Un craniu rânjește către mine într-un mod ciudat. Parcă îmi spune că voi muri aici, la fel ca el. Dar eu nu pot muri aici, din nefericire… Nu e doar un craniu, e atașat unui schelet. A murit așezat, sprijinit cu spatele de perete. Mâna stângă atârnă într-o poziție nenaturală deoarece cătușa cu care a fost legată e prinsă mult prea sus în perete. Și-a rupt-o când s-a așezat. De mână, chiar sub cătușă, e legată o mică panglică albastră. În spatele său, peretele din lespede de piatră e mânjit cu sânge vișiniu, coagulat. E sângele său? Nu, nu e. Nu a murit sângerând. Dar a murit, nu mai contează. Tavanul e tot o gigantică lespede de piatră. Nu există nici o fereastră sau vreo torță atârnată în perete. Eu, însă, văd și chiar dacă nu aș putea vedea, cunosc acest loc mult prea bine să îmi mai trebuiască vederea. Dar văd și asta face totul mult mai rău… Eu sunt legat în același mod ca și scheletul din fața mea, dar eu sunt în picioare, cu spatele lipit de zidul lipicios. Mă așez, în același timp rupându-mi mâna. Dar nu-i nimic, nu simt durerea. Știu ca s-a rupt doar pentru că am auzit osul plesnind înăuntru. Vreau sa plec de aici. Va fi mult mai rău dacă rămân aici. Întotdeauna e mult mai rău dacă rămân aici. Caut cu cealaltă mână ceva pe podeaua rece, fără să știu ce. Găsesc și realizez că asta căutam: un ciob de sticlă. Nu există ferestre. Ciobul a fost pus aici înadins. Îl strâng în mână atât de tare încât sângerez abundent. Nici acum nu simt durerea. Duc mâna dreaptă înspre umărul stâng și încep să tai pielea. Vreau să îmi amputez brațul inutil ce mă ține pe loc. Reușesc. Sângerez dar e în regulă. Eu nu pot muri aici. În spatele meu, perete. În fața mea e craniul batjocoritor. În dreapta e tot un perete mânjit de sânge dar de acesta nu atârnă nici un schelet. Mă ridic și încep să merg în singura direcție posibilă: stânga. Avansez în întuneric cu pași repezi. E același spectacol ca și în locul din care am plecat. Din loc în loc, apar schelete legate de pereți, în aceeași poziție ca și primul. Unele zâmbesc aproape la fel de batjocoritor ca și primul, altele sunt aici de mult prea mult timp și sunt mult prea plictisite să le mai intereseze ce mi se întâmplă mie. Toate au legate de mâna stângă o panglică, chiar sub cătușă. Nu sunt două schelete care să aibă panglicile de aceeași culoare. Le cunosc pe toate mult prea bine. Nu mă mai interesează de mult timp amintirile astea. Vreau doar să ajung la capătul temniței. Știu ce voi găsi acolo și totuși, de fiecare dată e aceeași senzație. Ajung, în sfârșit. Nu există nici un schelet legat de pereții care aici sunt mult mai mânjiți cu sânge decât în celelalte părți ale temniței. Aici e sânge chiar și pe tavan iar podeaua e înnegrită din cauza sângelui vărsat. În decorul acesta, la capătul temniței se află o fată. Are părul trandafiriu, e îmbrăcată într-o rochie albă, curată. Are ochi verzi, știu asta chiar dacă acum sunt închiși. Are trăsături fine și buze catifelate, deși nu le-am atins niciodată. Frica mă împiedică. E frumoasă, e vie, are o inimă ce bate, dar rămășițele ce le-am lăsat în urma sunt mult mai vii decât ea. Ce ființă îngrozitoare! Vântul suflă ușor prin iarba verde, scurtă. Covorul de smarald se răsfrânge grațios deasupra pământului. Cerul e de un albastru luminos și nu se vede nici măcar un nor. E zi dar soarele nu e niciunde de găsit. Sunt întins jos, gol. Mă ridic și privesc în jurul meu. Nu e nici o problemă, sunt singur. În toate direcțiile se zărește doar orizontul ce împletește armonios ametistul cu smaraldul. Nu există nici măcar un copac. Doar iarbă. Încep să merg înainte. Orice direcție mi se pare la fel de bună ca și celelalte. Nu îmi pasă spre ce mă îndrept atât timp cât merg, am o activitate, am senzația de progres. De cât timp merg? Nu știu. De un minut, de o zi, de un an, nu contează. Merg, asta contează. Privesc în fața mea și parcă orizontul își schimbă forma. Sau poate nu? Poate e doar mintea mea ce vrea o schimbare de la același peisaj nesfârșit? Poate. Oricum ar fi, voi afla. Nu e doar mintea mea, orizontul se schimbă cu adevărat. Ajung la finalul drumului meu. Uscatul se termină înaintea mea. Stau pe stânci înalte, deasupra mării, un zeu nemuritor. Un abis infinit se întinde în fața mea. E tot al meu. Nu îi pasă de mine. Nu contează, e tot al meu… Ce loc frumos și inutil! Sunt Dumnezeu. Am existat cu mult prea mult înainte ca tu să exiști măcar ca idee. Cunosc totul. Sunt pretutindeni. Voința mea poate schimba tot ce există sau nu. Dar nu voi schimba nimic. Îmi place să privesc muritorii chinuindu-se cu același lucruri în fiecare zi, în fiecare an, în fiecare mileniu. Știu prea bine tot ce se va întâmpla, toate alegerile pe care le vor lua muritorii, cum fiecare dintre ei va repeta greșeala ce-a făcut-o puțin mai devreme. Știu totul. Și totuși mă amuz de fiecare data când privesc prostia lor. Aceleași lucruri se întâmplă mereu și eu totuși râd. Aș putea să le curm toate suferințele și totuși nu o fac. De asta se ocupă Lucifer. El încearcă să le deschidă mințile dar sunt prea încuiați. E și normal. Eu i-am creat. Prefer să îi urmăresc cum se zbat. Sunt un Dumnezeu sadic și schizofrenic. Sunt gol. Sunt îmbrăcat în sânge. Mâini și picioare îmi apasă corpul. Sunt într-o mare de cadavre. Dar sunt viu, asta e cel mai important. Sau poate că nu sunt? Poate eu sunt cel mort iar restul sunt vii? Dar dacă ei sunt vii de ce nu se mișcă? De ce stau toți nemișcați? Nu se poate. Eu sunt cel viu. Mai sunt și alții vii? Aș știi, nu? Ar spune ceva, mi-ar arăta că sunt vii. Nu, nu mai sunt. E imposibil. Eu sunt SINGURUL viu. Am aflat preocupările unui cadavru. Sunt mort. Ucide-mă, te rog!