poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 290 .



În oglinda conștiinței
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Camy Traitly ]

2015-09-17  |     | 



Maria privea în gol pe fereastră. Stătea aplecată deaupra foii de hârtie încă nescrisă, frământându-și gândurile răvășite, lipsite de speranță, foindu-se pe scaun, cu picioarele sub masă, mișcându-și în același timp degetele amorțite în papucii subțiri.Gândurile se împleteau într-un ghem încâlcit, sfredealindu-i mintea, cuvintele înșiruindu-se cu greutate. Aceste semne înghesuite care puteau să-i schimbe viața, credea ea. Se străduia să rotunjească mai mult literele, să le dea acea formă frumoasă, atât cât ar putea să i se înțeleagă amalgamul de sentimente pe care încerca să i le transmită.Se hotărâse să scrie câteva rânduri copiilor ei, asta în cazul în care nu vor veni până când ea va...dar ce spunea? Cu siguranță vor veni!Și oricum abia făcuse rost de un plic. Se tot întreba iar și iar de ce se afla acolo? Nici acum nu își dăduse vreun răspuns, dar nici nu își bătea capul cu asta. Am greșit în fața copiilor mei, îi trecu iute prin minte, dar nu cred că merit să uite de mine, într-un azil de bătrâni. Încă mai trăiesc!Până când?Numai Dumnezeu știe.Recunosc, viața a fost aspră cu mine, anii și-au pus amprenta peste tot. Bolile au apărut și odată cu ele, neputința. Mă întreb de ce nu am avut puterea să le povestesc fiilor mei suferința care m-a bântuit toată viața și pe care le-am ascuns-o cu grijă?Știam că nu-i pot împovăra cu grijile, necazurile, tristețile mele. Am greșit fiind prea bună astfel nu aș fi ajuns aici. Mi-e atât dor de privirea lor iar nepoții pe care i-am dorit din toată inima habar nu au de existența mea. Poate că ar trebui să-mi reproșez faptul că nu am fost în stare să-mi exprim sentimentele deschis față de ei de când erau niște prichindei. Nu am îndrăznit nici când au fost mai mari. Am creat o distanță între ei și mine, dar m-am gândit că o mamă corectă care îi îngrijește perfect deși nu și-i apropie sufletește are motive bine întemeiate să facă asta. Cum altfel ar fi reușit acești copii să " zboare " în viață, nu? De fusta mamei? Ei și iată că au reușit după metoda mea. Când s-au făcut mari unul a ajuns doctor, altul inginer, altul geolog, altul profesor și m-am trezit că aud: “Este mai bine pentru mama să o ducem la un azil. Va fi îngrijită corespunzător.“ Da. De data aceasta au decis pentru mine chiar dacă nu este firesc să decidă oul pentru găină, iertați-mi expresia. Pentru ei a fost mai simplu. Nici unul nu s-a gândit că mama poate suferi din acest motiv, nici unul nu s-a gândit că mama vrea să-și sfârșească zilele alături de ei, în familie, căci încă suntem o familie, cel puțin așa o consider eu. Chiar dacă soacra este o "zgripțuroaică“ și nesuferită pentru noră, nimeni nu înțelege că bătrânii sunt ca niște copii mofturoși, că au sentimente,un suflet,că îi doare faptul că vor muri singuri.Oh,Doamne! Mi-aduc aminte de Sorin, cel mic. Avea 4 ani când l-am operat de apendicită. Abia mai vorbea după operație, nu-l lăsam nici să tușească. Dacă pățea copilul ceva? Ei, dar să-l fi văzut pe Mihai, baiatul cel mare cum venea cu diplomele de la olimpiadă. Vai, mi-am adus aminte! Diplomele le-am pus în șifonier. Oare își vor aduce aminte de ele? Sunt sub cearceafuri. Trebuie să vorbesc neapărat cu el despre asta. Să-i arate si lui….cum îl cheamă, Doamne, pe cel mic? Cel mic, băiatul lui… sau avea fată? Nu mai știu, Ilona. Da, mi-am amintit! Nu, asta era a lui Răzvan, mijlociul. Oare câți ani sunt de atunci? Să fie vreo 18. Eh, dar e fată mare. O fi căsătorit-o? Cred că e la fel de deșteaptă ca și tatăl ei. Poate că frecventează cursurile unei facultăți. Am să-i întreb când vin. Oare îmi semănă mie ?
Colegul și prietenul meu de " azil", Ion, mă tot privește pe sub pleoape de vreo câteva minute. Parcă știe ce fac. M-a întrebat până la urmă cui îi scriu. Nu am puterea să-i ascund, însă i-am spus că numai după ce mor poate înmâna scrisoarea copiilor mei, dacă îi va interesa vreodată de cele scrise de mine, gândisem eu și pentru o clipă parcă mă străpunse, așa, ca un cuțit o durere în inimă...deși…
- Tristețea mare este că nu îi doare deloc, continuă el cu voce tare, ecou al gândurilor mele.
Am oftat. Le avea și el pe ale lui. Copiii nu îl mai vizitaseră de zece ani, încă mai spera în minuni de genul “ Surprize, surprize “. I-am spus de mii de ori că astea sunt numai vise de copii. Mă uimea uneori cu cuvinte de genul “ conștiință“ , “ dor “ dar nu prea credeam în ele. Pentru mine ce-i în mână nu-i minciună. Degeaba mi-amintesc eu de vremurile trecute când eu insămi aveam grijă de mama și biata soacră-mea. Alte vremuri…am oftat din nou, ieșindu-mi acel veșnic horcăit rostogolit din gât. În ultimul timp numai de asta am avut parte.
-Da, prietene, alte vremuri, i-am răspuns, cu voce tare, cam răgușită, continuându-mi cu ochii pe litere, scrisoarea ofurilor mele. Parcă făceam un bilanț al vieții. Consideram că este o mașină pornită în cursă care uneori se mai strică, se repară, o iei de la început. Când se învechește se aruncă. Tinerii ăștia au uitat că hârbul face mai mulți bani ca una nouă, deși e veche, trage la greu. Eh...dar ce văd ?Lui Ion i-au venit copiii.
-Vezi, Ioane că te-ai plâns degeaba ? i-am spus eu, bucuroasă. Bașca că mai vezi și nepoții…sau e cineva de la “Surprize, Surprize “ ?
-Taci Marie! mi-a spus. Taci!
Avea ochii în lacrimi, și se ridicase privind repede pe fereastră să nu se vadă că lacrimile i se rostogoleau strângându-i-se în barbă.
-Tac, Ioane, tac, dar lacrimile tale vorbesc mai mult decât gura ta. Ei, hai omule, că nu-i minune. Au venit copiii tăi, ce, ai uitat cum arată ? Nu-i normal? Ce mai e normal? Și nu mai îmi face semnele alea disperate! Bine, bine, plec…
Am plecat pe culoar. Ion nu-și mai încăpea în piele de fericire. Oare eu cum aș reacționa? Cred că la fel, dar nu arăt….nu….cum să-i arăt lui Mihai că nu are dreptate? Sau lui Sorin? Doar sunt băieții deștepți. Au carte multă. Vai, Ioane, ce mai plângi acum!Să te văd după ce pleacă. Sper să nu mori și tu de bucurie, cum a făcut Stroiasca. Nu, tu nu mori, o să plângi ca un copil. Cunosc eu bărbații. Sunt mai copii decât copiii.
-Ioano, iar mi-ai ieșit azi în cale?
-Unde ți-e mintea, Mario? Ai ieșit într-un papuc, celălat picior este desculț.
-Mă gândeam și eu,Ioano, la toată viața asta. Este atât de grea încât nici la bătrânețe nu te liniștești cu toată pensia pe care o ai. Știi? Lui Ion i-au venit copiii, i-am spus eu pe nerăsuflate, fericită de bucuria prietenului meu. Trebuia să-i spun și Ioanei vestea cea mare. Plângea de ți se rupea inima. Ai mei din cauza mea nu vin. Educația mea sofisticată și metodele mele încâlcite pe care uneori, nici eu nu le mai înțeleg.
-Îți faci prea multe reproșuri, Mario. Ce rost mai are să o sucești pe toate părțile? Dacă vor să vină, vin, dacă nu.. așteaptă-i până or să vină!
-Eh, ce-i pasă ei? am gândit eu, privind-i chiorâș. Familia îi venea săptămânal. Probabil că o iubea mai mult. Propriile-mi cuvinte mi-au sfredelit dintr-o dată inima. Îmi venea să plâng. Mă durea. Cum puteam crede că cei pe care i-am născut, nu mă iubesc? Nu! Categoric, nu! Nu era adevărat! Nu putea fi adevărat! a strigat ceva în adâncul meu. Nu puteam concepe și totuși…dacă aveam dreptate? Îndoiala îmi sfredelise sufletul. Mă gândeam ce sucită e lumea asta, unii își alungă copiii, alții, părinții. Mai bine ca mine. Dar ce spun eu? Nu m-a alungat nimeni, pur și simplu, ai mei îmi doresc binele.Sunt sigură că mă iubesc. Nu au avut loc de mine, apartamentul este mic, ei sunt mulți, unde mai încăpeam și eu? Aveam totuși pensie…și garsoniera mea…nu, nu puteau să se încurce cu mine, le creeam greutăți, ei nu au timp, dar încă mă mai țin pe picioare, mă spăl singură…manânc singură….sora nu are prea mari probleme cu mine…ce spuneam?
Pășeam încet pe coridorul îngust și mă întrebam iar și iar dacă ceea ce-mi trecuse prin minte în privința sentimentelor copiilor mei era adevărată. Nu, sigur nu. Nici lui Ion nu-i veniseră copiii de 10 ani și iată că au venit, asta nu înseamnă că nu-l iubește, dimpotrivă…
Intr-o după-amiază copiii ei au intrat, surprinși de lipsa mamei lor, deși prietenul ei, Ion le spuse că a dispărut, așa, într-o dimineață cu nori vineții. Era furios. Ea vorbise mereu cu el, spunea că are copii mari și frumoși. Se învinovățea pe ea însăși, cică nu le dăduse o educație bună, de aceea nu veneau ei, la ea.
Ei s-au scuzat că au fost ocupați…..familia….serviciul…bla, bla, bla… Apoi el le-a strigat direct în față, întrebându-i de dragostea lor, de dorul lor, de inima lor. Îi acuza de lipsa lor de interes față de mama lor și câte și mai câte. Îi gonea din fața lui de parcă își alunga proprii lui fiii …..
”- Așa cum plecăm cu toți din viața voastră “, le spuse în cele din urmă cu glasul stins.
O rugă pe soră să îl ia de mână să se ridice… încetișor, șontâc…șontâc…șontâc…
își aduse aminte de scrisoare. O scoase din buzunar, o întinse sorei, pentru a o da copiiilor Mariei.
-Crezi că o vor citi? o întrebă încet, înecându-se cu tusea.
-Probabil, auzi un răspuns greu de definit.
-Bine, soră, cum spui dumneata. Mergea încet abia ținându-se pe picioare. Glasul lui pe coridor se auzea îndepărtându-se. Auzi, tu ai copii ?

.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!