poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 407 .



Tigrul și privighetoarea
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [regius1000 ]

2016-07-26  |     | 




Tigrul și privighetoarea


Anton Vlădăreanu se trezi mai devreme decât în alte dimineți, deși nu ar fi putut spune de ce. De când se pensionase, cu ani buni în urmă, nu i se mai întâmplase așa ceva. Rămase în pat câteva minute lungi, încercând să își dea seama ce anume l-a trezit. Nu era miercuri, deci nu era vorba de mașina de gunoi, cea care îl trezea cu noaptea în cap din cauza malaxorului vechi și zgomotos al mașinii, sau de muncitorii de la salubritate care trânteau de pământ cu o plăcere sadică tomberoanele goale. Și totuși, era cinci dimineața, cu aproape o oră mai devreme decât se trezea el de obicei, lumina dimineții abia își strecura primele raze prin geamul de la dormitor acoperit cu o perdea veche de când lumea. Nu îl durea nimic, deși se aștepta de la o zi la alta să îl apuce și pe el bolile de care se plângeau cei care se pensionaseră odată cu el.
Îi mai întâlnea uneori, sâmbăta sau duminica, în parcul de lângă fosta uzină. Nu făceau nimic altceva, între două partide de table sau de șah, decât să se plângă unul altuia de bolile pe care le aveau. Nu de puține ori făcea greșeli intenționate ca să încheie mai repede o partidă de șah și să plece înainte de a-i veni rândul să-și povestească viața sau durerile pe care ar fi trebuit să le aibă și nu le avea. Pleca grăbit și parcă rușinat pentru starea de sănătate pe care o afișa la cei șaptezeci de ani împliniți. Se uita uneori la fiecare în parte, atunci când nu se simțea observat, și parcă nu-i venea să creadă că timpul trecuse atât de crud peste ei, lăsând urme atât de vizibile. Cu cei mai mulți dintre ei lucrase în aceeași secție și zeci de ani îi văzuse aproape zilnic, așa că schimbările imperceptibile de care sufereau nu păreau atât de flagrante pe vremea când se întâlneau mai des. Dar după ce se pensionaseră cu toții a început să îi vadă mai rar și schimbările pe care le sufereau de la o întâlnire la alta i se păreau de-a dreptul catastrofale. Mai ales primăvara, după ce nu ieșiseră în parc mai multe luni în șir, aproape nu îi mai cunoștea. Bărbați bine, pe care i-a invidiat în taină toată viața pentru succesul pe care l-au avut la femei, apăreau primăvara mergând greu, sprijinindu-se în baston, iar surâsul lor, altădată atât de cuceritor, era de-abia o amintire. Pielea de pe față lăsată, ridurile și părul rărit, petele maronii care se întindeau pe mâini și pe fețele lor l-au făcut în cele din urmă să renunțe la întâlnirile din parc. Nu că la el nu ar fi fost prezente semnele bătrâneții, dar parcă nu erau așa de multe, parcă nu făcea atât de mult caz de ele și oricum nu le vedea decât arareori, când trecea prin fața oglinzii.
Ce l-a îndepărtat cu totul de ei a fost faptul că în ultimul timp nu mai suporta sfaturile lor în legătură cu pensia lui micșorată, de parcă ar fi fost mari avocați toți, nu frezori sau strungari pensionari, la fel ca și el. Adevărul este că după controlul care a avut loc acum vreo trei ani la Casa de pensii numai lui i-a fost micșorată pensia. Motivul era unul extrem de simplu, după cei care efectuaseră controlul: aproape jumătate din anii în care cotizase nu mai erau de găsit și pace. Ceruse lămuriri după ce își văzuse pensia înjumătățită și aflase că toți anii în care figurase ca lucrând la Secția specială nu mai apăreau nicăieri. Uneori își mai amintea ca acum ziua în care inginerul acela militar venise însoțit de șeful secției în atelierul de strungărie.
— Vă rog să rețineți că îl vreau pe cel mai bun om pe care îl aveți, precizase militarul cu un ton care nu admitea replică.
Nu a fost nevoie să întrebe care era acela, deoarece toate privirile din atelier se întoarseră ca la o comandă spre el. Mulți l-au invidiat pentru că mergea la un salariu mai mare, dar uite că după ani de zile blestemele și invidia lor l-au ajuns din urmă. Secția specială unde a fost transferat avea un regim special, militarizat, și toate documentele erau mai mult sau mai puțin secrete. Cine știe ce or fi avut de ascuns cei de la Secția specială, destul că după ani documentele au fost pierdute, distruse sau, oricum, nimeni nu mai știa nimic de ele. Se putea face reconstituirea vechimii după declarațiile a doi martori, dar uite că cei doi sau trei oameni pe care îi cunoștea din Secție nu mai erau de găsit, iar când s-a dus la locul unde fusese pe vremuri fosta Secție Specială, n-a mai găsit acolo decât câmpul și câțiva excavatoriști care săpau fundația unor viitoare blocuri. Bani să angajeze un avocat nu avea, așa că îi mulțumea lui Dumnezeu că nu trebuia să dea banii pe la doctori. Dacă o cheltuia cu grijă, îi ajungea și pensia lui ciuntită. După ce plătea gazul, apa, curentul și întreținerea mai rămânea cu destui bani, din care își putea cumpăra câte ceva de mâncare. Nu-i rămânea nici măcar un bănuț să își pună deoparte pentru zile mai grele sau pentru un avocat, așa cum plănuise după ce i se micșorase pensia.
S-a angajat atunci îngrijitor la o asociație de locatari, să aibă grijă de tomberoanele de gunoi, pentru că locuitorii mereu aruncau gunoaiele pe lângă containere. Puțina mândrie care îi mai rămăsese îl făcuse să aleagă o asociație de proprietari tocmai din partea cealaltă a orașului, ca să fie sigur că nu îl întâlnește niciun cunoscut. Și totuși, chiar în prima lună de lucru îl întâlnise la gunoaie pe un fost frezor de la secția lui. De vreo trei ori s-au salutat și au vorbit numai banalități, dar apoi fostul lui coleg de secție n-a mai putut răbda și a răbufnit:
— Ai văzut ce-ai pățit dacă ai vrut să-i faci bombă atomică lui Ceaușescu!
A rămas pur și simplu blocat și a fost nevoie de încă două, trei întâlniri ca să afle tot adevărul. După plecarea lui de la secția de strungărie, cazul lui a fost dezbătut pe toate părțile, mai ales că Secția specială era localizată undeva în afara orașului și era păzită zi și noapte de soldați. Unul dintre ei care auziseră câte ceva a venit cu ideea că acolo se fabricau, în cel mai strict secret, componente pentru centrala nucleară de la Cernavodă și, bineînțeles, piese pentru bomba atomică a lui Ceaușescu. Nu a fost nevoie de mai mult, mai ales că, atunci când se întâlneau cu Anton și-l întrebau ce face, acesta, cu gândul la teancul de hârtii pe care le semnase, era nevoit să fie foarte evaziv pentru a scăpa de întrebările lor. Adevărul era că nici el nu știa la ce urma să fie folosite piesele pe care le strunjea: primea cotele pieselor și termenele de predare și încerca să respecte cu sfințenie și unele, și altele, motiv pentru care toată lumea era mulțumită de el.
Chiar și Veronica, soția lui, fusese mulțumită de noul lui salariu, dar tot nu se putea uneori abține și îl mai trăgea de limbă. Exact cu trei zile înainte să moară în explozia din secția de Turnătorie, îl întrebase iar și el i-a explicat cât a putut el mai bine că strunjește tot un fel de arbori cotiți, ca și înainte, doar că nu mai face muncă de serie, ci numai prototipuri, care vin uneori înapoi deteriorate ca de foc sau de explozii și el trebuie să facă altele, puțin mai mari sau mai mici, după cum primea cotele de la inginerii militari. Biata Veronica murise fără să fie lămurită și fără să fie convinsă cu adevărat. Copii nu avuseseră, deși au fost ani întregi pe la doctori atât el, cât și ea. Chiar în noaptea cu pricina își schimbase tura cu o colegă de la Turnătorie pentru a fi liberă a doua zi să meargă la un popă să-i citească. Nu a mai apucat și, în timp ce conducea pe ultimul drum sicriul de zinc sigilat în care se odihnea ce mai rămăsese din ea, el nu se putea gândi decât la dorința ei de a avea copii.
Gândul la Veronica îl făcu să își dea seama imediat de ce se trezise: în casă mirosea a scorțișoară. Fără îndoială, în toată casa se simțea un puternic miros de scorțișoară și se ridică grăbit, de parcă ar fi fost împins de cineva de la spate. Se duse drept în bucătărie și deschise ușa, dar mirosul nu era nici acolo mai puternic, deși o clipă se așteptase să vadă masa plină cu cornulețe cu scorțișoară așa cum Veronica le știa prepara. Puțin dezamăgit, porni curios prin apartament să identifice sursa mirosului, dar nu părea să fie în nicio parte mai puternic decât în alta. Intră în sufragerie și deschise larg geamurile cu gândul să aerisească, dar în ciuda aerului proaspăt al dimineții mirosul parcă se înteți.
„Dacă ar mai trăi biata Veronica ar spune că miroase a smirnă și tămâie“, gândi el cu tristețe, „și precis ar mai da o fugă la biserică”.
Se opri între cele două geamuri din sufragerie, unde avea pusă o oglindă mare, și se privi pe îndelete pentru prima dată după mult timp. Părul i se rărise și lui, iar fața i se stafidise, acolo unde altădată erau mușchi și piele întinsă acum nu mai avea decât piele scofâlcită și căzută.
„De acum pot să mă duc iar liniștit în parc“, își spuse el, uimit de câte transformări observase dintr-odată, și se duse în baie să se spele și să se bărbierească.
Chiar dacă munca lui la containerele de gunoi era nenormată – „vii când vrei, pleci când vrei, dar pe lângă containere să fie curățenie lună“, îi spusese administratorul asociației care îl angajase –, își pregătea drumul spre locul de muncă la fel de atent ca atunci când lucra la uzină sau la Secția specială. Pe drum, cum era nevoit să ia tramvaiul până în capătul celălalt al orașului, încerca să se îmbrace cât mai bine, ca să nu atragă atenția asupra lui, iar atunci când ajungea la containere se schimba în salopetă.
Lăsă geamurile de la sufragerie larg deschise, cu gândul că poate se va aerisi până când se va întoarce de la muncă. Locuia la etajul trei, așa că nu risca să îl lase alții, mai nevoiași ca el, fără puținele lucruri din apartament. Afară era cald, era frumos și oameni tineri se grăbeau pe lângă el, care la lucru, care la școală. Stația de tramvai era chiar peste drum de blocul în care locuia și dacă tramvaiele ar fi circulat ceva mai regulat ar fi fost tare bine. Mai ales iarna, când aștepta câte un interminabil sfert de ceas să apară cutia veche și zăngănitoare a tramvaiului, tare mult i se mai părea. Nu că în tramvai ar fi fost cu mult mai cald, dar măcar nu bătea vântul. Vara, nu era nici frigul și nici vântul problema, ci aglomerația și căldura. Părea că toată lumea are de mers undeva dimineața cu tramvaiul și de multe ori abia, abia, abia își găsea un loc pentru jumătatea de oră cât avea să îl zguduie tramvaiul de-a lungul orașului.
Nici în dimineața asta nu a fost altfel și după ce urcă a fost mulțumit că a găsit un loc chiar lângă ușă. După ce se așeză, își prinse în brațe sacoșa și după numai câteva minute simți iar mirosul de scorțișoară. Sau poate de tămâie… Și nu l-a simțit numai el, pentru că cineva cu vreo trei locuri mai în față întrebă plin de năduf:
— Cine naiba s-a parfumat în așa hal în aglomerația asta?
Nu răspunse nimeni, dar toți au început să tragă ostentativ aer pe nas, încercând să depisteze sursa mirosului. Părea să vină de peste tot și de nicăieri, așa că după o vreme au abandonat căutarea, iar o femeie de lângă el a tras concluzia:
— Bine măcar că miroase frumos, pentru că acum câteva zile s-a urcat unul lângă mine care mirosea a tomberon.
Un cor de voci aprobatoare a încheiat episodul și tramvaiul și-a continuat drumul zăngănitor. Pe la a treia sau a patra stație s-a urcat o femeie cu un copil de vreo șase-șapte ani, care era atât de palid, încât Anton se ridică și-i cedă locul.
— Mulțumesc, spuse femeia cu glas stins, apoi continuă, parcă jenându-se de cei din jur. Are boala copiilor și, după cum se arată, în curând s-ar putea să aibă o criză.
Copilul nu părea foarte conștient de ce se întâmplă în jurul lui și închidea mereu ochii, dar nici când îi avea deschiși nu părea să vadă multe. Erau niște ochi goi, cum Anton își adusese aminte că văzuse cu mulți ani în urmă la un coleg de-al lui de serviciu care suferea de aceeași boală. Fusese lângă el o dată când îl apucase criza și, spre rușinea lui, se îndepărtase grăbit, oripilat de ochii aceia goi, în care nu se putea citi nimic, de gemetele necontrolate ale omului, care își mușcase limba și se scăpase pe el până să apuce cineva să îi dea vreun ajutor. Când copilul de lângă el începu să tremure și să își dea ochii peste cap, femeia a șoptit vinovată:
— Astăzi nu i-am dat carbamazepina, că îl duc să-i fac analizele și mi-a zis doctorul să nu-i dau pastilele.
Anton nu a auzit nicio voce care să-i șoptească să ajute copilul, așa cum i s-a părut după ce totul a trecut, dar, simțindu-se poate vinovat de vechea întâmplare, a spus cu o voce hotărâtă:
— Trebuie să-i facem loc aici, între scaune, să se întindă.
Când pe copil l-a apucat cu adevărat criza, era deja întins între scaune, pe o bluză de salopetă pe care Anton o scosese la timp din sacoșă. I-a pus un pantof sub cap ca să nu se lovească din cauza spasmelor, a scos o batistă din buzunar și a șters spumele de la gura copilului, apoi i-a așezat între dinți tocul de piele al ochelarilor. După o vreme, fără să știe de ce, s-a aplecat peste copil și i-a prins capul în mâini, masându-l ușor, și încetul cu încetul copilul s-a liniștit.
— Asta a fost scurtă, a spus femeia ușurată. De obicei are câte două crize pe zi și țin mult mai mult.
După numai câteva clipe copilul deschise ochii mari și limpezi precum cleștarul și își opri privirea asupra lui Anton.
— Mulțumesc, șopti el stins și asta fu cea mai mare răsplată pentru Anton.
Îi mulțumi și femeia, apoi, la a doua stație, mama și copilul coborâră și mult timp Anton privi pe geam și văzu cum copilul îi face semne largi cu mâna. Ar fi vrut să-i răspundă, dar se simțea oarecum în atenția celor din jurul său și chiar nu voia asta. Își puse înapoi salopeta și coborî cu o stație mai repede. Voia să meargă puțin singur și să-și limpezească gândurile. Și să se gândească la întâmplarea tocmai încheiată. Nu-i plăceau spitalele, bolnavii și nici bolile și își aduse iar aminte de fostul lui coleg și de graba cu care se îndepărtase. Îi fusese milă și atunci, dar dezgustul sau poate că numai dorința de a nu fi implicat îl făcuse să se îndepărteze, lăsându-i pe alții mai pricepuți să-l ajute. Astăzi a fost cu totul altceva: astăzi el se simțea priceput și nu i-a mai fost silă nici de spuma care îi ieșea copilului din gură și nici de scrâșnetul teribil al dinților.
Ajunse între blocurile ale căror gunoaie le păstorea și în mica gheretă în care își ținea lopețile, se schimbă în salopete, apoi luă lopata și începu să încarce gunoaiele aruncate peste noapte pe lângă containere. Într-o vreme, la o ședință ținută de toți administratorii de asociații care foloseau același loc pentru gunoaie, s-a crezut că se poate renunța la serviciile lui.
— De ce să-i dăm o grămadă de bani unui om să pună gunoaiele în containere, când cu puțină educație civică fiecare locatar ar putea să le așeze direct unde trebuie.
A fost concediat și blocurile din jur s-au umplut de fluturași chemând la responsabilitate civică. Peste trei zile l-au rechemat, pentru că locatarii se simțeau acum îndreptățiți să lupte în felul lor împotriva sistemului și lăsau toate gunoaiele lângă containere. I-au mărit puțin salariul și i-au plătit abonamentul la tramvai pentru că lumea se obișnuise cu el și în curând totul a reintrat în normal. Își făcuse și vreo câțiva prieteni: două mâțe care păreau a fi de rasă, după blana lânoasă pe care o aveau și după ochii albaștri, dar mai ales după mofturile pe care le făceau când venea vorba de mâncare. Răscolea câte o oră întreagă prin containere până să găsească ceva ce să le convină. Ba într-o vreme ajunsese să le cumpere câte o conservă, două cu mâncare de pisici, numai să nu le mai vadă că îl privesc cu un reproș ascuns în ochii lor de un albastru glacial. Și chiar și atunci se simțea ca un servitor admis după multe străduințe să servească masa unor prințese de neam înalt. În timp ce le punea mâncarea în farfurii, mulțumea cerului că erau castrate, altfel nu știa cum s-ar fi descurcat cu o liotă întreagă de pisoiași cu mofturi princiare.
Erau și vreo trei câini prin preajma containerelor, dar cu ei era cu totul altă treabă: părea că nu au nevoie decât de puțin apă din când în când și de mângâieri după urechi cât de multe, pentru că mâncare păreau capabili să-și găsească singuri.
De vreo câteva luni se mai aciuase pe lângă el un țigănuș de vreo zece-doisprezece ani. A venit la început să își încerce norocul la cerșit, dar Anton a început să râdă.
— Păi, la unul ca mine ți-ai găsit să ceri de pomană? De unde să-ți dau, mă copile, că prin buzunarele mele bate vântul!
A doua zi, văzându-l că insistă, l-a întrebat:
— Dacă tot nu mergi la școală, de ce nu încerci să câștigi tu singur niște bani, în loc să stai cu mâna întinsă? Ești destul de în putere… poate că o să-ți mai dea lumea câte ceva de milă un an, doi, cât mai ești mic, dar în curând ai să crești și atunci nimeni n-o să se mai uite la tine.
L-a învățat să strângă doze goale de aluminiu, au improvizat o mică presă, le turteau, apoi copilul le ciocănea cu un mic baros și le ducea la un centru de colectare a metalelor. Aluminiul din doze era plătit destul de puțin: la un kilogram abia primea doi lei, dar, cum lumea din cartier bea destul de multă bere, în fiecare zi se adunau câteva sute de doze. L-a învățat să aleagă din aparatele electrocasnice cuprul, care era plătit mai bine, și încetul cu încetul puștiul a prins un pic de cheag. Erau zile în care câștiga și zece-douăzeci de lei și într-una dintre zilele mai bine plătite s-a întors parcă spăsit de la centrul de colectare și a spus:
— M-am întâlnit la centrul de colectare și cu alții copii care duc doze de aluminiu. Ei spun că-i dau omului de la gunoaie jumătate din bani… dacă trebuie, îți dau și eu jumătate, numai să mă mai lași aici.
Anton a ridicat din umeri:
— Stelică dragă, dacă nu ți-am cerut până acum, n-o să-ți cer nici de aici înainte. Mă bucur că mai am și eu cu cine sta de vorbă cât e ziua de lungă. Numai să ai grijă ce faci cu banii… ajută-ți familia sau pune-i deoparte, pentru că va veni o vreme când poate că lumea nu o să mai aibă nevoie de aluminul din doze.
În ziua aceea, gândindu-se la întâmplările de peste zi, nu prea a avut timp de Stelică, dar acesta părea să știe când să tacă și când să vorbească, pentru că toată ziua a ciocănit îndârjit la dozele de aluminiu și a adunat aproape zece kilograme.
După-amiază, când să plece spre casă, Anton s-a spălat la robinetul din gheretă și iar i s-a părut că simte mirosul de scorțișoară. A cercetat cu atenție sacoșa în care își ținea lucrurile, dar nu a găsit nimic suspect. I-a dat-o și lui Stelică să o miroasă.
— Nu miroase sacoșa, îl contrazise copilul. Mata miroși, nea Antoane. Te-ai dat cu parfum. Ai vreo întâlnire? întrebă copilul râzând și se feri de lovitura pe care Anton se prefăcu că vrea să i-o dea, în joacă.

***
Au trecut câteva zile cu Anton aerisindu-și zilnic dimineața micul apartament încercând să scape de mirosul de mirodenii, iar în cursul zilei încărcând gunoaie în containere sau ciocănind doze de bere ca să îl ajute pe Stelică. Într-una dintre zile, tocmai se pregătea să plece spre casă când văzu că se apropie de ghereta lui președintele de asociație, și Stelică se făcu nevăzut în spatele gheretei, știind că nu este foarte bine văzut de conducerea asociației.
Abia când președintele se mai apropie, văzu că este însoțit de o femeie și de un copil care îi păreau cunoscuți. Când se mai apropiară își dădu seama că erau femeia și copilul din tramvai, de acum câteva zile. „Oare ce s-o fi întâmplat?“ se întrebă îngrijorat și ieși în întâmpinarea lor.
— Domnule Vlădăreanu, începu președintele, abrupt, așa cum îi stătea în obicei, doamna te caută de câteva zile dintr-un motiv pe care nu l-am înțeles prea bine. Nici nu te cunoștea după nume, a aflat de la niște cunoscuți doar unde lucrezi. Sper că nu sunt probleme.
Femeia, care își strângea sub braț copilul, se întoarse repede spre omul de lângă ea.
— Nu, nici vorbă, domnule dragă. Voiam doar să îl găsesc pe domnul…Vlădăreanu să îi mulțumesc că mi-a vindecat băiatul.
Buzele președintelui se strânseră până ajunseră ca o linie subțire și făcu un gest cu mâna ca și cum ar fi expediat toată problema spre containerele de gunoi.
— Și, te rog, fără misticisme și vindecări miraculoase prin asociația mea… altfel voi fi nevoit să mă dispensez de serviciile dumitale.
Și se depărtă grăbit.
Femeia se apropie de Anton și vru să îi apuce mâna dreaptă și să i-o sărute, dar el îl auzi pe Stelică chicotind printre containere și și-o smuci ca arsă de foc.
Cu ochii în lacrimi, femeia începu să vorbească:
— Nici nu știu cum să vă mulțumesc pentru binele pe care ni l-ați făcut. De când l-ați atins atunci pe cap pe Mihăiță, nu a mai avut nicio criză. Și nici medicamente nu i-am mai dat… toate analizele i-au ieșit curate. Doctorii s-au mirat și nu știu ce să creadă. Spun că așa ceva n-au mai pomenit.
Se scotoci în buzunar și scoase un fișic de bani, pe care i-l întinse lui Anton.
— Noi nu prea mai avem bani acum, că am cheltuit o grămadă cu boala copilului, dar am împrumutat ca să ne putem revanșa într-un fel.
Anton rămăsese încremenit, apoi împinse înapoi mâna femeii.
— Doamnă, eu nu i-am făcut nimic copilului dumneavoastră. I-am masat puțin fruntea ca să-i treacă amețeala. Poate că este o coincidență… Copilul este tânăr, organismul lui este rezistent, o fi învins în cele din urmă singur boala.
Privi spre copilul care se uita la el cu ochi mari și, fără să vrea, îl mângâie iar pe cap, făcându-l să zâmbească.
Se întoarse iar spre femeie.
— Vă rog să nu mai spuneți la nimeni așa ceva. Vedeți ce șefi ciudați am. Vreți să mă dea afară?
— Cum vreți dumneavoastră, domnule Vlădăreanu, spuse femeia șoptit. Dar nu vă supărați că vă spun… nu ar trebui să stați aici, printre gunoaie, dacă aveți darul acesta. Ar trebui să vindecați lumea.
— Nici vorbă de așa ceva, se împotrivi Anton, a fost o simplă coincidență.
Și privi printre containerele de gunoi, de unde Stelică nu mai chicotea, ci îl privea cu ochii mari.
Femeia dădu să plece, dar se întoarse și îi spuse ridicând din umeri:
— Spuneți ce vreți, dar pe mine nu mă păcăliți… nu vedeți că și aici, înconjurat
de gunoaie, totul în jurul dumneavoastră miroase a smirnă și a tămâie?
Și plecă trăgând după ea copilul, care tot întorcea capul spre Anton, până au luat amândoi colțul blocului și nu i-a mai văzut.
„A scorțișoară miroase, femeie, nu a smirnă!“ spuse el șoptit în urma lor, dar acum își dădu seama că mirosul din preajma lui era mai greu și mai persistent decât cel de scorțișoară. Cum Stelică considerase că este mai bine să plece fără să îi spună nimic, își luă și el sacoșa și plecă acasă.



Abia intrat în apartament, închise geamurile, convins și el până la urmă că mirosul vine din el. Făcu o baie fierbinte și se frecă îndelung cu cel mai aspru burete pe care îl găsi, apoi se șterse îndelung cu un prosop nou, pe care îl cumpărase de curând. Se înfășură cu el și intră în dormitor să se îmbrace, când simți un fulger prin ceafă.
„Ce poate să fie asta?“ apucă el să se întrebe când își simți dinții clănțănind, apoi văzu patul urcând spre el cu viteză și totul în jur se scufundă în întuneric.
Când se trezi, prin geamul de la dormitor se strecurau ultimele raze ale soarelui, iar el se simțea slăbit așa cum nu se simțise nici atunci când avusese o gripă severă, cu mulți ani în urmă. Probabil că s-a prăbușit mai întâi în pat, de unde s-a rostogolit apoi pe covor, unde se vedea o pată mare. La gură avea urme de sânge, probabil de când se mușcase de buze, așa că se deplasă cu greutate în baie și se sperie de chipul cadaveric care îl privi din oglindă.
„A fost apa prea caldă“, își spuse el, apoi după ce curăță de bine, de rău, merse în dormitor, se culcă și adormi brusc, având, ca niciodată, un somn greu și fără vise.




Ajuns a doua zi la muncă, primul lucru a fost să-i explice lui Stelică să-și țină gura dacă vrea să mai îl țină pe lângă el. Copilul avea o limbă ascuțită și o minte brici, iar întâmplările zilei de ieri în mod normal i-ar fi furnizat un bogat material pe marginea căruia să tot discute zile întregi. De parcă ar fi priceput despre ce este vorba, copilul a tăcut îndârjit toată ziua, ciocănind cu spor o grămadă bunicică de doze de bere. Le-a lăsat deoparte abia spre după-amiază și aproape se făcuse ora de plecare când cineva a adus cu un cărucior o canapea destul de bună, cu gând să o arunce pentru că, așa spunea, își luase alta. Avea doar câteva arcuri rupte și Stelică, care cine știe pe ce pat dormea acasă, a fost foarte interesat de ea. A încercat mai întâi să împingă cu o rangă arcurile rupte înapoi sub pânză, apoi a încercat să le lege cu o sârmă găsită prin apropiere.
Anton nu și-a dat seama ce se întâmplă până când nu l-a auzit pe Stelică țipând. A lăsat repede din mână lopata cu care încărca ultimele gunoaie și s-a repezit spre copil. Una dintre sârmele pe care le folosise ca să lege arcurile era ruptă, iar arcul eliberat a țâșnit și s-a înfipt în brațul subțirel al copilului, lăsând o urmă sângerie pe pielea tuciurie. Când a privit spre rana băiatului și-a dat seama că este mai gravă decât a crezut la prima vedere: arcul, când a zvâcnit să se elibereze, luase și o bucată bună din pielea și carnea de pe braț. Stelică avea fața cenușie și abia se mai ținea pe picioare, încât cu greu a reușit să îl tragă lângă robinet și să-i spele rana.
— Trebuie să te ducem la spital să îți coasă rana, Stelică, a spus Anton după ce a curățat rana și a văzut cât de adâncă este. Altfel o să te infectezi și cine știe ce mai poți păți. Nu te uita, că eu o să încerc să îți potrivesc pielea peste rană și să te leg cu ceva, apoi am să chem salvarea.
— Nu vreau la spital, nea Anton, șopti Stelică cu glas stins, mi-e frică de spital, nu vreau acolo, că o să-mi taie mâna.
Și Anton își aminti că odată copilul îi povestise de un vecin de-al lui care tot așa se lovise la mână, iar doctorii, când rana s-a infectat, nici una, nici alta, i-au tăiat direct brațul în loc să încerce să i-l vindece.
În timp ce vorbeau, mâinile lui Anton se mișcau parcă singure și așezau cu grijă pielea peste rană.
Mirosul de scorțișoară sau ce o fi fost se simți dintr-odată mai puternic și copilul suspină:
— Parcă nu mă mai doare așa de tare. Poate că îmi trece dacă mă pansezi fără să mă mai duci la spital.
Anton clătină din cap neîncrezător, dar când își luă mâna de pe rană sângele nu mai țâșnea și pielea părea destul de bine prinsă. Fără să vrea, mai mângâie puțin brațul tuciuriu, apăsând și masând, și simți o căldură ciudată irizând din rană. Puse iar brațul sub șuvoiul de apă și curăță tot sângele din jurul rănii, ca să vadă mai bine. O linie albicioasă puțin mai groasă ca o ață era tot ce mai rămăsese din rana urâtă de acum câteva minute. Dădu drumul brațului, apoi se șterse de apă pe mâini și privi încruntat spre locul unde fusese rana.
— Cred că nu a fost așa de gravă cum ni s-a părut la început, spuse el cu un început de teamă în voce.
Pipăi linia subțire unde fusese rana și continuă:
— Și ai un mare noroc că ești bun de carne. Uite ce repede ți s-a închis.
Stelică îl privea cu ochi mari, ca și cum ar fi vrut să spună ceva, dar el îl opri.
— Să nu spui nimic la nimeni, auzi?
Și lăsă cele câteva grămezi de gunoi care mai erau pe jos printre containere, se îmbrăcă grăbit și plecă spre stația de tramvai ca dus de vânt.
A ajuns acasă fără să îl mai oprească nimeni pe drum și, abia intrat în apartament, se dezbrăcă, dar evită să mai facă baie, ca să nu inițieze de la căldura apei o nouă criză de epilepsie. Preventiv, se așeză în pat și luă o carte să citească. Apucă să răzbată cu greu prin vreo două pagini, pentru că nu-i stătea gândul la ce citea, când se simți luat de frisoane și își auzi iar dinții clănțănind. Când se trezi, peste câtva timp, își dădu seama că se scăpase pe el și udase patul și că era plin de sânge. Se târî cu greu până în baie să estimeze dezastrele. Spre uimirea lui, de data asta nu-și mușcase nici buzele și nici limba. Abia când ridică brațul văzu că avea o rană destul de adâncă și care încă sângera abundent.
„Fi-ți-ar canapeaua de râs, Stelică“, mormăi el înciudat. „Ai scăpat tu, dar uite că m-a tăiat pe mine.“ Deși nu își amintea în ruptul capului când anume se tăiase. Probabil că în timp ce îl doftoricea pe copil atinsese și el din greșeală capătul ascuțit al arcului oțelit.
„Va trebui să am mai multă grijă altădată“, gândi el după ce își obloji de bine, de rău rana. „Mai ales că nici nu am carnea așa de bună ca țigănușul“, oftă el, văzând că rana rămâne deschisă și a fost nevoie să o strângă strâns cu un bandaj ca să-i țină marginile lipite și să oprească sângerarea. Încercă să mănânce ceva, dar nu putu înghiți nimic, așa că se puse pe căutat și până la urmă găsi într-un dulap o față de masă veche, din mușama, pe care o așeză pe pat, sub cearșaf, după ce schimbă așternuturile. Nu știa să fie predispus la atacuri de epilepsie și înainte de culcare căută în bibliotecă și citi capitolul despre epilepsie dintr-o carte medicală pe care o cumpărase pe vremuri soția lui. Află astfel că epilepsia este o dereglare a sistemului nervos care produce descărcări bruște și intense de activitate electrică în creier, manifestându-se clinic prin convulsii care afectează controlul vorbirii, al vederii sau chiar al stării de conștiență. Deși epilepsia este uneori urmarea altor boli, de cele mai multe ori cauza este necunoscută.
„Poate că exista în stare latentă în mine și s-a declanșat de la băiatul ăla pe care l-am întâlnit în tramvai“, se gândi el înainte de culcare. „Nu-i nimic, bine că i-a trecut copilașului. Eu mă voi descurca și cu asta cât mai am de trăit!“ apucă el să-și mai spună înainte de a se cufunda iar în somnul greu și cleios.
A doua zi, primul lucru pe care îl făcu atunci când ajunse la lucru a fost să controleze rana lui Stelică, dar abia, abia dacă se mai vedea ceva și numai dacă știai unde să te uiți. Acasă, înainte de a pleca, își schimbase bandajul și văzuse că rana tot nu avea de gând să se prindă, așa că trebuia să dea cât de curând o fugă la spital să fie cusut. Încercă să lucreze și să nu țină seama de durerea tot mai sâcâitoare din braț, dar mai ales încercă să o ascundă de Stelică, fiindcă nu avea deloc chef de eventualele lui întrebări. De data asta făcu un efort suplimentar și termină curățenia la timp în jurul containerelor, ca să nu găsească niciunul din conducerea asociației vreun motiv de nemulțumire.
La plecare, când ajunse în stație și se amestecă cu lumea care aștepta tramvaiul, avu iar o senzație de căldură așa că se uită după o bancă să se așeze. Găsi un loc sub copertina de plastic, la adăpost de razele încă puternice ale soarelui. Chiar în spatele stației era un șantier și gardul care îl despărțea de stradă era mai mult simbolic, astfel că o mulțime de materiale și deșeuri erau împrăștiate pe trotuar, printre călătorii care așteptau în stație.
„Ar trebui să le spună cineva să strângă tablele astea de aici“, gândi el, amintindu-și de accidentul de ieri, dar chiar atunci tramvaiul intră zăngănind ca de obicei în stație.
Toată lumea se buluci la uși, deși nu era nici pe departe aglomerația de dimineață. I se păru că aude un țipăt de copil, cineva strigă cu o voce exasperată: „Dar urcă-te odată, mototoalo“, apoi ușile se închiseseră și tramvaiul porni. Abia apoi văzu că în fața lui era o fetiță de vreo doisprezece-treisprezece ani, ținută de mână de o femeie corpolentă care părea a fi mama ei și care era albă la față ca varul.
— Acum ce mai ai? se răsti la biata fetiță, care o privea cu ochii în lacrimi. Spune odată, se răsti iar mama, iar fetița ridică doar piciorul.
— M-am tăiat într-o tablă când m-ai tras de mână.
— Of, doamne, numai necazuri îmi faci! începu mama ei să țipe, dar se opri ca lovită când a văzut rana de la genunchiul fetiței: pielea era desprinsă de pe tot genunchiul copilului și dedesubt se vedea, însângerat, osul rotulei.
Femeia ridică ochii spre Anton, vru să spună ceva, apoi dădu ochii peste cap și se lăsă moale cu toată suta ei de kilograme pe podeaua tramvaiului, iar lumea începu să țipe, repezindu-se spre ea să o ajute. Pe fetiță nu o mai băga nimeni în seamă, așa că Anton o așeză pe un scaun și începu să-i așeze pielea peste rotulă.
— Am nevoie de o batistă, spuse el și vreo două batiste apărură imediat, semn că nu toată lumea era preocupată de leșinul mamei.
Desfăcu una dintre ele, care părea mai mare și mai curată, și legă bine rana, apoi ținu strâns piciorul fetei care îl privea cu ochi mari.
Încercă să-i zâmbească și-i spuse:
— Ține doar batista legată și până mâine îți promit că n-o să mai ai nimic.
De fapt rana fetei era deja vindecată, din câte putuse vedea, și ceruse batista ca să lege și să acopere rana ce se închisese ca să nu observe nimeni asta. Între timp își revenise și mama suficient de mult ca să-i mai spună câteva cuvinte aspre fetiței, care îl privea pe Anton cu ochii mari, ca și cum ar fi încercat să-i spună ceva.
— Nu mă mai doare, îi șopti ea lui Anton, dar acesta își recuperă geanta și coborî la prima stație, înainte să apuce lumea să își pună întrebări.
Luă un taxi până acasă și de cum ajunse se trânti pe pat, așteptând să vadă ce o să se mai întâmple. Cam la aceeași oră ca și ieri veni criza de epilepsie. Și, tot ca ieri, se trezi sfârșit de puteri și plin de sânge.
De data asta sângera de la genunchi și când văzu pielea dată la o parte de pe rotulă nu mai avu nici o îndoială. Se pansă cum putu și, pentru a nu-și alarma vecinii, nu sună la salvare, ci chemă un taxi și plecă la spital.
Îi explică medicului de la Urgență că s-a lovit în stația de tramvai de vizavi de șantier și promise că va depune o sesizare pentru a evita ca și alți oameni să de accidenteze.
— Totuși, după atâtea ore, nu văd nici un semn de coagulare, deși nici un vas de sânge nu este lezat, spuse medicul de gardă după ce îl examină. Cred că aveți o deficiență severă de vitamina K, așa că am să vă fac una chiar acum, odată cu serul antitetanos, și am să vă prescriu și o rețetă pentru a fi mai sigur. Poimâine, am să vă rog să veniți la control să vedem cum evoluează rănile.
O asistentă toaletă rănile și se pregătea să le coasă când în camera de gardă intră un medic mai în vârstă, căruia i se citea oboseala pe față. După respectul pe care i-l acordară cei doi, se vedea că este unul dintre medicii importanți ai spitalului.
— Am plecat și eu acasă, Dane, i se adresă el medicului de gardă. Pacientul de la trei este stabil acum. Dacă sunt ceva probleme nu ezita, te rog, să mă suni, indiferent de oră.
Doctorul de gardă dădu din cap, iar medicul mai în vârstă se pregătea să plece când ochii îi căzură pe rana de la genunchiul lui Anton, pe care asistenta tocmai se pregătea să o coasă. Făcu un gest să o oprească și își puse ochelarii studiind cu atenție rana.
— Interesant, spuse el în șoaptă, ia să vedem noi ce avem aici.
Se întoarse spre asistentă, care îl privea respectuoasă.
— I-ați făcut anestezie locală?
— Da, domnule doctor Niculescu, confirmă asistenta.
— Și la genunchi, și la braț?
Asistenta confirmă din nou și doctorul privi iar, mai atent, cele două răni.
— Înseamnă că mai poate aștepta câteva minute până i le coasem. Du-l, te rog, la mine în cabinet, apoi vino și dumneata, i se adresă el asistentei.
Anton fu transportat cu un cărucior până la cabinetul doctorului Niculescu, în ciuda asigurărilor lui că se poate deplasa perfect și singur.
Când au ajuns în cabinet, doctorul căută într-un dulap și scoase o lupă mare, cu care examină pe îndelete rănile, apoi îl privi atent pe Anton.
— Rana asta de la braț tot astăzi ai căpătat-o?
Anton oftă din greu, apoi spuse:
— Ieri, domnule doctor. Dar speram să se vindece și să nu mai fie nevoie să vin la spital. Nu-mi place în spitale.
— Nici mie, încercă doctorul o glumă, dar eu aici lucrez.
Încheie examinarea și adăugă, în timp ce asistenta cosea cu dexteritate rănile:
— Cu rănile dumitale este o problemă. Va trebuie să îți recoltăm și niște sânge pentru un set complet de analize. Ceva nu este deloc în regulă și nu cred că este vorba numai de o lipsă a factorului coagulant. Rănile astea sunt prea ciudate. Tai și vindec tot felul de răni de aproape o jumătate de veac, dar asemenea răni încă nu am întâlnit.
După ce asistenta termină de cusut rănile și recoltă sângele necesar pentru analize, doctorul îi făcu semn că poate să plece.
După ieșirea asistentei, doctorul îl invită să se așeze comod pe unul dintre fotoliile din cameră, iar el se așeză pe celălalt.
— Ei, și acum, că am rămas numai noi doi, poate că ar fi cazul să îmi spuneți adevărul, stimate domnule Vlădăreanu.
— Adevărul, domnule doctor, începu Anton cu greu să vorbească, este că nu o să mă credeți.
Se opri și încercă să își așeze gândurile în așa fel, încât să i le expună cât mai clar doctorului.
— Nu există nimic din ceea ce ai să îmi spui și să nu pot crede, dragă domnule Vlădăreanu. Fiindcă rănile dumitale nu au fost făcute nici de tablă și nici de arc. Parcă au fost făcute cumva din interior spre în afară, și asta nu pot să înțeleg.
Văzându-l că ezită în continuare, adăugă, încercând să destindă atmosfera:
— Să știi că și lumea noastră este plină de mici mituri urbane, unele aproape adevărate, iar altele nici măcar pe departe. Nu mai departe de zilele trecute am fost chemat să repar instrumentul unui tânăr mire care în noaptea nunții s-a trezit cu mușcături pe penis, deși ei erau niște tineri inocenți de la țară, care s-au jurat că nici nu auziseră de sex oral. Când a fost examinată mireasa, a fost găsită cu ceea ce în termeni de specialitate se numește vagina edentata, adică vagin cu dinți. Unul din miturile medicale care credeam că țin mai degrabă de fobiile masculine decât de realitate s-a dovedit că există. E adevărat că nu erau chiar niște dinți, ci doar o concrețiune osoasă care în momente de stres se putea strânge asemenea unor dinți. Așa că, orice mi-ai spune, nu mă poți uimi, dragă domnule.
Anton zâmbi aproape fără să vrea, apoi îi spuse doctorului dintr-o suflare tot ce i s-a întâmplat începând cu ziua când a simțit prima dată mirosul de tămâie și scorțișoară și până la întâmplarea de azi din tramvai.
— Deci de asta am simțit eu mirosul de tămâie când m-am apropiat de dumneata. Deși un bătrân preot mi-a spus odată, demult, când am fost la muntele Athos, că nu tot ce miroase a smirnă și tămâie este înger și nu tot ce miroase a pucioasă este diavol.
— Sunt sigur de asta, confirmă Anton, pentru că nu sunt deloc o persoană religioasă.
Și privi cum doctorul ia din dulapul cu instrumente un bisturiu mic.
— După cum am spus, te cred, dar, cum sunt o fire carteziană, nu te superi dacă am să fac o mică experiență, să văd și eu cum se manifestă acest fenomen.
Își apăsă ușor lama bisturiului pe antebraț și crestă o rană puțin adâncă, de doi, trei centimetri lungime. Apoi puse bisturiul jos și se apropie de Anton.
— Nu că nu aș crede, spuse el, dar aș vrea să văd cum se întâmplă.
Anton nu avea nevoie să fie îndemnat, pentru că de când văzuse sângele pe mâna doctorului simțise ușoare furnicături în palme și aproape involuntar prinse brațul care i se întindea. În timp ce masa rana își aminti de dorința aproape de neînfrânt pe care o simțise mai devreme la Urgență. Cât aștepta să coboare medicul de gardă, fusese adusă victima unui accident de circulație, cu fractură deschisă la brațul drept. Fără să vrea, s-a ridicat de pe banca unde aștepta și a făcut doi pași spre rănit, gata să îi pună mâna pe rană. Numai sosirea medicului de gardă l-a făcut să dea înapoi și să se întrebe câte răni mai putea suporta corpul lui obosit.
Pentru că rana era mică, avu nevoie de numai câteva secunde ca să o închidă complet. Doctorul își spăla îndelung mâna, apoi luă lupa, aprinse o lampă puternică și își examină pe îndelete brațul. Veni apoi lângă Anton și-i dădu lupă să privească și el: pe locul unde fusese tăietura se vedea doar o urmă albicioasă, subțire cât o ață, care se resorbea văzând cu ochii.
Doctorul Niculescu oftă din greu.
— Departe de mine să spun că înțeleg măcar în parte un asemenea fenomen. Dar, dacă această manifestare va putea fi studiată și folosită de om, asta înseamnă că meseria de doctor nu va mai avea foarte mare căutare. Noroc că ies anul viitor la pensie, zâmbi el trist.
Anton clătină neîncrezător din cap.
— Chiar dacă se va afla cum anume se produce acest fenomen, mă îndoiesc că va deveni foarte repede reproductibil. Mai ales dacă rănile sau bolile trebuie neapărat să se transfere asupra cuiva.
Doctorul își plimbă privirea peste șirul lung de cărți, de parcă ar fi încercat să afle acolo un răspuns. Când își dădu seama că nu poate găsi nimic în cărți, se ridică și spuse:
— E târziu, așa că haideți să vă duc acasă. Am să vă rog să treceți mâine pe aici să vedem dacă analizele ne vor lămuri într-un fel sau altul. Oricum, eu vă sfătuiesc să stați departe de răniți și de bolnavi în tot acest timp. Aveți organismul destul de slăbit și nu se știe câte răni mai poate suporta.
Au plecat cu mașina doctorului și pe drum, în timp ce conducea, îi simțea privirea cum i se oprea din când în când asupra lui ca și cum ar fi căutat să se lămurească ce-i atât de deosebit la el.
Când au ajuns în parcarea blocului în care locuia Anton, doctorul a oprit motorul și s-a întors cu totul spre el.
— Acum câțiva ani am fost într-o excursie în Tibet, unde am văzut un fenomen oarecum asemănător. Dar, cum nu am avut ocazia să îl verific, am trăit tot timpul cu impresia că este doar o formă oarecare de truc magic. Și tot atunci un bătrân lama tibetan mi-a spus câteva cuvinte care m-au urmărit foarte multă vreme. „Tigrul și privighetoarea nu vor neapărat să ne înspăimânte sau să ne încânte atunci când își sfâșie prada sau își cântă trilurile. Tigrul vrea să se hrănească, iar privighetoarea să își găsească perechea. Că noi găsim motive de spaimă sau de încântare în acțiunile tigrului și ale privighetorii, asta este cu totul altă poveste.“
Tăcu câteva minute, privind în întunericul de afară, apoi spuse:
— Mă întreb, așadar, dacă nu cumva vindecările astea nu sunt de fapt decât ceea ce vedem noi din cu totul altceva.
Porni motorul mașinii și îi dădu o carte de vizită, apoi își luă rămas-bun, iar Anton coborî în întunericul rece al nopții și urcă greu spre apartamentul lui, chinuit de dureri, semn că îi cam treceau efectele anesteziei.
Adormi greu, dar a doua zi se încăpățână să meargă la lucru, pentru că nu ar fi suportat să fie singur acasă cu gândurile lui.
Când ajunse la containere își luă lopata aproape cu ușurare și încărcă gunoaiele aruncate peste noapte, scrâșnind din dinți și încercând să nu bage în seamă durerea care îl săgeta în braț și în genunchi.
Luat cu treaba, nici nu a simțit cum a trecut ziua. Chiar și Stelică, deși vorbăreț de felul lui, parcă îi înțelegea nevoia de tăcere și își vedea tăcut de dozele lui.
Când ajunse în stația de tramvai văzu și tabla în care se lovise fetița. Era tot acolo, alături de altele la fel de ascuțite, gata să mai rănească pe cineva, așa că își propuse chiar a doua zi să facă o sesizare sau chiar o vizită pe șantier, să caute un șef care să înțeleagă despre ce este vorba. Clădirea la care se lucra se înălța vertical chiar la câțiva metri de trotuar și oricând de sus putea cădea ceva în capul trecătorilor. Încerca să își formuleze în minte o asemenea sesizare, când auzi o voce subțirică lângă el.
— Dânsul este.
Și când întoarse capul văzu că lângă el era fetița de ieri, pe care o ținea de mână de data asta o tânără în pantaloni scurți și cu un tricou subțire. Înainte de a apuca să spună ceva, își imagină iar scena de mulțumire și încercă să se facă pierdut printre călătorii care așteptau în stație. După cât de mult semănau cele două, în mod sigur erau surori, și nu putu să nu observe cât de drăguță și cochetă era sora mai mare. Tricoul scurt lăsa să i se vadă buricul, în care avea prins un inel argintiu, dar nu avea timp să observe mai mult, dacă nu avea chef să i se sărute iar mâna.
— Așteaptă! se auzi strigatul fetei mai mari, dar el mări pasul, sătul de mulțumiri.
— Așteaptă, sau chem poliția, se auzi din nou în spatele lui,.
Și de data asta se opri ca lovit. La orice se aștepta, numai la asta nu.
Cu pași mari, cele două fete au ajuns lângă el. Cea mai mare se așeză cu mâinile în șolduri în fața lui.
— Voiam să cunoscu și eu pedofilul care îmi pipăie cu nerușinarea sora, profitând de neatenția oamenilor.
Anton rămase de-a dreptul perplex și făcu ochii mari așa că fata continuă:
— Sunt studentă în ultimul an la medicină așa că pe mine nu mă poți păcăli cu astfel de tertipuri ieftine, țap bătrân ce ești.
Ridică rochița fetiței și-i arătă picioarele.
— Uite aici, nici o rană pe niciunul din ele. Știu cum ai procedat și am să mă duc la poliție să reclam. Ai avut o pungă cu sânge pe care ai spart-o pe genunchiul surorii mele, pentru că a ajuns acasă plină de sânge, dar nici urmă de rană. Ai făcut asta ca să ai motiv să o mângâi.
— Iuliana, dar am fost rănită, mi se vedea osul de la genunchi cum se mișcă, șopti fetița cu ochii în lacrimi.
— Andreea, tu să taci, că te-a prostit și pe tine, și pe mama, ca să te poată pipăi
pe îndelete.
Fetița se smuci din mâna surorii ei și se repezi în brațele lui Anton, șoptind printre sughițuri de plâns;
— Eu i-am spus cum a fost, dar nu mă crede.
Stupefiată, Iuliana dădu să se repeadă să își recupereze sora, dar chiar atunci de sus, de pe clădirea în construcție, se auzi un zgomot vibrant urmat de câteva țipete gâtuite. Cablul unei macarale care ridica o bucată uriașă de tablă se rupsese și tabla o pornise vibrând la vale. Mai întâi căzuse vertical spre stația de tramvai, apoi se lovi de ceva, se răsuci brusc într-un incredibil zbor orizontal și zbură fâșâind periculos, ca o pasărea a morți, spre Iuliana, o tăie în talie chiar sub brațele încă în șolduri, ca pe o simplă foaie de hârtie și se opri zăngănind într-o pubelă de gunoi. O clipă, păru că nimic nu s-a întâmplat, apoi Anton văzu cum Iuliana întinse brațele spre el tot cu gândul să o recupereze pe cea mică, dar apoi partea de sus se desprinse și alunecă spre spate cu o clipă înaintea picioarelor și a mijlocului. Împinsă de tabla care o tăiase, căzuse pe spate, iar acum părea că se odihnește, atât doar că între cele două părți ale corpului erau cam zece centimetri distanță. Mai întâi începu să țipe sora ei mai mică, apoi țipetele se înmulțiră când oamenii din stație se apropiară.
Andreea îl strânse cu putere pe Anton, strigându-i chiar în ureche:
— Salveaz-o, te rog! Numai tu poți să o faci.
— Biata copilă, spuse cineva, încă nu își dă seama că sora ei este pierdută.
Altcineva voia să caute o lumânare, dar Anton se apropie tremurând de fata căzută. În ochii Iulianei mai pâlpâia parcă o ușoară urmă de înțelegere și îi fixă, așa stinși cum erau, asupra lui. Buzele ei, din care culoarea fugise, se deschiseră în încercarea de a spune ceva, iar Anton se apropie și mai mult și auzi o șoaptă ca o părere:
— Ajută-mă!
Sângele, care până atunci încă nu începuse să curgă, s-a pornit dintr-odată să țâșnească și Anton se aplecă și o prinse de mâini. Trase cu putere până când cele două jumătăți ale corpului se uniră, apoi începu să maseze tăietura. Mai trase încă o dată de mâini, apoi încet o răsuci pe burtă și continuă să o atingă cu mâinile de-a lungul tăieturii. În jurul lui lumea tăcea, iar de undeva din depărtare se auzea deja sunetul Salvării. Până când a ajuns ambulanța, Iuliana își revenise destul de mult încât să se ridice în picioare sprijinită de sora ei mai mică. Îi căută ochii, dar Anton se făcu pierdut în mulțime și luă primul taxi: întârziase și voia să ajungă acasă înainte de criză.
Când a ajuns, a evitat să încuie ușa de la intrarea în apartament. „Ca să nu fie nevoiți să spargă ușa atunci când o să mă caute“, gândi el. Deși poate că ar fi trebuit să se ducă direct la spital, dar era convins că nici acolo nu prea aveau ce să îi facă. Există un echilibru în lumea asta și nici un spital din lume nu îl poate încălca. Îl sună totuși pe doctorul Niculescu, căruia îi povesti în câteva cuvinte ce i s-a întâmplat, apoi se așeză în pat, în așteptarea crizei de epilepsie. Sau a doctorului… sau a ceea ce avea să se întâmple, deși nici el nu știa cum să denumească ceea ce se va întâmpla cu el.
„Deci vindecarea celorlalți poate să fie o acțiune secundară. Dar care o fi cea principală?“ mai apucă el să se întrebe înainte de a se prăbuși în hăurile întunecate ale crizei.


















.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!