și mai sprintenă decât el în toată împărăția. Împărăteasa nu-i ascunsese adevărul despre nașterea lui, așa că, chiar dacă uneori se apropia de palatul tatălui său sperând să îl vadă de departe, avea grijă să se ferească de oricine ar fi putut să îi dea acestuia de veste că Urâtul Pământului, cum i se spunea printre slujbașii împăratului, fusese văzut prin apropierea palatului.
Așa află când tatăl său căzu bolnav la pat și cei doi frați începură să se certe pe tronul împărăției. Vrajba duse până la război și împărăția din adâncuri fu zguduită de lupte din ce în ce mai dese și mai cumplite. Liliecii trecuseră de partea unui fiu și sfâșiau orice vietate i se împotrivea acestuia, în timp ce, celălalt fiu își adunase o armată de rozătoare care sfărâmau cu dinții orice le stătea în cale. Îngrozit de ceea ce se petrecea chiar sub ochii lui deși el încă nu murise, împăratul le porunci celor doi flăcăi să i se înfățișeze.
- V-am chemat aici ca să vă cer să încetați vrajba!
- Mie mi se cuvine tronul, cuteză stăpânul liliecilor, eu sunt mai rapid și toți liliecii îmi dau ascultare!
- Ba, mie mi se cuvine tronul, se răsti stăpânul rozătoarelor, eu sunt mai puternic și armata mea ajunge în orice cotlon al împărăției.
Împăratul se mânie rău:
- Eu nu am murit încă! Dacă sunt bolnav nu înseamnă că nu mai pot să-mi conduc împărăția.
- Dar nu te poți nici ridica din pat! Strigă primul fiu rânjind bucuros că fratele lui îl aproba măcar de această dată.
- N-ai mai părăsit palatul de ceva vreme, iar supușii se întreabă deja cine îți va urma.
- Ați fi în stare să îmi curmați și zilele pe care le mai am ca să îmi luați tronul? Ochii împăratului se întunecară citind răspunsul pe fețele propriilor fii. Ei, va trebui să vă puneți pofta în cui! Și de ar fi să mă sting, tronul nu vi se cuvine vouă!
Răcnetele celor doi prinți stârniră ecouri prelungi de-a lungul galeriilor. Îl apucară pe împărat de umeri și îl ridicară din pat, gata să îi frângă gâtul.
- Ce vrei să spui?
- Nu sunteți primii mei născuți! Tronul nu vi se cuvine vouă! Toți supușii împărăției știu acest lucru. Nu trebuie decât să vină Urâtul Pământului și ei se vor supune lui fără să stea pe gânduri.
- Cine e Urâtul Pământului? Sări primul fiu.
- N-am auzit în viața mea de Urâtul Pământului! Zise și al doilea fiu.
Împăratul găsi puterea de a surâde.
- Aveți un frate mai mare! Nu l-ați cunoscut pentru că l-am îndepărtat de la palat din cauza înfățișării lui pocite. N-ați auzit despre el pentru că nimeni nu l-a mai văzut de la naștere.
- Atunci înseamnă că s-a sfârșit pe undeva și nu avem a ne teme din cauza lui, spuse cu trufie stăpânul liliecilor.
- Nu am dovada că n-ar fi supraviețuit prin peșterile de la hotare.
- Dar nici că ar fi supraviețuit, îi tăie împăratului vorba stăpânul rozătoarelor.
- Așa e, recunoscu împăratul.
Cei doi prinți făcură ce făcură și îl forțară pe împărat să le promită că dacă aveau să vină cu dovada că primul născut nu mai trăia, el avea să se retragă de pe tron și să îi lase să conducă cum vor dori împărăția din adâncul pământului. După plecarea celor doi feciori, împăratul îl chemă la sine pe Cățelul Pământului, cel mai bun oștean al său.
- Du-te în Peștera Ruginoasă, găsește pe Urâtul Pământului și adu-l la mine cu fereală, să nu te vadă vreun liliac sau vreo rozătoare!
Plecă oșteanul în mare grabă iar împăratul se puse pe așteptat. Așteptă o zi, așteptă două, iar în a treia zi, Cățelul Pământului se înfățișă de unul singur la patul de suferință al împăratului.
- Iartă-mă, stăpâne, Peștera Ruginoasă este goală. Nu sunt semne că ar fi locuit cineva acolo.
- Acolo am trimis-o pe prima mea împărăteasă, suspină împăratul, nu mi-a ascultat nici de data aceasta porunca, așa cum nu mi-a ascultat-o nici când trăgeam nădejde să îmi dăruiască un moștenitor. Auzise ea că Râul Adâncului poate face minuni și s-a îmbăiat în el înainte de a rămâne grea, chiar dacă eu i-am poruncit să nu o facă. Și ce pocitanie de copil mi-a dăruit! M-a durut sufletul să mă despart de ea, dar ce puteam face?
Cățelul Pământului nu îndrăzni să-l contrazică pe împăratul său.
- Dacă aș știi că trăiește, dacă aș avea încredere că frații lui nu-i vor lua zilele… Cine știe ce s-a ales de Urâtul Pământului?!
Oșteanul rămase alături de împărat până ce acesta căzu într-un somn adânc, răpus de fierbințeala bolii, după care părăsi palatul. Trebuia să dea de urma feciorului de împărat! Dacă nu pentru stăpânul adâncurilor, atunci pentru pacea împărăției și liniștea locuitorilor ei. Trăgea nădejde că acel prinț, așa cum nu semăna la înfățișare cu frații lui, nu semăna nici la apucături. Nici nu-i trecea prin minte că primul născut al împăratului tocmai dădea târcoale palatului, trăgând cu urechea ici și colo la zvonurile care circulau printre locuitorii lui.
Azur află că frații săi își doreau tronul, că tocmai auziseră că au un frate și că dacă aduceau împăratului dovada că el nu mai trăia, aveau să își împartă împărăția adâncurilor. Nevăzut și neauzit de nimeni, se strecură prin galerii până în peștera în care trăia mama lui. Auzind noile vești, împărăteasa începu să lăcrimeze:
- Bietul meu copil, trebuie să pleci din această împărăție!
- Dar nu vreau să te părăsesc, mamă!
- Atunci, va trebui să ne mutăm într-un loc în care nimeni să nu te poată găsi. Oricât de des am schimba noi peșterile, tot ne-ar putea afla cineva. Nu știu decât un singur loc din adâncuri în care nu s-ar încumeta nimeni să meargă.
- Care ar fi acela?
- Peștera prin care curge Râul Adâncului.
Zis și făcut! Prințul și mama lui, însoțiți de bursuc și de cârtiță părăsiră galeriile cunoscute pentru a căuta acea peșteră în care curgea Râul Adâncului. Împărăteasa îi spuse fiului său că peștera își schimba locul odată pe an și că galeriile ei formau un labirint din care nu puteai să mai ieși dacă nu aveai inima curată. Prințul nu se temea de o astfel de peșteră, pentru că nu dușmănea pe nimeni, nici măcar pe tatăl său care îl alungase sau pe frații săi care îi doreau sfârșitul. În a treia zi de căutare, bătrâna cârtiță reuși să găsească galeria care să-i ducă pe toți în peștera Râului Adâncului. Împărăteasa recunoscu pe dată locul în care se îmbăiase înainte de a-l naște pe fiul său. Apa avea culoarea ochilor fiului ei, podeaua de argint pe care curgea râul lucea ca pielea fiului ei iar pereții de aur semănau leit cu părul prințului. În acel moment, biata femeie căzu în genunchi plângând amarnic.
- De ce plângi, mamă? Întrebă Azur.
- Nu mai știu nici eu!
- E așa de frumos aici! Am să înot puțin.
Se scufundă în apa curată și se lăsă purtat de curentul cald pe sub pereții strălucitori ai unui labirint de galerii inundate. La tot pasul, râul scânteia de lumina nestematelor împrăștiate ca un covor multicolor pe fundul lui. Apa îl purtă dintr-o parte în alta mult timp și, tocmai pe când se gândea să se întoarcă, fu împins cu putere în sus și ridicat la suprafață. Azur se trezi într-o lume cu totul nouă, plină de verdeață și de păsări colorate. Ieși din apă, cu privirile furate de lumina uimitoare care domnea peste tot, de căldură și de mirosul amețitor al florilor presărate peste tot. Se aruncă în iarba mătăsoasă mai fericit ca niciodată, râzând din toată inima. Și atunci, lângă el se opri o făptură minunată, cu cei mai albaștri ochi pe care el îi văzuse vreodată, cel mai roșu păr care putea exista prin adâncurile pământului și cel mai frumos zâmbet care putea exista oriunde.
- Ce ești tu?
- Sunt o fată, bineînțeles, așa cum tu ești un flăcău.
- Eu sunt un prinț, simți nevoia să spună Azur.
- Iar eu sunt o prințesă. Tatăl meu e Împăratul Florilor. Numele meu este Garofița.
Din acea zi, Azur începu să iasă tot mai des din adâncul pământului. Se întâlnea cu Garofița și se plimbau pe câmpuri, prin păduri și peste tot unde soarele strălucea aducând culoare și bucurie. Iată că într-o zi, Garofița îl așteptă chiar lângă râul care ieșea de sub pământ.
- Aș vrea să cunosc și eu împărăția ta!
Azur se codi o vreme, apoi cedă rugăminților fetei. O duse de-a lungul râului până în peștera minunată în care trăia alături de mama lui. Văzând-o pe fată, împărăteasa se lumină la față. Era atât de asemănătoare cu fiul ei! Ochi deschiși la culoare, pielea, albă luminoasă, iar părul întrecea orice vis frumos. Și-ar fi dorit să vadă și împăratul cât de bine se potriveau cei doi tineri și să înțeleagă că prințul nu era o pocitanie doar pentru că nu se născuse cu același chip cu care se nășteau locuitorii împărăției de sub pământ. Dar împăratul nu era acolo să îi vadă. În schimb, parcă chemat de duhuri și tocmai când Prințesa Florilor îi vizita, din măruntaiele adâncurilor, drept în fața lor apăru Cățelul Pământului. Bursucul se repezi la el, gata să se ia la trântă, dar împărăteasa îl opri de îndată.
- Ce cauți în Peștera Râului Adâncului?
- Iartă-mă stăpână, împăratul m-a trimis după Urâtul Pământului!
Le povesti despre boala grea a stăpânului său, despre ura celor doi prinți, despre dorința lor de a stăpâni împărăția adâncurilor și despre pericolul în care se afla nu numai împăratul ci și împărăția și chiar prințul întâi născut. Azur ascultă cu mare atenție tot ce avea de spus oșteanul și hotărî să plece cu el la căpătâiul împăratului.
- Poate că e o capcană, sări bursucul, împăratul este cunoscut pentru vicleșugurile lui!
- Poate îi pare rău după primul său fiu, zise Garofița, care aflase toată povestea de la Azur în timpul plimbărilor lor.
- Că e capcană sau nu, zise prințul, eu trebuie să îl văd pe tata măcar și o singură dată.
- Vin și eu cu tine, hotărî Garofița.
- Și eu, zise împărăteasa.
Se pregătiră deci cu toții de drum. În față pășea Cățelul Pământului alături de bătrâna cârtiță, îl urmau cei doi tineri, apoi împărăteasa, iar la urmă, bursucul înarmat până în dinți. Abia ieșiră din labirintul de galerii al Peșterii Râului Adâncului, când fură atacați de un stol de lilieci. Bătrâna cârtiță le strigă să treacă mai departe și, ea singură, scurmând grăbită pe sub galeria prin care trecuseră prințul și însoțitorii săi, reuși să prăvălească la intrare un morman de pietroaie care îi opri pe atacatori. Când credeau că au trecut cu bine de ce era mai greu, la o răscruce de galerii se treziră cu o armată de rozătoare care blocau orice drum spre palat. Bursucul se alătură Cățelului Pământului în fruntea grupului și porniră să facă loc prințului, prințesei și împărătesei. Aceștia trecură repede în galeria eliberată, lăsându-i în urmă pe cei doi apărători. Nu mai era mult până să ajungă la palat când calea le fu tăiată de cei doi prinți ai adâncurilor.
- Deci tu ești Urâtul Pământului! Zise primul apropiindu-se de Azur cu sabia ridicată. Văd că ești o pocitanie, râse, cine te-ar urma pe tine din această împărăție?
Întâiul născut al Împăratului Adâncurilor nu așteptă ca fratele său să lovească și, așa cum îl învățase bursucul, se aruncă cu picioarele în față, agăță picioarele fratelui său, iar când acesta căzu pe spate îi luă sabia. Al doilea frate nu se opri la povești și sări de îndată să se lupte cu Urâtul Pământului, cu câte un buzdugan în fiecare mână. Ei, dar Azur era și rapid și puternic și înțelept. Nu făcu acest al doilea prinț nici trei pași că se și trezi pe burtă alături de celălalt frate, lovit în spate de bumerangul în care transformase Urâtul Pământului sabia fratelui său.
Așa intră deci în palatul din adâncuri pentru prima dată Urâtul Pământului, târând după sine pe cei doi frați bine legați și însoțit de împărăteasă și Prințesa Florilor. În urma lui, începură să se adune din ce în ce mai mulți supuși, care, auzind vestea sosirii primului născut al împăratului, erau curioși să vadă cui avea să-i lase acesta frâiele Împărăției Adâncurilor.
- Ai venit, suspină împăratul când îl văzu pe Azur înaintând spre patul său de suferință. Tăcu apoi dând cu ochii de prima lui împărăteasă.
- Am venit și trebuia să o fac mai demult. Nu termină bine de zis aceste vorbe că îl și luă pe împărat în brațe, îl scoase din palat și îl purtă prin galerii cunoscute numai de el până la Râul Adâncului. Înainte ca tatăl său să se împotrivească, Azur întră cu el în apă și se lăsară purtați de curenți până la suprafață. Soarele și mirosul florilor îl însănătoșiră pe loc pe împărat. Privindu-și fiul la lumina strălucitoare a zilei, stăpânului adâncurilor i se păru că niciodată nu mai văzuse în viața lui un flăcău mai arătos. Lăcrimând, își ceru iertare și îi oferi tronul Împărăției Adâncurilor. Vezi, însă, Urâtul Pământului nu își mai dorea să trăiască în întuneric așa cum nu își dorea nici să conducă o împărăție în care vrajba dintre lilieci și rozătoare nu se domolise defel. Tot ce își dorea era să se bucure de soare și de flori alături de Garofița. Se cunună în cele din urmă cu Prințesa Florilor, iar Împăratul Adâncurilor se întoarse în palatul său unde își pedepsi ceilalți fii, alungându-i pe amândoi într-o peșteră adâncă din care să nu mai iasă decât atunci când se vor împăca, așa încât să poată conduce împreună ținutul de sub pământ.
Uneori, temutul împărat al adâncurilor străbătea labirintul de galerii până la peștera Râului Adâncului unde o întâlnea pe prima lui împărăteasă și, împreună cu ea, se lăsau purtați la suprafață pentru a se bucura de soare, de flori și de nepoții care se zbenguiau năzdrăvani prin preajma Palatului Florilor unde locuia de-acum Azur, Urâtul Pământului, Prințul Adâncurilor și Împăratul Florilor.
În Râul Adâncurilor am înotat,
povestea aceasta am aflat
și n-am să vă mai spun decât
că nimeni nu este cu adevărat urât.



.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!