poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 434 .



Puteți să îmi spuneți Dumnezeu
proză [ Științifico-Fantastică ]
povestire SF

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [regius1000 ]

2016-07-22  |     | 







Puteți să îmi spuneți Dumnezeu

Nava-mamă Speranța se îndepărta de planetă, mărindu-și treptat viteza. Chiar privită de la o asemenea distanță părea imensă, așa cum ar trebui să fie întotdeauna speranța. Am așteptat cu răbdare să se îndepărteze, nu atât pentru a fi în litera regulamentului cât pentru a mă simți cu inima împăcată. Nu am început coborârea decât după ce Speranța a dispărut în scânteierea albastră a saltului în hiperspațiu.
Lângă mine, Pauline mă privea zâmbind încurajator. Mă plăcea așa cum de altfel o plăceam și eu pe ea. De fapt atracția reciprocă era una dintre condițiile ca să poți forma o pereche pentru terraformare. Dacă totul mergea bine și terraformarea se desfășura într-un mod acceptabil puteam să trimitem un semnal spre nava-mamă ca la următoarea trecere să oprească la planeta noastră și să-și reverse pe ea mulțimile de oameni care căutau o nouă casă în locul Terrei distruse. Din miile de navete lansate înainte ca noi să părăsim nava-mamă, niciuna nu trimisese un astfel de semnal. De sute de ani ea rătăcea prin spațiu, iar când ajungea lângă o planetă cu caracteristici cât de cât apropiate de cele ale Terrei mai trezea o pereche de terraformatori și o lansa spre noua lor posibilă patrie. Dacă terraformarea dădea greș sau nu se încadra în parametri prestabiliți aveam să ne petrecem zilele unul alături de altul până când vom hotărî altfel.
I-am răspuns la zâmbet, am îmbrăcat și eu costumul, apoi mi-am prins centura de siguranță tot conform regulamentului și am introdus datele de coborâre, după care am apăsat maneta și m-am rezemat de spătar: de aici încolo totul avea să se desfășoare automatizat. Am ajuns cam la doi kilometri de suprafața planetei când mi-am dat seama că exista ceva care nu mergea cum trebuie. Deși nu era nicio turbulență, naveta se zguduia părând că dintr-o clipă în alta avea să se desfacă în bucățele. Doar o clipă mai târziu centura de siguranță s–a rupt și m-am lovit cu capul de tabloul de bord, apoi mi-am pierdut cunoștința.

*

Nu știu cât am zăcut inconștient, dar după toate semnele se pare că a durat destul de multă vreme. Când mi-am revenit eram întins pe spate pe o suprafață dură, iar în jurul meu se zăreau la limita câmpului vizual câteva stânci roșcate. Am respirat adânc, mi-am adunat puterile și am ridicat puțin capul. Naveta, care ar fi trebuit să fie de-a dreptul indestructibilă, își etala rămășițele întinse pe o lungime de aproape o sută de metri. Modulul de teraformare care avea și el propria lui capsulă de rezistență era zdrobit, iar semințele și embrionii pe care urma să-i punem în incubatoare erau și ei împrăștiați prin praful roșcat dintre stânci. Dar cel mai rău era că la numai câțiva pași de mine zăcea Pauline. Avea casca spartă și picioarele răsucite într-un unghi imposibil. Am lăsat capul pe spate și am început să mă gândesc, dar nu prea aveam multe opțiuni. Mai aveam oxigen pentru încă vreo cinci ore, dar chiar dacă aș fi avut pentru cinci zile ar fi fost același lucru. Mâna mi s-a îndreptat spre clapa de deschidere a căștii, apoi m-am oprit: în afară de o durere surdă în umărul drept nu simțeam altceva, așa că mai puteam aștepta. Am ridicat iar capul și am încercat să mă uit la Pauline care privea cu ochii goi spre cerul înstelat. Dincolo de modulul de terraformare se zăreau rezervoarele cu alimente, iar puțin mai departe, din rezervorul de apă, se scurgea un șuvoi subțire și cristalin. În câteva ore avea să se termine și apa dacă nu reușeam să fac ceva între timp. Planeta avea în mod sigur atât apă cât și oxigen, echipele de teraformare nu erau lansate chiar la întâmplare, dar în ce măsură puteam să folosim și una și alta era greu de spus fără ca laboratorul portabil să fie funcțional. M-am lăsat iar pe spate, am răsuflat adânc și am deschis casca: dacă nu puteam respira aerul planetei nu avea rost să mai lungesc agonia. M-am sufocat în încercarea de a respira amestecul urât mirositor de gaze care mi-a asaltat nările. Spre surpriza mea în curând calitatea aerului din jur păru să se îmbunătățească brusc și, în afara unui ușor miros de praf, în scurtă vreme nu am simțit nimic altceva. Aerul mi se părea mai dens decât eram eu obișnuit, așa că tras de câteva ori adânc în piept ca să mă conving că totul era în regulă și că puteam respira normal, apoi, ajutându-mă numai de mâna stângă, mi-am dat jos costumul. Nu am leșinat, dar efortul m-a epuizat, așa că m-am întins iar pe spate pe solul pietros acoperit de praf. Mă simțeam transpirat de efort și când am întins mâinile în praful roșcat primul gând a fost și cel mai irealizabil: „aș face o baie” am șoptit și vocea mi-a răsunat ciudat de tare în aerul dens.
– Bae, bae, mi s-a părut că îmi răspunde cineva la șoapta mea și am început să râd încetișor la propriile mele iluzii auditive.
Mi s-a părut că aud un fel de ecou al râsului meu, așa că m-am oprit și am ascultat atent. Nu se auzea nimic decât un fel de fâșâit, ca și cum undeva în depărtare ar trece vântul prin sălcii.
De unde naiba sălcii? M-am gândit eu și atunci am auzit iar șoapta, ca și cum ar fi fost adusă de vânt:
– Bae, bae.
– Da vreau o baie, am spus înainte de a-mi da seama ce fac. O baie caldă, într-o cadă imensă și multă spumă și un burete aspru.
Un timp s-a așternut tăcerea, apoi s-a auzit un bufnet la câțiva metri de mine și chiar lângă modulul de teraformare a apărut o cadă de baie. Am ridicat capul și am văzut că era plină cu apă caldă acoperită de spumă, iar un burete în formă de inimă era pe marginea căzii și l-am recunoscut imediat: un burete exact ca ăsta avea și bunica mea. Ba chiar și cada de baie era asemănătoare cu a bunicii: avea mânerele aurite și picioarele erau în formă de gheare de leu. Am oftat adânc și m-am ridicat în picioare, clătinându-mă dar în umăr nu mai simțeam nicio durere. Oare eram mort și mă aflam în Rai? În Rai trebuia să fiu fără îndoială pentru că dacă m-aș fi aflat în iad în locul căzii de baie ar fi fost probabil un cazan cu smoală clocotită.
– Rai, Rai, șopti vocea depărtată, iar eu m-am dezbrăcat pe îndelete, cufundându-mă în îmbrățișarea înspumată și caldă a apei. M-am frecat îndelung cu buretele aspru și am încercat să gândesc rațional. Dar cum să gândesc rațional când mă lăfăiam într-o cadă de baie care în mod logic nu avea ce căuta acolo? Am deschis ochii și am privit la peisajul suprareal din jurul meu. Mă aflam într-o cadă cu spumă roz și mânere aurite în mijlocul unui peisaj apocaliptic: bucăți din navetă împrăștiate peste tot printre stâncile roșcate, Pauline moartă, iar eu prizonierul unor halucinații absurde.
– Rai, Rai, șopti iar vocea depărtată și eu am scuturat din cap.
– Ăsta nu-i raiul, am spus eu și fără să vreau mi-am adus aminte de Biblia pentru copii din care îmi citea bunica mea și de pozele colorate ale cărții. Raiul are iarbă verde și flori frumos mirositoare, iar păsări de toate soiurile ne încântă urechile cu trilurile lor minunate sub soarele strălucitor și cerul fără niciun nor… Și prin Rai curg râuri cu lapte și miere și…
M-am oprit abia în clipa în care mi-am dat seama că citeam parcă din vechea Biblie pentru copii. Și am avut o senzație neplăcută că mai citea cineva alături de mine din memoria mea care devenise oarecum un fel de bibliotecă publică. Am încercat să trântesc ușa bibliotecii, dar se pare că era deja prea târziu: foșnind ușor dinspre dealurile roșcate din jur, cobora spre mine un covor mătăsos de iarbă de un verde incredibil. Din loc în loc, flori multicolore spărgeau monotonia verde a ierbii și câțiva pomi au apărut de nicăieri. Unii păreau a fi smochini, dar mai erau și alții pe care nu îi puteam recunoaște, deși toți păreau încărcați de roade. Un stol de păsări de toate mărimile a apărut de după dealuri și s-a instalat jumătate în pomi, jumătate pe resturile sfărâmate ale navetei, iar stelele dispărură și pe un cer incredibil de albastru un soare de un galben pal prinse a străluci vesel. Am încercat să-mi închid mintea ca să nu mi se poată citi și restul pentru că acum îmi era clar că halucinațiile mele luaseră forma imaginii pe care mi-o formasem eu în copilărie despre Rai.
– Fără harfe te rog, am șoptit dar se pare că era deja prea târziu.
Am simțit o atingere ușoară undeva în eul meu interior și după numai o clipă m-am dat bătut: la poalele fiecărui pom apăru o harpă care părea a fi din aur și ale căror strune se mișcau ușor, aparent mișcate doar de boarea abia perceptibilă care adia în jurul lor. Am închis ochii strângându-i cât am putut, dar totul a fost în zadar pentru că numai după câteva clipe am auzit un clipocit ușor și când i-am deschis am văzut un râușor de lapte cum curgea vesel prin dreapta mea făcând spume de parcă abia atunci ar fi fost muls. Unduindu-se încet, un râu de miere aurie apăru din senin și prinse să curgă în stânga. M-am apropiat neîncrezător și am cufundat degetul în râu: după gust, părea să fie miere de tei așa că, deși puțin probabil să răcesc în Rai, în caz de ceva aveam la îndemână un remediu naturist.
Aducându-mi aminte de rezervoarele de apă sparte, am spus:
– În rai curgea și un râu cu apă curată și cristalină. La urma urmei dacă tot era visul meu, măcar să îl fac ca lumea.
Iar atingerea ușoară prin mintea mea și aceeași voce șoptită spuse cu tristețe:
– Nu apă. Numai lapte și miere. Nu apă…
Am ezitat puțin, dar mi-am înghițit vorbele pentru că nu prea credeam că o înjurătură ar fi fost bine primită, mai ales în Rai. Poate că trebuia să procedez altfel. Am închis ochii și mi-am imaginat că imediat dincolo de râul de miere curge un izvoraș zglobiu de apă limpede. Apoi am spus:
– Sunt sigur că dincolo de râul de miere era și un râu cu apă limpede. Era așezat acolo pentru că de câte ori mănânc miere mi se face sete și trebuie să am apă la îndemână.
Câteva minute de liniște apoi un pârâiaș limpede își făcu apariție dincolo de râul cu miere. Clipoci câteva minute, apoi dispăru. Tocmai eram gata să protestez când se auzi un oftat exasperat și pârâiașul apăru din nou, de data asta definitiv. Am rotit ochii prin Raiul meu personal să văd ce îmbunătățiri i-aș mai putea aduce pentru că eram sigur că urma să mă trezesc din moment în moment trântit pe spate printre stâncile roșcate.
Pe nava-mamă aveam la dispoziție săli de gimnastică și o sală de jocuri; am încercat să suprapun peste imaginea raiului din copilărie, undeva, dincolo de copacii din zare, cele două săli și am simțit că ceva nu este în regulă. Atingerea minții mele fusese de data asta mai puțin ușoară ca până acum. Ba a fost chiar insistentă, undeva la limita durerii, dar când a încetat am auzit un oftat dezolat.
– Fără sală, fără jocuri, a susurat vocea și eu am ridicat resemnat din umeri: măcar am încercat.
Urmă un moment lung de pauză, dar simțeam aerul vibrând ușor în jurul meu ca și cum s-ar fi chinuit să formeze cuvintele. În cele din urmă se formară și dacă până atunci păreau neutre de data asta întrebarea părea de-a dreptul acuzatoare:
– Tu ești Adam? Sau Pierre?
Am început să gândesc cu cea mai mare viteză de care mă credeam capabil: Pierre
era pilotul navetei cu umărul dislocat, închis într-un costum de supraviețuire cu o rezervă de numai cinci ore de oxigen, rătăcit iremediabil într-un peisaj apocaliptic presărat cu stânci tăioase și inospitaliere. Pe de altă parte, Adam era răsfățat cu aer din belșug, baie înspumată și râuri cu lapte și miere. Dar cum avea să reacționeze creatorul micului meu Eden dacă avea să-și dea seama că îl mint? Mi-am mișcat umărul și am fost încântat de mobilitatea lui așa că am spus hotărât:
– Adam sunt acum. Când eram acolo în navetă eram Pierre dar aici în Eden sunt Adam. Așa trebuie să fie!
Am auzit ceva ca un mormăit neîncrezător apoi vocea ceva mai puțin tăioasă de data asta m-a întrebat:
– Atunci unde este Eva?
Am privit plin de speranță spre costumul sfâșiat al Paulinei și am arătat cu mâna:
– Acolo este Eva. Când eram în navetă era Pauline, dar aici este Eva.
O gheară curioasă și iscoditoare îmi scotoci iar prin memorie și după câteva
minute care mi s-au părut interminabile am văzut că Pauline începe să miște ușor, iar picioarele îndoite în unghiul acela imposibil se îndreptară ca de la sine.
M-am repezit spre ea și am luat-o în brațe privind uimit cum pleoapele i se zbat ușor apoi ochii ei verzi ca iarba de sub ea m-au privit întrebători:
– Ce se întâmplă, Pierre? Și eu i-am pus repede mâna pe gură apoi, am ajutat-o să își dezbrace costumul greoi: pe corpul superb nu avea nici măcar o singură vânătaie. În timp ce o ajutam privirea i s-a oprit pe zgârieturile și rupturile costumului de supraviețuire. Nu era deloc fata prostuță pe care o crezusem eu atunci când am întâlnit-o prima dată, pentru că, după ce privi scurt costumul sfâșiat, aruncă o privire și spre resturile navetei acoperite de iarbă și de flori. Puțin probabil ca vreo persoană să scape fără nici măcar o vânătaie dintr-un asemenea impact. Ochii începură să i se lumineze de un început de înțelegere, dar eu am lămurit-o rapid de frică să nu înceapă iar să întrebe:
– Eu sunt Adam și tu ești Eva și suntem în Grădina Edenului. Nu mă întreba mai multe pentru că nu știu. Dar dacă vrei să rămâi în viață așa trebuie să fie, am spus eu cât de serios și apăsat am putut.
Fără să mă înțeleagă pe deplin, am văzut-o cum dă afirmativ din cap. Ne cunoșteam de prea multă vreme ca să nu știe când vorbeam serios. O clipă mai târziu am văzut-o cum se strâmbă ușor și am bănuit că era scanată și memoria ei. Se pare că imaginea ei despre Eden era ușor diferită față de a mea pentru că mici schimbări aproape imperceptibile au început să se producă în jurul nostru: numărul de flori a crescut spectaculos, o pasăre albastră a paradisului a apărut de după stânci și s-a așezat pe cel mai apropiat copac din preajma noastră, s-a agățat de o creangă și cu capul în jos a început să cânte atât de tare și de ritmat încât am crezut că are ascunsă pe undeva vreo stație de amplificare. Spre bucuria mea au dispărut ca duse de vânt și harfele, dar odată cu ele și micul râuleț cu apă cristalină.
Am prins-o pe Pauline, mă rog, pe Eva, ușor de cot și i-am explicat:
– Dacă ce bănuiesc eu este adevărat vom trăi nouă sute de ani exact cât au trăit și Adam și Eva. În tot acest timp vom mânca numai lapte și miere așa că în mod sigur ni se va face sete după o vreme. Pune râul înapoi!
– Cum? m-a întrebat Eva perplexă.
– Tot așa cum l-ai și eliminat!
A închis ochii și după numai câteva clipe râul a reapărut și era acum mult mai lat
și mai bogat în ape. Pe maluri se vedea un pietriș fin, iar din loc în loc un nisip auriu se întindea pe maluri formând o mică plajă.
– Bine că nu ți-ai făcut o piscină, am mormăit eu, dar Eva nu mă băgă în seama. Se apropie de unul din copaci și rupse o ramură mică. O curăță de frunze, apoi bătători cu piciorul o porțiune de plajă cu nisip mai fin și scrise cu capătul crenguței cu litere de tipar ca să pot citi și eu:
„Ce se întâmplă?” apoi mi-a întins crenguța ca să-i răspund.
Ca să poți scrie câteva cuvinte trebuie mai întâi să te gândești la ele, așa că mi se părea inutil să folosesc creionul improvizat: oricum mi s-ar fi citit gândurile. Mi-am cântărit așadar cât am putut de atent cuvintele apoi i-am spus:
– Naveta s-a deteriorat la impactul cu solul, iar noi, împreună cu componentele ei, am fost aruncați afară. Un peisaj dezolant ne înconjura peste tot: stânci aride, praf roșcat și nicio speranță. Tu aveai casca de la costum spartă, picioarele rupte, ce mai, păreai moartă de-a binelea, iar eu aveam un umăr dislocat și o rezervă de numai câteva ore de oxigen. Din navetă nu mai puteam recupera nimic, nava-mamă efectuase deja saltul și era în hiperspațiu la zeci de ani lumină depărtare, așa că am hotărât să-mi scot casca ca să termin mai repede. M-am asfixiat câteva secunde, apoi aerul a început să devină respirabil. Am crezut că sunt pe moarte și am un vis final, așa că am hotărât să mi-l îmbunătățesc și mi-am dorit o cadă cu apă caldă și înspumată. A apărut, m-am dezbrăcat și am intrat în apă și m-am simțit așa de bine încât am hotărât că în mod sigur sunt în Rai. Așa că praful și bolovanii roșcați din jurul meu au început să se transforme în ce vezi tu… Am continuat să cred că este un vis până când… tu ai înviat. Concluzia trage-o singură dacă poți.
Un hohot ușurel de râs răsună peste ritmurile păsării paradisului și am văzut-o pe Eva cum se încruntă gânditoare, privind în gol:
– Asta înseamnă că mintea noastră a fost scanată, iar acest Rai este un amestec din ceea ce a fost găsit în mintea noastră cu ceea ce ne-am dorit noi.
– Scanată de cine, Eva? am întrebat eu și am privit în jur căutând un răspuns.
– Nu știu, ridică Eva din umeri. O entitate atotputernică și capabilă de toate aceste modificări. O entitate care locuia aici pe planetă și care probabil că se plictisea așa că noi i-am apărut ca o interesantă divagație a monotoniei zilnice.
– Interesantă ipoteză, am spus. Și cum ar trebui să numim această entitate?
O clipă mi s-a părut că râurile s-au oprit din curgerea lor, pasărea paradis și-a
strâns aripile și a tăcut, apoi șoapta s-a auzit iar, de data asta clar și parcă puțin timidă:
– Puteți să îmi spuneți Dumnezeu.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!