PROLOG


Și ne întrebăm cateodată care este rolul omului pe acest pământ! Este oare acela de a se supune mereu, cu capul plecat, în fața neputinței sale? Este acela de a îngenunchea la fiecare pas și de a săruta cu ardoare pământul pe care calcă? Sau datoria sa este să se sacrifice pe sine, în numele unor tradiții și obiceiuri care nu fac altceva decât să îl conducă spre agonie?
Problematica naturii umane a fost un adevărat mister încă de la începuturi; și, chiar și acum, după atâtea veacuri, această problemă continuă să fie discutată.
Este adevărat că în trecut nu era o prea mare diferență între un om și un animal. Amândoi vânau pentru a putea supraviețui. Dacă animalele puternice le ucideau pe cele slabe, la fel se întâmpla și în rândul oamenilor. De-a lungul timpului însă, omul a evoluat, depașindu-se pe sine. Încetul cu încetul, fiecare om a devenit propriul său stăpân și și-a susținut drepturile pentru libertate.
De fapt, omul este mai mult decât atât. El este o ființă vie și unică mai presus decât orice altceva. Este un infinit de gânduri și emoții, iar superioritatea sa este de netăgăduit. Este o persoană unită în cuget și simțire, și mai mult decât atât este un amalgam de sentimente.
În plus, cum altcumva ar putea să fie această ființă bipedă întru totul superioară? Este adevarat că nu a fost așa de la început. În istoria umanitații au existat și perioade când omul era privit drept ceva mai puțin decât uman, când singurul lui drept era acela de a se supune. Astfel de exemple pot fi multe, inclusiv sclavia practicată în America de Sud sau opresiunile unor civilizații care își nedreptățeau propriul popor. În aceste locuri, nerespectarea drepturilor omului și clasificarea sa în funcție de ranguri a devenit oarecum o religie. Civilizația trebuia să i se supună riscând altfel la pedepse grave. Și măcar dacă ar fi meritat să trăiască chiar și pentru câteva secunde fericirea supremă! Dar nu, întrucât pedepsele nu erau întotdeauna ușoare, ci cu toate că moartea survenea la sfârșit, cei oropsiți îndurau chinuri precum arderea pe rug, ștrangularea sau chiar mutilarea. Aceste practici au devenit o tradiție care ilustra în viziunea celor care o executau o adevărată dreptate pe deplin intemeiată. Se întemeiau în acest fel datini și obiceiuri care aveau să aibă ecou peste secole dar și numeroase victime. Crimele împotriva umanității au devenit astfel mai mult decât grăitoare și oriunde au fost aplicate și indiferent în ce mod, ele răpeau dreptul inalienabil al omului de a fi o persoană. Se spune că tradiția este cea care deosebește popoarele între ele, dar când în numele acesteia se sacrifică vieți, aceasta nu este decât o crimă.
Și chiar dacă ai încerca să îi explici omului de atunci că drepturile sale sunt încălcate, rezultatul ar fi întotdeauna nul. Și cum ar putea fi altfel, când acela nu își cunoștea, ba mai mult, nu își înțelegea nici măcar propria condiție umană? Nu cunoștea faptul că viața ar putea fi și altcumva; mai dulce și mai frumoasă. Au existat însă și oameni care s-au hotărât să încerce să își schimbe destinul, să evadeze din lanțurile în care soarta îi ținea captivi. Au apărut în acest fel revoluțiile, care, deși au culminat cu adoptarea unor declarații ale drepturilor omului, nu întotdeauna au avut efectul dorit. În ciuda faptului că societățile s-au dezvoltat, cutuma a continuat să reprezinte o lege nescrisă, care avea în cele din urmă să le aducă acolo de unde plecaseră.
Poate că timpul va aduce o schimbare, gândeau unii la momentul respectiv. Și avuseseră dreptate! În anii care au urmat, umanitatea s-a dezvoltat și ea, iar oamenii au devenit egali. Li se afirmau drepturile și libertățile și deveneau liberi precum pasărea cerului. Această realitatea avea însă limitele ei, întrucât, undeva, într-un sat din inima Turciei, fetele erau privite precum niște obiecte grăitoare sau cel mult precum un animal cu suflet. Singurii care aveau drepturi erau barbații, dar nu și ele. Abia dupa ce ajungeau la vârsta bătrâneții, văduve fiind, puteau să ia controlul asupra familiei. Și, cu toate că, în tinerețea lor, toate fetele fuseseră persecutate și obligate să se supună familiei și mai apoi bărbatului, când dreptul de a persecuta la rândul lor le revenea, îl practicau fară nicio abținere.
Aceasta este cruda realitate a satului Kirazli, unde opresiunile continuă să aiba loc chiar și astăzi. Dacă barbații de aici au părăsit cel puțin o dată hotarul acestui loc, fetele nu au făcut-o niciodată. De fapt, niciuna dintre ele nu s-a gândit vreodată să iasă în afara meridianelor acestui loc. Nimeni, cu excepția lui Ailee, fata căpeteniei satului.
Ailee Dogan era diferită! Îi plăcea mereu să viseze la lucruri imposibile precum acela că ar putea într-o bună zi să meargă în capitală împreună cu tatăl și fratele ei. Îsi dorea atât de mult să aibă drepturi precum barbații, dar niciodată nu îndraznea să le ceară. Stia că dacă ar face asta, însași propriul tată ar omorî-o în bătaie. Și astfel, singurul lucru pe care îl putea face era să spere că într-o zi se va întâmpla o minune.
Ca situație materială nu îi lipsea nimic. Familia Dogan deținea arii întregi de pământ, pe care îl cultiva cu orez și se bucura de un prestigiu aparte în comunitate, în calitate de familie conducătoare. Inclusiv mașini și servitori erau puse la dispoziția fetei, dar la ce îi foloseau toate acestea când nu avea libertate și fiecare pas îi era urmărit?
Avea însa o educație aleasă, la fel ca și fratele ei. Citise multe cărti din care a înțeles, că există locuri în această lume, în care o fată poate să facă ce își dorește fără să se teamă de o pedeapsă. A citit despre povești de iubiri nemuritoare, dar niciodată nu a înțeles cu adevărat acest sentiment. Dar cum ar fi putut să înțeleagă, când fusese învățată că a iubi un băiat neales de familie era echivalent cu propria condamnare la moarte?


CAPITOLUL 1


Trecuseră doi ani de când roadele nu au mai fost atât de bogate ca înainte. Seceta afectase aproape toate familiile din sat, mai puțin pe cea a lui Kerim Dogan. Căpetenia satului prevăzuse dinainte că acea ploaie mănoasă din sezonul cald avea să fie urmată de o lungă perioadă de secetă care va afecta recolta. Înainte ca toate culturile de orez și de grâu să fie distruse, fie de ploile acide, fie de razele fierbinți ale soarelui, acesta își aprovizionase depozitul cu zeci de saci, plini de diferite cereale și de leguminoase.
Kerim a avut întotdeauna grijă să își asigure traiul, chiar și atunci când întreaga comunitate suferea din cauza foametei. La fel s-a întâmplat și de această dată! Cu doi ani în urmă, o ploaie cu stropi calzi s-a abătut asupra ogoarelor de pământ. Diferitele culturi au fost distruse chiar înainte de a ajunge la maturitate. Majoritatea sătenilor nu au mai avut ce să pună pe masă în acea iarnă în afară de pâine și legume. Kerim Dogan însă, a reușit să cumpere cantități mari de orez de la negustorii din capitală înainte ca marfa să se epuizeze din stoc. Iar gestul sau, i-a asigurat masa pe încă un an, întrucât solul încă nu se regenerase. Anul acesta însă, totul părea să reintre pe făgașul normal, iar recoltatul să se producă din nou.
Familia Dogan nu a dus niciodată lipsă de nimic! Se bucură de un statut aparte și în orice moment de restriște pentru restul comunității aceasta nu a fost vreodată afectată. Kerim și soția acestuia, Leyla, se preocupă îndeaproape să arate lumii o imagine pozitivă a familiei lor, chiar dacă lucrurile nu stau întotdeauna astfel. Este și normal! Familia Dogan trebuie să fie un exemplu pentru întregul sat. Când Kerim a fost ales, în fruntea acestui sat, sărăcia era ca la ea acasă. Prin eforturi considerabile a reușit să îl dezvolte și să asigure fiecărui bărbat un loc de muncă. Boierii mai înstăriți, făceau tranzacții în capitală, fiind plecați din sat, de cel puțin trei ori pe an, iar cei săraci lucrau pe pământurile acestora. Adevărul este însă, că mai mult decât bărbații, cele care făceau munca grea erau femeile. Iar astăzi, este la fel! Singura deosebire este, că în ultimii ani acești boieri nu s-au mai arătat atât de încântați de munca la oraș și au preferat să rămâna acasa.
La cinci ani de când era căpetenie, Kerim a pus bazele unei cladiri, ce avea să servească drept consiliu comunal. Instituția a avut inițial trei încăperi, dar în urmă cu un an a fost construită o anexa cu rol de arhivă, unde se păstrează dosarele cu actele de proprietate a fiecărei familii. Toți au fost încântați când Kerim a luat această decizie. Cu toate acestea, nimeni nu știe, nici până acum, de unde a avut veniturile necesare pentru acest lucru.
Satul Kirazli, situat în apropierea munților, este unul mic, și orice zvon sau eveniment este răspândit rapid. Nimic nu poate fi ascuns între membrii acestei comunități mai mult de o zi. Tocmai de aceea, Kerim se ferește cât poate de mult să intre în conflict cu cineva sau să spună vreo vorbă proastă. În calitate de căpetenie a acestui sat consideră că trebuie să fie un model de urmat pentru ceilalți. Nimic nu îl oprește însă, să își spună parerea, ba chiar să și-o impună, în problemele de familie. Nici măcar, vorbele mamei sale, văduva Defne, nu au vreo putere în fața hotărârilor sale. Kerim nu este numai căpetenia satului Kirazli ci și capul familiei Dogan. Își exercită acest drept fără nicio constrângere și întotdeauna iese învingător.
Satul, nu are o populație foarte mare. Suprafața, este și ea restrânsă, fiind mărginită la nord de către munții stâncoși, la vest, de un râu, a cărui apă cristalină curge în amonte, iar la sud și est, de alte două sate vecine. Solurile nu sunt foarte fertile, dar cu ajutorul îngrășămintelor procurate din capitală, fiecare familie, a putut de ani buni să își cultive bucata de țarină cu diverse cereale. În afară de investițiile pe care unele persoane de aici le fac în oraș, nimeni nu a avut vreodata tangența cu lumea exterioară. Oamenii de aici au propriile lor reguli, pe care le aplică fară să le pese dacă acestea sunt sau nu în conformitate cu legile naționale. Unii, consideră că existența acestui sat nici nu este cunoscută având în vedere că drumul spre el nu este foarte accesibil. În plus, peretele muntos ce străbate partea de nord, îl apără precum o fortăreață.
Drumul principal ce trece prin sat este singurul care este asfaltat. Acesta face legătura cu autostrăzile naționale, dar la mai puțin de cinci kilometrii apropiere de acest cătun, se pierde printr-o pădure densă care îl face aproape invizibil. Acesta este și motivul pentru care orașenii nu îl străbat mai departe, iar satul Kirazli rămâne ascuns de ochii acestora. În rest, toată suprafața satului este acoperită cu nisip. Casele sunt așezate neuniform, pe partea nord-vestică, cele mai multe dintre ele fiind din chirpici. Doar câteva locuințe sunt construite în stilul celor din Orientul Antic, din cărămidă nearsă și zugrăvite în culori deschise. Printre acestea se numără și cea a lui Kerim Dogan.
Casa în care locuiește poate fi comparată cu un adevărat palat. Situată la intersecția potecilor care fac legătura între moară și fierărie, locuința familiei conducătoare se impune prin finețe și grandoare. Aceasta este ridicată pe trei niveluri, fiecare din ele având câte trei sau patru încăperi. Exteriorul este vopsit într-o culoare ciocolatie, în timp ce, înăuntru culorile diferă de la o cameră la alta. Imediat cum intri, pășești într-un salon imens, ce poate adăposti peste cincizeci de persoane. Acesta este parchetat cu lemn de stejar, iar pe pereții de culoare galben închis găsești numeroase tablouri reprezentând diferite scene istorice. Mobilierul, deși nu foarte numeros, impresionează prin frumusețea sa. Pentru acest lucru, mulți săteni au început să îl urască, considerând că banii pe care i-a folosit pentru a renova vechea cocioabă și a-și pava cu granit poteca ce se întinde de la poarta principală a curții până la ușa casei, erau din fondurile colectate pentru construirea unui spital. Spitalul a fost întradevăr ridicat în urmă cu șapte ani, dar nu constă decât din trei camere, una pentru medic și două pentru pacienți. Aparatura specială nici nu a existat! Ceea ce nu stiu însă sătenii, și de altfel, nici familia sa, cu excepția fiului său Yavuz, este faptul că iubitul lor conducător, face contrabandă cu droguri, din care câștigă destul de mulți bani.
De curând, acesta a primit o nouă comandă pentru marfa ilegală și acum se pregătește să plece în capitală pentru a supraveghea încărcarea acesteia. Desigur, că nu a spus nimic familiei despre acest lucru. Cu toții credeau că pleacă în interes de serviciu, după ce au văzut sacii de orez așezați în camioneta din spatele mașinii. După spusele lui Kerim, acesta urma să vândă orezul! Numai că, sacii nu erau umpluți cu orez, ci cu nisip. Avea nevoie de această diversiune, pentru ca membrii familiei să nu își pună întrebări. Fusese oricum, destul de greu să săvârșească această treabă, noaptea trecută.
- I-ai anunțat? îl întrebă Kerim pe fiul său.
- Da! Le-am spus că vom ajunge la noapte! îi răspunse Yavuz.
După ce Kerim își trecu degetele mâinii drepte pe sub mustață și rânji în colțul stâng al gurii, învârti cheile în contact și părăsi curtea, apoi satul.
Nimic nu schimba însă situația în familie, odată cu plecarea acestora. Chiar dacă în casă rămâneau numai femei, bunica Defne avea ultimul cuvânt de spus. Aceasta era o femeie bine formată, cu spatele drept și umerii lați care, la vârsta ei înaintată ar fi putut să colinde tot satul fără să obosească. Părul grizonat era bine ascuns sub o basma neagră, la vedere fiind lăsate doar două suvițe ce îi încadrau fruntea. Rochia bleomarin pe care o purta de obicei, era cusută cu fir de mătase, iar opincile din picioare erau făcute din piele de căprioară. Fusese căsătorită la o vârstă fragedă cu tatăl lui Kerim, boierul Sanem, și avuseseră doi copii. Fiul cel mare și soțul acesteia muriseră în urmă cu un an într-un accident de mașină. Rămasă văduvă, Defne a început să coordoneze familia, împreună cu Kerim, unicul fiu care i-a mai rămas, deși de cele mai multe ori cedează în favoarea acestuia.
După ce își privi fiul și nepotul îndepărtându-se de casă de la fereastra camerei sale, Defne trase la loc draperiile și ieși din cameră . Coboarî cu grijă scările, ținându-se de balustradă, pentru ca mai apoi să se așeze pe colțarul din mijlocul salonului. Tapițăria de piele de culoarea mahonului scârțâi sub greutatea acesteia. Pe mica masuță din nuiele împletite, situată în față, era așezată o vază de porțelan plină cu bujori, alături de un telefon și o fotografie a familiei. Pe peretele din partea dreaptă, se afla o mică bibliotecă, cu volume alese, confecționată din lemn de salcie, bine lăcuit. Un mic covor persan, cu motive florale, acoperea doar partea de mijloc a încăperii, acolo unde erau așezate măsuța și colțarul, lăsând restul parchetului la vedere.
- Ailee!... Ailee! strigă femeia pentru a doua oară, în timp ce privea cu atenție în jurul ei.
Din capătul celălalt al salonului, aparu o tânără de aproximativ douăzeci de ani care își flutura coșul plin cu măceșe. După ce îl așeză pe o masă de lângă ușa bucătăriei, fata se îndreptă cu pași grăbiți spre bunica ei. Avea ochii de un verde închis precum smaraldul și un ten alb ca laptele. Suvițele de păr șaten îi atârnau neuniform pe umerii acoperiți de o rochie vișinie tricotată, în timp ce, capul îi era acoperit de o eșarfă de culoarea coacăzei. Nu era foarte înaltă, dar avea un corp solid cu niște forme bine definite.
- Grăbește-te! se răsti Defne.
- S-a întâmplat ceva, bunico? o întrebă Ailee imediat cum ajunse în fața acesteia.
- Adu-mi un ceai! îi porunci bunica, arătându-i din priviri ușa bucătăriei.
Ailee Dogan, fata cea mare a familiei, încuviință din cap, apoi se îndreptă cu pași repezi spre bucătărie. Înainte de a intra, luă cu ea și acel coș cu măceșe pe care îl lăsase pe masă. Fatmah, femeia care lucra în casa lor era deja acolo, pregătind legumele pentru masa de prânz. In momentul când Ailee păși înăuntru, aceasta toca un morcov pe care îl puse apoi lângă celelalte legume. Servitoarea, nu o observă pe Ailee când intră și nici atunci când fata deschise dulapul din spatele ei și puse înăuntru coșulețul.
- Fatmah! îi vorbi Ailee.
- Tânără stăpână, aici erați? întrebă uimită femeia. Îmi pare rău, nu te-am văzut.
- Nu îți face griji! o liniști fata. Acum, dă-mi te rog, ierburile pentru ceai. Bunica Defne m-a rugat să îi pregătesc unul.
Fară a mai spune ceva, Fatmah deschise un sertar din care scoase o punguță cu plante. O puse pe masă și îi indică din priviri Aileei să o ia, apoi își continuă munca. Tânăra fată puse mâna pe punga și zâmbi călduros.
- Mulțumesc! spuse încet aceasta.
Ailee scoase un ibric dintr-unul din dulapuri, iar după ce îl umplu cu apa aflată într-o căldare mai mare, îl așeză pe ochiul de la aragaz, dând drumul la flacără. După cinci minute, apa din vas începu să fiearbă încet la temperatură constantă în timp ce Ailee punea câte puțin din pulberea de plante. În scurt timp, vocea aspră a bunicii se auzi din nou.
- Ai de gând să vii anul acesta? îi strigă aceasta.
- Sosesc imediat! îi răspunse Ailee, în timp ce turna ceaiul în ceașcă, așezându-o apoi pe o tavă.
În momentul în care îl aduse bunicii aceasta întinse mâna și luă ceașca. Îl gustă încet apoi o privi urât. Imediat, fata își dădu seama că ceva nu era în regulă, dar nu pricepea ce anume.
- Nu ai pus zahăr? o întrebă parșiv Defne.
- Ah! reacționă ea, ducându-și mâna la gură și dându-și seama care era problema. Îmi pare rău, am uitat! Aduc imediat zaharnița, spuse, întorcându-se spre bucătărie.
Dar nu apucă să facă niciun pas, căci ceașca se sparse pe parchetul de lemn, lichidul fierbinte atingându-i pielea fină a piciorului. Speriată, aceasta se întoarse spre bunica ei, care tocmai aruncase ceașca pe jos.
- Ai de gând să mă otrăvești? îi reproșă Defne pe un ton sever, dându-i o palma care o dezechilibă și o puse la pământ.


CAPITOLUL 2

Soarele strălucea precum un cerc uriaș de foc deasupra câmpurilor înverzite situate de-a lungul micului pârâu din care izvora o apă limpede și cristalină. Pe ici, pe colo, puteai să vezi oameni care își sapau de zor pământurile cultivate cu orez și grâu. Nimic nu îi putea scoate din monotonia aceasta. În fiecare dimineață, sătenii din Kirazli, după ce serveau micul dejun, puneau sapa pe umar și apucau drumul spre plaiurile întinse. Întâmplarea făcea ca de fiecare dată să fie numai femei și fete tinere, exceptând doi sau trei bărbați, restul fiind ocupați cu treburi mult mai importante precum cititul ziarului, băutul sau dormitul. Exact! Femeile sunt cele care se ocupau atât de treburile gospodărești, cât și de munca la câmp. Ele aveau întotdeauna grijă atât de cele trebuincioase familiilor lor, dar și să sape pământul, să secere sau să are cu ajutorul plugului tras de boi. Chiar și femeile din familiile mai înstărite făceau aceste munci. Singurele scutite erau cele în vârstă și văduve, considerate oarecum egale cu bărbații. Aceștia din urmă, nu făceau altceva decât să încheie afaceri între ei sau cu negustorii de la oraș, intervenind în a le ajuta pe bietele femei doar în sezonul recoltatului. În rest, stiau să dea doar ordine și să se enerveze pentru orice greșeală nesemnificativă înfăptuită de soțiile sau fiicele lor. Chiar și bărbații din familiile sărace se bazau doar pe veniturile obținute de femeile din casă, în urma muncii pe pământurile celor bogați. Ei, în schimb, preferau să piardă vremea prin berărie, pentru ca mai apoi să fie adunați de prin șanțuri.
Printre femeile aflate la muncă în această dimineață era și soția căpeteniei, Leyla. După plecarea lui Kerim și a fiului său Yavuz, aceasta a pornit împreună cu vecinele dimprejur, spre zonele cultivate cu diverse cereale. Bucata de pământ care aparținea familiei Dogan era cea mai mare, reprezentând aproape triplu din cele ale sătenilor adunate la un loc. Datorită acestui fapt, în timpul secetei, familia Dogan nu a fost deloc afectată. Ceilalți, în schimb au suferit pierderi uriașe pentru care acuzau familia căpeteniei care se situa din punct de vedere financiar cu mult deasupra lor. Însă sătenii, stiau cu toții că nu este vina Leylei. Pentru lipsa veniturilor lor, îl făceau responsabil, mai degrabă pe bărbatul acesteia. Și aveau dreptate! Având terenuri întinse și cu orez din belșug, Kerim Dogan câștiga cel mai mult din vânzarea acestuia, mai ales în capitală, unde investitorii căutau orez proaspăt pentru diverse localuri, dar și pentru industria alimentară. În plus, din afacerile sale necurate, cu droguri, acesta obținea un profit și mai mare pe care îl întrebuința propriei bunăstări. Restul sătenilor își câștigau existența doar din vânzarea a patru sau cinci saci de orez pe luna, iar cumpărătorii nu locuiau mai departe de satul vecin. Uneori, Leyla trebuia să îndure vorbele grele aruncate asupra familiei sale. Și de fiecare dată, aceasta îi lua apărarea lui Kerim, fiind conștientă de faptul că degradarea socială a acestuia ar fi afecta-o și pe ea, întrucât, în comunitatea lor, identitatea unei femei era reprezentată de bărbatul său.
Afacerile cu droguri pe care le făcea Kerim, îi erau necunoscute. Aproape în fiecare lună, el pleca împreună cu Yavuz în capitală pentru a vinde surplusul de orez, iar banii pe care îi obținea reprezentau o sumă destul de frumușică. Leyla era foarte mulțumită că soțului ei îi mergeau bine afacerile și niciodată nu îndrăznea să întrebe detalii în privința acestora. Numai că, nu întotdeauna Kerim mergea în oraș să vândă orez. Se ducea pentru a achiziționa pachete cu droguri, pe care, la rândul lui, le vindea mai departe. O parte din banii primiți îi oprea pentru o nouă tranzacție, iar restul îi aducea acasă, mințind că erau din vânzarea orezului. De fiecare dată, cand se ducea cu astfel de treburi, era nevoit să umple în secret câțiva saci cu nisip sau paie, pentru ca membrii familiei să nu intre la bănuieli. Această afacere ilegală o practica înainte cu tatăl și fratele său mai mare, dar după ce aceștia au murit în accident, a început să lucreze alături de fiul său, Yavuz. Nici mama sa, Defne, nu avea nici cea mai mică idee despre ce făcea soțul ei, și ce fac mai departe copilul și nepotul.
Leyla Dogan era o femeie plinuță, cu obrajii mereu rumeni din cauza soarelui dogoritor și cu ochii de un negru intens. În colțul ochiului drept avea o mică cicatirce pe care i-a făcut-o Kerim cu fierul încins, în urmă cu patru luni, drept pedeapsă că nu l-a atenționat că mâncarea era fierbinte. Ea l-a făcut să își ardă limba, iar el a ars-o pe față. De fapt, nici nu avusese cum să îl avertizeze, întrucât Leyla nu era în bucătărie când Kerim a intrat și a gustat mâncarea fără să sufle în ea. O altă arsură cauzată de soțul ei, o avea la încheietura mânii stângi, drept pedeapsă că nu reușise să sape toate rândurile de orez, în urmă cu câțiva ani. Și nu era singura femeie supusă unor astfel de tratamente de către bărbatul ei.
În momentul când s-a căsătorit cu Kerim Dogan avusese doar saptesprezece ani. Părinții ei i-au aranjat nunta fară să îi spună, iar ea a aflat doar cu o zi înainte de ceremonie. Nu avusese niciun rost să se opună! Visul ei fusese acela de a deveni profesoară, dar în momentul în care a fost anunțată că se mărită, și-a dat seama că acest lucru nu se va întâmpla niciodată. A suferit mult din cauza aceasta, dar pe parcurs a realizat că era o prostie să vrea să îi învețe pe alții, când ea însăși era și este analfabetă. Tatăl ei nu a dat-o la scoală, motivând că fetele nu au nevoie de educație. Și nu era singura fată fără scoală. Pe timpul ei, nicio fată din sat nu era școlită. Doar băieții erau cei care mergeau la școala din sat, unde luau lecții de la un profesor care învățase la oraș. De obicei acesta era fiul unui boier. În ziua de azi, acest obicei nu s-a schimbat prea mult. Singura diferență era că fetele erau învățate să scrie și să socotească si nimic mai mult. Copiii căpeteniei, aveau însă parte de o educație aleasă indiferent dacă erau fete sau băieți.
Leyla se resemnase cu gândul că va merge într-o nouă familie în calitate de soție și noră și era oarecum mulțumită, crezând că va duce o viață liniștită datorită faptului ca se mărita în familia Dogan, una dintre familiile înstărite. Pe atunci, conducerea satului nu aparținea acesteia. Din păcate pentru ea, lucrurile au stat altfel! Socrii, au pus-o să muncească imediat cum a sosit în casa lor si au pedepsit-o aspru pentru fiecare greșeală minusculă. Era tratată mai mult ca o servitoare, decât ca o membră a familiei. Nu avea voie să își spună vreo părere în fața lui Kerim și nici să participe la discuțiile familiei, locul ei fiind la bucătărie. Iar astăzi, nimic din toate acestea nu s-a schimbat. Yavuz, fiul lor, s-a născut la niciun an de la nuntă, dar nu din rodul iubirii cum se credea adesea, ci ca rezultat al abuzării lui Kerim de proaspăta mireasă, care la vârsta aceea nu putea înțelege cu adevărat semnificația căsniciei. Cu timpul s-a resemnat, ajungând să se identifice cu bărbatul ei. S-a integrat perfect în familia acestuia, iar la trei ani dupa nașterea băiatului, cei doi, s-au hotărât de comun acord să mai facă un copil, în speranța că acesta va fi băiat. Soarta i-a dezamăgit însă, Leyla dând naștere unei fete, pe care au numit-o Ailee. La doi ani dupa aceea a venit pe lume și Vahide, fiica cea mică a familiei.
Petecul de pământ pe care muncea acum Leyla, a aparținut de fapt părinților ei, aceștia vânzând pământul familiei Dogan, odată cu nunta fiicei lor. Cu toate că se credea că banii au fost primiți în schimbul pământului, adevărul este că părinții Leylei și-au vândut propria fiică și singurul lor copil, în condițiile în care aveau nevoie disperată de bani. Tatăl ei datora o sumă imensă la jocurile de noroc, și dacă nu dădea banii înapoi risca să îi fie luată casa. Nu a avut altă opțiune decât să își vândă bucata de țarină și propria fiică. Leyla a fost conștientă încă de la început de acest fapt, dar nu putea să se opună în niciun fel. Chiar și-a urât părinții pentru asta, dar după ce aceștia s-au stins din viață, răpuși de ciumă, a început să regrete, fiind mustrată de conștiință.
Pământul era umed de la ploaia din noaptea trecută. Acest lucru îi făcea munca mai ușoară atât Leylei, cât și celorlalte femei din jurul ei, care îi împărtășeau povara. Toate trebuiau să muncească din greu pentru simplul fapt că erau fete. A te naște fată în satul Kirazli însemna a te supune cu desăvârșire normelor și principiilor morale după care se ghida comunitatea și a muncii până la epuizare. Cu toate acestea, Leyla se obișnuise încă de mică.
Dupa ce săpă o parte însemnată de pământ și îndepărtă buruienile, soția căpeteniei se sprijini cu brațul stâng de sapă, în timp ce, cu dosul mâinii drepte își înlătură picăturile de sudoare de pe frunte. Aceasta răsuflă greu de câteva ori, apoi își continuă munca, dar într-un ritm mai lent. Până la căderea serii trebuia să sape încă zece rânduri. Voalul închis la culoare pe care îl purta, atrăgeau razele soareleui provocându-i o îngrozitoare durere de cap, dar pe care era obligată să o suporte. Nu ar fi fost cuviincios din partea sa, nici să își abandoneze munca și nici să își descopere capul, mai ales că era o femeie măritată.
Pe poteca șerpuită ce întretăia întinderea de pământ cultivată cu orez, se vedea venind o fată înaltă, îmbrăcată cu o rochie crem, închisă cu nasturi până la gât. Aceasta purta de asemenea și un voal de culoarea piersicei pe cap, în timp ce, părul îi era împletit într-o coadă așezată pe partea stângă. Ochii cei negri, îi străluceau în bătaia soarelui, precum două perle rare de jad. Chipul îi era brăzdat de un zâmbet jucăuș, iar întreaga ei ființă era cuprinsă de fericire.
- Vahide! Fetița mea, își spuse Leyla în sine, imediat cum o zări.
Dând drumul sapei, aceasta se îndreptă cu pași grăbiți spre fată, cele două întâlnindu-se la mijlocul cărării.
- Cum merge lucrul, mamă? o întrebă Vahide.
- Bine! Merge bine, vom avea orez din plin anul acesta, îi răspunse Leyla. Dar ce te aduce aici? o întrebă curioasă.
- Þi-am adus aceste bucate! Probabil îți este foame! îi spuns fata, întinzându-i o mică trăistuță.
- Mă bucur că te-ai gândit la mine! Chiar aveam poftă să mănânc ceva, însă mă așteptam să vină cineva în jurul prânzului, nu acum, îi zisă ea, luându-i traista din mână.
După câteva secunde de ezitare, Vahide se hotărî să îi spună adevăratul motiv pentru care a venise acolo.
- Mamă, de fapt, am venit pentru altceva! îi mărturisi fata. Mâncarea a fost doar o scuză!
- Ce vrei să spui? S-a întâmplat ceva? se îngrijoră Leyla.
- Nu este nimic serios, doar că am auzit că va avea loc un spectacol cu animale în satul alăturat. Hanim, fiul fierarului va merge și m-a întrebat și pe mine dacă vreau. Mi s-a părut interesantă ideea și...
- Taci! o întrerupse mama ei, ridicând totodată tonul. Vrei să te duci împreună cu un băiat în alt sat doar pentru a vedea un spectacol aiurit cu animale? Nici gând! îi spuse hotărâtă femeia.
- Dar mamă, spuse luându-i mâna dreaptă într-ale ei, îți promit că totul va fi în regulă. Nu se va întâmpla nimic, doar mă cunoști! Satul acesta îl știu pe de rost, vreau să cunosc și alte locuri!
- Mai spune un singur cuvânt și te plesnesc pe loc! o mustră Leyla, vocea ridicată a acesteia atrăgând privirile celorlalte femei care până atunci își văzuseră de treabă. Întoarce-te imediat acasă și ia și asta cu tine! Nu îmi mai este foame! continuă femeia, punându-i traista cu merinde în brațe.
Fără a mai spune ceva, Vahide se întoarse și porni înapoi pe drumul pe care venise. Fără să vrea lacrimile îi năpădiră ochii, dar și-le șterse rapid. De ceva timp își dăduse seama că îl iubea pe Hanim, fiul fierarului, dar nu a avut curajul să îi mărturisească. Cu toate acestea, nu ar face niciodată nimic care să îi dezonoreze familia. În plus, sentimentele ei, cel mai probabil ar fi luate în râs. Chiar dacă se înțelegea destul de bine cu Hanim, acesta era la fel ca restul bărbaților din acest sat.
- Ailee a avut dreptate când mi-a spus în urmă cu un an că decât să te naști fată în acest sat, mai bine nu te naști deloc. Până și infernul pare mai bun decât locul acesta! își aduse aminte aceasta.


CAPITOLUL 3


O liniște profundă stăpânea încăperea! Totul părea lipsit de viață, singurul element viu fiind reprezentat de umbra trupului ei firav reflectată pe peretele de culoare crem. Niciun zgomot nu trăda însă faptul că ea se afla acolo, cuprinsă de propria reverie. Respirația îi era precum o adiere ușoară de vânt, greu de deslușit. Dacă lumina soarelui nu ar fi pătruns pe fereastră, ai fi putut jura că te afli într-un mormânt. Aceasta însă, devenea din ce în ce mai vagă, obscuritatea cuibărindu-se în jur, în timp ce, atmosfera era încărcată de tensiune.
Camera era de dimensiuni normale, având același tip de parchet ca și în salon. Ușa, din lemn masiv, era vopsită într-o nuanță de maro închis, asemănătoare cu scoarța copacilor. De-o parte și de alta a acesteia, la o distanță de câțiva centimetri, se afla câte un suport de flori. Parfumul plăcut al trandafirilor se împletea astfel cu mireasma îmbietoare a orhideei, dând naștere unei senzații olfactive ce îți răpea toate simțurile. În colțul din dreapta al încăperii se afla un mic dulăpior cu rafturi, unde erau așezate câteva volume de cărți. Paralel cu acesta, în partea opusă, era o masă lăcuită, pe a cărei suprafață era așezat un televizor color. Patul, de dimensiuni duble, se situa față în față cu ușa, lângă peretele opus, acesta având în stânga lui, un șifonier cu două uși de lemn. Lângă raftul de cărți, la un metru distanță, era așezată o oglindă ovală, în dreapta ei fiind pusă o lampă cu întrerupător, înfiptă în perete.
Ailee Dogan se plimba cu pași mărunți prin încăpere fără să facă vreun zgomot. Rochia de culoare mov, cu mâneci scurte, îi venea ca o mănușă pe corpul ei firav. Părul, îi atârna pe spate, în bucle regulate, ce ieșeau de sub voalul de culoare grena. Ochii aceia verzi, îi străluceau precum două smaralde în bătaia soarelui. Femeile din sat îi spuseseră întotdeauna că este de o frumusețe izbitoare. Ea însă, se considera la fel ca toate celelalte fete de aici.
După câteva minute, se opri în fața raftului de cărți, și întinzând cu delicatețe mâna dreaptă, apucă unul dintre volumele de colecție. Citise toate aceste cărți de zeci de ori, dar niciodată nu s-a plictisit de ele. Pentru ea, cititul era o evadare, o scăpare din lumea aceasta uitată de timp, un mod prin care cel puțin cu gândul, putea călătorii în locuri mai bune decât acesta.
Se așeză ușor pe marginea patului și privi țintă coperta cărții. O mângâie fin cu degetele, apoi o deschise. Nu părea nimic special la ea. Era o carte la fel ca oricare alta. Doar conținutul era diferit. Pentru Ailee însă, cartea aceea avea o valoare specială. Ea îi oferise toate informațiile despre o lume total necunoscută ei, o lume în care se punea accent pe dragoste și respect între oameni, fie ei băieți sau fete. Din ea aflase că orice om avea drepturi pe care nimeni nu i le putea încălca. Chiar și femeile beneficiau de ele. Fiecare persoană era liberă să trăiască așa cum dorea, să se exprime cum credea de cuviință și să facă ce vrea, atâta timp cât nu leza libertatea celoralți. În satul Kirazli însă, toate acestea stăteau exact pe dos. Aici, numai bărbații aveau drepturi, iar acțiunile lor îngrădeau de cele mai multe ori libertatea femeilor.
- Cu toții ne-am născut drept oameni! Atunci, de ce nu suntem cu toții tratați astfel? murmură aceasta printre buze. De ce bărbații de aici pot face orice își doresc, în timp ce noi, fetele, trebuie să ne supunem? Ar trebui să fim egali, nu? se gândi ea.
Nu era prima dată când Ailee reflecta asupra acestor lucruri, însă de fiecare dată,o făcea în intimitate. Îi era frică să spună ceva în fața familiei sale. Știa că nu ar rezolva nimic. Un simplu cuvânt în această privință i-ar fi oferit prilejul tatălui său să o închidă în magazie, lăsând-o fără mâncare câteva zile bune. Era conștientă de acest lucru! Trecuse prin așa ceva la vârsta de zece ani când spusese că vrea să meargă la oraș la fel ca fratele ei, Yavuz. I s-a spus că o fată nu are nici măcar dreptul de a visa că ar putea părăsi vreodată acest loc. Aici s-a născut, aici va muri! Ailee a insistat, cu toate acestea, să meargă măcar o dată în capitală. Să vadă cum trăiesc oamenii de acolo. Nici după ce a primit o palmă zdravănă din partea buncii Defne, nu a încetat. Singura soluție care a făcut-o să renunțe la acea idee a fost închiderea ei în magazie pentru trei zile în care nu a mâncat nimic. Din momentul acela nu a mai spus niciodată că vrea să fie tratată la fel ca un băiat, dar nici nu a renunțat vreodată la acest gând. Și-a promis sieși, că într-o bună zi, femeile și fetele tinere din Kirazli se vor bucura de drepturile cuvenite și niciodată nu vor mai fi supuse ororilor. Va avea grijă ca toate acestea să se întample. Acea zi însă, părea să se îndepărteze cu fiecare clipă care trecea, iar ea era cuprinsă din ce în ce mai mult de deznădejde.
- Lumea s-a dezvoltat de foarte mult timp; chiar și țara noastră. Atunci, de ce acest sat refuză să renunțe la aceste principii și valori care ne trag societatea în jos? se întrebă aceasta.
Dorința de a aduce o schimbare îi era atât de puternică, încât era în stare să se revolte împotriva propriei familii. Dar ce ar fi putut să obțină din asta în afară de vorbe dure și umilință? Până la urmă, nu era decât o fată, pe care nimeni nu ar fi ascultat-o. Îi trebuia ceva mai mult decât niște simple vorbe. Ceea ce trebuia să facă era să schimbe mentalitatea sătenilor, un lucru aproape imposibil de realizat, iar voința nu îi era de ajuns.
- Oare destinul ne-a uitat? se întrebă ea, în timp ce se ridică de pe pat și așeză cartea la locul ei.
Se întoarse apoi, deplasându-se câțiva pași și își văzu chipul reflectat în oglindă. Își analiză pentru câteva clipe propria persoană și contemplă adânc ceea ce vedea. Era chiar ea, dar nu putea să se recunoască. Acel înveliș exterior o mințea, nu era altceva decât o iluzie. Și a știut acest lucru dintotdeauna! Dar se simțea incapabilă de a se opune sorții. Nu era decât o jucărie în mâna destinului. Viața a modelat-o mereu după bunul plac, iar acest lucru a condus-o puțin câte puțin spre disperare. Zâmbetul pe care îl atașa în fața celorlați era doar o mască ce ascunde sub ea adevărata ei fire.
- Sufletul meu nu este supus. El este liber! Doar trupul îmi este sclavul realității. Voalul pe care îl port pe cap nu reprezintă respectul meu față de tradiție, ci neputința mea. Însă ceea ce se vede la suprafață nu sunt eu cea adevărată, își spuse în sine, privindu-și reflexia în oglindă. Dar gata! Acest joc al destinului în care femeile au căzut victime trebuie să se termine cât mai curând. Doar să mi se ivească o ocazie și atunci...
Ușa se deschise brusc, întrerupându-i gândurile, iar sora sa, Vahide, păși înăuntru. Avea ochii umflați de la plâns, iar fața acesteia era ușor îngălbenită. Închise ușa în urma ei, apoi se îndreptă spre pat fără să spună vreun cuvânt. Se așeză, după care își scufundă chipul în palme, continuând să suspine adânc. Ailee o privi îngrijorată, întrebându-se despre ce era vorba. Niciodată nu își mai văzuse sora cea mică atât de vulnerabilă. Își dădu repede seama că se întâmplase ceva care o afectase destul de mult, încât voia să stea singură, pierdută în propriile gânduri. Acest lucru însă, i-ar fi făcut mult mai rau, iar Ailee nu avea de gând să permită asta.
- Ce ai pățit? o întrebă ea.
- Nu am nimic, Ailee! Vreau doar să mă odihnesc! îi răspunse aceasta sec, întinzându-se de-a lungul patului. Mă poți lăsa puțin singură, te rog!
Cele două surori împărțeau aceiași cameră. Deși vila mai avea și alte încăperi libere, tatăl lor le păstra pentru boierii care dormeau la ei acasă atunci când aveau ceva de dezbătut cu căptenia satului. De obicei, discuțiile începeau după cină și durau până târziu. Prin urmare, aceștia refuzau să se înapoieze pe întuneric la casele lor. Clădirea consiliului comunal era și ea folosită, dar doar în timpul zilei. Când anumite probleme erau însă atât de importante, discuțiile continuau acasă la Kerim.
Acest lucru era un avantaj pentru amândouă, întrucât puteau să se confeseze una în fața celeilalte în fiecare seară. Această cameră era locul în care se refugiau de fiecare dată când simțeau nevoia de a fi singure, de fiecare dată când inima le era cuprinsă de durere. Era locul unde cele două surori își spuneau tot ce aveau pe suflet. Mereu a fost așa! Ailee și Vahide erau cele mai bune confidente și nu își ascundeau nimic una fața de alta, iar faptul că Vahide nu spunea nimic de această dată, arata în mod clar că i se întâmplase ceva.
- Nu încerca să te ascunzi, te rog! Îmi dau seama că te tulbură ceva. Spune-mi, ce s-a întâmplat? o întrebă din nou Ailee, luându-i mâinile într-ale ei.
- Mâna ta! se miră Vahide. Cum te-ai tăiat? o întrebă la rândul ei, în timp ce se dădea jos din pat.
- Nu este nimic important. Spune-mi de ce ești supărată tu! o rugă Ailee.
- Tu nu vrei să îmi spui despre tine! Eu de ce ți-aș spune? continuă Vahide.
- Îți voi spune atunci! Ia loc! îi zise, apucând-o de umeri și așezând-o pe marginea patului, după care se așeză și ea. Bunica Defne m-a rugat să îi pregătesc un ceai în dimineața aceasta. Am uitat însă să pun zaharul, iar bunica a aruncat ceașca pe jos. În timp ce am strâns cioburile m-am rănit. Asta este tot! îi mărturisi Ailee. Acum spune tu!
- Eu...am fost la câmp să îi duc merinde mamei. Acolo i-am cerut voie să merg cu Hanim, fiul fierarului, în satul vecin, pentru a vedea un spectacol cu animale. Mama a refuzat și m-a certat rău.
- Vahide, prostuțo, cum ai putut să îi ceri așa ceva? o dojeni Ailee. Nimeni din famile nu va fi vreodată de acord ca vreuna dintre noi să place departe cu un baiat.
- Dar eu... îl iubesc pe Hanim! i se confesă Vahide.
Pentru câteva momente Ailee rămase tăcută, privindu-și lung sora. Își deschise ușor gura, încercând să spună ceva, dar șocul dat de această destăinuire bruscă era mult mai puternic. Expresia aceasta îi rămase întipărită pe chip pentru alte câteva secunde. În cele din urmă, reuși să articuleze câteva cuvinte, urma de șoc simțindu-se în glas.
- Ce tot spui acolo? întrebă ea, încet.
- Că sunt îndrăgostită de Hanim! Îl iubesc! susținu în continuare sora ei.
- Mă bucur că ai descoperit adevărata dragoste! îi spuse ea, încercând să zâmbească. Eu nu pot înțelege acest sentiment și nici nu cred că o voi face vreodată. Surioară dragă, va trebui însă să renunți la el, dacă vrei să trăiești. Uită-l pe Hanim!
- Nu pot! Inima îmi bate cu putere de fiecare dată când îl văd. Cu greu mă abțin să îi mângâi obrazul aspru de la firele de păr sau să îi iau mâinile bătătorite într-ale mele.
- Încetează, te rog! Nu mai spune nimic despre asta! o rugă Ailee, pe un ton poruncitor. I-ai spus? adăugă apoi cu o voce joasă.
- Încă nu, dar...
- Atunci, nici nu o vei face! o întrerupse ea. El nu trebuie să știe că simți ceva pentru el! Ai înțeles? i se adresă aceasta.
- Ailee, te rog! Nu știi cum este! Aș muri dacă nu mi-aș petrece tot restul vieții cu el. Esti prima persoană căreia îi spun asta. Înțelege-mă! îi spuse Vahide cu lacrimi în ochi.
- Ai muri și dacă aceste sentimente ar fi aflate de tata și de bunica Defne. Spiritual sau trupește, tot ai muri. Iar eu... nu vreau să te pierd! îi zise cu o urmă de teamă în glas, după care o îmbrățișă strâns.
- Să mor spiritual sau trupește? Ce vrei să spui? întrebă Vahide speriată, desprinzându-se din brațele surorii ei.
- Dacă tata ar afla, te-ar căsătorii forțat cu cineva înainte ca sentimentele tale să te conducă să faci ceva rușinos.
Vahide înțeleasă imediat la ce se referea Ailee și dădu din cap, în semn de negație.
- Nu aș face niciodată ceva care să îmi dezonoreze familia, oricât de îndrăgostită aș fi, o lămuri ea.
- Te cred, dar tata nu va avea de gând să aștepte pentru a vedea că teama lui nu se adeverește. Te va mărita și vei fi obligată să trăiești cu o persoană pe care nu o iubești. Atunci, întregul tău spirit de viață va dispărea. Este ca și cum ai fi moartă. Și dacă te vei opune este posibil să fi omorâtă cu adevărat.
- Dar acest lucru oricum se va întâmpla într-o bună zi. Tata mă va mărita cu cine va vrea el. Dacă îi voi spune acum ce simt, este posibil să planifice căsătoria mea cu Hanim. Tatăl lui, fierarul, nu ar îndrăzni să îl refuze pe căpetenia satului. Hanim va trebui să accepte și el. În plus, poate că și el mă iubește. M-a ajutat în ultima perioadă la câmp, iar acum mi-a cerut să merg cu el la acel spectacol cu animale.
- Nu! Nu ar îndrăzni să îl refuze, cât despre sentimentele lui Hanim nu sunt sigură. Dar tata nu va face una ca asta doar pentru că îi ceri tu. Gândește-te! De câte ori un părinte a ținut cont de sentimentele fiicei lui? Niciodată! veni și răspunsul.
- Nu este corect! își dădu seama Vahide. Dacă fratele Yavuz i-ar spune tatei că iubește o fată, atunci lucrurile ar sta altfel.
- El este bărbat. Tata l-ar susține!
- Atunci, ce este de făcut? întrebă descurajată Vahide.
- Atunci, nu putem face nimic! îi răspunse Ailee.
- Chiar tu zici asta? Tu, cea care întotdeauna îmi spui că sufletul tău se revoltă în fața acestor nedreptăți?
- Știu că am spus asta și o voi spune mereu, dar acum nu este momentul să ne împotrivim normelor sociale. Nu putem face nimic!
- Dar când vom putea Ailee? Când?
Înainte ca Ailee să îi dea un răspuns, ușa fu trântită cu putere la perete. Discuția le fu întreruptă de bunica Defne care intră în cameră și strigă ca din gură de șarpe:
- Ați surzit cumva? Strig la voi de câteva minute bune!
- Îmi pare rău, bunico! Nu te-am auzit! îi zise Ailee. Te ajut cu ceva?
- Am nevoie de un masaj la picioare! Mă dor îngrozitor! îi spuse Defne.
- Îți voi face eu unul! îi răspunse nepoata cea mare. Întoarce-te în camera ta, voi veni și eu imediat.
Defne ieși din cameră, fără a mai închide ușa în urma ei. Ailee și Vahide se priveau în ochi cu compasiune înțelegând că trebuie să reziste oricărui obstacol.
- Odihnește-te! Mă întorc repede! i se adresă Ailee surorii sale, apoi părăsi încăperea.
Camera bunicii era mobilată cu mici dulăpioare din lemn de brad finisit și vopsite într-un maro închis. Pe jos era așternut un covor persan cu motive geometrice. În colțul din stânga era așezat un mic șemineu în care focul mocnea cu putere. Patul, de o singură persoană era pus lângă fereastră, fiind acoperit cu un cearșaf fin, din mătase.
Ailee începu să îi maseze ușor tălpile, în timp ce femeia o urmărea cu atenție. Se străduia să își facă bine treaba, chiar dacă mâna încă o mai durea din cauza tăieturii.
- Ești așa de neîndemânatică! Apasă mai tare! îi porunci Defne, lovind-o cu bastonul peste degete.


CAPITOLUL 4

Norii cenușii s-au strâns laolaltă, dând cerului un aspect lugubru. Puținele stele care mai străluciseră cu câteva minute în urmă pe bolta cerească dispărură și ele. Aerul devenea din ce în ce mai rece, conferindu-ți un sentiment permanent de frică. Sunetele scoase de animalele nocturne îți dădeau impresia că ești urmărit la fiecare pas. Peste câteva minute, primii stropi își făcură apariția pe asfaltul gri, ploaia intensificându-se rapid. Un tunet puternic dădu naștere unei adevărate furtuni, apoi fulgerele completară urgia. Suflul vântului devenea din ce în ce mai puternic, făcând covorul de frunze, așternut pe jos, să se ridice ca într-un dans solemn.
Drumul șerpuia înainte fiind mărginit de-o parte și de alta de plopi înalți care păreau să se pieardă în văzduh. Mașina cea neagră înainta cu viteză spre capitală, în timp ce picăturile de ploaie cădeau pe suprafața acesteia. Aproape că ajunsese, când un copac doborât de fulgere, se prăbuși la pământ blocându-i trecerea. Roțile vehiculului patinară pentru câteva secunde pe asfaltul umed până când motorul își încetă orice activitate.
- Tată, ești bine? întrebă Yavuz.
- Nu am nimic! îi răspunse Kerim Dogan. Se pare că va trebui să ocolim! continuă acesta.
- Am putea să dăm trunchiul la o parte și să eliberăm drumul! îl sfătui fiul sau.
- Pe furtuna asta? Te-ai țicnit? îl mustră Kerim. Avem destul timp la dispoziție! îi spuse în timp ce întoarse mașina.
Aceasta își continuă drumul în partea opusă. În timp ce conducea, Kerim Dogan se gândea la afacerea pe care urma să o încheie în scurt timp și la suma pe care o va obține. Deși conștient ca este periculos să facă tranzacții neautorizate cu droguri, nu putea să nu fie satisfăcut de banii pe care îi primea. Cu acești bani își asigura traiul mai bine decât cu cei strânși din vânzarea orezului. Prin urmare, zâmbi satisfăcut în sinea lui. Simțise totuși o stare de neliniște pe tot parcursul drumului. Poate din cauză că trebuia să ascundă toate acestea de familie sau din alt motiv? Prima variantă era puțin probabilă, iar alt motiv, oricât de mult se strădui să îl afle, nu izbuti.
Așezat pe scaunul din dreapta, Yavuz medita la același lucru. La începutul acestei cariere periculoase, fusese dominat de frică. Știa că dacă ar fi descoperiți, ar risca ani grei de închisoare. Cu toate acestea, tatăl și decedatul său bunic, i-au insuflat curajul necesar. Acum, era deja obișnuit cu astfel de afaceri. Era o tentație prea mare pentru a mai da înapoi.
Își întoarse ușor capul spre tatăl său și îl privi preț de câteva secunde. Întotdeauna își dorise să ajungă ca el și chiar și acum voia același lucru. Din păcate, exista o diferență uriașă între cei doi. În timp ce Kerim era o persoană sigură pe sine, cu inițiativă, care lua decizii importante, fiul, era un bărbat care mereu s-a lăsat ghidat din umbră de către părintele său. Chiar și trăsăturile fizice erau diferite, Yavuz semănând mai mult cu mama sa, Leyla, cu sprâncene groase și ochi negri, în comparație cu tatăl său, cu ochi căprui.
După o oră de mers, ajunseră dincolo de copacul căzut, continuându-și drumul spre capitală. Între timp, ploaia se oprise și ea, lăsând însă în urmă o ceață deasă. Vocea crainicului de la radioul mașinii tocmai anunța că a fost doar o rafală trecătoare de vară. Pentru câteva minute, Kerim staționă vehiculul și împreună cu fiul său, aruncă sacii umpluți cu nisip în prăpastia din dreapta drumului. Erau aceiași saci, despre care familia lor credea că au fost umpluți cu orez, dar aceasta fiind doar o minciună, lui Kerim nu îi erau de niciun folos. Când treaba a fost terminată, cei doi, își ocupară din nou locurile în mașină și porniră motorul.
- Tu vei duce această afacere mai departe, după ce eu nu voi mai fi! i se adresă Kerim fiului său, fără niciun preambul.
- Bineînțeles! îi răspunse acesta calm.
După încă vreo trei ore de mers, la câțiva metri în față se întrevăzu imaginea unui vechi depozit părăsit. Situat la periferia Ankarei, în partea de vest, acesta fusese cândva un atelier auto. Acum, nu mai era decât o încăpere cu pereții de tablă și acoperiți de rugină, pe care Kerim Dogan îl folosea pentru a-și păstra pachetele cu droguri înăuntru. Mașina opri în fața lui.
- Probabil sunt deja aici! spuse Kerim în timp ce se dădea jos.
- Așa cred! îi răspunse Yavuz, la rândul său.
- Vino! îl îndemnă tatăl său care porni înainte.
- Voi rămâne aici să aștept tirul! îl anunță el.
- Bine, atunci! îi strigă acesta.
Dinspre locul unde se afla depozitul, se auziră câțiva pași apăsați, apoi, o siluetă de bărbat înalt își facu apariția, întâmpinându-l. Era un tânăr, cu un corp solid și bine format, îmbrăcat într-un costum negru de firmă și care purta la brâu un pistol. Părul, de culoare neagră, tuns scurt, îi era ud, probabil de la ploaia care avusese loc acum câteva ore. Trăsăturile feței, îi erau regulate, doar linia nasului fiind puțin strâmbă.
- Bine ați venit, domnule Dogan! îi spuse întinzându-i mâna. Vă așteptam!
- Bine v-am găsit! îi răspunse acesta la salut.
După un schimb de replici între cei doi, Kerim Dogan intră alături de el în interiorul depozitului, în timp ce Yavuz rămase să aștepte afară lângă mașină. Alți doi tineri, îmbrăcați în negru erau deja înăuntru.
- Bine ați venit! i se adresară aceștia lui Kerim.
- Unde sunt pachetele? întrebă domnul Dogan, fără să îi mai salute.
Unul din tineri se îndreptă spre colțul drept al încăperii și dând la o parte folia care acoperea un morman înalt, lăsă la vedere zeci de pachete ambalate în hârtie de culoarea cărămizii. Kerim Dogan se apropie încet și punând mâna pe unul dintre pachete, îl desfăcu, verificându-i conținutul.
- Perfect! spune acesta, în timp ce își mișca degetele prin praful făinos.
- Este cel mai eficient drog! îl lămuri tânărul care îl așteptase la intrare.
Ușa depozitului se deschise, Yavuz Dogan făcându-și apariția. Acesta înaintă cu pași mărunți, dar siguri, oprindu-se apoi în dreptul celor patru bărbați. Aruncă o privire la pachetul desfăcut, după care se apropie de Kerim, șoptindu-i ceva la ureche.
- A sosit tirul! spuse după aceea cu voce tare.
- Să încărcăm pachetele, atunci! Repede! spuse unul dintre cei doi tineri care fuseseră înăuntru de la început.
Într-o jumătate de oră toată marfa era încărcată în tirul care asteptase în fața depozitului. După ce totul a fost gata, Kerim își încasă uriașa sumă de bani. Îi numără, apoi dădu din cap mulțumit. La rândul său, acesta îi plăti pe cei trei tineri care îl așteptaseră aici, oprindu-și desigur, cea mai mare parte din sumă.
- Vă vom suna pentru urmatoarea comandă, spuse unul din bărbații care veniseră cu tirul.
- Voi aștepta vești! îi răspunse Kerim, strângându-i mâna.
Ramași alături de tinerii care îi ajutaseră, Kerim și Yavuz, își luară la revedere și de la aceștia, apoi se urcară în mașină. Zorii începeau să mijească, iar până înapoi în Kirazli, aveau un drum lung de străbătut.
- Care este problema despre care mi-ai șoptit? întrebă Kerim.
- Fiica lăptarului, Ayșe, a fost violată! Ca și căpetenie este nevoie de tine la consiliul comunal.
- Ar trebui să ne grăbim! O voi lua pe scurtătură, anunță Kerim, mărind viteza.
- Dar drumul acela este foarte periculos, îl avertiză Yavuz.
- Vom avea grijă! Dar este singura cale de a ajunge în sat cât mai curând.
Spunând acestea, Kerim abandonă drumul principal, luând-o pe o potecă din pădure. În scurt timp mașina se pierdu printre vegetația densă.

***

În sat, majoritatea sătenilor erau strânși în fața casei lăptarului. Aceasta nu era decât o colibă sărăcăciosă, cu două încăperi, una care servea în același timp ca bucătărie și dormitor și alta unde era ținută vaca. Se crăpase de curând de ziuă, iar țipetele care veneau de aici îi făcuseră pe toți curioși. Adunați în mici grupuri, sătenii priveau oroarea din fața lor, fără a interveni într-un fel sau altul. La început, nimeni nu pricepuse ce se întâmplă, dar acum cu toții știau adevărul. În ochii femeilor se întrevedeau sentimente de milă, în timp ce, bărbații râdeau satisfăcuți. Ailee și Vahide priveau și ele cu înfrigurare cum lăptarul își bătea fiica, lovind-o cu picioarele peste corp.
Aceasta era o fată tânără cam de aceași vârstă cu Ailee. Chipul, odată neted, îi era acum umbrit de lacrimi și de dâra de sânge care i se scurgea din nas. Părul cel negru îi cădea neuniform pe spate, ca și cum nu ar fi fost pieptănat. Tatăl ei continua să o lovească pe tot corpul cu picioarele încălțate în cizme de piele. Așezată pe jos, într-o poziție care să îi amelioreze cât de cât durerea, tânăra încearca să respire din răsputeri.
- Biata Ayșe! Cel care ar trebui lovit este netrebnicul care și-a bătut joc de ea, sopti încet Ailee. Dar ei nici măcar nu se sinchisesc să îl găsească.
- Nu ai să vezi așa ceva în satul acesta! Mai degrabă este condamnată victima decât criminalul îi răspunse Vahide.
Ayșe fusese violată cu o seară în urmă, când ieșise să culeagă plante medicinale pentru ceai. Vinovatul avusese chipul acoperit și nimeni nu a aflat cine a fost. Acesta însă, avusese grijă să răspândească vestea, fără a se da el însuși de gol. Când Ayșe fusese întrebată dacă era adevărat, aceasta trebuise să recunoască adevărul. În momentul în care tatăl ei aflase ce i se întâmplase a început să o bată și să țipe la ea cum nu mai făcuse niciodată. Cu toate acestea, niciunul dintre sătenii strânși să vadă comedia, nu încerca să îl oprească.
- Te rog, las-o! Nu este vina ei! spuse într-un final mama fetei, cu voce tremurândă.
- Taci din gură, femeie! îi răspunse bărbatul său, dându-i brânci.
- Iartă-mă, tată! Este numai vina mea! Nu ar fi trebuit să ies singură din casă, îl rugă Ayșe cu lacrimi în ochi.
- Încă mai trăiești? întrebă lăptarul pe un ton ridicat. Cum ai îndrăznit să mai calci în casa mea cu trupul ăsta spurcat? o mustră, continuând să o joace în picioare.
- Încetați, vă rog! interveni Ailee. În loc să îl căutați pe cel vinovat, o pedepsiți pe ea?
- Ascultă aici, fetițo! Crezi că dacă ești fiica domnului Dogan, căpetenia acestui sat, ai dreptul să îmi spui ce să fac? îi zise lăptarul, cu dispreț. Nu ești cu nimic mai presus decât aceste obiecte grăitoare, continuă el, arătând spre grupul de femei.
Fata cea mare a căpeteniei, deja simțea că fierbe de furie. Îl privi cu ură pe lăptarul satului, un bărbat de vârsta a doua, scund de statură și cu un început de calviție, întrebându-se cum putea să le numească pe femei, obiecte grăitoare, cu atâta ușurință. Îi veni în minte să îi arunce câteva vorbe usturătoare, deloc demne de o domnișoară, dar se abținu, strângându-și rochia în pumni, pentru a-și domoli mânia.
- Obiecte grăitoare? Așa ne considerați? Atunci voi ce sunteți? grăi ea, după ceva timp. Dacă nu știți, vă spun eu! Toți sunteți niște criminali. Exact, asta sunt bărbații! îi spuse Ailee pe un ton ridicat. Nici măcar animalele nu se poară așa cu copiii lor! Iar tu? Tu îți omori propria fiică? Și vrei să te mai numești om?adăugă ea în continuare, fără a-i da răgazul de a spune și el ceva.
- Ailee! Taci din gură, netrebnico! țipă la ea bunica Defne, prezentă acolo, dându-i și o palmă zdravănă.
Din instinct, fata își duse mâna la obrazul stâng, locul în care a fost lovită. Dar durerea aceasta era minusculă în comparație cu durerea sfâșietoare care îi străbătea sufletul și îi strafulgera inima. Nu regretă nicio clipă cuvintele dure pe care le spusese cu numai câteva minute înainte. Până la urmă, totul era adevărat. Bărbații de aici nu erau altceva decât niște criminali fără scrupule, iar ea avea de gând să demonstreze acest lucru. Deja, nu îi mai păsă de consecințele faptelor ei.
- Nu, bunico! Nu voi tăcea! Este deja prea mult! Nu mai pot suporta aceste orori! zise aceasta, pe un ton neobișnuit de calm, dar care trăda oprobiul.
- Pleacă de aici! Acum! îi porunci Defne, arătându-i cu arătătorul mâinii drepte poteca care ducea spre casa lor.
- Să mergem, surioară! o rugă Vahide.
- Nu plec nicăieri până când acești oameni nu aud ce am de spus! țipă Ailee cât putu de tare. Vreau să știu cu ce este superior bărbatul față de femeie? Ce are mai presus față de ea? Minte în cap în niciun caz! Și noi ne-am născut drept oameni, atunci de ce nu suntem tratate astfel? întrebă ea, aproape venindu-i să plângă
Lăptarul satului începu din nou să își lovească fata, cu toate că era în stare de inconștiență. Ayșe zăcea la pământ, leșinată, cu rochia galbenă pătată de propriul sânge. Respirația îi devenea din ce în ce mai scăzută, iar chipul căpăta o nuanță vineție. Chiar și așa, tatăl ei, se părea că era hotărât să se asigure ca nu se mai trezește.
- Am spus să încetați! îl opri Ailee, luându-l de brațul stâng.
Mulțimea de oameni adunată, se dădu la o parte, făcându-i loc căpeteniei satului să treacă. Kerim ajunsese de câteva minute și auzise totul. Acesta, înaintă alături de Yavuz, oprindu-se în dreptul fiicei sale. O privi fix preț de câteva secunde, apoi adăugă:
- Ailee! Nu te băga în ceea ce nu te privește! îi spuse tatăl ei, încercând să își păstreze calmul.
- Acest lucru mă privește foarte bine, tată! Și eu sunt o fată! îi răspunse ea fără niciun menajament.
-Ailee! Îndrăznești să îmi răspunzi? Chiar vrei neapărat să îi împărtășești soarta Ayșei? îi strigă, îmbrâncind-o totodată și punând-o la pământ.
- Surioară! strigă Vahide, ducându-și mâna la gură.
- Tată! strigă Ailee.
- Mai scoate un singur sunet și te omor pe loc! țipă Kerim cât îl țineau plămânii, scoțând pistolul de la spate și îndreptându-l spre propria fiică.


***VA URMA ***