poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1226 .



Victor, clovnul din mine
proză [ ]
(fragment 4)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [AnMar ]

2016-07-17  |     | 



Pe balustrada conceptelor clovnul din mine dansează. Vârful piramidei îl așteaptă.
Odată cu el, inima mea pulsează întrebări. El, în vârful picioarelor, pulsează răspunsuri.
Să ajungem! Să ajungem în vârful răsturnării piramidei! strigă Victor.
Îl aud, tresar și merg.
Aproape că nu-mi simt tălpile ci, numai vârful pământului în care percep acut cum mă transform în umbră, și umbra în clovn, și clovnul în acel punct, din vârful unei piramide răsturnată demult cu vârful spre jos, cuprinzând cu tandrețe între muchiile ei existența mea.
Îmi explodează timpul prezent în palmă privindu-l și vreau să ridic ștacheta tot mai sus, dar simt că este o prostie care nu duce nicăieri, oricum spre înălțare nu. Victor mă privește mirat, crede că am înnebunit și pleacă. Simt cum totul se închide cu un pocnet. Uși peste uși, ferestrele se suprapun, amețesc, pic pe podeaua camerei în care de câte ori simt un val de cuvinte vibrând alerg și scriu, scriu, scriu, până când simt că mă eliberez.
Acum nu mai pot și nu mai simt decât că a mă târî este singura alegere posibilă. Unde ești, Victore? Unde pleci lăsându-mă sufocată în întunericul prostiei mele?
Aștept să mă calmez după un plâns năucitor și mă ridic dezorientată. Pornesc spre bucătărie, iau o lumânare, o aprind și urmăresc dansul flăcării. Am auzit pocnete în lemnul mobilei din cameră și știu că cei dragi, plecați la Domnul au sosit imediat ca să mă susțină sau să mă pocnească la rându-le pentru că recunosc, uneori sunt atât de nătângă încât stric tot ceea ce ridic cu greu în ani de zile.
Pe raft, o carte îmi face cu ochiul din filele ei. Întind mâna, cade, se deschide, o ridic, citesc paginile la care s-a deschis. Nu înțeleg absolut nimic. O închid dar uit să-mi retrag mâna din deschizătura ei. Simt durere și atunci știu că nu am voie să nu citesc ceea ce există acolo în și printre rândurile cărții. Încep cu greu să mă adun. Citesc fiecare rând de mai multe ori. Mintea mi se limpezește. Îmi șterg lacrimile prostești de pe obraji și continui. Da. Acum încep să văd și ceea ce este lăsat anume pentru mine, să văd printre rânduri, ba chiar începe să crească o imagine...
Acum înțeleg ce era cu puntea aceea pe care piramida emoțiilor mele pământești stătea cu vârful bine înfipt. Mă centrez toată în acel punct și atunci, sfera de deasupra piramidei începe rotirea-i lentă. Încă nu-i simt sensul rotirii. Continui să privesc imaginea. Cred că este spre stânga, apoi spre dreapta și iar spre stânga. Da. Se pare că am dreptul la curățare și vindecare. Parțial bineînțeles din fiecare, pentru că așa este firesc atâta vreme cât viața mea încă mai lungește pelteaua valorilor și non valorilor propriei existențe.
Mă întorc la lumânare. Nu închid cartea. Vreau să revin.
În dansul flăcării privind, surprind propriile-mi mișcări ondulatorii. Parcă îmi vine să dansez ușor la fel ca acea flacără uimitoare care-mi urmează vibrația inimii. Pocnetele din mobilă încetează, în schimb, în acel întuneric luminat de flacără, simt cum mâna iubirii depline mă împresoară, inima devine parcă neîncăpătoare, ochii fizici își măresc acuitatea, aud greierele nopții cum cântă neîncetat înainte ca sunetul real să ajungă să încânte timpanele-mi obosite. Din acea clipă mă eliberez de mine însămi și mă iau singură în brațele gândurilor curate, curățându-mi aripile în vâltoarea cascadei bucuriei de a fi.
Mulțumesc, Victor, că ai plecat, apoi te-ai întors cu bucuria în pumni dăruindu-mi-o alături de zâmbetul tău din lacrimile de rouă ale tatălui care concepe jocul copiilor fără copilărie.

Anne Marie Bejliu, 17 iulie 2016

.  |








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!