poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 283 .



Ca o candelă pe luciul apei, plecam
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [think high ]

2016-10-07  |     | 



Îi cădea scrum de pe gene la fiecare clipire...lacrimi demult neplânse ce acum se destrămau, iar eu aveam zdrențe ale iubirii noastre prinse la ambele glezne. Și, totuși, cu ultima lui privire agățată de umbra pașilor mei, am plecat.
Am hoinărit ore întregi printr-un oraș străin care însemna doar El pentru mine. Am mers pe urmele pașilor noștri, ale tuturor amintirilor noastre. Ce obicei sfâșietor și acesta de a atașa fiecărui loc o emoție, fiecărei amintiri parfumul lui...încât să ajungi să îți schimbi și drumul de acasă la serviciu numai să nu te mai izbești de aceleași fantasme ale celei care ai fost.
M-am așezat pe banca noastră și am închis ochii, ascultând zgomotul apei curgând și retrăind acut zeci de flash-back-uri: primul zâmbet când privirile ni s-au intersectat, prima strângere de mână, primul sărut, prima stângăcie, prima lui carte publicată...prima lacrimă, prima dată fără „te iubesc” înainte de culcare...Simțeam cum se înserează, dar nu mă încumetam să deschid ochii, nici să plâng...auzeam razele de soare căzând în apă, prinzându-se în stufăriș...
Era o dimineață de toamnă...găsisem jobul perfect pentru el...pentru noi...ar fi făcut ceea ce dorea și, în sfârșit, am fi fost împreună...fără alergături de week-end între nord și sud...toate nopțile nedormite căutând joburi, soluții ajunseseră la final...nu fuseseră în zadar tonele de anticearcăn pe care le folosisem să maschez oboseală, frustrare, lacrimi...A aplicat cu un zâmbet fluturând în privire...iubirea noastră primise ceea ce visasem mereu – o șansă...Șansa Noastră!
A venit ziua interviului...totul a decurs lin...„vă vom suna dacă este posibil aranjamentul pe care îl doriți...” și telefonul nu a mai sunat niciodată. „Dar, iubito, nu îmi pot da viața peste cap de azi pe mâine...firește că vreau să fac acasă training-ul...apoi încep adevăratul job...și din acel moment viața noastră împreună...”
Am zâmbit plângând în adâncul meu cu suspine...„Așa este...”
Și telefonul nu a mai sunat niciodată...
M-am reobișnuit cu lacrimile de pe peronul gării...Am ajuns să urăsc gările și trenul...nici măcar acela care mă ducea la el nu e o excepție.
Dar prietenia noastră ca un puzzle complet...tandrețea cu iz de primăvară justificau tot...tot...pentru un timp...
Lunile treceau...și promisiunile deveneau tot mai vagi...„Totul va fi bine...ne vom descurca...va veni și ziua noastră...”
Da...am clacat...nu mai aveam răbdare să îmi curgă tinerețea printre regrete, clipe incomplete...
Și am plecat...
Era deja întuneric și eu tot cu ochii închiși stăteam...De ce am plecat? Parcă toate moleculele care compuneau noaptea...sau sunt anti-molecule prin lipsa luminii? – toate îmi șopteau cât de egoistă am fost...toate strădaniile mele în a concepe un plan în care să existe două joburi potrivite nouă, în același spațiu geografic...făcând analize de risc, de minimizare a compromisurilor...calculasem cum să ne creștem dragostea printre celelalte aspecte esențiale ale vieților noastre – profesie, familii, aspirații de viitor...îmi ucisesem propria fericire căutând-o atât de fervent...asta ne doream – să fim împreună...și forțasem lucrurile, pentru că nu mai voiam să sufăr...dar uitasem să îl ascult...raționalizasem totul în detrimentul sufletelor noastre ce respirau la unison...dacă nu le-ar fi sufocat matematica mea interioară...Își dorea să înceapă o nouă viață de la zero...pentru noi...pentru mine...cu mine...și EU nu mai aveam răbdare...
Unde se termină dragostea și începe egoismul? Ne dorim persoana iubită în fiecare clipă alături...în fiecare secundă doar a noastră...dar cel mai mare act de iubire este a oferi libertatea alegerilor partenerului...Când iubești, nu iubești pentru a-ți pansa sufletul...sau a-l întregi...ci pentru a trăi următorul nivel al conștiinței, al sinelui, evoluând alături de acel suflet ce îți compune aripi cu fiecare privire...cu fiecare nouă zi în care soarele răsare din zâmbetul lui și apune pe umărul lui...
Am deschis ochii și simțeam că nu mai am aer...îl pierdusem cu precizie matematică pe singurul om care știa dacă râd sau plâng după zgomotul pașilor...am ridicat privirea căutând pe boltă steaua...noastră...dar era înnorat...însă privirea mi-a alunecat printre lacrimi un pic în lateral...
„Așteaptă-mă...atât îți cer...mai ai răbdare cât ar dura cicatrizarea unei escoriații...pe suflet...” mi-a spus...
În acea noaptea...pe luciul apei a plutit o candelă...încotro va merge...ce forțe și ce curenți o vor împinge, devia nu știu....dar știu că ea arde cu două flăcări simultan...tot așa cum știu că sufletele noastre nu se vor putea odihni decât îmbrățișate...


.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!