Alerg de vise întregi…

Priveam tabloul verde al eternității, o frumoasă stâncă acoperită de un covor de iarbă deasupra mării infinite. Vântul bătea încet. Am văzut o mică gaură într-un colț neinteresant, prea puțini fiind cei care o observaseră. Copil curios fiind, am băgat degetul prin ea și-am tras.

Sunt în pictură.

Nu știu cum am ajuns aici dar sunt aici, e o dovadă suficientă că e un loc real. Stau pe trotuar în colțul unei intersecții. Blocuri gigantice vopsite în negru acoperă cea mai mare parte a spectrului meu vizual. Doar niște becuri cu lumină gri îmi dau de știre că pe șoseaua de un negru imaculat există niște mașini ce se mișcă. Deasupra mea e o cupola neagră puțin transparentă prin care se vede o pată de lumină unde presupun că e Soarele. Acum observ și faptul că în jurul meu, pe trotuar, sunt o mulțime de oameni mergând în șiruri ca niște furnici. Niciunul nu are față. Toți sunt îmbrăcați în costume negre. Par a mă privi cu dispreț cu capetele lor diforme și lipsite de ochi. Par a mă urî cu toată ființa lor deși nu pot arăta asta. Lângă trotuarul pe care stau, printre toate aceste capete, pot vedea și eu un afiș electronic pe care îl văd toți cei de pe trotuar și din mașini. Face reclamă autoturismelor „multicolore” oferite de o anumită firmă (multicolore pentru ei, adică în mai multe tonuri de negru pentru mine). Imediat după aceasta apare următorul anunț: „Fashion Statement: Grey is the new black!”. Deodată, toți își întorc capetele spre anunț, chiar și șoferii. Observ că nu se produce nici un accident și singura explicație logică ar fi că mașinile sunt conduse de computere de bord, șoferilor fiindu-le indusă doar ideea că au vreo putere. Mașinile încep să-și schimbe culorile în mers iar oamenii toți își scot telefoanele cu logo-uri mușcate din buzunare, apasă pe butoane iar costumele lor încep să devină gri. Apoi, toți își continuă drumurile ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, deși până și cupola își schimbă culoarea…

Sunt speriat, evident.

Și tu ai fi. Ce fac oamenii speriați? Fug. Aleargă undeva unde ei se simt în siguranță. Asta fac și eu. Fug cat de tare pot pe trotuar, printre rândurile nesfârșite de furnici sperând să găsesc ceva familiar. Toate locurile prin care trec sunt la fel ca cel din care am plecat.

Nimic deosebit.

Decât... Decât ea. Apare o ea. Ca întotdeauna. Clișeic, nu? Ea stă pe trotuar, nemișcată, cu ochii înspre mine. Părul ei ondulat e de un roșu aproape portocaliu, cade natural pe rochia ei alba, vaporoasă. Asta o face ușor de observat, in marea gri ce ne înconjoară. Ochii ei verzi privesc înapoi în ochii mei, adânc, pătrunzător. Parcă până în adâncul sufletului meu. Îmi zâmbește. Și mai clișeic. Mă rup din vraja ei și observ că și pe ea oamenii gri o privesc cu ură, întocmai ca pe mine. Mă identific cu ea. Ai mai citit asta pe undeva, sunt sigur.

Vreau să ajung lângă ea.

Merg. Alerg. Ea se întoarce, aleargă și ea. Continui să o urmăresc deși nu știu unde mă duce. Alergăm pe lângă oameni gri, pe lângă blocuri gri, pe lângă mașini gri, pe lângă oameni albaștri, blocuri albastre, mașini albastre, oameni roșii, blocuri roșii, mașini roșii, o infinită succesiune de culori stridente sau palide și monotone.

Alerg de vise întregi…

În jurul meu sunt doar mase hipnotizante de culori neatrăgatoare, neplăcute. Totuși, am un reper: Rochia albă și părul ei roșcat fluturând în fața mea. Mă concentrez doar asupra ei. Sunt într-un vis. În mijlocul unei păduri.

Doar eu și ea.

Ea, Artemis cea păgână, zburdă pe iarbă, printre ramuri verzi și adieri de vânt, ținându-mă de mână. Ajungem în inima pădurii, într-un luminiș. În lumina dungilor aurii ce pătrund printre ramuri ochii ei verzi, părul roșcat, buzele trandafirii, pielea catifelata ar face-o chiar si pe Venus să pălească de invidie. Mâna mea e înca unită cu a sa. Mă trage mai aproape. Sunt atât de aproape încat aproape că îi pot simți buzele contopindu-se cu ale mele. Sunt sigur ca le voi simți în curând, în câteva frânturi de vise. (Aici timpul se măsoară în vise.)

Dar...

Dar suntem înapoi în oraș. Amândoi. Mergem în rând cu ceilalți oameni. Mă uit la hainele mele. Sunt la fel ca ale celorlalți. Mă uit la ea. E îmbrăcată la fel ca toate celelalte. Nu mă recunoaște. Nu are față.

Oare eu am?