poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 389 .



Capriorul de argint
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [karmen ]

2016-03-26  |     | 



Imi plăcea să bat drumurile de munte în facultate, mă racolase colega mea, Alexandra, care avea experiența excursiilor montane încă din copilărie. Sau mai degrabă eu o rugasem să mă racoleze. În timp ce eu îmi petrecusem adolescența citind “Cireșarii” și invidiind eroii cărții pasiv, ea trăise cartea aceasta practic și încă multe altele. Colindase toți Carpații României și avea mereu ceva extraordinar de povestit, așa că i-am propus să mă ia și pe mine cu ea. La început fusese sceptică fiindcă eram o slăbănoagă tocilară și fără condiție fizică, iar ea se temea că nu aș rezista escapadelor ei cu cortul, dar până la urmă o convinsesem și cum nu-i fusesem o povară prea grea pe drum, după aceea mă lua mereu cu ea când pleca.
La sfârșitul lui mai 2004, cu câteva săptămâni înainte de sesiunea de vară, Alex îmi propuse un traseu prin Ceahlău și Hășmaș.
Plecarăm într-o vineri însorită cu maxi-taxi din Iași spre Durău, fiecare cu câte un ruxac burdușit cu haine groase conserve, ciocolată, camera foto, lanternă, fluier, brichetă, cordelină, o secure, cortul lui Alex și altele.
Pe scaunul din fața noastră călătorea o matroană simandicoasă care a vorbit tot drumul la telefon, așa încât a aflat toată lumea că fusese la Iași să-și viziteze fiica studentă care dovedea deja la douăzeci și ceva de ani calități de bună gospodină, era fată cuminte, ordonată, știa să gătească, dar ea, mama, îi dusese totuși un pachet cu de-ale gurii: ciorbă, sărmăluțe, brânză, smântână, pâine de casă, prune, nuci de anul trecut, șuncă, varză, cârnați, murături, două borcane de gem, prăjituri, plăcintă cu mere, plăcintă cu brânză, plăcintă cu bostan și altele. Apoi trecu la prețurile diverselor legume din piață, la ce avea de gând să gătească imediat ce ajungea acasă, la cum o supărase soțul cu două zile în urmă, urmară câteva opinii asupra imoralității unor vedete tv pe care eu personal nu le știam, exprimă apoi ceva insulte la adresa unor politicieni (aici eram de acord cu ea), iar la final vorbi despre vreme: era bine de prășit. Pe scaunul din dreapta călătorea o femeie cu un copil de vreo doi ani cu care Alex se împrietenise și cu care se jucase o vreme. Pe locul din spatele lor ședea un nene care fusese la Iași să vândă ridichi, dar îi mai rămăseseră destule nevândute și acum se întorcea cu ele acasă. El intră în vorbă cu Alex ca să afle încotro mergeam și de ce. Alex îi povesti, omul descoperi că ea cunoștea bine zona din care provenea el și de entuziasm îi oferi câteva ridichi. Alex avea calitatea să se facă imediat iubită de toată lumea.
În timp ce ea își făcea prieteni cu ușurință eu mă uitam pe geam și savuram călătoria. Nu aveam abilități sociale și eram o persoană neplăcută-sau cel puțin așa zicea multă lume pe atunci, deci o fi fost ceva adevăr acolo. Oricum nu-mi păsa pe atunci de asta și nu-mi pasă nici acum.
Ajunserăm în final în Durău și aici începurăm urcușul pe traseul “cruce roșie” până la cascada Duruitoarea unde am făcut un popas să ne odihnim, să admirăm apa și să facem poze. Pornirăm apoi mai departe și fiindcă marcajele erau prost întreținute pierdurăm repede reperele. Deși am căutat conștiincios următorul marcaj, nu îl găsirăm, așa că Alex hotărî că la urma urmelor trebuia să urcăm ca să ajungem pe platou. Urmând raționamentului acestuia începurăm să urcăm pur și simplu, fără marcaje. Ajunserăm curând pe o vale seacă, un traseu greu, pietros și instabil pe unde trebuia să fim atente și la pietrele ce cădeau din când în când de undeva de deasupra noastră. Dar până la urmă se dovedi că Alex avusese dreptate căci ajunserăm pe platou .
Ținta noastră aici era Schitul “Ștefan cel Mare și Sfânt”. Aveam de gând să cerem cazare în chiliile de acolo. Exista în apropiere cabana Dochia, dar ar fi fost prea scump pentru noi să dormim o noapte acolo. Pe locul de campare de la cabană ar fi trebuit deasemenea să plătim și nu ne permiteam. La schit aveau să ne ofere un acoperiș fără să plătim; știam asta fiindcă mai ceruserăm și altă dată cazare prin mănăstiri. Nu am fost niciodată refuzate.
Călugărul de la Schit, părintele Damian, o cunoștea pe Alex din excursiile ei anterioare.
-Nu vă așteptam, zise el, dar sigur că vă dăm o cameră.
Erau trei sau patru uși în stânca muntelui și călugărul ne conduse la una dintre ele. Când intrarăm ni se confirmă bănuiala că locuința era săpată direct in stâncă. Spre surpriza noastră chilia, deși mică, era mai spațioasă decât ne închipuisem noi judecând după dimensiunea ușii: avea un hol și două camere mici din care se vedeau pe geam câteva prăpăstii superbe, stânci de o frumusețe sălbatecă și înspăimântătoare precum și pădurile de brazi așternute sub masiv. În fiecare cameră exista un pat acoperit de cuverturi țasute de mână. Pereții de piatră erau căptușiți cu lemn, iar peste lemn atârnau pretutindeni numeroase covoare de lână deasemenea lucrate de mână. Odăile erau frumoase, calde și confortabile. Din păcate nu le-am putut admira multă vreme căci adormii imediat ruptă de oboseală după drum.
Ceasul deșteptător mă trezi a doua zi puțin mai devreme de ora 7. Îl fixasem mai devreme ca să am timp să mă pregătesc de plecare mai departe fiindcă eram înceată și niciodată gata la timp.
Ieșii afară într-o dimineață de cristal. Vârful Toaca se profila pe un cer albastru pur. Mă spălai pe față cu apa rece care curgea într-o țeavă afară și mă simții și eu rece, proaspătă și puternică la fel ca tot restul naturii din jur.
Alex nu apărea. Știam că avusese și ea deșteptător în camera ei, dar pentru orice eventualitate mă dusei să-i bat în geam, poate nu sunase alarma ei.
-Da, mi se răspunse din interior.
-A sunat și ceasul tău, nu-i așa?
-Mai stau zece minute, îmi răspunse Alex.
Bine, la urma urmelor mai aveam timp și ieri cărase ruxacul cel mai greu ziua, iar azi tot ea avea să-l care fiindcă eu nu puteam să-l ridic, deci merita să râmână zece minute sau chiar mai mult in pat. După ce ieși și Alex din casă, părintele Damian ne invită la masă, deși noi cerusem doar cazare nu și mâncare. Am mâncat împreună cu călugărul și ucenicul său omletă, brânză de vaci cu mămăligă și pește. Părintele Damian părea de vreo 50 de ani, umbla mereu îmbrăcat cu sutana neagră, poseda o barbă stufoasă și plete asemenea care fuseseră odată negre, acum devenite gri. Pe sub plete îi străluceau o pereche de ochi închiși la culoare, cu priviri vii, tinere. Nu era foarte înalt, dar era agil, mergea drept și era în stare să facă câteva zeci de kilometri pe zi prin munți. Locuia de cel puțin douăzeci de ani aici, cunoștea locurile și ar fi întrecut oricând pe cineva de douăzeci de ani. Ne povesti tot felul de istorii, toate legate de Ceahlău și de împrejurimi: cum se rătăcise într-o iarnă prin păduri din cauza ninsorii dese care nu-i permitea să vadă decât la cel mult doi metri în față, despre dramele unor turiști ce își găsiseră moartea în Ceahlău, despre avalanșele ce se produceau uneori pe aici, apoi povesti amuzat cum se speriase altă dată când crezuse că a întâlnit lupul în pustietate, care lup se dovedise până la urmă a fi doar un câine blând rătăcit săracul pe potecile de munte și pe care călugărul îl luase cu sine apoi la Schit și avusese grijă de el. Câinele încă locuia la Schit. Ne arătă apoi și ne numi stâncile din Ceahlău pe fiecare în parte: Stănilele mari, Stănilele mici, Colțul porcului, Piatra sură, Ocolașu mare, Ocolașu mic, Stânca cu pălărie, Stânca cu cruce și altele.
După micul dejun trebuia să plecăm mai departe și părintele avea pentru noi un sfat:
-Vedeți să nu vă rătăciți, iar dacă totuși vă rătăciți, aveți măcar grijă să nu ieșiți din țară, ne spuse el râzând. Și luați și niște mere, să aveți pe drum, ne oferi el.
Ne îndesarăm câteva mere prin ruxaci, ne luarăm rămas bun și pornirăm. De data asta coboram și astfel drumul era mult mai ușor decât ieri la urcare. În cel mult două ore eram la poalele Ceahlăului, pe un drum forestier ce mergea pe lângă un râu ce alerga agitat în cristale lichide peste pietrele de pe fund. Băurăm și ne umplurăm sticlele cu apă de aici, după care pornirăm mai departe. Undeva pe traseu urma, conform hărții, să se desprindă un drum de taf din drumul forestier pe care trebuia să urcăm și apoi să coborăm iarăși pe o potecă pentru a ajunge in Telec. De acolo urma să luăm un mijloc de transport spre Bicaz, apoi spre Lacul Roșu de unde urma să hălăduim iarăși prin păduri spre Hășmaș.
Dar drumul de taf părea să nu mai apară. Mergeam de câteva ore și începeam să obosesc. Alex observă și se oferi să treacă o parte din bagajul meu în ruxacul ei ca să îmi ia din greutate în speranța că astfel voi merge mai repede. Refuzai. Ruxacul ei era deja mai greu decât al meu. Alex povestea mereu după escapadele noastre oricui era dispus să asculte, ce grozavă eram eu pe munte, dar adevărul era că eu de fiecare dată cedam fizic, oboseam repede, iar ea trebuia să mă ajute. Cu toate astea nu reușeam să conving pe nimeni cât de slabă eram de fapt, cumva rămânea mereu validă varianta lui Alex – eu eram chipurile grozavă și curajoasă. Dacă eu aș fi negat mai energic, ea avea să-i fi convins pe toți că eram modestă. Așa că tratând lucrurile obiectiv, exista un singur martor sincer: eu. Dar nu mă asculta nimeni. Față de colegi, cunoștințe, prieteni trăiam așadar într-un fel de ipocrizie de care nu eram vinovată. Singurul lucru sincer în poveștile Alexandrei și ale mele despre mine erau cele referitoare la starea de spirit: e adevărat că eram îndrăgostită lulea de munți , la fel era și Alex. Plimbările mele pe coclaurile superbe nu aveau deloc o latură sportivă, ci numai laturi estetice. Dacă același număr de kilometri pe care îi parcurgeam printre brazi , aș încerca să-l înghit pe banda rulantă de la sala de sport, n-aș fi avut nici o șansă. Alex, in schimb ar realiza performanța în orice condiții. Îmi aminteam ce bine juca baschet la orele de sport din anul intâi, ore care pe mine mă epuizau fizic și intelectual- poate contribuia la asta și faptul că nu-mi plăcea baschetul. Mi se părea disgrațios, făcea jucătoarele să pară ridicole. Mai puțin pe Alex care părea că dansează, nu joacă. Și nimerea mereu coșul. Iar după meci învăța fără probleme, în vreme ce eu nu mai eram bună de nimic în ziua respectivă. Pe deasupra înota bine, schia, vorbea corect vreo patru limbi străine, era generoasă- își împrumuta cărțile întregului cămin ba pe deasupra și celor care locuiau în alte cămine din campus. Singurul lucru pe care puteam să-l prevăd la ea era că va face mereu ceva imprevizibil și că într-o zi va fi un medic excepțional. Iar dacă după toate astea mi-ar mai fi cărat și bagajele cum să nu-mi fi distrus orice respect de sine?
Cu gânduri de felul acesta incercam să-mi distrag atenția de la oboseală, dar nu mai mergea, nu mai puteam să ignor durerea de spate, începusem să merg cocoșată. Încercam să-mi fac un ritm, să-mi corelez pașii cu respirația, îmi impusei să nu mă opresc pentru odihnă la intervale mai mici de cincisprezece minute. Trebuia să merg într-un ritm mai alert, nu știam cât mai aveam de urcat și nu voiam să ne apuce noaptea pe drum. Încă era lumină și soarele blând mă încălzea, de fapt mă ardea. Ba nu! Mă bronza-încercam să mă consolez cu astfel de gânduri fără importanță, încercând să înăbuș alte gânduri care mi se formau indefinit în cap – așa ca un roi sau ca un norișor de lamentări: abia aștept sfârșitul acestei excursii, abia aștept un pat moale, abia aștept să mă descalț de bocancii grei…Lamentările nu mă ajută. Mai bine mă concentrez să ascult păsările! Chiar se aud peste tot vesele, optimiste, fără nici o grijă… Cred că au trecut cincisprezece minute…Nu! Nu mă opresc! Sunt sigură că percepția subiectivă a timpului mă înșeală – din cauza durerilor prin tot trupul mi se pare că a trecut mai mult timp decât în realitate, cu alte cuvinte încerc să trișez… Deci mă voi odihni când mi se se va fi părut că am depășit sfertul de oră. La urma urmei, nu sunt singura obosită: uitându-mă după Alex, care mergea înaintea mea, mă gândesc că trebuie să-i fie și ei greu. Își luase un băț de care se sprijinea ca de un baston.
Ne continuarăm drumul. Îmi simțeam inima izbindu-se de peretele toracic, iar mușchii intercostali nu voiau să mă mai asculte, așa încât respirația devenise dureroasă. Mă gândeam că era doar o etapă, că poate va fi mai bine după ce voi fi depășit această fază și după ce-mi voi fi format un ritm. După alți câțiva metri chinuiți credeam sincer că marșăluiam de un sfert de oră și că meritam recompensa odihnei, dar când mă oprii și privii ceasul, constatai că trecuseră numai zece minute de la ultima pauză. Nu mă mai interesa! Eram prea obosită. Mă așezai pe marginea drumului. Alex mă așteptă. Nu-mi făcea niciodată reproșuri, nu-mi făcu nici acum. După ce ne-am tras sufletul, pornirăm mai departe.
Ajunserăm în sfârșit și la drumul de taf. Dar mă bucurasem prea devreme. Drumul de taf era o pantă foarte abruptă de noroi lipicios. Nu ințelegeam de unde se adunase atâta umezeală că de câteva zile fusese soare. Și cum ar fi arătat drumul ăsta pe ploaie? Un drum lichid? Oricum dacă voiam să urcăm trebuia să ne luptăm cu această cale cleioasă, mult mai greu de parcurs decât drumul forestier. Îmi scoteam cu greu un picior din solul moale și imediat ce îl eliberam pe dreptul smântâna neagră îl lua prizonier pe stângul. Nu mai împărțeam traseul în etape spațiale sau cronologice, ci mă odihneam aproape după fiecare cinci pași. Cred că un kilometru pe drumul ăla echivala cu vreo 5 kilometri parcurși pe drum normal. Dar dincolo de oboseală mă și amuza cumva solul lipicios. Bineînțeles că între timp mă murdărisem ca un porc ce făcuse baie în nămol. Trecută prin același traseu , Alex rămăsese curată. Cum reușea?
Pornirăm mai departe lupta contra nămolului. Alex era în fața mea. Curând, preocupată doar să măsor nivelul până la care mă scufundam în noroi la fiecare pas, uitai de ea. Foloseam tehnica pe care o aplicam de câte ori eram prea obosită: renunțam să mai sper, îmi spuneam că asta voi face toată viața și anume voi merge întruna, pe deasupra voi încerca să nu rămân împotmolită cu mai mult de un singur picior în drumul fără sfârșit. Tehnica dădea roade-nu mă mai gândeam la oboseală. Curând mi se goli capul de orice fel de gânduri , îmi funcționau doar mușchii automat. Nu știu cât am rămas în starea de legumă umblătoare resemnată. Cândva mă trezi Alex:
-Cristina! Cristina!
Era undeva înaintea mea, o auzeam , dar nu o vedeam. Ce-o fi vrând?
-Da?
-Am ajuns!
-Unde?
-Am găsit poiana! Am ajuns în vârf!
A! Ia te uită! Drumul avea un capăt!
O ajunsei pe Alex din urmă în cea mai inocentă poieniță din lume, de parcă nu ar fi fost situată la capătul unui drum negru ca iadul. Și iată că la capătul unui astfel de drum puteam găsi o bucățică de rai.
Îmi lăsai ruxacul din spate în iarbă și mă simții atât de ușoară că mi se părea că pot să zbor. Alex mă strigă din cealaltă parte a luminișului, alergai spre ea.
-Cred că asta e poteca pe care trebuie să apucăm, zâmbi ea mulțumită.
Dar cum era deja ora șapte seara și cum nu știam unde vom mai găsi un alt loc bun de campat, hotărârăm să rămânem aici peste noapte.
Instalarăm cortul in poiana inundata în culorile apusului cald de vară, mâncarăm ceva, strânserăm masa, iar la sfârșit tăiarăm lemne pentru foc cu toporișca Alexandrei. Îmi plăcea să tai lemne. Am făcut o grămăjoară de găteje, Alex a aprins focul, dar a hotărât că nu ajung surcelele mele toată noaptea. Și dacă voiam să nu ne halească ursul, nu trebuia să lăsăm focul să se stingă-animalele sălbatice se tem de foc. Așa că Alex ochi un “lemn bun” în pădure, mi-l arătă și mă informă că trebuie să-l ducem la foc. Cănd mă uitai la ce alesese, făcui exolftalmie: era pur și simplu un brad întreg! Căzut de mult, i se uscaseră frunzele și crengile, ce e drept, dar tot rămăsese trunchiul complet al unui brad adult. Iar Alex voia să-l cărăm. Știam că nu pot, dar ca să nu par negativistă îl apucai de un capăt, iar ea de celălalt capăt și încercarăm să-l ridicăm: bineînțeles că nu reușirăm, părea infipt în pământ.
-Hai să-l rostogolim, zise Alex, văzând că nu putem să ridicăm copacul.
Așa da! Că de aia e aproximativ cilindric. De ce nu m-oi fi gândit și eu mai devreme la asta? Se vede că durerile de coloană motivează omul să vină cu idei bune. Dar doar pe Alex, nu și pe mine.
În sfârșit, rostogolirăm bușteanul până la foc, îl așezarăm cu un capăt în flacără și pe măsură ce ardea îl mai împingeam câțiva centrimetri în vatră. Aveam să facem așa toată noaptea.
Alex mă întrebă cum voiam să facem de pază peste noapte. De entuziasm că biruisem drumul de taf, de bucurie că găsisem poiana și de sătulă ce eram că de abia mâncasem, nu-mi era somn, așa că voiam să stau eu trează prima parte din noapte. Am convenit ca după miezul nopții să o trezesc pe Alex, iar de la cinci dimineața până la șase era iarăși rândul meu.
Alex își instală izoprenul aproape de foc căci nu voia să doarmă în cort, ci afară ca să vadă stelele. Eu mă așezai cât de comod puteam pe niște butuci de lângă foc cu un curs in mână, să învăț. Dar nici Alex nu dormi, nici eu nu învățai fiindcă am mai stat de vorbă vreo oră.
Ȋi repoșai lui Alex că se bagă peste tura mea de veghe, așa că până la urmă ea făcu tot posibilul să adoarmă, iar eu rămăsei de pază să am grijă de foc-să nu se stingă, dar nici să crească prea tare să nu ardă pădurea. Mai împinsei o dată copacul în vatră, că arsese; pe măsură ce ardea devenea tot mai mic și prin urmare mai ușor de urnit.
Mă simțeam bine, în siguranță și la căldură în brațele nopții și ale pădurii, departe de lume și de examene. Cerul era înalt și senin întins peste o grămadă de stele mari și strălucitoare, mai mari și mai strălucitoare decât la oraș; aerul era limpede și întunecat in același timp, copacii nu se mai deosebeau în întuneric, dar îi ghiceam în pădure, iar în spatele copacilor mai ghiceam multe zgomote mici ale animalelor care vor fi privind curioase de la distanță focul nostru fără să înțeleagă de ce s-a stricat rutina în noaptea asta și de ce nu se făcea întuneric în poiană, ca de obicei. Dar cum de la copaci până la noi exista din toate direcțiile un spațiu deschis în care nu ar fi putut pătrunde nimeni și nimic fără a fi observat, iar animalele știau asta, nu ne deranjară deloc toată noaptea. Nici noi pe ele.
Când a sunat alarma, Alex se trezi, iar eu trecui în locul ei pe izopren. Am adormit imediat și ce dulce a fost somnul! Deodată mă deranja ceva. Am încercat să ignor, dar insista. Era dureros să deschid ochii, dar trebuia. Am văzut fața Alexandrei, îmi spunea ceva, dar nu înțelegeam ce. Am aprobat-o ca să mă lase în pace să dorm mai departe. Doar că ea tocmai asta îmi zicea: că e rândul meu să stau de pază și că trebuie să mă trezesc. A! Mi se deschiseseră și neuronii între timp, nu doar ochii și, rușinată de momentul meu de lipsă de luciditate, îmi luai locul pe cioatele pe care șezusem și mai devreme lângă foc. Alex mai împinse o dată bușteanul în foc după care se lungi pe izopren și adormi.
Din focul înconjurat de noapte țâșneau scântei ce se înălțau spre cer amestecându-se cu stelele. Încet-încet noaptea devenea din neagră albastră, acum zăream vag siluetele de brazi, nu mai trebuia să ghicesc pădurea, ci aproape o vedeam. Noaptea se schimba mai departe din albastră în gri, devenea din ce în ce mai limpede până se transformă într-o dimineață clară, răcoroasă și proaspătă.
Alex se trezi in cântece de păsări. Demontarăm cortul în care de fapt nu dormisem, ne strânserăm bagajele, stinserăm focul. Bușteanul nostru încă nu arsese complet, așa că a trebuit să vărsăm toată apa pe care o aveam la noi peste el ca să fim sigure că nu arde în urma noastră necontrolat. Așa rămaserăm fără apă, dar speram să găsim vreun izvor pe drum.
Pornirăm pe poteca pe care o găsise Alex aseară. Intrarăm repede în pădurea deasă de brazi, era răcoare și pentru că acum mergeam la vale, drumul era mult mai lejer decât ieri. Deodată Alex mă strigă încet, în șoaptă, mă uitai surprinsă spre ea: îmi arăta cu degetul ceva în pădure. Îi urmării direcția degetului și văzui la câțiva metri de noi o căprioară cenușie de catifea, cea mai frumoasă creatură din lume, imaginea eleganței, delicateții și nevinovăției. Păștea și nu ne observase, ce noroc pe noi! Bineînțeles că nu ne-am mai mișcat, nici nu mai respiram căci nu voiam să o speriem. Nu ne mai săturam să o privim, era destul de aproape încât să-i vedem blana moale, fața delicată, picoarele subțiri-era toată un templu al frumuseții. Până la urmă ne observă și ea pe noi când a ridicat capul din iarbă, se uită drept la noi arătându-ne ochii mari, uimiți, blânzi, limpezi și calzi. Deodată zvâcni speriată în pădure, am urmărit-o plutind prin aer și peste ierburi, de abia atingând pământul-eram convinsă că putea zbura, atât era de zveltă și ușoară, dar nevoind să ne șocheze pe noi, a atins solul de câteva ori ca să respecte conveniențele pe o planetă cu gravitație. O urmărirăm cu privirea până dispăru printre copaci. Totul durase cel mult un minut, dar momentul fusese atât de intens, atât de concentrat în farmec , încât păruse mult mai lung.
Pornirăm mai departe în liniște. Pe drum m-am gândit multă vreme încântată la căprioara cenușie. Mi-am amintit, nu știu de ce, că sunt vânate. Avusesem întotdeauna o părere proastă despre vânători pentru că omoară animale, dar în momentul acela a răni o creatură ca cea pe care tocmai o văzusem nu mi se mai părea doar o cruzime, ci un sacrilegiu.
Pe la amiază ajunserăm în vale, făcurăm un popas să ne odihnim și să mâncăm pe iarbă lângă un râu mititel de unde ne umplurăm și sticlele cu apă. Apoi ne spălarăm în râu-întâi Alex, apoi eu. Coborâi între maluri, iar când mă aplecai să iau apă auzii slab un lătrat. Mă ridicai repede, privii atent în jur, în toate direcțiile, dar nu zării nici un câine. Mă aplecai din nou, auzii iarăși lătrături și glasuri de oameni pe deasupra ! Mă ridicai iar, inspectai zona cu și mai multă vigilența-nu se vedea nimeni și nimic! Exasperată mă întorsei la tabără unde Alex strângea deja bagajele (spre dezamăgirea mea-că eu aș fi prelungit pauza lenevind sub soarele blând-călduț.
-Ești gata așa repede? Mă întrebă Alex când văzu că mă întorsesem deja.
Îi explicai perplexă că aud voci, dar numai când vreau să intru în apă.
-Sigur că auzi, îmi explică Alex, e un sat în apropiere, auzi zgomotele pe apă, dar nu e nimeni aici.
Pleosc! Puteam și eu să mă gândesc la asta, că doar citisem și eu romanele cu indienii lui Karl May care ascultau pe apă și știau din timp că vin dușmanii. Dar uitasem probabil singura informație reală și utilă din cărțile lui.
Mă întorsei la pârâu să mă spăl relaxată și indiferentă la zgomote sau voci. Apa rece îmi masa picioarele înfierbântate și obosite, iar soarele îmi mângâia umerii. Aș fi rămas acolo pentru totdeauna, dar mă aștepta Alex.
Pornirăm mai departe. Traversarăm satul după care începurăm un nou urcuș printre brazi. Pentru că zăbovisem cam mult la pârâu, ne prinsese deja o după-amiază târzie în pădure, o umbră groasă ne apăsa tot mai greu și urcam cât de repede puteam să nu ne prindă noaptea înainte de a ajunge la un luminiș. Alex era, ca de obicei, în față. Știam că o întârzii.
Mergeam deja de vreo două ore, Alex era cam departe în fața mea, așa cum bănuiam m-a așteptat când considerase ea că mă lăsase prea mult în urmă. O găsii ceva mai sus, în pădure, îmi făcu semn să mă opresc sau să merg mai încet-nu prea înțelesei care din ele. Deodată auzii voci groase venind de deasupra noastră, de pe traseu- asta mă făcu să înțeleg ce voise Alex să spună: mai era cineva aici. Mulți, judecând după voci.
-Braconieri, șopti Alex.
Înghețai de frică. Vreo 20 de derbedei fără nici o lege în inima pădurii la câțiva pași de noi…nu era bine. Poate n-or fi agresivi, sperai eu in gând.
-Ce facem? întrebă Alex.
Planul nostru inițial era să campăm în poiana ocupată acum de vânători.
-Vrei să încercăm să ne punem și noi cortul în poiană? Mă întrebă Alex.
-Nu! Răspunsei eu. Prefer să ne viziteze ursul peste noapte, am mai multă încredere în el decât în oameni.
-Mă gândeam eu. Dar ce te faci dacă ursul e flămând?
-Și ăștia? Tu ai spus că sunt braconieri, argumentai eu.
-Știi când e sezonul de vânătoare? mă întrebă ea.
-Habar n-am.
-Ar putea să fie aici și legal de fapt, nici eu nu știu când e permisă vânătoarea.
-Legal sau nu, tot imoral rămâne ce fac ei.
Între timp se făcuse de-a dreptul noapte. Ajunserăm la un compromis între ideea de a dormi în pădure și cea de a intra în poiana deja ocupată de oameni care mie nu-mi inspirau încredere: îi vom urmări pe vânători/braconieri și dacă ni se par eventual mai puțin periculoși decât o noapte în pădure, ne instalăm și noi cortul în luminiș. Deocamdată nu-i lăsăm să știe că suntem aici. Ne sprijinirăm ruxacii între doi brazi apropiați, ne asigurarăm cât de bine puteam că nu vor aluneca la vale, apoi merserăm încet până în spatele unor tufișuri în spatele cărora ne tupilarăm și de unde puteam observa bine tabăra lor: două corturi mari, la mijloc un foc mare, în jurul focului vreo douăzeci de matahale nerase mâncau conserve, fumau și vorbeau tare insultându-se unul pe altul sau povestind isprăvi din alte campanii de ale lor.
-Auzi, mă, ți-aduci aminte când am vânat mistrețul?
-Ce, mă, erai și tu?
-Păi cum, nu eu i-am luat urma?! Dacă nu eram eu atunci nu-l mai prindeați , măăă, voi niciodată.
-Nu să iei urma contează, ci să-l pui la pământ, asta am fost eu cu frate-miu...
-Ce, măăă?! Sări cel cu urma. Măă, dacă nu eram eu nu-l prindeați, ascultă aici la mine...
-Eu vânez de treizeci de ani, nu-mi spune tu mie...
Vorbeau toți deodată „ornând“ frazele cu referiri anatomice mai ales pe linie maternă, reproducere, excremente, sfinți, altari, biserici, ceara, Paște și altele. Iar în toate disputele lor, indiferent de temă, avea dreptate cel care striga mai tare de reușea să se facă auzit peste ceilalți.
Unul dintre ei, lungit lângă foc, contempla melancolic o sticlă:
-S-a terminat! Mai adu, bă, una, hai nu fi zgârcit, se întoarse el spre un coleg cu bocanci înalți și sprâncene stufoase.
-Dar tu de ce nu aduci, mă? Îi răspunse cel apelat condimentându-și răspunsul cu o înjurătură.
-Sunt obosit, îi răspunse celălalt cu o voce cam împleticită. Și pe urmă sunt sticlele tale…nu-mi permit, explică el mai departe simandicos.
-Păi îți dau eu voie să-ți mai iei, care e problema?
-Nu-i problemă? Se întoarse cel tolănit spre cel cu sprâncene groase privindu-l fix între ochi printre tufele pereche.
-Nu, mă, nu-i, îi răspunse celălalt încruntat. Doar știi unde sunt. Dar puteai să aduci și tu ceva…
- Eu dacă n-am…
-Ce n-ai, mă, ce n-ai?
-Vie.
-N-ai vie, dar face socru-tău la țară rachiu…
-Ei…Mă duc să aduc o sticlă, evită cel tolănit discuția mai departe.
-Adu, mă, două, îi strigă un altul din partea cealaltă a focului care stătea cu spatele spre noi, așa încât nu-i puteam vedea deloc fața, ci doar scalpul complet chel și ceafa groasă.
Cel care fusese tolănit era acum deja în drum spre cort și drept confirmare că a auzit cererea chelului, îi răspunse acestuia cu o înjurătură. Probabil era codul lor pentru “iți aduc cu plăcere” fiindcă destinatarul înjurăturii nu protestă deloc nici nu dădu vreun semn că s-ar fi simțit jignit.
Din cort se auzi o nouă înjurătură, de data asta răcnită.
-Ce-ai, mă, îl interpelară ceilalți pe cel dus după vin.
Se pare că “jaful ăsta” de cutie îi stătuse în drum , nu o văzuse pe întuneric și se lovise de respectiva cutie. Ceilalți îi răspunseră toți deodată:
-Mă, dar prost ești!
-Scoate-o, mă, dracului afară!
-Și scoate și lada de bere, să stea la rece! (O fi fost atât de cald la ei în cort?!)
Lada cu sticle de bere ajunse aproape de foc-“la rece”, la fel și sticlele de vin, iar cutia vinovată de lovitura la tibie fu mutată afară, lângă unul dintre corturi.
-Cum facem mâine? Ȋntrebă cu mină serioasă unul cu un nas uluitor de lung și coroiat pe un bărbos de lângă el. Aceștia vorbeau separat de ceilalți, evident nu voiau să fie auziți.
-Trebuie să iasă bine dacă vrem să facem afacerea , răspunse bărbosul. Baștanul de la București trebuie să ne dea aprobarea. Trebuie să îl facem să se simtă bine.
-Asta e clar, răspunse năsosul, că de aia am și zis să organizăm vânătoarea. De căpriori nici nu-i problemă că e sezonul lor acu. Vorba e…mă gândeam dacă o pica și vreo vulpe-să-i facem o atenție nevesti-si, știi și tu…să-l pigulim oleacă…
-Dar mai dă-l în mă-sa că i-am dat destul, replică bărbosul indignat în șoaptă. Eu sunt un vânător mai bun decât el, nu-i destul că îi cedez căpriorii, acum trebuie să-i las și vulpile?
-Vrei aprobarea sau nu?
-Vreau, răspunse bărbosul privind încruntat în jos, cu mâinile în șolduri și cu burta de “om gospodar” revărsându-i-se peste curea. Tu știi că eu când spun una, aia fac.
-Știu…știu, răspunse năsosul împăciutor. Dar trebuie să-l convingem pe ăsta . Ne dă semnătura, el pleacă după aia în treaba lui, înapoi la București, noi ne vedem de treabă, ne facem mai departe afacerile, data viitoare iei tu toate trofeele…. Că n-au intrat zilele în sac. Ȋn două săptămâni mai facem una (încă o vânătoare voia să zică) numai pentru noi.
-Bine, mă, fie ca tine, dar o pulpă-două de căprioară om lua și noi.
-Om lua…
-Că n-am venit aici degeaba.
-Bine, hai să ne întoarcem la ceilalți că Vasile intră la bănuieli și dacă află de combinație, o să vrea să intre și el.
-Dă-i dracu` că-s beți toți. Nu-i auzi?
-Hai, mă, lasă, hai să mergem.
Ȋntre timp petrecerea se întețise la foc, sticlele goale de bere și vin se înmulțiseră, petrecăreții ascultau tare manele, iar unii dintre ei vomitau prin pădure. Din fericire nu unde eram ascunse noi. Ȋncepusem să înghețăm în tufișuri, mă dureau spatele și genunchii de nemișcare și frig, dar nu puteam să ne mișcăm că ne dădeam de gol. Creștea în mine o antipatie tot mai mare împotriva grupului de lângă foc, conversația pe care tocmai o auzisem ne dădea de înțeles că vânătoarea asta era parte a unei mite și că pricipalele victime vizate erau căprioarele. Sacrilegiul!
Tot nu înțelesesem din vorbele vânătorilor dacă erau in perioada sezonului de vânătoare aprobat sau nu, dar nici nu-mi păsa. Ȋmi venea în minte numai imaginea căprioarei din pădure și gândul că aveau să o rănească îmi provoca dureri în piept și printre coaste. Sau poate aveam dureri din cauza frigului, nu eram sigură. Alex urmărea scena concentrată și calmă. Oare ce gândea? Știam că rezista frigului mai bine decât mine, la urma urmelor era vară, noaptea la munte e rece, dar nu îngheață apa ca iarna. Frigul ăsta era destul ca să mă dea gata pe mine, dar nu știam cum era la ea. Dar mai mult mă preocupa cum avea să reacționeze când aveam să-i spun ce idee îmi încolțise în minte. Nu aveam de fapt un plan concret, dar…voiam să împiedic vânătoarea…na, că am zis-o. Ȋn gând, dar am zis-o. Prin metode ortodoxe sau nu, voiam să opresc vânătoarea. Se va opune Alex? Sau mă va ajuta? Nu prea pot singură, am nevoie de ea. Dar dacă îmi va zice doar că sunt nebună și mă va refuza? Ce frig e! Și ăștia nu mai termină cu petrecerea! Nici nu știu cât a mai durat până s-au potolit gălăgia, înjurăturile, țigările, băutura și manelele, poate vreo două ore care mie oricum mi-au părut secole. Ȋncet-încet însă au adormit toți, chiar toți, cei mai mulți dintre ei în corturi și apoi cei doi de care rămăseseră de pază la foc. Ȋncepui să mă târăsc căt de ușor și de încet puteam spre ruxaci, căteva crengi trosniră sub mine și pietre se rostogoliră pe versant la vale, dar nu treziră bețivii. Mă mișcam neîndemânatec că amorțisem de atâta stat pe burtă în frig și acum nu mă mai ascultau propriile membre. Alex înțelesese că voiam să mă îndepărtez de tabără și veni după mine târâș fără să facă zgomot.
-Mai ai oase? Mă întrebă ea odată ajunsă la ruxaci pe jumătate amuzată, pe jumătate îngrijorată.
Eu îmi frecam coatele și genunchii cu mâinile. Eram amețită de frig, nemișcare și mă încerca și foamea. Am orbecăit prin ruxaci după niște bucăți de ciocolată și după ca am mâncat îmi luai inima în dinți să-i spun lui Alex ce îmi încolțise în cap. Deschisei cu teamă gura...
-Vrei să oprim vânătoarea?
Nu eu, ci ea rostise întrebarea. Mi-o luase înainte. Eram ușurată că nu trebuise să întreb eu (lașa de mine!)
-Da. Dar nu știu cum, recunoscui eu.
-Au lăsat cutiile de muniție afară din cort.
-Ce cutii?
-Cutiile pătrate, gri, de lângă cortul din dreapta. Le-a scos cel care s-a dus după băuturi.
Ȋmi amintii atunci de tipul care se lovise de ceva și urlase.
-Așa, și?
-Luăm cutiile , ei se trezesc mâine fără muniție și nu vor putea văna.
Gândul la mutra burtosului, a cărui “afacere” depindea de reușita vânătorii și de mulțumirea “baștanului” de la București, când o vedea că îi lipsesc gloanțele mă umplu de așa o satisfacție că aproape uitai de frig.
Dar ca să luăm cutiile trebuia să intrăm în tabără. Se pare că în capul Alexandrei se înfiripase un plan.
Ne furișarăm iarăși în tufele din care pândisem mai devreme, nu se schimbase nimic aici, sentinelele dormeau mai departe lângă foc- erau vlăjganul chel și încă unul a cărui șapcă se rostogolise de pe cap fără ca asta să-l deranjeze în vreun fel. Doar focul se făcuse mai mic că nu avea cine să-l întrețină. Mai bine așa , gândii eu, decât să riscăm un incendiu în pădure. Ne luarăm inima în dinți și intrarăm pâș-pâș în tabără, trecurăm încet pe lângă foc și pe lângă santinelele adormite. Chelul sforăia, iar respirația lui mirosea de la distanță mare a alcool. Dacă se trezea vreunul atunci, era de rău, ne descopereau căci practic umblam pe lângă ei, iar focul, chiar neîntreținut, arunca încă destulă lumină în tabără ca să fim văzute. Din fericire nu se trezi nimeni. Ocolirăm focul spre cortul din dreapta, cele două cutii cu muniție erau aici, închise. Alex o ridică pe prima, eu mă opintii cu a doua. Era atât de grea de-mi rupea brațele și coloana. Am urmat-o pe Alex spre pădure, spre locul unde depozitasem ruxacii. Când ajunserăm la ruxaci lăsai cutia din brațe, bucuroasă că pot scăpa de greutatea ei. La fel procedase și Alex. Acum? Ce facem mai departe? Rămânem peste noapte în pădure să ne mănânce ursul? Pornim la drum pe întuneric să ne rătăcim? Ambele variante erau descurajante, era întuneric de nu ne vedeam una cu alta, nu aveam nici o șansă să gasim drumul corect prin pădure dacă plecam acum, în schimb aveam șanse mari să cădem în vreo prăpastie și să ne lăsăm oasele pe acolo. Se ascuțise și frigul între timp, înfingându-ne ace reci între coaste. Cine m-o fi pus să plec de acasă? Nu mai voiam nici o aventură acum, nu voiam decât să fiu în siguranță și îmi făcui atunci încă o dată promisiunea interioară pe care mi-o făceam de fiecare dată când intram în belele: să nu mai plec niciodată de acasă de la căldură și siguranță. Dar până la viitoarele hotărâri înțelepte și prudente ce puteam face acum? Brusc se auzi un răcnet dinspre tabăra vânătorilor:
-Hei, unde e muniția?
Se treziseră! Asta mai lipsea!
Ȋnșfăcarăm ruxacii în spate, cutiile în brațe și o luarăm la goană orbește în direcția opusă taberei fără alt gând decât să fiu cât mai departe de aceasta. Auzeam pașii lui Alex în fața mea călcând frunzele și crengile și urmam acele zgomote fără să mă gândesc la direcție, obstacole, primejdii. Nu voiam decât să fiu departe de grupul de vânători, o eventuală întlnire cu lupii sau ursul nu mai reprezentau acum pricipala preocupare. Alergam nebunește prin întuneric, din fericire luasem ceva avans până se dezmeticiseră toți cei douăzeci de oameni din tabără ce se intâmplase și până se hotărâseră ei ce aveau de făcut. Dar forța inițială dată de frică se epuiză repede în mine și devenii conștientă de greutatea cutiei din brațe și a ruxacului din spate. Mi se părea că sub greutatea lor voi fi înfiptă în pământ. Ȋn plus cutia din tablă avea marginile ascuțite și imi rănea mâinile. Pașii mei deveneau tot mai nesiguri, mai împleticiți până ce picioarele nu mai voiră să mă asculte și căzui. O stigai pe Alex. Se întoarse spre mine ghidată de vocea mea că oricum nu putea să vadă nimic și mă ajută să mă ridic. Dar picioarele mele încă tremurau și știam că nu voi mai putea merge cu atât mai puțin să alerg.
-Vrei să ne odihnim un pic? Întrebă Alex.
Voiam. Eram amețită de oboseală. Mă așezai recunoscătoare pe jos să-mi trag sufletul, dar n-avea să ne tihnească repausul.
Auzirăm clar o voce lângă noi:
-Unde sunt?
-Ȋi găsim noi, D-zeii mamii lor , răspunse altul.
Apoi văzurăm luminile a două lanterne.
Mi se înmuiaseră genunchii de frică. Ne țineam respirația să nu fim auzite. Tocmai acum se găsi să mă mănânce un picior și nu îndrăzneam să mă scarpin. Era insuportabil, momentul părea să nu se mai termine. Din conversația agresiv-zgomotoasă a oamenilor aflați la cel mult zece metri de noi, înțeleseserăm că se împărțiseră în grupuri și porniseră în diferite direcții prin pădure în căutarea hoților de muniție, adică a noastră. Aveau lanterne, fluiere, telefoane mobile să comunice între ei (deși aveau să constate că nu aveau semnal în munți) și luaseră și puștile. Or mai fi avut gloanțe? Și dacă da, chiar aveau de gând să tragă în oameni? Nu știam. Spre norocul nostru se depărtară de noi înainte să ne fi descoperit.
-Hai, șoptii eu către Alex.
-Poți să mergi? Mă întrebă ea.
Oho! Ce mă motivase incidentul ăsta! Eram deja în picioare cu ruxacul în spate și cutia de gloanțe în brațe. Alex o luă înainte, cred că mergeam la vale, dar nu vedeam nimic, speram să nu ne împiedicăm sau să cădem și să ne rupem picioarele că era vital să putem alerga. Mă dureau mâinile și parcă aerul pe care îl inspiram nu mai era destul, parcă aș fi avut nevoie de plămâni mai voluminoși, respirația era dureroasă; eram obosite, dar nu ne puteam permite să ne oprim, eram vânate.
Nu-mi amintesc cât am alergat prin noapte, dar la un moment dat am zărit iarăși luminile lanternelor în depărtare, erau mai multe de data asta, se auzeau și glasuri, dar erau prea departe ca să înțelegem ce ziceau.
-Ne-au luat urma, zise Alex.
-Cum ne-au găsit? Ȋntrebai eu
-Nu știu, probabil ne-au descoperit urmele în pădure la lumina lanternelor. Dar s-au grupat, merg toți într-o direcție, nu mai caută separat, înseamnă că acum știu ceva în plus față de ce știau acum câteva ore.
-Știu unde suntem? Întrebai eu.
-Sau cel puțin în ce direcție să ne caute, răspunse ea.
Mă apucă deznădejdea când auzii asta: douăzeci de vlăjgani odihniți și probabil antrenați pe urmele noastre, eu fiind deja epuizată, însetată, în condiție fizică proastă și cu bagaj pe deasupra. Mă așezai resemnată și o anunțai pe Alex că nu pot să mai alerg, să fugă ea înainte că eu o încetinesc. Era adevărat că și până atunci o încetinisem. Alex nu se mișcă, mie mi se făcu rușine că mi-am inchipuit că o voi convinge să mă lase acolo și să plece. Asta însemna că dacă braconierii mă prindeau pe mine, o prindeau și pe ea. Gândul ăsta mă făcu să mă ridic și alergarăm mai departe, eu mai încet decât Alex fiindcă picioarele nu mă mai ascultau, trebuia să-mi adun toată voința la orice pas și simțeam că voința mea se va termina curând .
Nu vorbeam între noi și vocile se auzeau tot mai clar. Luminile lanternelor se apropiau tot mai mult din spate, aveau să ne ajungă în curând. Deodată se făcu în fața noastră lumină. Se ițise luna dintre nori și ne trimisese în cale cea mai frumoasă rază de argint din câte pot exista. Ȋn interiorul razei apăru o umbră, o siluetă ce se apropia din pădure devenind din ce în ce mai clară: căprioara gri! Ȋn lumina lunii blana îi părea argintie. Se apropia de noi în pași atât de eleganți de părea că dansează. Acum îi vedeam deja fața frumoasă, botul moale, ochii mari, limpezi și blânzi. Ea ne privea direct în ochi cu priviri vii-argintii. Se oprise în lumina albastră și ne fixa. Dar nu mai fugi ca data trecută. Nu! Ȋși înclină încet capul de câteva ori, apoi tot mai repede și lovi încet cu copita în sol a nerăbdare. Se întoarse cu spatele, apoi reveni parcă arătându-ne cu capul direcția în care voia să o urmăm. Ȋn spatele nostru vocile vânătorilor creșteau în întuneric. Am urmat căprioara pe calea luminată de lună printre trunchiuri de brazi și ferigi. Mergeam la pas, dar cumva vocile din urma noastră se estompaseră. Și setea, oboseala și frica noastră dispăruseră mergând în continuare pe urmele căprioarei. Alex zâmbea entuziasmată, iar eu mă simțeam mai optimistă, parcă izvora și siguranță din raza lunii, nu doar lumină.
Deodată căprioara se opri, ne privi iarăși în ochi, ne zâmbi din priviri apoi își scutură capul, de data asta a rămas bun și se depărtă încet-încet de noi devenind tot mai mică în pulberea argintie până dispăru în aceeași lumină din care apăruse mai devreme. Luna se ascunse iarăși în nori și întunericul ne legă din nou la ochi. Vocile vânătorilor se auzeau iarăși clar și amenințător în spatele nostru, în apropiere.
-Bună dimineața, răsună un glas prietenos în stnânga noastră și se aprinse o lumânare: părintele Damian! Călugărul de cincizeci de ani, în sutană neagră cu părul și pletele stufoase, pe jumătate albe care făcea de râs pe tinerii de douăzeci de ani când era vorba de colindat munții, ședea acum pe trunchiul gros al unui copac și ne fixa cu o lumânare în mână.
-Dimineața? Întreb eu prostește ca și când ăsta era singurul lucru care rămăsese neexplicat până acum.
-Păi da, îmi răspunse el serios, e trecut de miezul nopții.
-Au trecut pe aici,se auzi brusc și clar o voce groasă în spatele nostru.
-Băăă, dacă-i prind, bătaia lor e televizată, se auzi alta.
Urmăritorii noștri erau aproape.
-Hai, repede, nu mai avem timp, făcu părintele Damian ridicându-se de pe trunchiul retezat.
-Hai să mergem, adăugă el și îi dădu lui Alex să țină lumânarea. Apoi căută ceva pe marginea bușteanului tăiat pe care tocmai șezuse și lemnul se ridică descoperind o groapă în interiorul trunchiului.
-Repede, ne grăbi iar călugărul, aruncați aici bagajele.
Ȋntâi dispărură cutiile cu muniție apoi ruxacii.
-Acum noi, ne îndemnă părintele mai departe luminând groapa. Descoperirăm pe interior o scară verticală de fier pe care se putea coborâ în groapă. Alex stinse lumânarea, intră prima, apoi eu și la urmă părintele Damian având grijă să așeze capacul peste trunchi și să-l blocheze pe interior. Era iarăși beznă, dar treptele erau la distanță regulată, așa că nu era prea greu să le nimerim pe întuneric și să coborâm fără să ne rupem gâtul.
Până la urmă Alex ajunse la capăt și ne anunță și pe noi că s-au terminat treptele. Dădui și eu curând cu piciorul de pământ. După mine coborâ călugărul și aprinse o torță așezată din timp într-un suport în perete. Se vede că știa bine locul pentru că nimerise prompt torța pe întuneric, știuse unde atârna aceasta. Călugărul ridică torța deasupra capului și la lumina ei observarăm că la piciorul scării de fier începea un tunel orizontal. Tot aici descoperirăm și bagajele noastre aruncate în prealabil. Luarăm ruxacii în spate, iar cutiile cu muniție le așezarăm pe niște polițe mai încolo să nu încurce drumul în caz că mai cobora cineva vreodată scara pe întuneric. (Evident părintele Damian nu era la prima lui coborâre pe aici, deci foarte probabil nu avea să fie nici ultima.) Aveam toate motivele să credem că vânătorii nu ne vor găsi aici nici pe noi nici cutiile cu muniție, deci nu avea rost să le cărăm mai departe. Eram bucuroasă să scap de ele că erau grele.
Mergând prin tunel descoperirăm la distanțe regulate alte torțe în suporturi și la îndemnul părintelui Damian le luarăm și le aprinserăm, așa că acum aveam mai multă lumină. Și răgaz să punem întrebări –că aveam o mulțime.
-Am văzut o căprioară…începui eu…
-Nu e căprioară, mă întrerupse călugărul. Le spunem căpriori, cresc pe aici.
Ȋntr-adevăr nu semăna cu alte căprioare pe care le mai văzusem până atunci, nu era maronie și dimensiunile erau altele. Și era mai frumoasă…
-Le spunem căpriori, continuă călugărul. Cresc în Ceahlău. Ȋl apără.
-Ȋl apără? Întrebai eu.
-Da, îl apără, răspunse călugărul. De câte ori au fost primejdii lumea a povestit despre căpriori care au apărut și au îndepărtat prăpădul: foc, furtuni, avalanșe, turcii, tătarii. Acum au venit braconierii.
-Turcii?! Tătarii?!
-Da, lumea există de mai demult, nu s-a născut o dată cu noi. Căpriorii sunt aici de când e Ceahlăul și Moldova și au apărat pădurile astea și oamenii. Dădeau de veste când veneau turcii să știe oamenii, să fugă. Toată lumea de pe aici îi știe, îi cunoaște. Mai târziu au fost turiști care s-or rătăcit prin Ceahlău, au povestit, când au ajuns în vale, în sat că au urmărit un căprior ce le-a arătat calea. Prietenii lor au râs, au zis că au avut halucinații de frică, dar noi, oamenii de aici, știm...
-Și braconierii? Ziceau ceva de o afacere...
-De, oameni fără Dumnezeu, ridică el din umeri. Oamenii lui Pleșcoveanu, e primarul din Durău. Are vilă și două hoteluri în Piatra-Neamț și mai știu eu ce. Acum vor să cumpere și fabrica din Piatra, singura care a rămas nevândută, să o privatizeze. Dar are nevoie de aprobare de la București.
-Și îi mituiește pe cei de la București cu o vânătoare, între altele, completă Alex.
-Da, aprobă bătrânul cu amărăciune, ne dă muntele pe bani…Fac mereu vânători pe aici…Vedeam mereu prin Ceahlău capre negre, căprioare, am văzut și ursul…acum mai rar. Și urmele de lup sunt mai rare…Le-o omorât… au început să taie și pădurile, povestește călugărul mai departe. Ȋi sticlesc lacrimi în ochii duri.
-Deci…cerui eu explicații, căpriorul ne-a condus la dumneavoastră?
Bătrânul tace.
-Și …dumneavoastră de unde știați că venim tocmai la intrarea în puț?
-Sunt mai mulți căpriori prin pădurile astea, nu doar unul.
-Ați urmărit și dumneavoastră un alt căprior?
Bătrânul tace.
-Ieri dimineață v-am lăsat în Ceahlău, la Schit, interveni Alex. Pe unde ați ajuns aici?
-Tunelul trece pe sub Ceahlău. Am urmat drumul până la ieșire și v-am așteptat.
-Cine întreține tunelul? întrebă Alex.
-Ȋntreține?
-Da, cine a pregătit torțele, de exemplu? Și cine l-a construit, în primul rând? continuă Alex.
-A fost construit de secole, se zice că de pe vremea lui Ștefan cel Mare, dar asta nu știu nici eu sigur. Călugării de la Schit s-au preocupat mereu să mențină tunelul, să facă reparații dacă era nevoie, să mențină intrările funcționale, să fie torțele pregătite, zâmbi călugărul.
De o parte și de alta, pe pereți erau amenajate polițe pe care observam câteva cioburi de oale vechi și chiar oale întregi de lut.
-Cucuteni, arătai eu spre una dintre oale.
- Cucuteni, aprobă călugărul. Le recunoști și pe restul?
Habar nu aveam.
-Nu, recunoscui eu. Doar pe ăla. Ne-a dus proful de istorie la muzeu în liceu, venise în oraș o expoziție pe tema asta.
-De ce sunt vasele aici? întrebă Alex.
-Tunelul e și muzeu, explică călugărul. Doar că nu primim turiști în vizită. Au fost depozitate aici diverse obiecte de-a lungul timpului, obiecte de valoare, ca să fie scăpate de lăcomia oamenilor.

Vasele deveneau tot mai multe și mai variate ca dimensiuni, forme și culori. Apoi văzurăm o sabie mare, mai multe sulițe, un arc, săgeți, topoare, săbii, șei de cal, hamuri frumos decorate, o vază mare, albastră, cărți vechi, icoane bizantine, diferite obiecte de cult: candele, mătănii, cruci, sfeșnice, pocale cu lingurițe de argint pentru Ȋmpărtășanie, din aur și argint încrustate cu pietre prețioase, bijuterii diverse, jucării cu mecanisme complicate –ceasul cu pasăre, o moară de vânt în miniatură , un leagăn de copil din lemn sculptat, un fluture -, statuete din lemn, piatră, marmură sau sticlă, covoare țesute de mână atârnate abundent unele peste altele și alte obiecte despre care nu știam nici măcar ce reprezintă sau la ce folosesc. Ne plimbam cu gurile căscate de uimire față de atâtea frumuseți ce sclipeau sub lumina făcliilor și uneori, când descopeream câte un obiect care ne capta atenția mai mult decât celelalte nu ne venea să mai plecăm din fața lui. Părintele Damian trebuia să ne tenteze cu următorul exponat ca să ne urnească mai departe.
-Ia uitați aici! Suntem mândri de asta!
Ne arătă secțiunea transversală a unui trunchi de copac, fragmentată în vreo trei sectoare de cerc, alături de care zăcea o săgeată ruptă.
-E copacul în care a tras Ștefan cel Mare când a ales locul zidirii mănăstirii Putna și asta e săgeata cu care a tras. De atunci o păstrăm aici.
Era doar o bucată de lemn, dar datorită poveștii devenise fascinantă în ochii noștri.
Mai departe descoperirăm un portret în mărime naturală al lui Ștefan cel Mare alături de altă pânză ce îl reprezenata tot pe Ștefan cel Mare pe patul de moarte cu toată familia în jur, inclusiv Petru Rareș. Baldachinul patului, hainele Doamnei, bijuteriile, chipurile oamenilor erau atât de vii și detaliate că mă așteptam să coboare de pe perete și să vorbească cu noi. Urmară câteva portrete ale diverșilor domnitori, doamne și boieri din diverse epoci, iarăși multe icoane și suporturi de lumânări divers ornate, monezi din diferite epoci, pergamente, cărți vechi, instrumente muzicale ba chiar văzurăm și un insectar.
Mai departe găsirăm un document despre care călugărul ne informă că era pomelnicul familiei lui Ștefan cel Mare, inclusiv toți boierii lui. Urmă o replică în miniatură a bisericii de la Borzești, despre care călugărul ne povesti că fusese făcută de predecesorul său de la Schit. Mai admirarăm și câteva veșminte preoțești, costume de epocă laice de femei și bărbați, șaluri, diademe, inele, brățări, șiraguri de perle, încălțări, oglinzi, statuete și așa mai departe.

Mărșăluirăm toată noaptea printre comori până spre dimineață când ajunserăm la celălalt capăt al tunelului. Am urcat o scară asemănătoare celei pe care coborâsem mai devreme. La ușă călugărul ne spuse să stingem făcliile și să le așezăm în suporturi, meșteri ceva pe întuneric, deschise o ușiță rotundă, intră într-un fel de cilindru de lemn, deschise o a doua ușă la capătul cilindrului, se strecură afară și ne îndemnă să facem la fel.
După ce ieșirăm, el blocă și mască mecanismul de închidere al ușilor. Ne aflam într-un fel de cramă și puteam acum constata că trecusem printr- unul dintre butoaie: ușițele rotunde fuseseră fundul și capacul.
-Unde suntem? întrebă Alex.
-Suntem în beci, răspunse simplu călugărul. Ieșirea e pe acolo, ne arătă el în sus. Stați să vă deschid.
Și urcă pe o mică scară până la o trapă închisă cu lacăt, descuie lacătul cu o cheie dintre cele multe pe care le avea legate impreună (or fi fost și cheile de la încuietorile tunelului acolo? Nu observasem de fapt nici la intrare, nici la ieșire cum descuiase și încuiase ușile), deschise trapa și am putut astfel să ieșim din beci. Era beciul Schitului, eram acum în biserică. Nu mai era nimeni acolo căci nu începuse încă slujba. Afară era deja lumină.
Am primit cazare într-una din chiliile săpate în stâncă de la Schit și am dormit până a doua zi.
La Cabană am aflat a doua zi un grup de vreo douăzeci de vânători cu încrederea în oameni pierdută pentru totdeauna fiindcă le fusese furată muniția noaptea trecută. Erau foarte indignați de necinstea hoților. Nici ei, nici poliția nu reușiseră să prindă hoții sau să recupereze paguba.
Ne-am luat rămas bun de la părintele Damian, am coborât apoi împreună cu Alex pe Lutul Roșu până la Durău, de acolo am luat o ocazie până la Piatra Neamț, apoi trenul până la Iași. Se apropia sesiunea.

P.S: De atunci am mai vizitat Ceahlăul de câteva ori, dar nu am mai văzut căpriorul de argint.


.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!