În mijlocul nopţii aceeaşi menghină plină de ură îmi strânge încheieturile până la epuizare , dar reuşesc să mă ridic cu o ultimă suflare şi strig după ajutor la zâna pastiluţă, care cu o magie puternică desface cleştii menghinei.Cu trupul slăbit şi inima gheaţă mă ridic din cutia milei pentru a-l întreba:
Unde eşti tu Doamne să vezi ce mi se-ntâmplă?
După atâta soare, e vreme de furtună?
Sau ai dat uitării acest suflet de om?
Sau poate cine ştie, tu oare acum dormi?
...

O linişte profundă domneşte-njur.
A doua zi aceeaşi soartă, cerul se întunecă, paradisul devine infern, energia divină părăseşte trupul parcă neînsufleţit, albul devine negru, stelele sunt absorbite de către misterioasele găuri negre, iar gândurile murdare pun stăpânire pe sufletele celor suferinzi

ca mine.