poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 592 .



La plimbare cu Clara
proză [ ]
Clara nu e cine credeți voi

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [regius1000 ]

2016-07-22  |     | 






La plimbare cu Clara

de Sergiu Someșan


Dormeam de vreo trei ore când am fost trezită brutal de soldatul Timy Slade, care mă împungea cu un băț, rânjind indecent la mine printre gratiile cuștii. Rânjetul lui - și al altora ca el - mă făcea ca în ultimul timp să prefer să dorm în cușcă.
Am dat la o parte capul Clarei, care se odihnea pe abdomenul meu, și m-am ridicat în picioare:
— Ce vrei? l-am întrebat pe soldat și trebuie să recunosc că nu aveam cea mai blândă voce din lume.
Soldatul salută reglementar și spuse dintr-o suflare:
— Sergent Amber Blood, căpitanul solicită urgent prezența dumneavoastră în biroul lui.
Mi-am luat vestonul pe mine și am bombănit în timp ce ieșeam din cușcă:
— Căpitanul acesta al tău știe că m-am întors din misiune acum trei ore?
— Nu știu, sergent, răspunse soldatul și privi precaut spre Clara, care parcă ar fi vrut să vină cu mine.
— Rămâi aici, Clara! O să îți spun despre ce-i vorba când mă întorc.
Am pornit-o alături de soldat pe aleea care ducea spre cortul comandantului, căpitanul Tom Spruer. Știa, bineînțeles, când mă întorsesem din misiune și probabil că intervenise ceva foarte urgent dacă a trimis după mine. În ciuda gradului, nu era deloc un ofițer scorțos sau cu care să nu poți sta de vorbă.
După ce am trecut de aghiotantul lui, un locotenent cu adevărat scorțos, am intrat în despărțitura cortului care îi ține loc de birou. Am salutat și am privit în jur, dar nu am văzut nimic deosebit. Pe monitorul de mare rezoluție din spatele lui era o porțiune de junglă care îmi părea cunoscută. Căpitanul văzu privirea mea și mă întrebă:
— Recunoști locul, sergent?
M-am apropiat mai mult și abia atunci am recunoscut ruinele hotelului Royal, un hotel care în urmă cu numai câțiva ani era perfect funcțional și care oferea turiștilor cam tot ce își puteau dori. Acum două săptămâni, când am fost ultima dată în patrulare pe acolo, am găsit doar un cârd gălăgios de maimuțe care au fugit speriate când ne-au văzut. Hotelul avusese inițial două etaje, din care mai rămăsese acum doar unul și acela găurit de obuze și cu pereții care abia se mai țineau. Avuseseră loc, ca peste tot în regiune, o serie întreagă de lupte între cele două facțiuni rivale care își disputau dominația regiuni în care se descoperiseră rezerve importante de kimberlit. Luptele au încetat ca prin minune când s-a observat că în toate coșurile vulcanice pline de kimberlit, diamantele, pe care sperau prospectorii să le găsească, erau în cantitate mult prea neînsemnată pentru a merita o cât de mică investiție. Luptele au mai continuat o vreme sporadic, apoi regiunea a fost în cele din urmă abandonată și militarii au plecat spre alte zone, ceva mai bogate în resurse. Noi rămăsesem pe loc din motive umanitare pentru că, uneori, mai aveau loc adevărate măceluri atunci când războinici aparținând triburilor hutu ajungeau într-o localitate tutsi și invers.
Cum superiorul meu aștepta, totuși, un răspuns de la mine, i-am zis fără chef:
— Hotel Royal, domnule căpitan. Și, dacă îmi permiteți să raportez, m-am întors cu plutonul din misiunea de patrulare programată acum trei ore.
— Știu asta, sergent. Dar, dacă ai să arunci o privire pe panoul cu distribuiri, plutonul tău este singurul disponibil.
Pe biroul lui mare fuseseră aduse două cești de cafea din care ieșeau aburi. În spatele biroului, chiar lângă monitorul de mare rezoluție, era un panou pe care erau afișate de obicei plutoanele aflate la dispoziția căpitanului. Un singur jeton era afișat: plutonul 3 TR. Și, din nefericire, plutonul 3 TR era chiar plutonul condus de mine.
Am căscat ostentativ, chiar dacă știam că astfel de apropouri nu țineau în fața căpitanului și am întrebat:
— Și ce e așa de important că nu mai putea aștepta câteva ore?
Nu mi-a răspuns, doar a schimbat imaginea de pe monitor cu una în infraroșu, obținută prin satelit. Într-una din camerele hotelului se puteau vedea câteva umbre mici, ghemuite una în alta, iar în altă cameră trei siluete albe păreau că stau în jurul unei mese. Afară, la intrare, se mai zărea o umbră care după mișcări părea să patruleze.
— Tipul care conduce operațiunea este Pierre Lacoste. Am impresia că l-ai mai întâlnit.
Mi-am pipăit obrazul stâng, acolo unde mai simțeam urma loviturii pe care o primisem în urmă cu câteva luni de la nemernicul ăla.
Un zâmbet crispat mi-a apărut pe buze și căpitanul spuse grăbit:
— Fără răzbunări inutile, te rog. Doar eliberezi copii și-i imobilizezi pe nemernici. De restul am eu grijă.
Am încuviințat ascultătoare din cap. Acum că știam despre cine este vorba, nu aș fi vrut pentru nimic în lume să ratez misiunea asta. Căpitanul s-a lăsat păcălit de mutra mea spășită, pentru că m-a întrebat grijuliu:
— De ce ai nevoie ca să poți pleca la drum?
— O cană de cafea îmi ajunge, domnule căpitan.
— M-am gândit eu, spuse el și întinse spre mine una din ceștile aburinde de pe birou. Am preparat două ca să fiu sigur. Și fetele tale?
Am dat din umeri savurând cafeaua, apoi am răspuns:
— Fetele mele au nevoie doar de acțiune. Uneori am impresia că nu știu altceva decât să alerge.
Tot pe fugă am băut și eu cafeaua, apoi am întrebat:
— De cât timp dispunem?
Căpitanul privi harta și aprecie:
—Aproximativ două ore. Din câte știu, în spatele hotelului încă mai există o pistă de pământ bătătorit pe care poate ateriza un avion de mici dimensiuni. Avionul a plecat acum o jumătate de oră de pe aeroportul din Moguntu, așa că ar trebui să ajungă la hotel în cel mult două ore.
Am sorbit ultima gură de cafea din ceașcă, am salutat și am plecat. Operațiunea chiar ar fi fost una de rutină dacă nu ar fi fost implicat ticălosul de Pierre Lacoste. Și poate motivul pentru care ticălosul ținea copii prizonieri. După ce traficul cu diamante și cu droguri a pierdut teren, nemernicii au observat că o inimă de negru bate la fel de bine în corpul unui alb ca și în corpul unui negru. Iar un ficat, sau un rinichi, funcționează perfect indiferent în ce corp se află, totul era să faci rost de ele. Așa au apărut și au proliferat traficanții de organe, care adunau copii și tineri din locurile unde tocmai se încheiaseră conflictele și erau o mulțime de orfani de care nu se interesa nimeni dacă dispăreau. Nu era prima dată când aveam de-a face cu asemenea oameni și ura mea față de ei nu a scăzut nici măcar cu o fărâmă.
Când am ajuns lângă cușcă Clara fornăia nemulțumită și, deși o cunoșteam atât de bine, nu eram sigură de motivul nemulțumirii ei. Putea fi supărată și din pricină că o lăsasem singură, dar putea fi la fel de bine nemulțumită și de prezența agasantă a soldatului Timy Slade, care știa să fie uneori mai sâcâitor ca o mâncărime în cur. Împărțiseră ei ceva în lipsa mea pentru că, din când în când, Clara îl privea scurt și își accentua fornăitul.
— Am impresia că te place, i-am spus soldatului mângâind-o printre gratii pe Clara. Vrei să-ți aranjez o partidă de sex cu ea?
Se înecă încercând să răspundă, așa că i-am luat vorba din gură:
— Știu că ai prefera una cu mine dar eu aș vrea să o faci cu ea mai întâi și, dacă mai rămâne ceva din tine, după aia mă sacrific și eu.
Între timp își revenise pentru că mi-a răspuns cu un ușor tupeu:
— Vă lăudați degeaba cu monștrii dumneavoastră. Am citit, la căpitan în birou, setările lor. Nu pot ataca soldați din aceeași tabără, și își atinse cu infatuare petlițele de pe guler unde avea un cip de recunoaștere de tip prieten-dușman. Nu poate ataca copii, nu poate ataca bărbați din rasa albă și nici femei.
Am mângâiat-o iar pe Clara, care aștepta răbdătoare sfârșitul discuției noastre și i-am zâmbit soldatului:
— Acum, eu ce să zic? Mutră de copilaș ai, soldat din tabăra prietenă ești, iar când te speli ești destul de alb, așa că hai și dă-mi o palmă să vedem cât o să te ajute setările Clarei.
Rânji tentat de idee, privind cu îndoială la Clara.
— Cu Clara în cușcă și promit să nu te raportez.
În ochi îi apăru o strălucire stranie. Mai făcu un pas spre mine și ridică mâna. Înainte de a-și finaliza gestul Clara rupse barele groase de metal ale cuștii cu aceeași ușurință cu care aș fi rupt eu o pânză de păianjen și botul ei plin de dinți se opri la câțiva centimetri de mâna soldatului, oprită fiind doar de palma mea.
Timy Slade se albi la față. Cred că s-a scăpat și pe el pentru că aerul și-a schimbat brusc mirosul, dar eu nu l-am mai băgat în seamă pentru că am intrat în cușcă să îmi mobilizez „fetele”.
„Fetele” mele erau trei Tiranosaurus Rex, femele, nu doar ceva mai mari decât cele care trăiseră cu peste 65 de milioane de ani în urmă, dar în mod sigur „îmbunătățite” față de originalele din ale căror rămășițe microscopice de ADN fuseseră clonate.
Nu știu precis ce le fusese implantat și nici cum, dar ascultau în totalitate de mine. Erau câteva ordine standard cu care fuseseră înzestrate, dar erau capabile să învețe și, atunci când eram libere, nu exista plăcere mai mare decât să patrulăm împreună prin junglă, simțindu-mă la adăpost de orice primejdie și încercând să învățăm lucruri noi. Uneori mă credeam iar fetița de zece ani care se plimba, urmată de cățelușa mea Husky, prin pădurea din spatele casei.
Atât doar că acum cățelușa era înlocuită de trei femele T. Rex și, în loc să prindem șobolani, eram nevoită să le las să-și vâneze o parte din hrana zilnică. Dar astăzi nu era nevoie de așa ceva: erau sătule și dornice de acțiune, așa că le-am fixat armele pe șei, mi-am luat motocicleta Gravi din garaj și am plecat spre hotelul Royal.
— Hai puștoaicelor! le-am spus eu celor din plutonul meu și cei câțiva soldați care m-au auzit precis au crezut că sunt într-o ureche.
Dar cum altfel ai putea considera pe cineva care alintă cu diminutivul de puștoaice trei namile de cinci metri înălțime și aproape zece tone fiecare? Pe de altă parte, cum ai putea rămâne cu mințile întregi câtă vreme, noapte de noapte, Clara își culca pe mine capul ei masiv ca pentru a se asigura că nu plec de lângă ele. Probabil că țeasta ei are peste o tonă în greutate, dar cred că îl ține încordat pentru că abia îl simt. Și acum încă tot e bine, dar la început au avut lupte acerbe între ele pentru această „onoare” și am avut câteva nopți în care n-am dormit aproape deloc din cauza dinților care se încleștau, uneori la numai câțiva centimetri de fața mea. În unele nopți am fost sigură că vor lua fiecare câte o halcă consistentă din mine pentru pentru a tranșa definitiv această dispută și a încheia, o dată pentru totdeauna, problema. Totuși, după vreo săptămâna, Clara și-a impus supremația, deși nu era nici pe departe cea mai mare dintre ele. Linda și Lidia păreau resemnate, însă nu știam precis cât timp va dura această ierarhie și când Linda își va revendica locul de lângă mine. Psihologii armatei se dădeau peste cap să afle de ce întâmplă așa și nu altfel și de ce această formație dădea cele mai bune rezultate. Din câte știam, mai erau numai vreo opt plutoane TR în toată armata și toate erau folosite în special în zonele de conflict din junglă, pentru că ăsta era mediul în care dinozaurii de tipul ăsta se adaptau cel mai bine. La început s-a încercat cu masculi dar, pe lângă faptul că erau mai instabili în comportare, dimorfismul sexual acționase de data asta în defavoarea lor și păreau de-a dreptul pitici pe lângă o femelă bine dezvoltată.
— Hai la drum, puștoaicelor! le-am spus încă o dată și mi-am ridicat motocicleta Gravi de la sol, în așa fel încât să fiu cam la înălțimea ochilor lor.
Ca de obicei, Clara și-a luat locul în față iar eu am fost flancată de Linda și de Lidia. După multele ore de patrulări prin junglă am ajuns la concluzia că asta este cea mai bună formație de marș. Clara nu numai că avea câteva plăci osoase mai groase decât celelalte - laboranții scăpaseră probabil ceva mai mult ADN de Stegozaur în eprubeta în care au fabricat-o - dar avea și simțurile mai dezvoltate decât celelalte două. Cu ea în frunte eram siguri că va depista din timp orice ambuscadă, iar pe de altă parte câteva gloanțe nu păreau să facă cine știe ce stricăciuni platoșei ei osoase. Când am întâlnit-o prima oară pe Clara chiar că era o puștoaică după vârsta tiranozaurilor.
— Sergent, am impresia că te place, mi-a spus laborantul care mi-a prezentat-o.
Era o glumă, bineînțeles, pentru că amândoi știam că, undeva în adâncurile creierului ei, Clara avea implementate datele mele și alte câteva instrucțiuni care o făceau mai ușor de controlat. Dar laborantul ținea să-și facă numărul până la capăt, așa că adăugă:
— Uite, am impresia că îți zâmbește…
Când zâmbetul respectiv este produs de un bot de peste un metru lungime, dotată cu vreo 60 de dinți, dintre care unii de 30 de centimetri lungime, fără supărare, dar zâmbetul semăna mai mult a rânjet. Și, cu toate acestea, fără urmă de îndoială, creatura din fața mea se bucura văzându-mă și am avut o clipă impresia că, dacă ar fi fost după capul ei, ar fi venit pe lângă mine, să se gudure asemenea unui câine imens. Pleca mereu capul într-o parte și făcea o mulțime de mici mișcări care îmi păreau teribil de cunoscute.
— Am impresia că se comportă ca un câine, i-am spuse eu laborantului.
— Păi, da... recunoscu acesta cu jumătate de gură. Pentru a-l aduce puțin mai aproape de modul nostru de înțelegere, i-au fost adăugate și câteva gene de câine.
Am privit-o lung pe Clara cum scâncea de dorința de a veni lângă mine și am întrebat cuprinsă de îndoială:
— Ce fel de câine?
Laborantul ezitase înainte de a răspunde, dar în cele din urmă a oftat și a spus:
— Husky siberian.
— ADN de Husky siberian la un dinozaur care urmează să fie folosit pentru luptele din junglă?
— Nu a fost ideea mea, se apără laborantul ridicând mâniile defensiv. A fost ordin de sus. De ce ar fi asta o problemă?
— În copilărie am avut o femelă de Husky siberian și mi-a mâncat zilele cu încăpățânarea ei.
— Mda, este posibil, recunoscu parcă fără voia lui laborantul. Clara, ca și celelalte două femele din pluton, uneori au tendința să fie cam independente. Dar dacă ați avut un Husky, cel puțin știți cum să le luați.
Nu am mai spus nimic. Poate genele de Husky din puștoaicele mele existau tocmai datorită faptului că cineva îmi citise foarte bine biografia, așa că nu mai aveam ce face și, oricum, faptul era deja consumat.
Am bătut cu palma în picior și puținele gene de Husky siberian din imensa femelă de Tiranosaurus Rex au pus în mișcare cele zece tone de mușchi, oase și bunăvoință și au venit să se gudure pe lângă mine. Exact așa făcea și Bella mea, în vremea când eu eram o adolescentă. Toată numai zâmbet și bunăvoință până îți prindea slăbiciune, apoi devenea, pe neobservate, din animal de companie, animal dominant. Cum învățase să ceară mâncare într-un mod care îmi rupea inima, în mai puțin de un an ajunsese obeză, astfel că doctorul veterinar mi-a recomandat cu insistență cel puțin o oră de plimbare în parc cu ea. Stătea răbdătoare să-i prind lesa, dar apoi se trântea pe covor și refuza să se ridice de jos. Sunt convinsă că numai pentru a mă lămuri mai bine învățase și un simulacru de limbaj astfel că spunea aproape inteligibil: „No Amber, nooo”, tânguindu-se astfel fără încetare, până renunțam la ideea plimbării. După ce cedam mofturile ei mă privea inocentă și îmi rupea inima încercând să îmi spună în felul ei:”I love you, Amber”. Mama spunea că doar mi se pare, dar eu eram sigură că exact așa spune.
Am zâmbit nostalgic, amintindu-mi de această primă întâlnire cu Clara și m-am întors cu gândurile la misiune. Ruinele hotelului Royal erau numai la 20 de kilometri de bază. Am reglat viteza motocicletei la 40 de kilometri pe oră, estimând că vom ajunge la țintă în cel mult o jumătate de oră. Cam asta era și viteza propice pentru fetele mele dar, la o adică, pentru timp scurt, își puteau dubla viteza. Acum nu era cazul și am ajuns, așa cum am estimat, în ceva mai puțin de o jumătate de oră în fața hotelului.
La cursurile de pregătire tactică am învățat o mulțime de teorie și uneori am făcut chiar instrucție intensivă pe teren. Am învățat despre pregătirea și evitarea unei ambuscade și chiar despre ieșirea la creastă, numai că nu prea găseai creste în junglă, de după care să ieși conform manualului, la fel cum procedam pe dealurile din Texas unde făcusem cursul de pregătire. Dar la toate lecțiile ni se preda obsesiv că niciodată, dar niciodată, să nu folosim și să nu ne bazăm pe forța brută, ori eu tocmai așa procedam în ultima vreme. În loc să folosesc mintea și tacticile învățate, mizam întotdeauna pe forța brută. Cea mai pură forță brută și nu îl văd pe cel care nu ar fi procedat ca mine, având în subordine trei namile numai mușchi și mai ascultătoare decât niște câini de vânătoare. La fel am procedat și acum și am ajuns cu cei trei dinozauri, tropăind de se scutura pământul, în fața hotelului în ruină.
Omul de pază, care patrula pe peronul hotelului, s-a făcut nevăzut în interiorul hotelului ca dus de vânt când ne-a zărit.
Am cerut informații de la bază și soldatul Stimm, care era operator la centru de comunicații, îmi vorbi scurt:
— Am identificat până acum șapte copii închiși în camera din spate, iar cei patru care îi păzeau se îndreaptă spre ieșire. Atenție, chiar acum ies toți patru!
Se pare că îi simțise și Clara pentru că se așeză protectivă între mine și ieșirea din hotel. Primul a ieșit Pierre Lacoste, urmat de ceilalți trei tovarăși ai lui. Toți erau înarmați cu arme de asalt AKM-47, faimoasele automate Kalașnicov modernizate, cu încărcătoare de tip sector de câte 30 de cartușe fiecare. După cum le țineau de lejer, păreau obișnuiți să le folosească, dar nu asta mă deranja, ci mutrele lor degajate și zâmbitoare. Nu așa ar fi trebuit să se comporte niște oameni când se trezesc în față cu trei Tiranosaurus Rex, fie ei și teroriști.
Cel mai zâmbitor dintre toți părea a fi Pierre Lacoste, care se apropie de Clara fără frică, o ocoli și se proțăpi în fața mea.
— Ei, uite că ne întâlnim iar, păpușică!
Am oprit motorul motocicletei și am coborât din șa. Clara fornăia în spatele lui, dar omul dovedea o stăpânire de sine remarcabilă pentru că nu întoarse capul, chiar și când îi simți răsuflarea în ceafă.
— Ar trebui să fii mai atent cu dinozaurul ăla, l-am atenționat eu. Devine cam nervoasă când stai așa aproape de mine.
Hohoti din toată inima și își atinse petlițele de pe guler, pe care numai atunci le-am observat.
— De ce să fiu atent? întrebă el și părea sincer uimit. Am aflat tot ce se poate despre animalele tale de companie, din sursă sigură, și începu să enumere pe degete:
— Unu, nu pot fi atacat de ele pentru că mă percep ca pe un prieten datorită cipului din petlițe, doi, sunt alb și nu știu ce i-ați făcut, dar l-ați programat să nu atace albii și trei… ezită o clipă apoi făcu din mână. Mai era ceva, dar zău dacă nu îmi ajung cele două motive.
Ținea automatul neglijent și, din câte am putut observa, avea piedica trasă. Am folosit și eu pe vremuri un astfel de automat și îmi aminteam că piedica era o pârghie care trecea de la blocat mai întâi în poziția de foc cu foc și abia apoi în poziția de foc automat, poziție de care îmi era mie frică.
Ca să-i distrag atenția, l-am privit în ochi și l-am întrebat:
— Despre comenzile directe nu ai auzit nimic?
Hohoti iarăși, dovadă că fusese bine informat, așa că am spus pe ton de comandă:
— Clara, ucide-l!
Clara a întors capul spre mine și a fornăit nemulțumită, ca și cum mi-ar fi spus: „tu nu vezi că nu se poate?”
Pentru o clipă Pierre Lacoste tresări, dar apoi, văzând că nu se întâmplă nimic, își înteți hohotul care deveni de- dreptul sarcastic. Se întoarse spre tovarășii lui:
— Să mergem, băieți! Să ne vedem de treabă, fiindcă fioroșii dinozauri se pare că nu sunt decât niște biete pisicuțe.
Ce nu știa nici Pierre Lacoste și nici superiorii mei era că, în lungile ore de patrulare prin junglă doar eu și fetele mele, am avut o mulțime de timp la dispoziție să tot experimentez relația mele cu ele. Și să caut o mulțime de mijloace de a le depăși limitările și setările. Nu a fost greu să găsesc o cale, ci a fost mai greu să găsesc un cuvânt care să declanșeze ceea ce voiam eu. Un cuvânt care să nu fie prea folosit în limbajul uzual al armatei, ca să nu fiu tentată să îl folosesc din greșeală. După îndelungi căutări, gândindu-mă la vița dură din armată, până la urmă l-am găsit, așa că am privit spre Clara și am spus:
— Clara, DELICAT!.
Clara m-a privit uimită, cu o ușoară ezitare pentru că era prima dată când foloseam comanda în condiții reale, dar sunt sigur că ar fi reacționat fulgerător dacă ar fi fost vreo primejdie.
— DELICAT Clara! DELICAT! am repetat eu și atunci Clara a întors capul spre Pierre Lacoste și delicat, într-adevăr foarte delicat, i-a prins capul cu gura ei înzestrată din belșug cu o mulțime de dinți, a strâns puternic, apoi i l-a răsucit și eu am auzit clar cum vertebrele cervicale au trosnit și Clara a rămas cu capul în gură. Un timp mâna lui Pierre Lacoste a bâjbâit după piedica automatului, apoi a căzut moale pe lângă corp, iar după numai câteva clipe a fost urmată și de trupul lui care zvâcnea spasmodic.
Clara a rămas cu capul banditului în gură și mă privea întrebătoare. Mi s-a părut chiar că aud un fel de „Mâh?” pe care l-am perceput ca și cum ar fi vrut să spună: ”și acum eu ce fac cu el?„
Am bătut-o pe gât încurajatoare, încercând să nu o ating în locurile în care era pătată de sânge, și i-am spus:
— Ce „mâh”? E trofeul tău, poți să-l mănânci.
Nu a așteptat un alt îndemn și, în curând, trosnetele craniului vechiului meu dușman s-au făcut auzite până la tovarășii lui de fărădelegi ai lui Pierre Lacoste, care priveau albi la față și încremeniți de spaimă când la trupul fostului șef, care încă se mai zbătea convulsiv, când la Clara care părea de-a dreptul încântată de festinul ei.
Am ocolit-o și m-am îndreptat spre ceilalți bandiți:
— După cum ați văzut, șeful vostru nu prea a avut dreptate cu ceea ce știa el despre dinozauri, așa că lăsați armele jos ușor, ca să nu vă arăt și ce alte talente mai au.
Am fost cam neglijentă venind în fața lor nepregătită, ieșind dezinvoltă de după corpul protector al Clarei dar, așa cum am bănuit, nici unul nu se gândea la vreun gest necugetat. Pentru prima dată am văzut cu adevărat ce înseamnă să tremuri ca o frunză în bătaia vântului. Au ezitat nu pentru că ar fi vrut să mă atace, ci pur și simplu pentru că tremurau prea tare și nu își mai coordonau bine mișcările.
După ce a terminat de mestecat capul lui Pierre Lacoste, Clara a scuipat spre ei șapca fostului lor șef, cam la fel cum scuipă un copil un sâmbure de cireașă. Clara avea un simț al umorului deosebit, dar ciracii lui Pierre Lacoste nu păreau în stare să-l aprecieze la adevărata lui valoare, pentru că au trântit de-a valma armele la pământ și, la semnul meu, s-au aruncat pe jos.
Deși nu erau prevăzute în regulament, aveam în coburii motocicletei două perechi de cătușe și le-am folosit pentru doi dintre ticăloși. Pentru al treilea am folosit un cablu pentru a-l imobiliza. Nu păreau dornici să facă cine știe acte de vitejie, dar am fost nevoită să-i avertizez:
— Acum o să stați aici, cuminți, până vin colegii mei să vă preia. Vă sfătuiesc prietenește să nu vă mișcați din loc și mai ales să nu încercați să evadați. Dacă pornesc cu fetele mele în urmărirea voastră, în mod sigur nu o să le mai pot stăpâni, așa că o să vă culeagă capetele din fugă. Ați înțeles?
Din poziția aceea chinuită au aprobat repede din cap și aveam toate motivele să-i cred. Am ridicat cele patru arme de asalt de jos și le-am pus în coburii motocicletei, apoi am privit spre cele trei femele de Tiranosaurus Rex care așteptau răbdătoare. Le-am făcut semn să aștepte pentru că mai aveam ceva de făcut. Am scos automatul care aparținuse lui Piere Lacoste și m-am apropiat de Clara.
— Închide ochii, frumoaso, pentru că trebuie să-ți pregătesc o scuză.
Ca și cum ar fi înțeles ce-i spun, a închis răbdătoare ochii pentru că mai jucasem de câteva ori aceeași scenetă. Am dat piedica pe foc automat, am armat și am tras trei gloanțe pieziș, spre platoșa frontală a dinozaurului. Clara nici măcar nu a clipit, iar gloanțele au ricoșat și s-au pierdut undeva spre adâncurile junglei.
Cum toate trei mă priveau fix, le-am zâmbit deși în sinea mea eram ușor îngrețoșată. În mod normal nu le lăsam să facă asta, dar din când în când era bine să le las să-și facă de cap, pentru coeziunea plutonului. Și mai voiam ca cei trei bandiți întinși pe jos să vadă ce riscă în cazul în care se vor mai ocupa vreodată cu traficul de copii.
— Bine fetelor, e al vostru! Dar să nu vă certați pentru el.
Nu se certau. În primul rând pentru că nu erau flămânde, dar mai ales pentru că scumpa mea Clara știa să-și impună cu strășnicie disciplina de conducătoare a grupului.
Am intrat în clădirea părăginită prefăcându-mă că nu aud trosnetul înfiorător al oaselor de la festinul dinozaurilor mei și am căutat camera unde erau închiși copii. Trei fetițe și patru băieței, dintre care cel mai mare nu avea mai mult de 12 ani, stăteau aruncați într-un pat cu baldachin, care fusese, pe vremuri, culmea luxului pe aceste meleaguri.
Au tresărit speriați când m-au văzut intrând, dar s-au mai liniștit puțin când au văzut că intră o femeie în uniformă.
— Salut puștime, am spus eu cât de calmă am putut, deși puțin probabil să cunoască suficient de multă engleză cât să mă înțeleagă. Am venit să vă eliberez.
Nu știu dacă pricepeau ceva din ce am spus sau a fost doar tonul blând, dar pe fețele lor au apărut mici zâmbete timide.
Le-am făcut semn cu mâna:
— Hai, să mergem!
Gestul universal a fost înțeles de toți, pentru că s-au strâns în jurul meu la fel cum se strâng puii în jurul unei cloști. Pentru o clipă m-au înduioșat, dar nu aveam deloc timp pentru așa ceva. Am pornit spre ieșire și le-am făcut semn să aștepte până când m-am convins că dinozauri au terminat de curățat locul. Din omul plin de tupeu, care fusese Piere Lacoste, mai rămăseseră câtva haine pline de sânge, dar nu îmi făceam griji pentru ele. Toți cei din unitatea militară cunoșteau obiceiurile fetelor mele.
La început copii au fost puțin speriați de dinozauri, dar între copii și animale se creează un fel de legătură care ne este inaccesibilă nouă adulților, mai ales când animalele sunt dinozauri programați genetic să iubească copii. După ce s-au obișnuit cu ei, am pus câte doi copii pe fiecare dinozaur, în câte o șa improvizată, le-am arătat de ce curele să se țină, iar pe cel mai mare dintre copii l-am luat cu mine, pe motocicletă.
Am pornit înapoi spre tabără cu numai 20 de kilometri pe oră, iar pe la jumătatea distanței ne-am întâlnit cu cei trimiși ca forță de întărire. Am oprit, le-am dat cheile de la cătușe, le-am explicat unde îi pot găsi pe bandiți și am ascultat spășită dojenile locotenentului care conducea formația, despre Convențiile internaționale care interziceau încătușarea prizonierilor de război.
Era un ofițer tinerel, proaspăt ieșit de pe băncile Academiei Militare, și mai avea puțin și făcea apoplexie din cauza asta. După ce și-a epuizat argumentele, am spus într-o parte, ca și cum m-aș fi adresat Clarei:
— Îmi cer scuze, Clara. Ai avut dreptate. Mai bine te lăsam să-i mănânci pe toți și scăpam de tevatura asta.
Am salutat și m-am îndepărtat, înainte să aud ce avea să îmi răspundă locotenentul. Aș fi dat solda pe o lună numai să-i văd reacția când va ajunge lângă hainele însângerate ale lui Piere Lacoste.
Ajunsă la bază, am dus copii la infirmerie ca să li se facă un control amănunțit, apoi am dus dinozaurii în cușcă. Pe urmă am început să scriu raportul, cea mai nesuferită parte a unei misiuni. Pentru că nu puteam spune adevărul, trebuia să încerc să mint de fiecare dată la fel, lucru mai greu ca misiunea însăși, pentru că mereu eram tentată să adaug zorzoane stilistice.
În sfârșit, tocmai când i-am dat o formă cât de cât acceptabilă, am fost chemată la raport. Când am intrat soldatul Stimm, care era în anticameră, mi-a făcut semn să intru și a adăugat cunoscutul semn că șefii vor să-mi ia gâtul.
Am luat o mutră spășită și am intrat. „Hopa, mi-am spus eu, parc-ar fi constituită o întreagă Curte Marțială aici”.
Căpitanul era așezat comod pe fotoliul din spatele biroului, iar lângă el, în picioare, era tânărul locotenent cu o figură radioasă. Probabil că terminase de pârât și acum aștepta ca eu să fiu biciuită pe catarg, sau cam așa ceva. O să fie puțin dezamăgit.
Lângă peretele din stânga erau aliniați cei trei prizonieri, păziți de doi soldați din Poliția Militară care stăteau cu mâinile pe tocurile pistolului, deși la cât de timorați erau cei trei, nu prea se vedea rostul polițiștilor.
Căpitanul Stimson, un veteran al misiunilor de pace, mă privi blajin, fără să se ridice din fotoliu.
— Felicitări, sergent, pentru îndeplinirea misiunii fără pierderi.
Tuși ca pentru a-și drege vocea și adăugă:
— Totuși, există unele plângeri la modul în care ți-ai îndeplinit misiunea.
Am luat o mutră ofensată:
— Plângeri, domnule? Nu cred c-ar fi cazul. Copii care au fost luați ostateci au fost eliberați fără nici o rană, eu sunt bine mersi, iar cei trei dinozauri, cu valoarea de inventar de 42 de milioane fiecare, au fost aduși teferi și nevătămați, chiar dacă șeful bandiților a tras trei focuri într-unul din ei. Norocul nostru a fost că l-a lovit razant, în platoșa frontală, și astfel gloanțele au ricoșat.
— Minte, domnule căpitan! Minte cu nerușinare! interveni locotenentul. Din spusele prizonerilor, se pare că…
Căpitanul îl opri cu un gest:
— Ți-a dat cineva cuvântul, domnule locotenent?
După ce locotenentul a plecat spășit capul, căpitanul s-a întors spre mine:
— Există unele indicii că cele trei focuri au fost trase de dumneata, sergent. Cel puțin așa spun cei trei de acolo, arătă căpitanul spre prizonieri. Ba mai mult, se pare că te-ai folosit de autoritatea pe care o ai asupra dinozaurilor pentru a-i comanda unuia dintre ei să-l ucidă pe conducătorul grupului. Ce ai de spus?
— El a tras primul, domnule căpitan, dinozaurul doar s-a apărat.
Locotenentul vru să mai spună ceva, dar sub privirea încruntată a căpitanului își înghiți vorbele.
— Și totuși, înregistrările arată altceva. Ce putem face în acest caz?
Am privit spre cei trei prizonieri care îl urmăreau cu ochii plini de speranță pe căpitan și la polițiștii militari din spatele lor care abia își ascundeau zâmbetul. Lângă căpitan, locotenentul jubila, așa că am privit la el să văd cum îi cade fața când am spus pe tonul cel mai serios:
— Ștergem înregistrările, domnule căpitan. Soldatul Stimm mi-a promis că, dacă mă culc o dată cu el, mă ajută oricând în această privință.
Pe cât de consternat era locotenentul, pe atât de calm primi soluția căpitanul, dar avea totuși o obiecție:
— Și cu martorii ce facem? Sper că nu ai de gând să te culci și cu prizonierii, numai ca să le obții tăcerea?
Am făcut o față dezamăgită și i-am răspuns:
— Nu cred că e cazul să ajung târfa batalionului numai pentru atâta lucru. Se poate rezolva și altfel.
— Cum? întrebă căpitanul făcându-se că nu vede grimasele locotenentului de lângă el.
— E simplu, am răspuns eu. După fiecare misiune, pe dinozaurii mei îi apucă o foame teribilă. Câte un prizonier la fiecare și am scuti contribuabilul cu plata hranei pe ziua de azi.
Căpitanul medită câteva secunde, apoi aprobă ușor din capul cărunt.
— Da, mi se pare o soluție mulțumitoare pentru toată lumea, zise el și făcu semn spre polițiștii militari.
Aceștia i-au scos pe prizonieri afară din cort și când unul dintre ei încercă să spună ceva, primi un pat de armă peste spate, făcându-l să tacă și se împiedice până la ieșire.
După ce prizonierii și paznici lor ieșiră, locotenentul făcu câțiva pași și se proțăpi în fața căpitanului:
— Domnule căpitan, vă rog să-mi permiteți să vă spun că protestez hotărât împotriva modului în care s-a rezolvat acest caz. Reglementările Convenției de la Geneva ne interzic un asemenea comportament.
Căpitanul îl privi calm și spuse:
— Păi, protestează, domnule locotenent. Sergent, vino aici, lângă mine, să ne uităm la un locotenent cum protestează.
Nu m-am dus, dar din colțul meu am privit curioasă la căpitan, să văd cum îl va pune cu botul pe labe pe acest produs pur al West Point-ului.
Cum locotenentul nu mai spunea nimic, căpitanul începu să vorbească:
— Domnule locotenent, hai să-ți explic puțin cum stă treaba pe-aici. De când ai venit tot aștept prilejul ăsta, dar misiunile s-au succedat într-un ritm atât de rapid, încât n-am avut vremea s-o fac. Și apoi am tot așteptat să văd cum te adaptezi…
Se ridică din fotoliu și se duse în fața locotenentului, împungându-l cu degetul în piept, spunând apăsat:
— Ești al treilea locotenent pe care îl am în doi ani. Și știi de ce?
La semnul negativ al locotenentului, căpitanul continuă:
— Pentru că tinerii ofițeri dinaintea dumitale au uitat că reglementările Convenției de la Geneva se aplică doar pe o rază de o mie, hai cel mult două mii de kilometrii, în jurul Genevei. Aici este junglă și se aplică legile junglei. Primul locotenent a sfârșit mâncat de un șef al unui trib local, care a crezul că puterile locotenentului vor trece astfel în oasele lui bătrâne. Iar al doilea a murit…
Se întoarse spre mine și mă întrebă:
— Până la urmă, cum a murit locotenentul Haig?
— Împrejurările sunt neclare, domnule căpitan, dar oamenii dânsului au spus că a crezut în asigurările de încetările a focului date de un traficat de copii și a plecat să negocieze cu ei. Avea un steag alb în mână când a fost ciuruit. Eram și eu prin apropiere când s-a întâmplat și i-am propus să ia măcar un dinozaur și să se apropie de bandiți la adăpostul acestuia. Nu a vrut.
— Ai auzit, domnule locotenent, ce te așteaptă dacă nu te adaptezi junglei?
Deși nu părea foarte convins, locotenentul plecă fruntea și spuse după o vreme:
— Am să încerc, domnule căpitan, dar totuși... cei trei prizonieri… mi de pare de o cruzime fără margini…
Hohotul de râs al căpitanului îl făcu să se oprească:
— Locotenente, spuse acesta, în junglă nu este bine să crezi tot ce auzi. Prizonierii au fost duși în cortul-închisoare și așteaptă acolo să fie transferați la Nedine, unde vor fi judecați și încarcerați. Pentru că aici ne lipsește teribil distracția, uneori mai improvizăm și noi. Liber!
Locotenentul salută regulamentar și, aruncându-mi o privire urâtă, părăsi încăperea.
Partea de cort care era amenajată ca biroul al căpitanului avea aer condiționat și era o plăcere să întârzii în răcoarea lui după căldura de afară, dar mi-am dat seama că trebuie să plec și eu.
Am privit la căpitan care se așezase iar în fotoliu, masându-și spatele. Dacă față de ceilalți se mai ascundea, față de mine își permitea să-și arate slăbiciunea.
Îmi prinse privirea și zâmbi slab:
— Dacă ar fi existat dinozaurii în unitatea mea atunci când am fost împușcat, fii sigură că m-aș fi folosit de unul dintre ei și acum aș fi avut spatele întreg. Ce crezi de noul nostru locotenent?
Am clătinat din cap, apoi am spus:
— Stați liniștit, domnule căpitan. Cred că tipul ăsta se va adapta.
— Sper să ai dreptate, murmură el și îmi făcu semn că pot să plec.
În porțiunea de cort care servea drept anticameră soldatul Stimm, după ce privi să se asigure că ușa spre căpitan este bine închisă, îmi făcu semn să mă apropii de el.
— Sergent, îmi spuse el în șoaptă, poate că nu este treaba mea, dar am aflat de la unul și de la altul că soldatului Timy Slade îi cam place să vă chinuie dinozaurii.
L-am privit curioasă și l-am întrebat:
— Nu crezi c-ar fi cam greu să chinui un dinozaur de zece tone, chiar dacă este închis în cușcă?
Soldatul Stimm clătină din cap:
— Nu și dacă este vorba de un pistol cu șocuri electrice.
L-am privit fără să îmi cred urechilor, apoi am ieșit ca o furtună din cameră și am luat-o la fugă spre țarcul dinozaurilor. De câteva ori mi s-a părut că văd pe jos electrozi cu cârlige, folosite la pistoalele cu laser, dar nu le-am dat nici o importanță. Am intrat fără să le bag în seamă pe cele trei fete al mele și am început să caut pe jos. Nu a durat mai mult de câteva minute și am găsit prima pereche de electrozi, apoi altele și altele. Era călcate în picioare de dinozauri și aproape făcute una cu pământul, dar se puteau recunoaște cu ușurință despre ce anume este vorba.
„Ticălosul!” mi-am spus eu și-am strâns electrozii în mână, hotărâtă să mă duc să-i arăt căpitanului, dar pe la jumătatea drumului m-am oprit. „Fată, ai trei dinozauri pe mână și tu vrei să-l pârăști pe ticălos căpitanului?” Am aruncat electrozii și m-am întors în țarc. Le-am cercetat pe cele trei fete al mele, dar ele păreau ca întotdeauna în formă.
Mi-am luat motocicleta Gravi de la garaj, apoi am deschis ușa țarcului și am invitat dinozaurii afară. La poartă am spus doar că plec în patrulare și paznicul mi-a făcut semn cu mâna. În fiecare zi aveam programată o patrulare și de obicei alegeam un traseu aleatoriu, pentru că mă feream să devin prea previzibilă și să cad astfel în vreo capcană întinsă de mulțimea de dușmani pe care ni-i făcusem prin jur în cei doi ani de când eram alocați unității. Poate că dinozaurii mei ar fi rezistat unei grenade reactive folosită de rebeli. De obicei aveau AG-7 portabile, dar am auzit că unii și-au făcut rost și de AG-9, care sigur că mi-ar fi terminat fetițele.
După ce m-am depărat cam un kilometru de unitate, am luat-o prin junglă spre Lacul Tbongo. Lacul Tbongo avea renumele de lac bântuit pentru că, în urmă cu vreo două sute de ani, peste o mie de sclavi și-ai pierdut viața în apele lui și, atât triburile hutu, cât și cele tutsi, preferau să stea cât mai departe de el. Totuși, soldaților din tabără nu le-a luat mult timp să afle că soiul ciudat de biban care trăia în el avea gustul cu mult mai bun decât oricare din felurile preparate de bucătarul batalionului. Cu o undiță improvizată, cei care aveau un program mai lejer, își făceau drum până pe malurile lui, îmbunătățindu-și meniul cu o gustoasă saramură de biban. Nu eram amatoare de așa ceva, dar auzisem nenumărate discuții și nu de puține ori, în patrulările cu plutonul meu de dinozauri, întâlneam ba un soldat, ba altul, încercându-și norocul. Și, din câte mi se părea, am văzut chiar înainte de a mă prezenta la raport silueta îndepărtată a soldatului Timy Slade ieșind pe la punctul de control. Și chiar dacă încerca să o ascundă, i-am văzut clar undițele, așa că mi-a fost ușor să-mi dau seama încotro se îndreaptă. Plecase pe jos pentru că lacul se afla la numai șase kilometri depărtare și, chiar dacă i-ar fi fost mai ușor cu o motocicletă gravi, acestea se eliberau numai pe bază de semnătură, pentru misiuni importante, și cu greu ar fi putut motiva că prepararea unei saramuri de biban era o misiune importantă.
De data asta i-am făcut semn Clarei să mă lase pe mine prima și, cu o ușoară pufnitură de nemulțumire, în cele din urmă s-a conformat, iar eu am accelerat Gravi-motocicleta până pe la 20 de kilometri pe oră, viteză la care era suficient de silențioasă ca să mă pot apropia în liniște de lac.
Pe Timy Slade nu-l știam așa de lacom: înșirase de-a lungul lacului nu mai puțin de cinci undițe, iar într-un vas cu apă avea deja prinși vreo trei-patru bibani destul de mari. Auzisem ceva vorbe despre Timy Slade, dar îmi trecuseră pe lângă ureche. Profitând de serviciul lui lejer de la intendență, se ocupa cu pescuitul mai mult decât ar fi fost cazul și își vindea surplusul de pești soldaților din tabără.
Ei bine, din prada de azi nu avea să vândă nimic, deoarece Clara neprotocolară ca de obicei, răsturnă găleata și înghiți cei câțiva pești cu mișcări rapide, pe nerăsuflate.
— Hei! protestă soldatul. Ține-ți monstrul în lesă! Mi-a halit tot ce-am pescuit azi.
Am coborât de pe motocicleta lângă el și i-am spus:
— Poți să raportezi căpitanului dacă nu-ți convine.
Timy Slade zâmbi strâmb și spuse:
— Știi bine că nu te pot raporta. Dar am eu ac și de cojocul monstrului.
Cu o mișcare bruscă a scos pistolul cu electroșocuri din buzunar și apoi totul s-a desfășurat prea repede ca să mai pot reacționa. Clara, cu o viteză pe care nu i-o bănuiam, a mai făcut un pas spre soldat și a pus gheara enormă pe el, imobilizându-l. În general se spune că tiranosaurii nu pot sta într-un singur picior, dar Clara se descurca binișor. Stătea într-un picior, iar cu celălalt îl imobiliza pe Timy Slade. Nu stătea prea comod și mi se părea că este într-un echilibru precar și, din când în când, se sprijinea și pe piciorul al doilea pentru că soldatul se înroșise la față și încerca să se elibereze.
— I-ați monstrul de pe mine, gâfâi el. Doar știi bine că nu poate să-mi facă nici un rău.
Clara întoarse și ea capul spre mine și gâlgâi ceva confuz. Dinozaurii nu aveau gâtul înzestrat cu corzi vocale, la fel ca cele mai multe dintre animale, dar uneori, exact ca acum, mi se părea că dinozaurii mei încearcă să treacă cumva peste acest impediment, modulându-și sunetele într-un mod aproape inteligibil.
Aproape m-a făcut să uit de soldat și am ascultat atentă:
— Gli-cat, mi s-a părut că spune și, văzând că nu înțeleg, scoase supărată unul din răgetele care înspăimântau pe oricine le auzea, cale de kilometri întregi, numai că de data asta era modulat într-un mod înspăimântător: GLLLIIII- KAAAT!
Se apropie și Linda și, împingându-mă ușor cu capul ei imens, spuse ceva mai inteligibil:
— Delikat!
Apoi, aplecându-și capul într-o parte, repetă aproape cu duioșie:
— Delikat!
Parcă învățând de la Linda, Clara repetă și ea, de data asta mai clar:
— Delikat!
Timy Slade se zvârcoli neputincios sub greutatea piciorului imens al Clarei. La un moment dat chiar reuși să se elibereze pe jumătate, dar Clara îl prinse iar cu piciorul prevăzut cu gheare imense, fără să își dezlipească ochii de la mine.
— Delikat, spuse iar Clara și am simțit un fel de nerăbdare în răgetul ei.
— Spune-i să-mi dea drumul, gemu Timy Slade, dar eu deja nu-l mai auzeam, cutremurată de ceea ce tocmai se întâmpla.
Dinozaurii voiau să-l ucidă pe Timy Slade, dar nu puteau s-o facă datorită condiționării și-mi spuneau mie să le eliberez de angajament.
Am privit spre soldat și parcă în transă am spus:
— Delikat, Clara! Si înainte de a termina de vorbit, dinozaurul îi dădu drumul lui Timy Slade care se ridică grăbit în picioare. Mi-am întors ochii înainte de a vedea cum Clara îi retează capul soldatului, astfel că am auzit numai zgomotul înfiorător al oaselor zdrobite.
De data asta n-au mai așteptat comanda mea și au început toate trei să-l mănânce. Nu o făceau deloc lacom, ci încet, privindu-se una pe alta ca într-un ritual ciudat.
După ce-au terminat, am luat hainele pline de sânge, arma, găleata în care fuseseră peștii și ce-am mai găsit pe acolo, le-am legat toate la un loc și, urcându-mă pe motocicleta Gravi, am mers până aproape de mijlocul lacului și am aruncat coletul în apă. În timp ce priveam cum se scufundau în apele liniștite ale lacului ce mai rămăsese din cel ce fusese un afurisit de soldat, îmi dădeam seama că trecusem un prag și că de acum nu mai puteam da înapoi: abia acum devenisem cu adevărat complice la crima făcută de dinozaurii mei.
Am plecat mai departe în patrulare, pentru că aș fi dat de bănuit dacă m-aș fi întors prea devreme în tabără și tot drumul am condus absentă motocicleta, obsedată de o singură întrebare: oare cum ar fi reacționat dinozaurii mei dacă aș fi refuzat să le dau ordinul să-l ucidă pe Timy Slade?













.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!