poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1052 .



Partea de Est
proză [ ]
A țării ascunse cu Nedorita de Oameni

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Val.C ]

2015-08-08  |     | 



Țara Nedoritei de Oameni
Sau un ghid turistic alternativ al Moldovei de Est

Un Cuvânt înainte

Cred că povestirile mele din cartea pe care o deschide-ți, la fel ca acelea din O mie și una nopți, vor să distreze, să captiveze și să emoționeze, nu să convingă. Vă invit pe vreo nouă itinerare turistice, însă vă impun neapărat să mergeți și dumneavoastră la fel ca mine pe aceste trasee. Am încercat să conving prin cele relatate anterior în Popas în Valea Adâncă, Din lutul iubirii , Potop din senin, Fulgere în tunel care au fost va niște părți componente ale unui ghid turistic alternativ al unei țări imaginate. Acum vreau să vă distrez. Am situat acțiunea povestirilor mele aproape de casă; în locurile copilăriei și adolescenței, în cele mai interesante localități cu peisaje demne de văzut cu ochii proprii, dar nu la figurat și nici imaginar. Aici sunt imaginare doar personajele, unele fiind inventate, iar altele chiar au existat, au fost și vor mai fi, doar că sub alt nume. Unele dintre personaje sunt și naratorii acetei cărți. De pildă: Dafin, Nedorita de Oameni, Ucraineanca. În sfârșit toate narațiunile din această carte pot servi ca părți componente ale unui ghid turistic alternativ al Moldovei de Est, care nu v-a fi editat niciodată. Prin cele relatate am vrut să vă captivez și să vă distrez. Sper că am reușit.
Autorul

Partea întâi: INIȚIEREA

Cu avertisment anticipat: În partea a patra – de la Cahul, la Dracu-n praznic și până dincolo de Bălți zace marea deznădejde. Dar și speranță este...

1. (În primul rând)

Am ajuns la sapă de lemn de când nu aveam un loc de muncă în statul cu sol negru și alte minunății din Sud-Estul Europei. Era vară, ori, mai bine zis, un anotimp din an, care îmi plăcea cel mai mult. De dimineață soarele își revărsa razele prin geamurile deschise și prin cele închise. Un țânțar însă îmi strica somnul dulce cu bâzâitul lui strident și căuta să mă înțepe pe frunte sau pe un obraz. Insecta mică era mai rea și mai insuportabilă decât o muscă leneșă, care se așează uneori undeva pe o masă sau pe un perete și stă liniștită. M-am sforțat să o plesnesc cu mâna. Însă, ce ghinion! Mi-am ars singur, fără să vreau, o palmă peste față.Zi-ii și țânțarul a zburat întreg și nevătămat. ”Zica” măsii, am înjurat în gând și am tras cearșaful peste cap, când pe neașteptate a sunat telefonul. Am ridicat receptorul.
- Alo, da, buna dimineața, am zis, iar în gândul meu am tras încă o înjurătură, pentru că mă suna când, în sfârșit m-a prins somnul.
- Te-ai trezit Auriule? a întrebat o voce de femeie.
Vocea ei era destul de plăcută. Nu-mi aminteam dacă am mai auzit-o vreo dată. Eram singur de-o vreme și fără de un loc de muncă. Singur cuc.
- Auriu, tu ești sau nu?
- Da tu cine ești? Am întrebat mirat însă nu cu ciudă.
- Îl vreau pe Auriu, a spus ea. Trebuie să-l am.
Ce voce atrăgătoare are ”privighetoarea”, mă gândeam. Mă ungea pe suflet cu ”ciripitul” ei frumos.
- De unde mă cunoașteți? Vreau să-mi dați măcar un reper sau o mică picătură de elixir pentru memoria mea șubredă. Eu nu pot acum să-mi încordez memoria de dimineață.
- Da tu spală-te pe ochi și uită-te între picioarele tale.
M-am uitat și mi-am văzut scula sculată. Am roșit puțin cu un obraz pentru că aveam falca stângă puțin umflată. Probabil țânțarul cel nesuferit m-a înțepat și mi-a întrodus virusul cel mârșav. Zica măsii.
- Ei, ce ai văzut?
- Că m-a pișcat un țânțar și că...
- Vai, Auriu, ai vreo problemă?
- Am nu doar una, ci vreo cinci, da tu de unde știi? am întrebat-o.
- Nu contează. Te vreau în echipa mea, domnul cum îți spune?
- Adevărat îmi spune Dafin. Iar Auriu este porecla mea.
- Frumos nume! Mi te-a recomandat un vechi prieten de-al tău. Îmi pare că este filosof pentru că numele lui de familie este...
Eu am enumerat vreo trei-patru nume de familie, însă n-am ghicit cine îmi este binevoitorul. Ea a pariat că nu voi reuși să-mi amintesc. Și apoi, asta, deocamdată nu contează.
- Uite ce-ți zic eu acum. Va trebui să ne întâlnim între patru ochi. Vin la tine în câteva minute.
A spus și a închis telefonul fără să-mi ceară adresa, fără să afle codul de la ușa de intrare în bloc, fără să zică măcar pe curând. Ea a dispărut parcă cu voce cu tot și eu mi-am spălat fața și gâtul cu apă de la robinet. Mi-am spălat și dinții cu periuța și apoi m-am îmbrăcat cu ce am avut sub mână și am așteptat câteva minute. Am tresărit când am auzit soneria de la ușă și vocea de femeie.
- Dafin Auriu, eu deja sunt aici. Deschide!
- Imediat, am zis și am adăugat; da sunteți singură sau cu cineva?
- Singurică și foarte drăguță, a răspuns ea.
Am invita-o în camera mea și i-am propus să se așeze pe canapea. M-a privit pieziș și a aterizat repede acolo, unde mă așteptam. Ea și-a încrucișat picoarele atât de sus, încât mai că mi-au sărit ochii din loc. De altceva nu mai spun nimic.
- Sunt bucuros că ați venit doamnă sau domnișoară, deși nu vă cunosc și nu-mi amintesc nici numele prietenului meu. Iată așa sunt eu azi de dimineață...
- Nu-ți face inimă rea și nu te holba prostește. Eu n-am nimic în plus față de ce-ai mai văzut până acum și nici nu sunt extraterestră!
- Cred că vă înșelați puțin în privința mea. Nu sunt nici eu extraterestru sau un zgârâie brânză. Acum sper să-mi spuneți cum vă numiți?
- Nedorita de Oameni, mă numesc unii, deși eu și sunt un ghid în turismul național și internațional cu acte în regulă. Ba și mai mult. De o lună de zile sunt responsabilă de alcătuirea unui ghid al itinerarelor turistice prin această țară.
- Cum ați spus? Sper că n-am halucinații și nu pot să cred tot ce aud.
- Vei auzi în curând încă foarte multe și tot nu vei crede că este cu putință, dar eu te sfătui să nu te panichezi și să crezi ce ți-oi spune. Mai ales că eu sunt adevărată...
- Locul nașterii dumneavoastră sau măcar de unde vă trageți originea?
- Ei, lasă asta. Acum chiar nu contează unde ne naștem. Mult mai important este unde murim.
- Vă arde de glume doamnă sau domnișoară...
- Doamnă Moartea, mă corecctă ea. Apoi zise: ”Doamna Moartea, Nedorită de Oameni” vă ascultă” și schiță un zâmbet până la urechi.
- Ei, bine, accept jocul dumneavoastră, însă vă rog să-mi spuneți măcar cine v-a trimis.
- Nu știi? Sărmanul Dafin. Dafin și nu Dafnis ca păstorul din antichitate. Află că eu vin de la domnul Platon.
- Platon, Platon, Pluton, îmi suna mie în ureche numele acesata, ca bâzâitul țânțarului care nu mi-a dat pace să dorm și pe deasupra m-a și înțepat drăcia dracului. Am spus doar în gând: O, ce sărac cu duhul sunt!
A trecut echinocțiul de primăvară, apoi Paștele, sărbătoarea de Ridvan, Ispasul... Azi de dimnieață a venit această femeie ca din senin, care, dacă ar spune: „hai în codrul cu verdeață” sau ”hai să ne plimbăm în câmpia verde cu flori splendide” eu ași accepta propunerea imediat, deși ea a venit la mine în casă, nefiind chemată de mine.
- Ai căzut pe gânduri?
Întrebarea ei mă trezi din visul meu cu ochii deschiși și am spus că sunt pus puțin la încurcătură. Nu știu ce să propun: o cafea sau un ceai.
- Dă și una și alta, iar noi doi împreună vom face un tandem, vom fi o adevărată splendoare, ciripi ea duios și eu din nou am simțit că mă înroșesc și că îmi crește...
- Dafin, da tu văd că ne te-ai înceiat la prohab, constată ea și eu am văzut că avea dreptate.
Am dus repede mâna spre prohab ca să-l închei, însă ea surprinzător m-a oprit.
- Nu acum!
- Da când?
- Nu vreau să te chinui, nu vreau să suferi din cauza mea. Știu că n-ai un ban și că nu poți...
- Ba pot, am zis.
- Atunci să trecem la treabă!
În mine s-au aprins nouăsprezece becuri electrice, nouă armăsari au bătut din copite și au înflorit vreo nouăsprezece trandafiri. Vedeam aevea o cupolă a unui templu și un cocoș de aur care cântă în fiecare dimineață într-un turn. În jur - lampioane aprinse și terase de tot felul. De pe una din ele o voce de femeie stiga: ”Ah!” Toate aceste ciudățenii și frumuseți parcă le-am văzut undeva. Da unde anume, nu țineam minte.

2. (Dafin încotro?)
În a doua zi mi s-a sculat când abia răzbăteau primele raze de soare la orizont. Priveam în sus unde vedeam doar tavanul alb. Ea, Moartea, Nedorita de Oameni, plecase ieri. Iar eu am rămas cuprins de euforie pentru că ea mi-a lăsat un plan și un avans mic pentru a începe să realizez cele schițate ieri împreună cu dânsa. Mi-a lăsat două sute de dolari și o bancnotă de douăzeci de euro avans. Era o comoară pentru mine după două-trei luni de șomaj. Când s-a ridicat să plece am holbat bine ochii. Nu mă deranja numele ei, fiindcă el putea fi și un pseudonim. Poate că era Marta sau numele de familie îi era Martea, însă de ce a spus că este Nedorita de Oameni?
”Tu trebuie să le descrii după ce le vei studia la fața locului. Vei pleca cu mine, dacă vei fi deștept și te vei descurca bine în situațiile incerte!” a zis ea. Iată că am în sfârșit de lucru! Este adevărat că munca nu va fi undeva într-un birou ci... dar, nu contează. Principalul e că, voi avea și bani și plăcerea de a vedea ceea ce alții, vor fi nevoiți să plătească un ban pentru asta.
Stăteam în pat și mă gândeam când a sunat din nou telefonul. L-am înhățat și am răspuns.
- Dafin e la telefon.
- Iar eu sunt Platon, a zis vocea.
- A, da! Cel care m-a recomandat. Vă sunt recunoscător, vă spun...
- Eu te urmăresc de-o vreme. Ai talent. E puțin necioplit pentru că ești tumultos, năvalnic, imprevizibil, dar asta e parte din farmecul tău.
- Mă bucur să aud. De mai mult timp sunt la ananghie. Nu-mi pot găsi un loc de muncă decent pentru că toți angajatorii mă discriminează, se uită chorâș la vârsta mea. Dumneavoastră ați promis că mă veți ajuta.
- Da. Te urmăresc de-o vreme, dar nu am altceva de propus, decât să lucrezi cu rutele turistice. O să reușești, nu-ți fă inimă rea.
- Și acum ce să fac domnul Platon?
- Nimic. Să o asculți pe Marta și să-i prezinți la timp tot ce ți-a cere ea de la tine.
- Ah, Marta, cea Nedorită de Oameni, vasăzică...
- Ce-ai spus?
- Nimic. Am răspuns cu un oarecare tremur. Apoi am auzit un sunet în receptor care confirma că domnul Platon nu mă asculta, fiindcă, probabil a pus receptorul. El îl pusese, iar eu încă stam cu el la ureche.
Am hotărât să merg imediat la o librărie. Să caut o carte. Dar ea acolo nu era, deaceea am plecat la bibliotecă. La cea mai mare care era. Planul lăsat de către vizitatoarea mea plăcută, însă care, s-a recomandat drept Moartea Nedorită de Oameni, cuprindea 9 itinerare turistice schițate de dânsa împreună cu mine pe niște coli de hârtie. Eu aveam de ales cu ce să încep; cu o destinație la nord sau la sud și în centru. Am ales un itinerar mai scurt și mai aproape de capitală.
Toată brambureala mea a durat doar câteva clipe. O rafală puternică și neașteptată de vânt a izbit fereastra de la camera mea atât de tare, încât ea s-a deschis cu zgomot, dar fără să afecteze sticla, care dacă se spărgea îmi crea mari probleme. Aerul de afară a năvălit în cameră ca un curent ieșit dintr-o garafă veche a vreo unui vrăjitor arab. Imediat a început a zbârnâi telefonul. N-am ridicat receptorul, fiindcă încercam fără succes să închid geamul, fereastra deschisă vraiște. Am zărit cum de sus a început să cadă o ploaie torențială, aidoma unui șuvoi de apă dintr-o cascadă. De pe acoperiș a început să se scurgă Niagara sau cascada Victoria din Africa tropicală. În realitate proporțiile erau mult mai mici. Mie mi s-a părut doar că e ceva îngrozitor, da de fapt scurgerea de pe acoperiș era ca de la o cascadă de apă de la Saharna sau din defileul Țîpova din apropierea fluviului Nistru. Peste câteva minute telefonul iar a prins la viață și zbârnâia încontinuu. Am ridicat receptorul și am auzit că cineva parcă răsufla din geru. Am zis:
- Alo, vă ascult!
- Măi Dafin, da tu ești încă viu?
- Ce glumă proastă?
- Nu-i nicio glumă, eu sunt Moartea sau cum mi se mai spune, Nedorită de Oameni.
- Iarăși dumneata faci haz de necazul meu.
- Nu fac nici un fel de haz.
- Lăsa-ți doamnă Nedorită. Vă purtați cu mine de parcă ați fi din unele filme.
- Da, sunt din filmul cu fulgere și cu un Ivan Turbincă, murmură vocea pe care am recunoscut-o în clipa următoare. Vocea era a vizitatoarei mele, a misterioasei Moartea - Nedorita de Oameni.
- Doriți să veniți pe la mine sau mă invitați dumneavoastră undeva?
- Toate vor fi la vremea lor, acum însă, îți ordon să-l găsești pe Manuc Bei.
- Pe cine să-l găsesc?
- Pe Manuc Bei, deșteptule. Dacă nu reușești să-l găsești s-a zis cu tine. Îți anulez contractul și îmi devii dator cu două sute cincizeci și opt de dolari.
- Așa nu merge, am vrut să spun, însă imediat am simțit un nod în gât și începeam să mă bâlbâi și să mă sufoc. Eram în anul 2009. Manuc Bei a trăit aproape cu două sute de ani în urmă și a murit. Pentru ce îl caută doamna Moartea pe un om care era demult mort? Și unde să-i dau eu de urma lui?
- Du-te la Hanul lui Manuc Bei, du-te la castelul de vânătoare, du-te unde dorești, numai nu sta acasă. Lucrează domnule! De aceea eu te plătesc, ca să lucrezi, să obții informații utile, de la fața locului pe care trebuie să le verifici...
- Acum am înțeles ce urmează să caut doamnă Nedorită de Oameni.
- Bine, fraere, nu te văicăra, te iert de data aceasta.
Ea îmi cerea să încep mai repede studierea itinerarelor turistice, iar Manuc Bei era, inclus, pare-se, în unul din ele. Din ziua de marți mă duc pe urmele lui Manuc Bei. Pe un itinerar turistic invizibil spre una din destinațiile ei turistice.
- Ei vezi! Iată că-ți vine mintea în cap, chicoti bucuroasă Moartea Nedorită de Oameni și cu asta a terminat intervenția ei la telefon la ora aceea.
Eu m-am lăsat pe spate cu ochii larg deschiși. Parcă am scăpat din captivitatea unui păiangen mare. Văduva neagră sau tarantula a dispărut. A rămas să atârne undeva numai numele lui Manuc Bei ca o sperietoare și tot odată și ca o țintă. Dacă ași fi lunetist, ce ași face? Îi voi sparge țeasta cu un singur glonte. Așa procedează lunetiștii. Însă eu nici după trei zile, mergând către miazăzi, nu voi ajunge la Anastasia, cea scăldată în razele soarelui, ci într-un oraș aproape invizibil, cu un conac al lui Manuc Bei. Beiul măsii...
După aceasta n-am putut să dorm toată noaptea. Am început să beau apă plată ”OM”. Dacă aveam la bucătărie ”Dorna”, poate era mai bine. Apoi am băut vin roșu și chiar puțină votcă, într-adevăr era un rachiu din perje sau caise. Avea un gust plăcut însă totul era fără niciun folos. Somnul nu mă cuprindea și gata. Am deschis după miezul nopții televizorul pe care nu-l prea sufeream în ultima vreme. El mă dezinforma. Mă enerva. Aceleași filme le vedeam, fețe, reclame stupide și chiar ridicole cu vinoteci, cu detergenți, mame care nu au puteri miraculoase și bănci comerciale cu succese prin generații și multe ale vorbe goale și enormități. Mă simțeam un om ratat. Ba poate și mai rău...
Îmi spusese tata c-o să ajung un rahat. Și el tot un rahat a fost. Sămânță proastă. Dintr-un catâr nu poți să faci un armăsar de rasă așa cum nu faci din salcâm un stejar multisecular. Sunt specii diferite. La televizor a apărut o femeie tânără și mi-a spus că o să-mi vorbească, c-o să mă facă să-mi fie bine. Ea a început să danseze provocator de una singură. Apoi au apărut încă vreo cinci fete bune, o duzină de dansatoare, care mă făceau să mă simt și mai tare în rahat. Am închis enervat televizorul și dintr-o clipă m-am trezit cu Moartea cea ”Nedorită de Oameni” chiar în fața mea. Mi-a sărit inima de spaimă.
- Te-am speriat?
- Pe dracu. Nu știi să bați la ușă înaite de a intra?
Nedorita de Oameni s-a uitat de jur împrejur prin toată camera mea. ”Ai nevoie de o menajeră. E cam jegos pe aici.” Apoi s-a așezat pe un scaun și a pus picior peste picior ca prima dată.
- Nu-ți place cum arăt eu?
- Ba da. Sunteți grozavă! Demult m-am văzut așa femeie.
- Eu pot să-mi modelez corpul după bunul meu plac. Privește!
S-a auzit un bâzâit, a urmat o străfulgerare de lumină purpurie și de deasupra ei, în colțul camerei, a mai apărut altă femeie cu acelaș chip. Stătea în picioare.
- Cum poți să fii în două trupuri în același timp? Doar nu ești o extraterestră!
- Ba da, sunt.
- Ce ești?
- Sunt Moartea Nedorită de Oameni, după cum am spus și pot sări dintr-un corp în altul, îmi pot dubla, tripla corpul.
M-am dat jos din pat ca să-mi iau un pahar cu vin roșu și să-i propun și ei unul. Cred că nu deliram, eram încă în toate mințile.
- Vai, Dafin Auriu! Tu dormi în chiloții aceștia, a spus Nedorita de Oameni, care sta pe scaun.
- Dezgustător, a spus cealaltă care sta în picioare lângă fereastra care da în curte.
- Da eu altă lengerie nu am.
Am auzit din nou bâzâitul starniu și o străfulgerare de lumină purpurie după care Nedorita de Oameni de lângă fereastră a dispărut și eu m-am uitat la cea de pe scaun.
- Ascultă-mă cu atenție Dafin! Platon m-a angajat ca să te ajut. Dacă vei avea probleme cu Manuc Bei, poți oricând să contezi pe mine. Eu am să vin la primul tău apel. Tiranul îți poate face rău, dacă nu vei fi mai viclean decât el. Așa că te previn de pe acum: aventura cu Manuc Bei nu va fi una din cele mai ușoare. Însă împreună vom reuși.
Nedorita de Oameni spuse aceste cuvinte și dispăru. Am rămas în pat incapabil să mă mișc. Paharul pe care l-am luat a rămas și el parcă suspendat la vreo câțiva centimetri de gura mea. Stăteam și așteptam. Cugetam încet și îmi spuneam în gând: poate era mai bine dacă îmi alegeam altă profesie, altă ocupație decât asta. Poate că-mi alesesem prost meseria. Dar era prea târziu să încep altceva de la capăt. Aveam cincizeci și sase de ani. Trecusem de doi de cinci unul lână altul. Cum mă gândeam la toate acestea, m-a cuprins dintr-o dată o moleșteală, un fel de slăbiciune sau oboseală firească, după care am adormit fără să țin cont de ora târzie, aproape matinală, când cocoșeii de la țară încep să cânte: cu-cu-ri-gu!
Primul averisment:
Pe traseele pe care urmează să le cunoașteți și dumneavoastră, nu veți găsi cai verzi pe pereți și nici călăreți ascunși printre tufe înzăpezite de la marginea pădurii. Veți fi anternați doar într-un joc ficțional de cercetare și căutare a ceea ce nu există, însă cineva vrea să găsească o pisică neagră într-o încăpere întunecată sau într-un sac, într-o torbă, ca cea din povestea despre Ivan Turbincă.
3. (O fortăreață medievală)
M-am trezit deprimat. În vis un Înger mi-a spus să nu am relații strânse cu Nedorita de Oameni. Ea te va nenoroci și... N-am deslușit bine ultimul cuvânt spus, fiindcă m-am trezit. M-am uitat în sus la tavan, la niște crăpături apărute de când a fost ultimul cutremur de pământ și de când am fost vizitat de către doamna Moartea. Deci, ea este Nedorită de Oameni!. Nimic nu-mi prevestea bun atunci când ridicam ochii spre tavanul camerei mele. Mi-a părut că văd un zimbru alergând după cineva. Cred că după mine. Apoi am văzut un șarpe cu un iepure în gură. Halucinații? Soarele intrta și el prin geam și mă făcea să nu mai văd vedeniile care mă puneau în gardă. Îmi simțeam gâtul țeapăn și aveam un gust amar în gură.
- Ce să fac acum? Să mă duc la baie sau să ies la balcon?
- Du-te la baie Dafin Auriu, du-te...
M-am sculat și m-am dus la baie. Nu preferam să mă uit în oglindă, dar am făcut-o. Mi-am văzut fața cu cearcăne sub ochi și nebărbierit de vreo două zile. Arătam oribil în oglindă. M-am sucit, m-am învârtit, după ce m-am ușurat puțin am închis ușa, am tras apa și am revenit în cameră. Nu-mi puteam închipui că în clipa următoare mă voi îmbrăca și voi pleca undeva, deaceea am ales să mai dorm puțin. M-am întins în pat, apoi mi-am tras pătura până sub bărbie și am așteptat. Eram singur cu mine. Era un pic dezgustător, însă mult mai bine decât atunci când s-a ajuns la concluzia că, cetatea Tighina, de pe malul Nistrului, zisă după căderea ei în mâinile turcilor – Bender, adică când urma să fie reamenajată și deschisă pentru vizitatori, a apărut o surpriză. Una cu adevărat neașteptată, reflectă Dafin. Era bine știut că fortăreața veche are două incinte. Cea interioară reprezintă fortăreața medievală, cuprinzând o parte a construcțiilor de proveniență moldovenească. A doua, exterioară, este cetatea bastionară construită în timpul dominației Porții Otomane. Aceasta a fost pentru mult timp inaccesibilă cercetării arheologice, istorice și arhitecturale. Ea nu era inclusă în structura urbană, fiind evitată ca element militar strict secretizat. După un atac cu „fulgere” din cer și de pe pământ, după deschiderea ei, sub mormanele unei construcții arhaice, care era să pice într-o zi, s-a descoperit o intrare într-un labirint, sau într-un tunel săpat cu sute de ani în urmă. Dar intrarea în tunelul necunoscut era închisă de o ușă mare de lemn din stejar bătrân.
- Mare minunăție, au exclamat unii. Părea o adevărată minune că ușa nu s-a deteriorat și nici n-a putrezit în timp de secole.
Era o adevărată descoperire, pentru că lemnul era aproape ca nou. Însă la un contact cu dânsul muncitorii, care evacuau mormanele de gunoaie, au sesizat că ușa nu este din lemn curat, ci dintr-o piele neobișnuită, care de departe părea lemn, dar de aproape și atunci când te atingeai de ea, părea moale și emana căldură. În clipa când de ea s-a atins cu mâinile sale una dintre muncitoarele care strângeau gunoiul, ușa brusc și pe neașteptate s-a deschis. Toți au rămas cu gurile căscate. În fața ochilor se vedea un labirint neobișnuit în care nu era întuneric, ca în toate tunelurile, ci o lumină lină pălea în roz și se revărsa parcă din adâncul pământului. Trei bărbați curajoși și foarte curioși au intrat să vadă ce minunăție se ascunde acolo. Dar cum numai ultimul dintre ei a intrat și a pus piciorul pe calcarul moale din interiorul tunelului acesta s-a speriat pentru că calcarul se mișca. Ia te uită încoace, a mai strigat el altui coleg de-al său. „Ehe-he, drăcia dracului, da fundul acestei dihanii, într-adevăr, parcă se mișcă”. După aceste cuvinte ușa imediat s-a închis singură, lăsându-i pe cei trei în interiorul tunelului. Pentru că ușa nu s-a mai deschis „curajoșii” au devenit captivii labirintului. Iar vestea despre cele întâmplate a început a se răspândi prin oraș. Și aceasta s-a întâmplat spre seară, pe aproape de chindii. A fost până a-mi pierde locul de muncă și până a mă întâlni cu doamna Moartea, căreia îi voi povesti despre această aventură, înainte de a mă apuca să merg pe urmele lui Manuc Bei. Sper că doamna Moarte Nedorită de Oameni mă va asculta și îmi va lămuri ceea ce, eu încă până azi n-am înțeles, și-a zis pentru sine Dafin. Totodată el a început să se obișnuiască cu numele ei: Nedorita de Oameni.

4. (Labirint subteran)

A doua zi, pe la amiază, întreg orășelul fu zguduit ca de un curent electruc de neașteptata veste. Fără a fi transmisă la televiziune sau la rado, vestea despre ușa care tăinuiește un tunel din cetatea Tighina zbura din gură în gură, de la un om la altul, din casă în casă cu o iuțeală ca a fulgerului, dar poate și cu viteza fulgerului, adică a luminii. Firește că administrația orașului a intrat și ea în panică. A fost convocată o ședință de urgență cu toți lucrătorii științifici, cu șeful regiunii și conducerii unităților militare. S-a hotărât să nu se facă panică, iar vestea să fie dată în presă, la radio și televiziune drept un zvon fals. Să se spună că, chipurile, niște muncitori băuți au căzut sub mormanele de moloz sau într-o groapă cu var stins sau ceva de acest gen. Că a fost un incident regretabil, iar cadavrele lor vor fi în curând transportate la morgă pentru expertiză medicală.
În pofida faptului că se dorea ca opinia publică să fie mințită și dezinformată, totuși o mamă a unui muncitor după miezul nopții a reușit să deschidă ușa ceea. Cu bocetele ei și suspinele sincere l-a implorat pe Dumnezeu să se îndure și să-i risipească durerea pe care o avea, când se gândea că și-a pierdut fiul de nouăsprezece ani. Ea nu a blestemat pe nimeni, cum obișnuiesc unele moldovence la scârbă și la disperare și nici n-a procedat ca unele persoane, neîncadrate în peisaj, care-l imploră pe Creator să facă ceva pentru ca să piară și capra vecinului.
Multe lacrimi au vărsat pentru cei dragi, atât cei din oraș, cât și cei dintr-un sat din care a fost împușcat un tânăr de nouăsprezece ani de către pacificatorii beți la miezul nopții de 31 spre 1 ianuarie. Când ușa cea de lemn (sau de ne lemn) s-a deschis brusc în plină noapte, avea să povestească femeia uimită, a zărit o luminiță ce strălucea și izvora parcă din adâncul labirintului. A lăsat jos aproape tot ce avea cu dânsa și a coborât în labirint. Lumina venea din interiorul pereților care parcă tresăreau. Ea a lovit ușor cu pumnul un loc din perete și imediat câteva pietre s-au desprins, lăsând să pătrundă mai multă lumină dintr-o gaură mai largă. ”M-am gândit să intru pe acea cale deschisă pentru a vedea unde duce. Era un tunel macabru care ducea în adâncul pământului, însă rocile din pereți emanau lumină ca stâncile de granit de culoare roșie în bătaia soarelui fierbinte de vară. Uneori părea că ele parcă sunt un jăratic viu. M-am strecurat până am ajuns într-o peșteră cu două ieșiri. Am ales să intru și să merg pe cea din dreapta. Am mers mult, încât îmi părea că nu are niciun capăt, însă până la urmă am înțeles că am făcut o alegere corectă. Am ajuns într-un loc în care labirintul devenea arborescent, adică avea mai multe ramificații în sus. Dintr-unul din acele ramuri picura un firicel de apă calcaroasă, picurând peste o treaptă, alcătuind o cascadă din piatră lucie. Ea acoperea ca o perdea un fel de scară abruptă, strânsă între niște pereți înguști.
După ce am pătruns acolo pereții ceia au început a se apropia de mine ca fiind vii, amenințându-mă să mă strivească. Părea un adevărat malaxor extraterestru. Eu nu mi-am pierdut cumpătul” îi mărturisi doamna lui Dafin și el nota fiecare cuvânt de-al ei. Atunci când pereții mi-au strâns pieptul și am simțit o ușoară masare a sânilor înainte de a fi strivită am zis doar atât: „Doamne Dumnezeule, scapă-mă măcar pe mine de moartea aceasta!” Pentru câteva clipe tot ce era acolo s-a întunecat, lumina cea palidă a dispărut, iar eu am simțit că parcă alunec sau cad în hău. Când senzația căderii a dispărut m-am gândit că, totuși sunt norocoasă. În fața mea au apărut primele raze de soare și era parcă dimineața devreme. M-am pomenit în partea opusă a intrării. Eram uimită. Nu știam ce să fac: să merg sau să stau pe loc. Libertatea mea a survenit într-un mod cu totul straniu. Parcă ași fi fost împinsă de un curent de aer pe undeva pe sub pământ, apoi am fost scuipată printr-o gaură care imediat s-a închis. Pământul m-a născut a doua oară! Eram nu știu de ce goală-goluță. Când m-am uitat mai bine într-o parte erau și hainele mele aruncate haotic. Am simțit că îmi este frig și imediat m-am îmbrăcat. De frig tremuram, iar de durere mi se strângea inima gândindu-mă la cei rămași în labirintul misterios din care am ieșit numai ce. În labirint sau în tunel n-am văzut nici urmă de cei, care au intrat și așa și n-am găsit măcar pașii pieruți ai fiului meu. Am mai stat ceva timp în acel loc, cercetând cu privirile pe unde o fi ieșirea secretă, dar fără niciun rost. Nu pricepeam cum și cât timp am umblat orbecăind o jumătate de noapte ba prin un labirint, ba prin altul, pătrunzând departe în adâncurile tainice, ca până la urmă să ies miraculos cu totul prin altă parte decât am intrat. Este undeva un abis. Și dacă acesta este, el va mai înghiți oameni. Însă nimeni nu poate ști când și pe unde îi va scuipa.
- Eu m-am pomenit într-o livadă cu pomi de pe malul Nistrului la vreo doi – trei kilometri depărtare de cetatea Tighina – Bender. În față îmi stătea doar fluviul plin de răcoare, mărturisi doamna .
- Cum de s-a întâmplat una ca asta? Mă întrebam nedumerită, pentru că astfel de metamorfoze am văzut pentru întâia oară în viața mea. Vă jur că așa este!
- Vă cred doamnă Maria. Când i-am pronunțat numele, prenumele nu știu de ce, m-am gândit la o celebră Maria, a zis Dafin.
În timp ce biata mamă Maria își punea singură întrebări la care nu găsea răspuns, experții chemați să elucideze cazul „ușii din lemn” și al labirintului misterios, au ajuns la câteva concluzii. Una era că din cetate, totuși, cândva, cu mulți ani în urmă putea să fie săpat un tunel și acum el a fost descoperit. Însă stranie părea intrarea în el. A doua concluzie era că au în față un mister sau un fenomen paranormal și urmează a fi studiat în cea mai mare taină, fără presă, fără martori ocazionali, fără... Ca în anii cei buni ai vremurilor apuse. A doua concluzie era împărtășită de aproape toți experții și de către conducerea regiunii. Fortăreața dar mai ales incinta ei bastionară întotdeauna a fost inaccesibilă cercetătii așa că acum să nu se grăbească nimeni și să dea publicității ceea ce încă nu este clar și înțeles chiar de către savanții arheologi, geologi, biologi, geografi și chiar de fizicieni.
Taina trebuie să rămână taină a cetății! Cu toate acestea tot mai mulți „curajoși” erau dați dispăruți după ce pătrundeau în labirintul arborescent al tunelului. Deja se cunoștea că ușa se poate deschide numai atunci, când o ating mâinile oamenilor. Dar nu chiar toate mâinile... Unor mâini „ușa” li se deschidea, altora – nu. Dacă cineva intra pe ea, atunci în ziua respectivă ușa se închidea și nu se mai deschidea chiar dacă puneau mâinele pe ea zeci de oameni. Ușa nu se lăsa nici forțată cu instrumente de sudat sau de tăiat.
Toate încercările muncitorilor sufereau eșec. La contactul cu sfredelul electric fierul se încălzea brusc până se înroșea și începea să se topească. Astfel ușa care părea de lemn, sau dintr-o piele vie și groasă, dintr-o dată devenea parcă de granit și respingea orice tentativă de a o sparge. Văzând că oamenii vii dispar după această ușă unii după alții fără urmă și fără vreo explicație, savanții au propus să experimenteze cu animale, cu jucării și alte obiecte neînsuflețite. Dacă aruncau în tunel prin ușa întredeschisă vreo pisică sau vre-un câine, a doua zi animalele zăceau lângă ușă, dar nu fără suflare, ci adormite sau amorțite. Din acea stare ele ieșeau abia peste douăzeci și patru de ore. După unele estimări ale medicilor veterinari animalele acelea aveau creieerii spălați, adică le lipsea memoria. Și jucăriile, tot felul de păpuși erau găsite tot lângă ușă, însă acoperite peste tot cu un strat de substanță solidă de stalactite. Parcă ar fi fost special poleite de cineva. Doar ochii de sticlă străluceau și răspândeau un fel de lumină rece. După starea de amorțeală pisicile se trezeau la viață, câinii la fel își bâțâiau cozile lor de câine de parcă nimic nu li s-a întâmplat. Paradoxal nu? Și doar oamenii rămâneau să fie în continuare dați dispăruți în tunelul sau în catacombe, cum s-ar spune la Odesa.
Apropo, cu vreo câteva ore în urmă s-a auzit că și sub conacul lui Manuc Bei au fost descoperite niște tuneluri subterane. Deci, cele întâmplate undeva cu cineva, puteau avea vreo legătură cu ceea ce urma să se întâmple...
Fiecare zi aduce ceva nou și în fiecare zi trece în dimensiunea trecutului ceva, care până atunci constituia o actualitate și o certitudine. Totul se mișcă și se îndreaptă într-o direcție sau în alta; acesta este jocul permanent al iluziilor vieții.

5. (În bezna din Fundul Iadului)

În vara unui an (nu anume al aceluiași an), Dafin a vrut să intre și el în acel tunel, însă într-un fel cu totul deosebit. De pildă, cu ajutorul unui lift care să-l coboare în subteran. Iar acolo să-l întâlnească o tânără durdulie. Una tânără și frumoasă, dar cam dolofană. Ca într-un roman al japonezului Haruki Murakami, scriitor preferat al lui Dafin.
Ași fi preferat să merg pe un coridor lung până a nimeri în tunel. În spatele tinerei grase și frumoase. Să observ ca are în urechi cercei de aur. La fiecare pas, aceștia să sclipească ca niște luminițe, iar femeia tânără și frumoasă să fie destul de sprintenă pentru corpolența ei. Să fie un personaj exotic din „orașul iubirii”, care să mă conducă într-o încăpere mare, goală cu pereții albi, tavanul alb. Să văd apoi un dulap în perete cu ușă pliantă. Tânăra frumoasă, dar dolofană, să scoată de undeva un pachet negru și lucios, să-l desfacă. Când l-a desface să văd o manta de ploaie și niște cizme de cauciuc. Să-mi spună scurt și clar: înbracă-te. După ce voi îmbrăca mantaua peste hainele mele, ea să-mi lege șireturile de la glugă până sub nas. Apoi să deschidă ușa dulapului din perete și să mă împingă înăuntru. Abia acolo să-mi dau sama că e un culuar secret care duce cine știe unde în tunel. Mai departe să mă descurc cum mă va duce capul. Da! Încă ceva mi-a scăpat din vedere. Ea îmi va da înainte de a pătrunde în tunel o lanternă mare, rezistentă la apă, de care să fie prinsă o curea.
Nu prea voi avea chef să înfrunt bezna din tunel, dar îmi va fi imposibil să mai dau îndărăt. Apoi să-mi amintesc că m-am aplecat puțin ca să-mi feresc capul și umerii, apoi am tras și picorul drept după mine, căci călcasem în tunel cu stângul. Nu mă mișcam deloc ușor încotoșmănat în mantaua aia, dar am reușit în cele din urmă să trec dincolo. Am întors capul și m-am uitat la tânăra cea dolofană din dulap. O priveam din abisul acela întunecat. Mi se părea foarte drăguță.
„Aveți grijă să nu vă îndepărtați de râul subteran sau să o luați pe vreo cărare lăturalnică. Mergeți drept înainte!” Înainte, nu-i la plăcinte în acest tunel, m-am gândit și am privit spre ea, să văd ce a face. Ea a zâmbit și mi-a răspuns cu un fel de sărut trimis la distanță înainte de a se închide ușa dulapului. Aproape la fel ca și ușa de lemn din cetate care da în tunel.
În minutele următoare îmi voi aminti că m-am trezit într-o beznă totală. Beznă în cel mai strict sens al cuvântului. Nu se zărea nici o dâră de lumină, măcar cât vârful unui ac. Așa îmi trebuie, dacă am vrut să nimeresc și eu în tunel, mi-am zis și am ridicat o mână spre dreptul ochilor. Nu vedeam nimic. Abia atunci îmi voi aminti că am o lanternă. Am bâjbâit după întrerupătorul lanternei. Când l-am apăsat, o dâră dreaptă de lumină gălbuie a frânt puțin întunericul. Am plimbat puțin lanterna în jurul meu. Mă aflam pe o piatră de pe malul unui râu subteran de vreo doi metri lățime. Cursul era rapid, dar nu aveam nici cea mai vagă idee cât era de adânc. La lumina lanternei, vedeam doar că apa se unduia la suprafață precum un drapel în bătaia vântului, iar râul curgea de la stânga la dreapta. Am urmat calea așa cum mi-a spus tânăra grasă și frumoasă. În jurul meu n-am văzut nimic deosebit în afară de pereții verticali ai prăpastiei și râul care curgea zgomotos. Aveam nervii prea încordați din cauza întunericului.
După cicni-sașe minute de mers, bolta mi s-a părut mult mai joasă. Am ridicat lanterna deasupra capului, dar n-am reușit să disting nimic în bezna aceea densă. Nu se vedea nici o boltă. Apoi au început să apară cărările laterale. De fapt nu erau cărări, ci niște fisuri mari în peretele de piatră. Prin ele se prelungeau șuvițe de apă care se scurgeau în râu. Din curiozitate am îndreptat lanterna spre una din fusuri, dar n-am văzut nimic. La intrare părea îngustă, dar se lărgea pe măsură se se adâncea. Nu m-a tentat să mă aventurez. Cu lanterna în mâna dreaptă am urcat mai departe asemenea unui pește care se avântă în amonte. Lespezile pe care pășeam erau uzi, așa că trebuia să am grijă cum calc la fiecare pas făcut mai departe. Dacă spărgeam lanterna sau cădeam în râu, acolo rămâneam. Toată atenția era concentartă la picoare. Din această cauză n-am observat o luminiță care pâlpâia. Când am ridicat privirile, era deja în fața mea la o distanță de vreo opt metri. Era un om, în mână avea și el o lanternă mică. Striga ceva, dar nu-l auzeam din pricina zgomotului apei. Era prea întuneric și nu înțelegeam nimic. Iar el mi-a spus:
- Am venit să te iau.
- Unde?
- În tunel. Am crezut că nu mai vii, dar te-ai dovedit a fi mai curajos. Ești chiar bravo. Eu sunt cel care poate intra și ieși de aici. Este aici și Profesorul.
Nu-l prea înțelegeam și am decis să nu-l mai înteb care Profesor. Nu mă interesa. Misiunea mea era cu totul alta și trebuia să-mi văd de treabă. L-am urmat fără să mai pun întrebări, fiindcă era inutil. Zgomotul pe care-l producea râul astupa vocea mea și n-am vrut să mi-o fortific întratât, încât să mă audă destul de bine. Când am intrat cu el pe o cărare laturalnică, zgomotul parcă s-a mai potolit. Am încercat să vorbesc cu el, dar dânsul numai mi-a zâmbit și apoi a izbucnit în râs. „Este bine că ești curajos. Dacă n-ai fi fost curajos, n-ai fi ajuns aici”. Ce puteam să răspund eu. Am avut o clipă de nesiguranță, de nedumerire chiar, apoi m-am liniștit. Ceea ce am căutat, am găsit. Am ajuns și eu în tunel. Oare a fost cu adevărat, sau am visat?
Dacă visam mă trezeam și totul avea să dispară. Însă, din păcate, nu eram într-un vis simplu, ci într-un adevărat coșmar, într-o situație perfidă, în una greu de imaginat. Poate că, doar la capătul lumii în țara aspră a minunilor se putea întâlni asemenea scene de acțiune. Orașul a dispărut din ochii mei și de jur împrejur era numai bezna.

6. ( Între Tiraspol și Tighina)

În acel subteran, sau mai bine zis, în tunel, era o altfel de viață decât la suprafața pământului, în orașul nostru din centrul țării cu sol negru, cu un million sau 99 de milioane furate și cu alte minunății. Da în esență viața era aceeași, numai că, fără de razele soarelui, care strălucește frumos prin părțile acestea, mai ales vara, dar și toamna. Nu pot spune cât timp am bâjbâit prin tunelul lipsit de lumină, dar bogat în tot felul de primejdii: gropi, ape subterane, lipitori și tot felul de capcane ca într-o adevărată țară a minunilor. De altfel și sus, în oraș existau destule capcane și primejdii…
În tunelul care nu era ca la Cricova sau la Mileștii Mici, aerul era rece și umed. Când mergeam din urma celui care poate intra și eși, atunci când vrea el din tunel, am auzit un huruit îngrozitor. Era un semnal că avea să se întâmple ceva. Însă, ce anume, nu-mi puteam imagina.
Poate va fi un cutremur de pământ? Am întrebat și eu așa ca oricine care este gata să intre în panică. Nu mi s-a răspuns afirmativ, ci doar aluziv. “Poate fi ceva mai înfiorător și mai grav”.
- Adică, ce ar putea să fie…
- Nu pot să vă explic acum, n-avem timp pentru vorbe-n vânt. Trebuie să plecăm de aici, să fugim, cât nu este prea târziu, altfel tunelul ne va înghiți pentru totdeauna.
- Bine, bine, am zis resemnat și aproape am luat-o la fugă după dânsul, care a grăbit așa de mult pașii, că mie nu-mi rămânea altceva să fac decât să fug din urma lui.
În beznă auzeam gâfâitul lui și zgomotul înăbușit al rocilor sau pietrelor din pereții care toate parcă se rodeau unele de altele. Se auzeau și niște bubuituri de parcă se prăvăleau niște stânci peste noi. Sub picioare pământul a început să se cutremure neregulat. Din acel moment aveam senzația că ceva îngrozitor, inevitabil se va întâmpla cu mine și cu ghidul meu prin tunel. Nu era cale ușoară nici înainte, nici îndărăt, cu atât mai mult. Înaintam orbecăind prin tunel spre un punct final sau fatal în timp ce lumea subterană se cutremura din toți rărunchii. Bufniturile îngrozitoare se repetau aproape peste fiecare minută, deși nu aveam niciun fel de ceas, dar îmi imaginam că timpul este măsurat după fiecare zece-douăzeci de pași prin acel abis al întunericului. La un moment mi s-a părut că zgomotul infernal a dispărut. Adică a încetat brusc. ”Oare nu cumva am asurzit sau mi s-au astupat urechile?”
Nu era așa, fiindcă imediat am observant că în urechi îmi vâjâia ceva. Și acel vâjâit se întețea. Parcă ne pândea un animal de pradă, gata-gata să pună laba pe noi. Era un zgomot pe care nu-l mai auzisem în viața mea. M-au trecut fiori. Pentru că acel zgomot nu ne respingea sau venea pur și simplu de undeva, ci ne răsuna ca o invitație în infern. De spaimă simțeam o sudoare rece în spate. Am înțeles că era ceva mai îngrozitor decât un cutemur devastator. Dar ce anume era nu-mi imaginam și nici n-avem când să-mi imaginez ceva. Trebuia să merg mai departe, ca să nu ne cadă pietrele în spate, peste noi. Am mers prin tunel nici nu știu cât timp. Pierdusem complet noțiunea timpului din pricina spaimei și zăpăcelii. Uitasem de oboseală, de o mică rană la un picior, care sângera. Mi-a rămas numai dorința de a fugi, de ieși de acolo. Dar cum? Nu mă ajungea capul. Apoi am simțit o durere înfiorătoare la cap. Am văzut stele verzi. Probabil m-am lovit de vre-o piatră. Mi-am spart capul sau în cel mai fericit caz mi-am făcut un cucui. Era prima oară când mă loveam la cap așa de rău. Sau a mai fost vreo dată?
Demult, în copilărie, când am căzut de pe moara de apă din valea… Ei, dar asta a fost demult. Acum e altă situație. Este cu adevărat sau, totuși e un vis tare urât? Aș fi fost fericit să fie un vis, însă, pare-se era o realitate, una din tunelul de sub fortăreață, de sub orașul… Dar nu-mi ardea să-mi amintesc de vreun oraș. Vroiam să văd lumina soarelui. Și soarele pe cer. Mă simțeam ca într-o gaură neagră, care îmi decima toată ființa mea.
- Hai s-o întindem mai repede!
- Dar mi-e greu…
- Dacă ți-e greu acum, murim amândoi aici, fără să vedem vreo dată lumina soarelui.
- Bine, am zis, sper că mai avem un pic și scăpăm de aici.
După o mișcare a lanternei am observant că pereții stâncoși de pe ambele părți ale drumului prin tunel se terminau și o platformă imensă, dar plină de gropi se deschidea în fața ochilor. Am scăpat de dracu, dar mai avem de-a face ceva cu tată-său sau cu naiba știe ce Duh Necurat, Spirit Rău, Duh de Spaimă, Duh al Rătăcirii. Trebuia să fim prea atenți ca să scăpăm teferi de acolo. Am izbutit să trecem și peste ele, ca niște personaje de ale lui Murakami din La capătul lumii și în țara aspră a minunilor.
Nu mi-am putut imagina că voi avea asemenea ocazii undeva și pe malul Nistrului, între orașul Tiraspol și Tighina sau mai bine zis, sub ele, într-un tunel misterios prin care parcă trecea și o gaură neagră de mici dimensiuni. O gaură a Viermelui Iadului cel Neadormit.
Cum am ieșit de acolo este tot atât de incredibil, ca și cum am intrat, mărturisi Dafin. Când am ieșit la suprafață abia se lumina de ziuă. Troleibusele, autobusele de zi încă nu circulau. Oamenii dormeau liniștiți fără să-și bată capul cu așa probleme ca ale mele. Am respirat adânc, m-am prins cu amândouă mâinile de o funie pe care am mai avut-o în anii de școală, în sala sportivă și am început să urc la suprafață. Orașul iubirii încă mai dormea, sau se trezea încet. Ce vis stupid am avut! Am coborât în tunel cu un lift, am dat acolo de dracu și de Tatăl Coșmarului. Am urcat la suprafață în ultimul moment pe o funie, pe care nu-mi pot imagina cine și cum mi-a întins-o.

Bine că a fost așa, că de nu era nu știu cum aveam să ies din tunel. Poate că mă ”scuipa” el pe undeva, dar cu toate păcatele mele, aveam prea puține șanse. Așa că, să fi avut o funie la momentul potrivit... Însă numai o funie și de aceea pe care o folosesc alpiniștii. Să escaladez și eu Everestul, Elbrusul sau Mont Blanc-ul și alte vârfuri de munte, că pe lume sunt multe vârfuri înalte, dar există și multe tuneluri sau peșteri întunecate, învăluite în beznă. Într-o beznă deasă, mai deasă decât în pădurea norvegiană sau în cea rusă. Dafin începea să-și demonstreze erudiția și debita din plin diferite halucinații de ale sale. Când lucrurile nu merg conform așteptărilor, unii oameni se gândesc chiar și la sinucidere. Dafin însă, continua să istorisească: ”După ce am scăpat de locurile periculoase specifice acelui tunel: grohotișuri, râuri rapide subterane, prăpastii, gropi mai mici și gropi adânci, ape care țâșnesc din găuri pe neașteptate, am răsuflat ușurat și cu toți porii plămânilor, pentru că corpul meu avea nevoie de oxygen. Dar, ieșind la suprafață din acea subterană am avut impresia că mă aflu la o mare altitudine, iar aerul, deși este curat, îmi părea prea rarifiat. Însoțitorul necunoscut, sau poate însoțitoarea, că prin beznă n-am înțeles cine mă ghida prin tunel, a început să tușească. Și-a scos gluga neagră care îi acoperea capul și aproape toată fața până la ochi.
De altfel la început îi vedeam doar ochii, nasul și gura. Deși și-a scos gluga tot una îi era greu să respire. L-a apucat răul de munte, care se manifesta prin dureri de cap, prin oboseală excesivă, greață. Și eu eram mort de oboseală. Când a început să vomite mi-a părut că este femeie. Una cu părul tuns tare scurt, care se sluțea în ipostaza de a vomita. Am devenit curios să o văd mai bine la lumină. Părul ei vopsit blond intens scurt, ca un gazon bine îngrijit. Pielea fieții era aspră, ca o pelerină bătută mult timp de vânt și ploaie. În loc de salut zâmbește strâmbându-și buzele într-o parte. Îmi aminteam că pe ultima sută de metri, da poate că erau mai mult de o sută, nu ne-am urcat încet, n-am făcut pauze. Călăuza țipa: mai repede, mai repede, că vine potopul. Care potop, vroiam să întreb, dar tăceam și mă țineam strâns de funie. Îmi imaginam un potop de apă, care se ridică din adâncime spre noi, în sus. Dacă mai zăboveam și dacă ne ajungea din urmă, și cine știe, poate ne trăgea spre Fundul Iadului sau la Fundul Tartorului. Că din urmă venea un vârtej puternic. De câteva ori am suferit un vâjâit în urechi. Am avut impresia, că voi cădea în gol. Am fost, cu alte cuvinte, într-o stare de amețeală, dar nu m-am lăsat purtată de acel val.
Călăuza mea, care nu era doamna Moartea , ”Nedorită de Oameni”, părea că suferea mai mult decât mine. Dacă în tunel ea mă încuraja să merg, să nu mă opresc, să ajung teafăr la suprafață, acum avea tulburări de echilibru, iar tusa ei se întețea în loc să se oprească. Pe neașteptate am vomitat și eu. Apoi am încercat să-mi păstrez calmul, să nu privesc înapoi, adică în jos, prin gaura tunelului din care am ieșit și de unde se mai auzea zgomotul unor ape turbate, care clocoteau. Însă acum călăuza mea m-a impus să mă panichez. În timp ce-mi scoteam echipamentul, adică haina cea neagră care m-a protejat în tunel și care era plină de noroi, ea își examina bocancii antidirapanți și își potrivea o cască pe care a scos-o din rucsac. Apoi a pus mâna pe târnăcop, a apucat coarda, adică funia pe care ne-am ridicat la suprafață. Abia atunci am observant cât de masivă era călăuza mea. Era cât o ușă de biserică. Pe neașteptate mi-a ars una la ceafă. Am pierdut cunoștința după ce am văzut stele verzi. Când mi-am revenit în fire, călăuza cea masivă nu mai era pe aproape. Ea undeva dispăruse. Dar unde? Încotro o luase la sănătoasa?
- Unde ești, strigam eu ca un nebun.
- Suntem aici, au vociferat două matahale în halate albe.
- Îmi pare sau am halucinații. De unde v-ați luat?
- Suntem de la spitalul de urgență, am venit să vă luăm...
Nu, nu aveam halucinații. Într-adevăr erau doi sanitari de la spitalul de urgență. Dar poate, erau de la spitalul de nebuni! De unde să știu eu... În apropiere staționa un automobil pe care era scris: Salvarea.
- Aveți nevoie de ajutorul nostru?
- Se vede că am, dacă...
- Dacă nu vă supărați, vrem să știm, dacă vă puteți urca singur în automobil, sau vă ajutăm noi?
- Singur, singur, că dacă am ieșit din tunelul acela fără ajutorul vostru, nu mai am nevoie acum. Dar lângă mine a mai fost unul care... sau una.
- Care s-a speriat și a dat bir cu fugiții, s-a rânjit unul dintre cei doi sanitari.
După această glumă a lor n-am spus niciun cuvânt. M-am debarasat de haina murdară, pe care am purtat-o în tunel, am scos ciubotele de cauciuc pline de noroi și am urcat în automobilul lor prin ușa larg deschisă. Șoferul a pornit automobilul cu tot cu clacsonarea specifică mașinei de la salvare sau de la poliție și în mare viteză am mers spre oraș. Am ațipit puțin în drum și când m-am trezit, eu eram deja în salonul spitalului. Alături se aflau două femei: una probabil era medicul, alta asistenta lui. Vă rugăm să ne spuneți cum vă cheamă. Le-am spus. Și ele doar au privit una la alta fără să-mi răspundă. Acum să-l lăsăm să se odihnească, că pe urmă...
Au zis ceva în limba rusă, au tușit și s-au retras. Eu am ațipt din nou, parcă răpus de gloanțe, de o moleșeală stranie.
Când m-am trezit a doua oară în salonul spitlului, am observat că aveam bandaj la un picior, la degete, și în moalele capului. E slut la Prut, am vrut să spun, dar n-am zis nimic. Vecinul de salon din dreapta mea era un bătrân uscățiv, care tăcea ca peștele în apă, iar cel din dreapta fredona o melodie, apoi cânta cu glas tare ca un alienat: „Șiroka strana moia rodnaia”. Apoi după ce termina cântecul despre țara lui nemărginită și mare, începea: „Moi adres ne dom i ne ulița, mai adres sovietskii soiuz!” Când tipul a înțeles că îl privesc cu dispreț mi-a zis:
- Privet alkaș! Nu șto... Așa că ai întrecut măsura ieri?
- Nu, i-am răspuns nimic, ci doar m-am întors pe cealaltă parte.
Bătrânul tăcea. Era posomorât ca o zi mohorâtă de toamnă, de ultima lună de toamnă. Într-un fel dânsul chiar îmi amintea de persoanjul lui Ion Druță din povestirea lui “Uitima lună de toamnă.” Moșul semăna și cu actorul care l-a înfățișat în filmul lui Vadim Derbenev “Ultima lună de toamnă” turnat la studioul “Moldova-film”. ”Ce amintiri frumoase sau, poate, unele cu totul prostești?” Moșul din cameră mă aranja mai bine decât vecinul cel obraznic, gura spartă a căruia, trăncănea ca o moară stricată. Moșul nici nu punea întrebări stupide, nu vorbea ca un bădăran și nici nu-și proslăvea Patria sa. Slavă Domnului că văd lumina zilei măcar în acest salon, fiindcă după câte am trecut prin tunel, apoi și la suparfață, când am ieșit, acum îmi părea chiar că e bine. Dar oare, cât că fie ora…
- Este aproape de trei după amiază, a spus o persoană care a intrat în clipa aceea în salon. Am venit să vă transferăm în altă parte, unde va fi mai multă liniște, a spus bărbatul în halat alb.
- Doamne! Pe mine mă mutați, mă transferați, să am iertare…
- Da, mi-a răspuns, și mai repede, mai repede. Îmi spunea aproape pe acealș ton și cu aproape aceiaș voce ca și călăuza mea necunoscută din tunel.
N-am avut încotro. Aproape că am sărit în picioare, dar vai, o durere acută în piciorul stâng m-a forțat să mă așez imediat pe pat. “Mă doare!”
- A-a-a. .. cum de am uitat că aveți piciorul fracturat, a bolmojit medicul, sau poate, sanitarul și m-a înhățat vârtos de o mâină.
- Vă rog mai ușurel, am pițigăit eu jalnic.
- Bine, da ce vreai să te iau în brațe? Eu nu-ți sunt Dumnezeu. Eu sunt Fokin.
Numele lui mi-a țiuit în urechi ca trăsetul, care se aude după un fulger. Am dat peste alt drac. Rețeaua mea de nervi s-a alertat. S-au alerat, în primul rând, nervii cranieni. Adică, nervii care ne controlează expresia feței. Nu vedeam nici un indiciu care să-mi ajute să înțeleg dacă prezența mea acolo era bună sau rea și dacă gândurile sale erau drepte sau strâmbe.
Am început să clipesc din pleoape. Am închis ochii. Mă protejam de un eventual pericol.
O lovitură ușoară sub genunchi cu un ciocănel m-a făcut să ridic piciorul. Am încuviințat propunera medicului și m-am pornit spre ușă. Așa am fost transferat în altă parte, adică în altă încăpere a spitalului. ”Așa îmi trebuie, dacă m-am lăsat purtat pe aripile visurilor cu acești pământeni păcătoși”.
Asta era etapa următoare după ce am trecut prin labirintul fortăreții de odinioară, sau nu. După ce am trecut și prin tunel și prin gaura lui neagră, care nu m-a înghițit. Dar care, i-a dat dispăruți pe mulți români din Timișoara, alte părți ale țării în perioada celor mai lungi și mai întunecate nopți ale anului. Adică, în preajma solstițiului de iarnă, când Soarele are cea mai mică înălțime deasupra orizontului și când se realizează cea mai lungă noapte și cea mai scurtă zi – la 22 decembrie.
Găuri negre și foarte mari sunt și în Univers, probabil pe acolo, unde se întâlnesc labirinturi cosmice de întuneric sau de insuficiență de lumină. Cu aceste gânduri filosofice, neânțelese de mine până la capăt, am adormit din nou. Când m-am trezit...
Nu mai era nici o urmă de spital. Prin geam pătrundeau razele soarelui. Și era nu știu ce oră, fiindcă nu aveam niciun ceas. Însă, faptul că soarele strălucea, îmi da putere. M-am sculat și am deschis geamul. Prin el a pătruns un val de aer și un sunet foarte bine cunoscut al viețăților care pot zbura din pom în pom, din țară în țară, ele neavând ca noi o țară, fiindcă Planeta Pământ pentru ele este o singură țară. Iar Soarele... El e sursa inepuizabilă de lumină și de viață în lumină, nu în beznă.
Se începea o nouă zi, după ieșirea mea din ”Gaura” ceea neagră a tunelului. Ei, dar asta a fost cu vreo doi ani în urmă! Da acum oare, în ce găuri, conace, tuneluri, mănăstiri voi intra? Fiindcă doamna Moartea vrea ca eu să mă ocup de Manuc Bei și de conacul lui vechi din orașul invizibil Anastasia sau de la Hâncești? Iar eu nu pot să mă despart de amintirile din trecut, medita Dafin. Să plec în orașul amăgitor, să muncesc ca un tăietor de agat, să mă bucur de toată Anastasia, când de fapt nu voi fi nimeni altul decât sclavul ei. Ori, deja eu sunt sclavul Nedoritei de Oameni?
- Nu este adevărat, și-a zis el. Eu devin din simplu spectator în teatrul vieții într-un actor-perigrin, care particip activ la niște evenimente.
- Ai dreptate!
- Am. Fiindcă în fiecare zi învăț o nouă lecție despre sine și despre lumea din jur, chiar dacă este stranie la prima vedere și astfel acumulez cea mai prețioasă dintre toate bogățiile: propria experiență, medită el.

7. (La conacul lui Manuc)

Dafin l-a sunat pe domnul profesor. Nu i-a răspuns la apel. Vocea robotului da de înțeles că abonatul nu se află în țară, ori că există o altă explicație. De pildă, că telefonul nu este în aria de acoperire.
”Mai bine merg la Bibliotecă s-a gândit el. Acolo voi căuta informații despre obiectele incluse în itinerar și mă voi documenta puțin înainte de a purcede la drum. Itinerarul propus de doamna care s-a recomandat Moartea, însă eu prefer s-o numesc mai omenește Marta, urma să-l începem de la Suruceni. Apoi, după un popas la Bardar, unde există o fermă de struți și alte animale exotice, o adevărată mică grădină zoo, urma să merg la Hâncești. Dacă mă țineam strict de itinerar, mă avântam într-o călătorie într-o zonă deluroasă din un fel de Elveție fără lanțuri muntoase, cu podișuri potrivite pentru creșterea strugurilor pentru vin și pentru consum în stare proaspătă. Există și câteva pășuni îmbelșugate cu văi pitorești în care strălucesc în razele soarelui câteva rezervoare artificiale de apă, numite iazuri.
La Suruceni urma să-l găsesc pe un călugăr. Mai bine zis pe un fost cioban sau nu știu ce lucrător din agricultură, care s-a călugărit la bătrânețe în loc să se bucure de realizările sale de o viață de om. Ce nume oare și-a luat ciobanul Fănache? Că atunci când oamenii se călugăresc, adică se leapădă de cele lumești și jură credință numai Domnului de Sus, de obicei primesc alt nume. Savatie sau Evlampie de pildă.
Din ce tip de oameni făcea parte ciobanul Fănache? Era vre-un urmaș al vechilor daci? Sau un descendent din neamul Șoimăreștilor de mai aproape de zilele noastre? Era greu de spus văzându-i fața acoperită de o barbă neordonată, albă ca la un moș Crăciun cu câteva fire roșcovane. Sprâncenile groase ca două perii, ochii de o culoare între verde și albastru al căror părți erau cuprinse de cearcănul bătrâneții.
Ciobanul dat avea vreo șaizeci și cinci de ani, așa cel puțin îmi părea. Marta, cum prefera Dafin să o numească pe doamna Moartea, la provocat să vorbească cu el și cu ea, fiindcă în acea primă expediție pe itinerar a mers împreună cu ea.
Eu l-am considerat pe călugăr prea ursuz și preocupat doar de îndeletnicirile orânduite de bieserică, care în concepția mea, nu se prea înscria în modul potrivit în acel peisaj.
- De unde știți dumneavoastră că m-am rătăcit când am fost mic și am stat în vechiul conac mai mult decât douăzeci și patru ore?
- Am citit aseară ce-mi spuneau cărțile, a răspuns Marta cu vocea scăzută.
- Dumneata poți citi și vedea în cărți lucruri și întâmplări care au avut loc tare demult?
- Văd ca într-o fântână și privesc ca prin apa cea mai limpede.
- Înseamnă că aveți capacități extraordinare! Cineva dintre părinții dumitale au avut magie neagră sau au fost și vrăjitori?
- Admitem. Însă acum te rugăm să ne povestești despre peripețiile din copilărie, când hălăduiai prin preajma conacului lui ManucBei.
Fața lui acoperită de barbă probabil s-a schimonosit, după cum s-a rânjit la noi, iar fruntea i s-a făcut numai riduri, după care a vorbit: ”În satul nostru era un moș bătrân pe care unii îl considerau nebun. Într-adevăr el nu era chiar așa. E adevărat însă, că atunci când eram mic, l-am considerat drept un vrăjitor în stare să iște vedenii tare caraghioase. Credeam că lui i se supuneau vampirii și strigoii de după miezul nopții. Cu ajutorul lor el întinerea și încăleca pe un cal năzdrăvan cu care pleca la vânătoare pe timp de noapte, când luna era în descreștere. Dacă era iarnă sta la taifas cu lupii, iar vara făcea diferite farmece în conacul cel vechi. De la dânsul am aflat cum și-a dat obștescul sfârșit proprietarul temutului conac.
- Va mărturstit ceva deosebit despre Manuc Bei?
- Nu țin minte acest nume păgân, a zis bătrânul călugăr, însă îmi amintesc că tata-mi spunea că cineva a prezis apropiata pieire a vechiului conac. De vreme ce proprietarul lui a fost un om monstruos...
Discuția noastră a fost întreruptă de către starețul mănăstirii , care ne-a invitat evlavios și în acelaș timp autoritar ca să luăm parte la tarpeză.
- Vă invităm să cinstiți și voi cu noi, pentru că azi este sărbătoarea Sfânului Nicolae.
- Care Nicolae, cel de vară sau de iarnă?
- De vară, bineînțeles!
- Cu mare plăcere, am spus toți într-un glas.
După masa copioasă, cum mi-a părut mie, la care am servit și câteva căni cu vin din cel mai bun de la acea mănăstire, ne-am continuat destăinuirile. Eu l-am întrebat pe călugăr dacă a fost la conacul lui Manuc Bei după ce s-a întors din armată, și după ce Ivan Bodiul a construit propriul conac de vânătoare. Doamna Nedorita de Oameni i-a făcut lui Dafin un semn pe care el nu l-a prea înțeles.
- Da ce anume vă interesează?
- Vrem să aflăm dacă au mai fost în această țară oameni tari de fire care nu s-au temut de Moarte, de fulgere și de multe altele?
- Nu sunt omul cel mai potrivit să vă răspund, însă vă mărturisesc că am pățit ceva grav când am fost mic. Și s-a întâmplat anume la conacul care vă interesează pe Dumneavoastră.
- Noi vom fi foarte atenți și recunoscători.
- Da, vă rog să-mi jurați că nu veți folosi cele mărturisite de mine în scopuri meschine și urâte. Pentru Dumnezeu, vă rog să mă iertați, pentru că am fost un păcătos, o victimă nevinovată. Am pătimit, am suferit și nu-mi pare că am avut destul noroc în viața asta, ci mai degarbă nenorocul m-a însoțit mereu după ce am pătruns acolo, după ce m-am dus, unde nu-mi fierbea oala, cum se spunea în satul nostru.
- Ei lasă, nu fi așa de vigilent și nici nu te speria, că noi nu suntem niște iscoade ale Satanei sau spioni din Rusia, a zis Dafin.
Nedorita de Oameni l-a privit îngrijorată.” Probabil nu m-am exprimat corect. Am lăsat privirile în jos, simțindu-mă nu prea bine. Iar călugărul, între timp a început a povesti cu un fel de teamă și părea că era un pic chiar speriat, însă sub influența vinului bun, consumat cu carne de porc, cu mămăligă și cu plăcinte cu brânză, s-a dezlănțuit din starea de închistare în care a fost. El chiar a ajuns să blesteme locul în care se află conacul, ca fiind unul plin de păcat și mister, ca și castelul lui Dracula din munții Carpați. Numai că pe acolo eu n-am fost, da la conacul din Hâncești...”
- Să știți că tot răul se trage de la galeriile lui subterane care se află sub conac.
La auzul acestor cuvinte Dafin a tresărit. El și-a amintit de labirintul în care parcă a fost și despre care se gândea să vorbească cu Nedorita de Oameni, iar acel călugăr îndrugă verzi și uscate... Era nevoit să-l asculte mai departe ce-a spune el.
- Conacul este bântuit de tot felul de strigoi și stafii.
- Probabil boierul care l-a stăpânit n-a fost un om de la Dumnezeu, ci de la Diavol, a zis un ascultător care s-a apropiat de noi în timp ce călugărul vorbea.
- Da, da. Și să știți că sufletul lui nu s-a ridicat la ceruri, ci și după moartea corpului a rămas să sălășluiască pe aceste meleaguri, atrăgând numeroase nenorociri și tragedii.
- Și cam de când vine aceasta?
Dafin a zis că de pe la 1812. Iar Nedorita de Oameni a afirmat că și de mai demult: din 1711 de după lupta din iulie de la Stănilești, o localitate de pe malul Prutului.” Când am început să ne dăm cu părerile am privit-o pe Nedorita de Oameni în ochi. Am observat în ei niște scântei. N-am scos apoi nici un cuvânt și am ascultat în tăcere ce spunea călugărul. La un moment anumit am simțit că mă doare capul, că am amețeli. Mă țineam din răsputeri ca să nu cad undeva, ca și cel care în copilărie a căzut din podul conacului și acum ne povestea. El își amintea de o aventură din copilărie avută la canac. Însă noi nu eram la conacul dat, ci la o mănăstire nu departe de conacul din Hâncești...
Nedorita de Oameni a mai șoptit ceva despre credințele supranaturale ale țăranilor. În unele sate îndepărtate din Transilvania și din tot spațiul românesc de până la Nistru și mai departe de fluviu, preoții și învățătorii din satele mici, îndepărtate de centrele civilizației umane propăvăduiau asemenea povești. Unii chiar afiramau cu toată seriozitatea lor că au dovezi că vârcolacii bântuie prin întreaga țară, iar vampirii, numiți strigoi, pentru că strigă, se adăpau cu sânge omenesc.”
- Vă jur pe crucea sfântă că stafiile rătăcesc și până azi printre ruinele conacului și devin răufăcătoare dacă uiți să le duci seară de seară băutură și mâncare, a spus călugărul.
- Iar dragonii și zmeii cu aripi care răpeau fecioarele de viță împărătească nu sunt prezenți întâmplător în poveștile populare românești?
- Să știți că aceștia chiar nu sunt întâmplători și ei răpeau nu numai fete de împărat, ci și pe cele de neam mai prost, dacă erau chipeșe. Pentru desfrâul lor și al stăpânilor...
Aveam impresia că ascult povești nu despre un conac oarecare de la Hâncești, ci despre renumitul Castel din Carpați, despre care a scris și Jules Verne. Mai ales, că pe timpul acela Manuc Bei și urmașii lui preferau ca cupola palatului să fie iluminată cu electricitate. Nedorita de Oameni nu înceta să-l tot ia la întrebări pe bietul călugăr, iar eu simțeam din ce în ce că memoria mea nu mai lucrează, că mi se întunecă în fața ochilor. Faima rea a conacului era îndrepățită de mai multe legende care circulau, dar și de faptul că nimănui nu-i da prin minte să se încumete a-l vizita. Conacul răspândea în jur o spaimă molipsitoare, după cum o mlaștină nesănătoasă împrăștie miasme pestilențiale. Numai a te apropia de conac, însemna să-ți riști viața în lumea asta și mântuirea sufletului în cealaltă.
- Da dumneata cum de te-ai încumetat?
- Eu eram mic. M-am rătăcit și nu mi-am dat sama unde am ajuns. Abia când m-a prins noaptea și s-au început grozăviile cele mai grozave, am început să înțeleg unde am ajuns, însă nu aveam timp de pierdut. M-am luptat pe viață și pe moarte pentru a supravețui...
- V-a fost greu?
- Foarte greu, și numai datorită sfintei cruci și din mila Domnului am scăpat cu viață și iată acum încerc să vă redau unele crâmpeie de mult uitate.
În timpul când călugărul povestea de-a fir a păr ce a văzut și prin ce a trecut pe mine mă cuprindea tot mai mult somnul. Nu-mi aminteasc cum am ajuns în pat și când am fost culcat. Habar n-am cum și-a sfârșit povestirile sale bietul călugăr. Probabil, că el și cu Nedorita de Oameni, au mai stat la taifas o bucată de vreme. Nu întâmplător, peste câteva zile, ea mi-a spus că începe să se îngrijoreze și nu este sigură că eu mă voi isprăvi cu sarcina pusă de domnul Platon. Că dacă, n-ar fi ea, ghid turistic cu experiență, eu n-ași scoate la bun capăt toată lucrarea preconizată.
Realizam că sunt obligat să povestesc cum a avut loc construcția conacului în a doua jumătate a secolului XIX, că în anul 1862 el era o perlă a arhitecturii executată în stilul Renașterii italiene, că autorul proiectului era celebrul arhitect Alexandru Bernardazzi. Sălile palatului au fost realizate în stilurile: european, turcesc, armenesc, apoi și moldovenesc. Pereții au fost înfrumesețați cu picturi celebre ale maeștrilor europeni. A fost creată chiar și o bibliotecă. Iar cupola... Cupola era iluminată cu electricitate.
Toate clădirile ansamblului erau coneccctate între ele prin oranjerii de sticlă și treceri subterane. Trecerile subterane s-au păstrat până-n prezent și trec pe sub tot orașul Hâncești. Ele erau menite pentru evacuare și fugă din coanac.
Până în anul 1905 la moșie viața a fost destul de agitată: veneau oaspeți cu renume, se organizau sărbători, vânători, sindrofii. La dispoziția oaspeților erau bazine, lacuri, și ceea ce, pare neverosimil – o bibliotecă cu mai bine de 600 de cărți.
Ar fi bine să-mi aminesc versurile lui Arhip Cibotaru: ”Ieșiți, ostașilor, din piatră,/ Ieșiți din bronz și din granit...”
La Conacul lui Manuc Bei, dacă vor ieși la suprafață stafiile, care l-au bântuit după părăsirea lui, nu cred că bine va fi. Iar dacă, punem la bătaie și zgomotele, sunetele care ieșeau din conac când oaspeții lui se dădeau în sindrofii și în desfătări de loc creștine, atunci, chair îți vine să-ți ieai lumea în cap și să nu-ți mai ardă de ostașii evocați de poetul, comunist care a cunoscut puțin și îndeletnicirile șefilor de partid, mai ales a celor din anturajul lui Ivan Bodiul, care tot prefera să facă sindrofii pe la Hâncești și în alte părți. Fiindcă Bodiul avea și el acolo o atracție. O avea și dincolo, și în multe alte părți ale Moldovei din perioada lui Brejnev, Cernenco și până la Gorbaciov, care a interzis alcoolozmul și băuturile spirtoase, sindrofiile și multe altele. Însă ele, deja erau intrate prea adânc în subconștient și poate, chiar și în ADN, în genele umane, în țesutul viu...

8. (La o slujbă de izgonire a diavolului)

La început de drum un călător este lipsit de experiență, dar el, trebuie totuși să fie sigur pe sine și să aibă încredere în propriile puteri. Inițial călătorul se bazează preponderent pe propriile lui idei și concepții, pe ceea ce al crede că ar fi adevărat. De aceea, la început de drum călătorul dă dovadă de un exces de egocentrism – ”eu știu cel mai bine”, ”ceilalți nu mă înțeleg”. Însă călătoria continuă... Inevitabil, călătorul trece prin tot felul de situații, vede peisaje noi și... descoperă că nu totul este chiar așa de simplu, că situațiile și relațiile nu întotdeauna pot fi soluționate cu secces numai în baza propriilor convingeri, că există și posibilitatea eșecului.
În localitatea respectivă am avut ocazia să poposesc cu vreo 19 ani în urmă. Atunci eram în alt secol, într-o zi de iarnă. Satul e atestat la 6 martie 1443 și e o localitate cu aproape cinci mii de locuitori. Are o legendă frumoasă cu barda, un fel de secure cu tăișul lat și coada scurtă, întrebuințat la cioplitul lemnului, dar uneori era și armă de luptă. Satul Bardar este așezat într-un hârtop din dreapta văii Botna și parțial este înconjurat de păduri și de versanți nu prea înalți pe care este palntată vița de vie. Pe timpuri aici au existat: o moară cu aburi și mai multe mori de vânt. Am vizitat satul după destrămarea kolhozului, care a funcționat mai bine de trei decenii, fiind specializat în creșterea animalelor și în viticultură. Este baștina lui Aurel David, fiul lui Alexandru David, un mare pictor care a plecat în neant, și al lui Vasile Iovu, cel mai mare naist. De acolo e și Petru Vutcărău, Mihai Toderașcu, artiști binecunoscuți în lumea celor, care admiră arta teatrală și interpretativă. Bardarul a fost și satul lui Ion Gonța, ziarist cu care am lucrat mai bine de doi ani frumoși la publicația”Luceafărul”, însă care, după ce m-a uitat, când era șef la radioteleviziune, s-a spânzurat mai târziu la Paris, s-au l-au spânzurat alții, care au avut vreun interes ca să se răzbune. Nu știu, încă, precis, însă ași vrea să știu. S-o înterb poate pe doamna Moartea? Că ea, cu experiența ei de sute de secole, da poate de mii, multe a văzut pe lumea asta! Dar, touși nu-mi pot imagina cunoștințele ei. A văzut, probabil, și Funeralii fericite sau Happy Funeralis. Că nu degeaba e doamna Moartea, iar eu din prudență și dintr-o bună premoniție o numesc ba Marta, ba Nedorita de Oameni. Notez acest lucru, nu că mi-e teamă că într-o zi n-o să mai am timp pentru a spune asta, ci o spun chiar cu plăcere.
În timpul când îl pomeneam de bine pe răposatul ziarist Ion Gonța doamna Nedorita de Oameni, m-a surprins cu o vorbă stupidă. M-a întrebat dacă știu câte kilograme are un chintal. Asta înainte de a merge la mica grădină zoo din Bardar. Când observă că încep să mă bâlbâi, ea schimbă brusc tema.
- Știi ce-ai să faci în noaptea asta?
Probabil că mi-a venit ceasul meu cel rău. M-am gândit cu groază la perspectiva de a sta o noapte în Conacul sau în castelul de vânătoare al lui Manuk Bey. Mi-am amintit că istoricul Anton Moraru considera că pentru poporul român Manuk Bey a fost drept un trădător și un spion rus. El considera că nu avem dreptul moral să cheltuim bani pentru a readuce în memoria generaței contemporane persoane care au jucat un rol arhinegativ în istoria Basarabiei, printre acestea fiind și Manuk Bey. Acum am ajuns să stau pe ruinile celui care a vândut o parte din Țara Moldovei Rusiei țariste.
- Oare chiar voi sta?
- Ba nu vei avea când sta, pentru că pleci cu Ecaterina la o slujbă de izgonire a diavolului din oameni.
- Dar, acestea sunt interzise în țara asta!
- În țara asta se poate orice, mi-a tăiat vorba Nedorita de Oameni, căreia cu câteva minute în urmă îi ziceam cu senitătate - doamna Marta.
- Cum ajung acolo?
- Vă duce până la poarta mănăstirii șoferul primarului din Bardar. Mai departe, vezi bine că eu nu-ți voi mai fi ghid, așa că te descurci singur. După miezul nopții încep ”minunile” așa că, să fii cu ochii în patru!
Dafin a ajuns pe la orele unsprezece și jumătate, aproape de miezul nopții. La o poartă de intrare într-o căsoaie refăcută într-un fel de biserică se aflau deja parcate câteva automobile cu numere de înmatriculare din diferite raioane. Până a intrta, a schimbat câteva replici cu o persoană care locuiește în preajma acelei mănăstiri stranii.
- Vă rog să nu parcați în dreptul porții casei mele, a intervenit gospodarul, care a spus că are să iasă din casă cu noaptea-n cap, adică dezdidimineață.
” Aici în fiecare zi de joi și duminică sunt parcate zeci de mașini, iar lăcașul se umple până la refuz,” îi mai informă el pe Dafin și pe Ecaterina.
- Eu plec de aici cu automobilul și o să mă întorc în zori, interveni șoferul, iar aceste două persoane rămân la mănăstire până atunci. Dacă planificați să vă sculați înaintea zorilor pot să vă rog să-i găzduiți la dumneavoastră pentru două-trei ore. Vă plătim ca pentru o cazare pe-o noapte!
Gospodarul s-a înmuiat și n-a zis ba, a încuviințat clătinând din cap în semn că este de acord, numai că nu ar strica să afle ce-a zice șoția lui. Noi ne-am convins între timp de popularitatea lăcașului sfânt. Cu un sfert de oră înainte de începerea slujbei de noapte, care în ziua aceea întârzia un pic, în preajmă staționau peste 30 de unități de transport: automobile, două microbuze. Oamenii veniseră din capitală, de prin niște localități cu nume care începeau cu aceiași literă: Florești, Fetița, Floreni, Florițoaia. Erau vreo 50 de bărbați și tot cam atâtea femei. Majoritatea erau trecuți de 40 de ani. Era și o femeie gravidă. I-am întrebat pe unii pentru ce au venit.
- Să ne tratăm de niște boli, să avem dezlegare la...
- La ce?
- La cununie, la împăcare la...
Așa și n-am prea înțeles la ce. Pentru că ne-au silit ceilați enoriași să intrăm în magazinul religios de pe teritoriu, unde toți și-au cumpărat lumânări, icoane mici și butelii, cică, cu apă sfântă. În noaptea accea se oficia slujba Sfântului Maslu. Nu prea m-am bucurat de perspectiva care mă aștepta. Mai bine mă duceam la conacul lui Manuk Bei... Nu aveam nevoie de vindecarea de boliile trupești și sufletești. Și nici nu credeam în asemenea slujbe. Aveam alte concepții. Pentru mine esența credinței constă în puținătatea cuvintelor și în bogăția faptelor. ”Într-adevăr, pentru acela care mai mult vorbește decât înfăptuiește moartea e mai bună decât viața.” Toți oamenii au fost creați ca să ducă mai departe o civilizație în continuu progres. ... O comportare asemenea animalelor este nedemnă de om. Virtuțile potrivite rangului său sunt răbdarea, mila, compasiunea și bunătatea plină de dragoste față de toate popoarele și neamurile pământului. Eram acolo doar pentru că m-a rugat Nedorita de Oameni să o însoțesc pe Ecaterina, o femeie de vreo treizeci de ani din Bardar. L-am privit pe preot cu dispreț și cu neîncredere în timp ce el îi miruia pe oameni de șapte ori. Printre mulțime am întâlnit-o pe o doamnă, care venise cu fecior-său din suburbia capitalei, de pe la Băcioi. Femeia a recunoscut că vizitează mănăstirea de mai mult timp, deoarece i-au făcut vrăji, atât ei, cât și celor doi băieți ai săi. ”Preoții aici sunt tari și foarte vârtoși”!
- Ce vă face să afirmați asta?
- Ehe, de când venim aici, vedem unele rezultate.
- Care-s ele? Femeia a început să turuiască ca o moară defectată, ca un papagal. Iar când a aflat că sunt pentru prima dată acolo, ea mi-a sugerat să merg să deschid ”Cartea vieții” cu ajutorul căreia preotul îmi va spune ce problemă am.
- Îmi cunosc problemele mele și singur, fără de cartea popii, am zis. Doar că Moartea, Nedorita de Oameni...
Când am pronunțat cuvântul Moartea femeia și-a făcut semnul crucii și a șoptit: ”Ducă-se pe pustii”. Am observat că după întrevederile cu preotul, care erau separate, majoritatea ieșeau de acolo speriați, iar unii dintre ei reveneau ulterior cu ultimii bănuți în mână, tremurând ca varga.
Am intrat împreună cu Ecaterina. Preotul ne-a separat. A zis că eu să merg aparte, iar ea la fel, nu împreună. La început ne-am împotrivit. Preotul cu fața mascată ca un bandit ne privi în ochi cu ochii săi de animal de pradă, care semănau mai degarbă cu al unui bursuc sau lup bătrân. Barba i se vedea de sub basmaua neagră. Pe mine mă întrebă dacă am soție, iar pe Ecaterina dacă are soț.
- Eu n-am, dar am o prietenă.
- Da eu am soț numai că el amu îi plecat la Moscova, a spus ea.
- Drumurile voastre toate sunt cu multe obstacole. În jurul vostru e numai invidie. Ție îți este legată cununia și trebuie dezlegată, asta costă la început 80 de lei apoi încă cam pe atât.
Am vrut să spun că n-am nevoie, în timp, în ce el continua să o sfătuiască pe Ecaterina, care s-a dovedit a fi o victimă mai ușoară. Dumneata doamnă, cum vă zice? Ecaterina! Ecaterina, tu suferi pentru că nu este soțul tău lângă tine.
- Întradevăr, zise ea. Soțul meu, sărmanul, e la Moscova și nu-mi mai trimite în ultima vreme ruble.
- Nu-ți trimite pentru că el acolo, rezolvă în pat toate problemele care se iscă, ori cu votca și vinul bun pe care tu îl trimiți în canistre. Încearcă să nu-i mai trimiți nimic și vei vedea atunci...
- Bine părinte!
- Cu dumneata mai vorbim încă, iar domnul care a venit azi va avea amintiri ingrate din niște spelunci sumbre, se exprimă preotul pentru a ne despărți pentru câteva clipe.
- Nu sunt de acord, am spus eu.
- Și de ce mă rog? Vrei să negi fapul că uneori îți petreci unele nopți în desfrâu cu o cățea care, când țipă de fericire, se tulbură chiar și morții din cimitire...
- Asta deja este o poveste ieșită din comun pe care dumneata o inventezi fără să-ți fie rușine, i-am spus.
- Vom vedea când vei trece la ”Săgeată”.
N-am mai stat să-l ascult și am ieșit din biserică. Insistența și aroganța preotului m-a enervat la culme, deaceea i-am arătat spatele fără să spun mulțumesc și fără să-i plătesc măcar un leu. Nu i-am spus nici la revedere. Am ieșit în tăcere, englezește. Iar Ecaterina a mai rămas. Ea s-a lăsat atinsă pe spate. Au mai fost și alți enoriași care au acceptat. Unora le spunea că sunt curați, alții însă, după ce erau atinși mai apăsat, tremurau, bolboroseau ceva sub nas sau ”cădeau în patru labe”, semn că ”au draci sau duhuri rele în ei”. Mai multe femei și-au pierdut cunoștința.
Când a văzut comportarea mea Ecaterina a spus ca eu am draci în mine.
- Asta s-o creadă popa cela și tu, da eu nici nu mă gândesc la ei.
În zorii zilei am întrebat-o dacă a fost dureros când a fost atinsă cu ”săgeata” și ea a început să râdă. ”Da nu m-a pălit preotul defel, el nici nu m-a atins. A făcut totul în aer. Pe mine mă doare doar capul mai mult, a mărturisit ea.
- Aha! Te-a ținut de cap? Te-a tras de păr, vasăzică...
Ea din nou a râs. De fapt râdea deja ca o proastă și eu involuntar mi-am amintit cum am fost nevoit să fug din camera unei desfrânate în zori, pe la ora partu sau cinci. În drum m-a întâlnit un bărbat care se întorcea de undeva, probabil venea de la vreo petrecere sau...
Mi-a zis binedispus:
- Miroși a curvă!
M-am speriat că voi fi luat la întrebări mai neplăcute. M-am îngrozit chiar, da el a trecut mai departe fericit ca un Ivan Turbincă, care venea de la porțile Paradisului. Altă dată am avut însă un mare ghinion. Am fost prins în pat cu dânsa goală. Bărbatul care ne-a prins a dat-o pe dânsa la o parte cu țeava revolverului, zicând ca eu, să merg cu el în beci. Acolo a scos dintr-un poloboc un ulcior cu vin, a pus vasul plin între noi, a găsit un pahar și am stat amândoi față în față.
- Bea un pahar cu vin.
Nu-mi puteam închipui ce avea să facă, dacă avea să mă omoare, o făcea de al început, fără ceremonii și ocolișuri. Am băut. A băut și el. Când am golit ulciorul cu vin el a prins la curaj și își sprijini țeava armei de tâmpla sa, și mă privi țintă cu ochi de gheață. ”Vrea să glumească”, am zis. Însă atunci apăsă pe trăgaci până la capăt. Se auzi un zgomot sec. Abia dacă-și putea stăpâni tremurul mâinii când îmi dădu mie revolverul.
- E rândul tău, îmi zise.
- Am sfeclit-o. N-am știut ce să fac când am luat în mâină arma. Puteam rapid s-o îndrept spre el și să trag, dar n-am făcut nicio mișcare. I-am înapoiat arma fără să înțeleg că era singura mea șansă ca să scăp nevătămat și viu.
- Ce-i? Te-ai scăpat pe tine? Ai făcut treaba în pantaloni?
- Încă nu. Mă dezic, am început să spun ceva.
- Puteai să te fi gândit și dezis înainte de a veni la ea, a zis el.
- Puteam. Nu știu ce mai puteam atunci să spun. Adevărat e că am tras o spaimă soră cu moartea. El a deschis încărcătorul revolverului. A scos singura capsă pe care mi-a arătat-o în fața ochilor.
- Vezi, era goală! Fără gloanțe.
Sentimentul meu n-a fost de ușurare, ci de umilință cumplită. Ne-am despărțit fără cuvinte. El s-a întors la dânsa, iar eu am plecat pentru totdeauna, jurând în gândul meu, că nu voi mai călca pe acolo timp de un secol sau o jumătate, dacă îmi va fi dat să trăiaesc așa de mult.

9. (Hoțul)
Eu știu că la conacul lui Manuk Bey din Hâncești se află un muzeu de istorie și etnografie. Mai cunosc că despre Manuk Bey, ortografiat și în acest mod, există păreri împărțite. Manuk –Bey Mirzoian a jucat un anumit rol în destinul Basarabiei. Un rol nefast, afirmă unii și, probabil, aceștia au dreptate. A avut un rol hotărâtor...
Pentru că după 6 ani de război pe pământ românesc, în anul 1812 în palatul său, (Hanul de la București) a fost semnată pacea dintre Poarta Otomană și Imperiul țarist al Rusiei prin care Basarabia a fost anexată la Rusia.
Cum a apărut Castelul de vânătoare al lui Manuk Bei, proiectat de Alexandru Bernardazzi? Asta e o istorie aparte, precum sunt și sutele de alte istorii aparte despre acest loc și despre boierii de prin părțile locului, iar Manuk Bey, fiind nu un oarecare boier, ci și un personaj foarte controversat. Potrivit spiritului feudal de prin părțile locului, care s-a menținut până aproape de zilele noastre, boierii se bucurau de dreptul de a le dezvirgina pe fecioarele de pe moșia lor și, după câteva nopți de folosire brutală, le părăseau și le lăsau în voia sorții.
Revenim însă la anul 1808, la războiul ruso-turc. După o lovitură de stat cunoscutul negustor de pe Dunăre, armeanul Manuk Mirzoian devine mâna draptă a vizirului, lui încredințâdui-se finanțele imperiului și domeniul activității diplomatice. I se dă titlul de mare dragoman al Porții Otomane, apoi cel de Bey – prinț. A fost primul ”necredincios”, ce obținuse în Turcia acest sus-pus titlu onorific. De atunci a apărut în istorie numele de Manuk-Bey. Despre el multe se pot povesti și de bine și de rău. După o întâlnire personală cu Alexandru I al Rusiei, ce a avut loc în capitala Austriei, el hotărăște să emigreze în Rusia, alegându-și ca loc de trai Basarabia proaspăt anexată. Se stabilește la Hâncești, unde cumpără un mic conac boieresc de la contesa Dolgorukaia.
Am citit zeci de izvoare despre acest personaj, scrise de autori din diferite vremuri. Eram la curent și cu cele scrise de către istoricul Anton Moraru. Cu alte cuvinte, eram ”înarmat” cu suficientă informație despre acest nume și despre umbră lui sinistră, care s-a păstrat printre ruinile mai puțin accesibile publicului larg. Am avut și câteva întâlniri cu diferiți demnitari locali. Cu unii am găsit numitor comun, ne-am înțeles fără a intra în conflict, cu alții ba. Nu mi-a fost dat să mă înțeleg și cu un tip scârbos din Hâncești, care era un fel de demnitar local. Polemica despre Manuk Bei cu acesta a întrecut orice măsură. Ba am ajuns la cuțit cu el, mai rău decât cu bărbatul care avea revolver și care m-a prins în pat cu soția sa, o curvuliță incurabilă.
Demnitarul acela afirma că Manuk Bei n-a fost un hoț de drumul mare ca Grigori Kotovski și ca mulți alți bandiți de prin părțile Hânceștilor.
- Cum n-a fost hoț, dacă el a vândut toată Basarabia plus o parte din Bucovina în urma trădării intereselor otomanilor în țările Dunărene, Moldova și Transilvania? Turcii l-au ridicat din noroi și au făcut dintr-un hoț mărunt și negustor mic un prinț și un mare dragoman?
- Nu este adevărat, țipa demnitarul.
- Ba este. Iar dumneata ești...
- Ce sunt?
- Un om ticălos, întunecat și analfabet, care n-a citit nimic în afară de manifestul partidului comunist. Da și pe acela nu l-ați citit singur, ci vi l-a povestit cineva dintre tovarăși, fiindcă sunteți un analfabet, un tocilar și un lingău în...
- Vă dați sama ce-ați spus? Vă dau în judecată, vă spun șefilor ce poamă sunteți, tuna el și fulgera.
Am ieșit din biroul lui fără să dau o nouă replică. Îmi părea de prisos. Nu avea rost. Așa oameni ca dânsul ar fi mai bine să lucreze la fermele de porci, da nu să ocupe locuri călduțe în administarția publică, am conchis eu în ferbințeala în care eram. Sau poate n-am avut dreptate? Pentru că un cuvânt spus ne la locul lui e ca un glonț tras.
10. (La Hâncești)
După ce am incitat spiritele la Hâncești cu Manuk Bey, doamna Nedorita de Oameni s-a răstit la mine ca o leoaică rănită cu vreo trei gloanțe trimise dintr-o armă arhaică.
- Lasă-l pe Manuk Bey în mama dracului și ocupă-te de mănăstirile rupestre!
- Bine, doamnă Nedorită de Oameni!., am vrut să spun și m-am gândit că ea trăiește de mii de ani și tot bine arată, pe când eu, un biet scriitor, la vârsta mea, arăt ca un bătrânel încă tinerel, la care fetele mari nu se mai uită ca la un potențial cavaler. Deaceea am mormăit sub nas:
- Și cu care din ele să încep? Cu cea de la Butuceni, sau cu cele de pe malul Nistrului?
- Bine, am repetat eu cuvântul care îmi sta pe buze.
- Începe și tu cu care-ți dorește inima. Numai că să mă anunți, atunci când ai să pleci încolo. Să-mi dai de știre la telefon, pentru ca să merg și eu cu tine, să te protejez ca să nu mai faci și alte greșeli.
- Am înțeles, doamnă ...
- Bine că ai înțeles. Însă nu te grăbi, știi bine că graba strică treaba!
- Știu, doamnă știu...
- Zici că știi, însă faci o mulțime de boroboațe, a mai spus ea și discuția noastră pe o tonalitate înaltă s-a terminat. De acum înainte o să descriu eu itinerarele, spuse Nedorita de Oameni. Iar tu, în călătoriile tale, ai să verifici dacă cele descrise de mine corespund cu realitatea.
- În asemenea ipostază mă simt inutil.
- Nu te gândi așa Dafin Auriu pentru că în cele din urmă îmi vei redacta textele și ție îți va aparține varianta finală. Ea va fi chiar diferită de cea gândită de domnul Platon. Că nu el este împăratul, ci tu.
- Mă flatați doamnă sau...
- Vă încurajez. Vei obține niște itinerare verosimile, adică adevărate, iar cele născocite de domnul Platon vor deveni cu timpul invizibile. Cele adevărate vor fi ale tale. Ai înțeles?
- Să spun da sau ba?
- Zi cum dorești. Tu ești boierul și chiar împăratul, dar nu cel, care te crezi în această clipă.
Mi-a plăcut răsturnarea de situație. Încercam să uit aproape tot ce a fost. Însă, în capul meu mai stăruia o relatare a unei tinere despre vizita ei la conac.
”În weekend am mers să descopăr povestea unui palat/conac (acum ruinat), care se află în Hâncești și care are o istorie controversată, pe care nici măcar istoricii nu o înțeleg până la capăt. Acolo se află: Conacul sau Palatul lui Manuk Bey? În Complexul Manuk-Bey-Mirzaian sunt mai multe edificii în stare deplorabilă (deocamdată): palatul, casa vechilului, grajdul, bucătăria și unicul edificiu păstrat este castelul (conacul) de vânătoare. Consiliul raional din Hâncești a câștigat un proiect european și Palatul cu toate acareturile lui urmează să fie reconstruit, reparat în baza schițelor originale găsite în Sankt-Peterburg.”
Dar să o iau de la început, că prea am sărit departe...
După cum vă spuneam, complexul se află în orășelul Hâncești, de pe strada principală, cum veniți din Chișinău, veți vedea în fața monumentul lui Kotovschi, ei, acolo o luați spre stânga și la a doua stradă o luați spre dreapta, în vale, se trece pe lângă o piață agro-alimentară și la scurt timp veți vedea niște scări lungi care urcă spre un palat. Cică, pe aici se urca și A. Puskin în 1823, care sosea în vizită la familia Mârzoienilor . Deci, ajunși sus veți găsi clădirea Palatului, care din păcate este foarte deteriorat, iar în stânga lui este Castelul (Conacul) de Vânătoare. Ghidul sau ghidușa continuă să trăncănească: ”Conacul este foarte bine păstrat în exterior, în interior este amenajat Muzeul Ținutului Natal. Dacă obiectele expuse sunt autentice, apoi tot interiorul propriu-zis este unul modern, fără a ține cont de proiectul inițial”. Teofil este ghid și cercetător al familiei lui Manuk și al armenilor din Basarabia. De la el am aflat o serie de lucruri inedite despre acest Manuk.
”Născut în familie de armeni, în Bulgaria, la Rusciuc în 1769, la vârsta de 25 de ani deținea monopolul în comerțul cu sare și tutun în România, apoi a fost un mare furnizor pentru armata turcă, dar și rusă. Cert este că a fost un smecher mare, care a jucat dublu atât cu rușii cât și cu turcii, iar mingea era Principatele Române, inclusiv Basarabia. După războiul ruso-turc, tratatul de pace din 1812 s-a semnat în Hanul lui din București. Mai mult a fost o trădare a intereselor turcilor și Manuk risca decapitarea, dar fiind prevăzător, cumpărase deja câteva moșii prin Basarabia. Cică, în anul 1815, el s-a retras cu familia în Hâncești, într-un superb palat construit după proiectul lui Alexadru Bernardazzi. Iar biserica armeană de pe terioriul compexului a fost pictată de către Aivazovsky (Hovhannes Aivazian). Biserica azi nu mai este, ea fiind total distrusă în anii ’50 de către comuniști. Manuk Bey a murit subit în 1817 la vârsta de doar 48 de ani. Istoricii îl cataloghează ca un politician trădător, cert este că a fost un foarte bun târgoveț. Cică, cunoștea câteva limbi străine și la vremea respectivă era cel mai bogat om din Balcani. Mai sunt încă câteva detalii interesante. Cică, sub conac sunt săpate foarte multe catacombe, galerii subterane, care încă nu sunt deloc studiate. Acum, când arheologii au început săpăturile pentru restaurări, au dat de câteva intrări în subteranele care sunt ca niște adevărate catacombe de la Odessa!”
- Pe bune, cum s-a exprimat Nedorita de Oameni, să-l dau dracului pe Manuk Bei cu toate catacombele conacului de la Hâncești. Mai bine plec în altă parte!
Am fost tentat să merg la Butuceni, la o mică mănăstire săpată în piatra malului abrupt al Răutului. În jur totul părea mirific, iar peisajul de acolo e ca dintr-o poveste frumoasă. Mai sunt în sat și câteva pensiuni agroturistice la care poți face un popas!..
Am dorit să stau măcar o noapte la pensiunea agroturistica Butuceni, situată într-un loc pitoresc, care te încântă cu peisajele ce se deschid înaintea ochilor. E o localitate cu dealuri stâncoase și lunci de un verde crud, iar râul Răut pare a sta la straja liniștei și păcii de aici. Satul Butuceni se află la 47 de km de la Chișinău (direcția Nord) și la 18 km de la Orhei. Săpăturile arheologice demonstrează că acest loc pitoresc a fost populat cu mii de ani în urmă. Tocmai la Agropensiunea „Butuceni” aveți inedita ocazie să vă întoarceți în timpurile strămoșilor noștri, prin obiectele păstrate în expoziția pensiunii, și în special veți vedea restaurate gospodăriile țărănești. Fiecare obiect, piatră sau unealtă de muncă pot să vă povestească despre originea poporului nostru, afirmă gospodarii de acolo, care și-au propus obiectivul ca oricine le-ar trece pragul să se simtă ca la mama acasă.
Oaspeții pot asista și participa, la dorință, la prepararea bucatelor tradiționale. Clipe de neuitat veți trăi șezând în jurul rugului, iar peisajele fermecătoare vor crea senzația de teleportare într-o lume de basm. ”La noi veți gusta fructe și legume proaspete pe care le culegeți personal din grădină. Vă oferim ocazia să vedeți cum sunt crescute, întreținute animale și păsări domestice. Pensiunea Butuceni este calificată cu trei *** stele pe bună dreptate, căci numai aici tradiționalul se îmbină cu modernul atât de subtil, că pierzi senzația timpului”. Așa ar urma să fie scris în ghidul turistic.

11. (La Orheiul Vechi)
Prin părțile satelor: Butuceni și Trebujeni, meandrele râului Răut delimitează două promontorii alungite, protejate de stânci abrupte de o înălțime considerabilă. Acest "canion" original, surprinzător prin măreția și frumusețea sa, prezintă o adevărată cetate naturală, populată din cele mai vechi timpuri. Anume aici, în acest loc minunat, la o distanță de 60 km de Chișinău și este situat complexul muzeal "Orheiul Vechi" – un muzeu sub cerul liber.

Complexul muzeal "Orheiul Vechi" e cunoscut și prin mănăstirile sale rupestre, săpate în sec. IX-XV în stîncile de calcar ce se înalță pe malul drept al Răutului. Unul dintre ele, amplasat în apropierea satului Butuceni, e alcătuită din Biserica Adormirea Maicii Domnului care are mai multe chilii și o clopotniță din piatră, ridicată în sec. al XIX-lea. Stânca e încununată cu o cruce din patră – obiectul central al mai multor legende și credințe locale. Mă atragea cu aceiași forță și localitatea Saharna și sătucul Țipova.
- Încotro să merg? Mă întrebam eu și tot eu mi-am răspuns:
- Voi merge spre nord-est. Vei merge, vei merge, parcă-mi șoptește cineva, un înger sau o muză.
- Și pe acolo voi găsi urmele dacilor, voi descoperi arbori multiseculari și oameni interesanți, unii dintre ei, fiind rătăciți, alții întreprinzători, descurcăreți. Oare face ca să-i spun doamnei Moartea, sau nu?
Ba nu-i voi spune nimic. Ce naiba, la urma urmei, vrea ea de la mine? Mă urmărește la tot pasul. Nu pot să răsuflu fără ea. Nici nu pot să mă piș fără voia ei. Cred că încă nu am căpiat ca să o am alături de mine la tot pasul! Dacă încă mai trăiesc, de ce să nu mă bucur din plin de viață? Am zis așa și am procedat după cum m-a dus capul. Adică, am preferat să o ignorez pe Moarte. La dracu și cu ea! Să stea acolo, unde îi stă ei mai bine, în racla în care a fost pusă de Ivan Turbincă. Voi reuși și fără dânsa, mă gândeam fericit și poate, măcar prin aceasta, mă voi răzbuna pe ea.

Bucuria-mi era alimentată și de vestea că în ”Casa verde” de la Trebujeni se va începe o tabără de vară a tinerilor poeți și scriitori îndrumați de falsul Dumitru și încă de vreo doi granguri ai literaturii. Unul din Bălți, altul din Carpați – de la Târgul Mureș sau de la Cluj însoțit de un cuplu de literați tineri din București. Bucuria era a mea, iar cellalte ale lumii, consideram eu. Mai aveam un aliat. Era medicul cardiochirurg Pavel Borș care nu demult și-a tipărit o carte interesantă de memorii despre ultimul minut de viață a unei bătrâne de nouăzeci și doi de ani, care a suferit stoicește o intervenție chirurgicală în clipa când la radio s-a anunțat despre dispariția Uniunii Sovietice. Acțiunea a avut loc la un spital din Paris, unde Pavel a ajuns în acele vremuri incerte. Acum eu aveam posibilitatea să plec cu acest medic la ”Casa verde”. Domnul Borș se credea deja scriitor, autor al primului roman, dacă nu genial, cel puțin bun de citit. Satul Trtebujeni în care se afla ”Casa verde”, o altă pensiune agroturistică, este la o distanță de câțiva kilometri de mănăstirea din stâncă și e din itinerarul apropiat de capitală, la doar 40 de km...
Medicul Pavel Borș avea un prieten, care sta la volanul automobilului. M-au luat de lângă biserica din lemn de model Maramureșan de pe strada Albișoara, unde-i așteptam să vină. La o răscruce de drumuri ne-a picat un pasager de ocazie. Un bărbat. A spus că vrea să ajungă la Ivancea.
- Aveți și un conac acolo?
- Nu.
- Cum așa? Noi știm că era unul al lui Balioz, conac boieresc de prin secolul nouăsprezece.
- E la restaurare.
- Da vin bun de băut aveți?
- De care, a întrebat drumețul.
- De cel mai bun, a spus medicul.
- Roșu să fie, am adăogat eu, precizând în glumă ” și fie de cel care bea și peotul satului și primarul”.
- E din struguri de Cabernet, Moldova și Merlot, a spus bărbatul.
- Pare să fie un vin bun pentru bărbați!
- Așa este. Am vin roșu din toamna anului trecut, am și vin alb. Da cât doriți?
- Vreo trei litri, sau cinci?, a întrebat medicul.
- E prea de ajuns, am intervenit eu.
- Însă până îl cumpărăm, îl degustăm?
- Bineînțeles, îl degustați fără nici o vorbă și vă alegeți după bunul gust al dumneavoastră. Da ași vrea să știu cine sunteți, dacă nu e cu supărare.
- Dumnealui este medic cardiochirurg, a operat chiar și la Paris, iar în prezent face operații la inimă în spitalul republican. Iar eu sunt Dafin Auriu.
- Scriitor și ghid de turism, a zis medicul.
După o cotitură la stânga, lîngă fântână se află casa mea. De fapt e și a socrului...
Peste câteva minute mașina în care ne aflam a fost parcată acolo, unde ne-a arătat drumețul, adică la câțiva zeci de metri mai jos de biserică și lângă o poartă vopsită cu verde închis.
Aveam presimțirea că o să dăm peste ceva. Însă totul a fost foarte simplu. Am intrat în beci și acolo, pe loc am făcut o mică degustare. Vinul era slobozit prin cep, direct din polobocul de lemn. Era bun, rece și aproape ca de la bunelul de acasă. Am mers apoi până la Trebujeni cu plinul, că așa se spune pe la noi. Ne-a prins bine vinișorul. L-am servit la prânz cu oaspeții din România, cu profesorul de literatură română de la universitatea din Bălți și cu cine a mai dorit să stea cu noi: Moni Stănilă, Vaculovschi și alții. După prânz ne-am dat în discuții până s-a lăsat arșița și spre seară ne-am aventurat să urcăm pe versantul pe care se află mănăstirea rupestră de la Butuceni. Eram bine dispuși și trăncăneam cu glas tare întrecându-ne unul pe altul în a spune diferite istorioare hazlii. Un tânăr, care a prins mare curaj după două pahare cu vin, povestea cum a stropit cu otravă gândacii de colorado și n-a observat cum i s-a prelins otrava pe spinarea lui. A făcut un întreg poem din cazul acesta.
Eu le-am povestit despre un extraterestru, ba chiar despre mai mulți, care vroiau să mă înroleze într-un program de-al lor, însă eu n-am acceptat promisiunea lor și am rămas pe Terra, în țara mea fără de lucru vreo jumătate de an. Ajunsesem în pragul deznădejdii după cât mă zbătusem înzadar să îmi găsesc un loc de muncă decent, iar când am reușit, am crezut că L-am apucat pe Dumnezeu de un picior. Aveam în loc de oficiu o cameră de hotel la etajul al șaisprezecele cu un balcon mare de unde admiram orașul de la înălțime. Schițam, descrieam diferite atracții turistice, care urmau să fie ordonate în câteva itinerare. Mai pe scurt, mă ocupam cu ceea ce-mi plăcea mie și îmi aducea și o satisfacție sufletească. Însă asta a fost până la o vreme. Până a mirosit această ocupație un porc cu numele Vasile Grișcă.
- Iar eu am avut altă poveste. Ei m-au trimis în șomaj, eu le-am sedus femeile lor, a mărturisit tânărul cu chitară, care după ce a ascultat mărturisirea mea, a început s-o povestească pe a sa. Prima femeie pe care am sedus-o mi-a spus:
- Eu gătesc excepțional. Însă soțul nu apreciază. El își comandă mâncare de la un fost-fooud. Dacă vrei poți să vii chiar acum să te convingi cât de bine gătesc.
Și m-am dus... Și m-am convins...
Tipa nu numai că arăta bine, dar se și împreuna bine. Cel puțin, pe mine unul m-a călărit toată noaptea! Dar și eu pe ea! Am rămas la Aneta până în zori, când a plecat direct la muncă. Găsindu-l de bărbatu-său la post, care se tot plângea că a avut o noapte foarte grea, i-am aruncat în treacăt, o privire mulțumit de reușita din noaptea trecută:
- Nu știu cât de grea a fost noaptea ta aici, Petre, dar a mea, acolo unde am fost, a fost cu adevărat solicitantă. Însă, totodată, plină de satisfacții...
Și nu exageram. Cu toată virilitatea mea, chiar muncisem din greu ca să o răpun pe sofisticata și voluptoasa Aneta. Eram extenuat și abia așteptam să treacă ziua și să ajung acasă, ca să dorm câteva ore bune.
Ceea ce am și făcut la ieșirea din tură, nu înainte de a mă opri pe la departamentul financiar-contabil, pentru a schimba câteva vorbe cu Aliona, sora unui alt coleg de-al meu, Sebastian – rudă prin alianță cu Doru - și vezi, o, Doamne, pentru a cere o adeverință de salariat. Bineînțeles, totul nu era decât un pretext pentru a intra în vorbă cu respectiva și a descoperi astfel, din privirile sale sugestive, că fusese pusă la curent de către prietena sa cea mai bună, Aneta, în legătură cu performanțele mele sexuale și cu abilitatea mea pe tărâmul iubirii. Odată convins de asta, până la o bifa pe Aliona pe listă nu avea să treacă prea mult timp.
- Ei, tu chiar ești așa de tare în seducerea femeilor?
- Vă mărturisesc cu sinceritate, nu pentru a mă lăuda, ci a vă spune cum m-am răzbunat pe neprietenii mei, ca să nu le spun dușmani.
- Și cum a fost mai departe?
- A fost bine.
Și tânărul a continuat să mărturisească: ”Ea era o fată simpatică și de treabă, dar puțin cam durdulie pentru gusturile mele. Cum nu mă aflam însă în postura în care să fac mofturi, timpul lucrând în defavoarea mea, am trecut la atac chiar atunci, aruncându-i ocheade fățișe încă de la intrare. Și am ținut-o așa câteva zile la rând, până când, trăgând eu concluzia că pregătisem suficient terenul, am abordt-o frontal:
- Aliona, știu de la fratele tău că ești o gospodină desăvârșită. Nu de puține ori ne-a adus, mie și celorlalți băieți clătite și chiar găluște făcute de tine. A fost ceva deosebit, dacă ai ști cât de mult mi-au plăcut și cât mi-aș dori să gust și din alte bunătăți de-ale tale...
Aliona a priceput pe loc ce-am vrut să spun, drept care m-a invitat la ea chiar în seara cu pricina. Și dă-i, și dă-i grăsunicăi în toate pozițiile posibile și imposibile, și cât am forjat-o cred că am slăbit-o cu trei kilograme.
După care am trecut la Irina, soția lui Mihai, fratele lui...
- Da tu ești un macio, băiete!
- Ei, nu mai sunt, însă în cazul dat am fost nevoit să mă stărui. După Irina a urmat altă femeie, iubita lui Silviu.
- Și nu te-a prins nici unul dintre ei în pat cu vreo una?
- Imagina-ti-vă că nu. După aceste isprave am fost de acord să părăsesc firma. Char îmi doream să plec, ca să nu intru într-o belea cu cineva, că limba n-are oase și până la urmă se află ceva dacă nu totul...
- Ești bravo băiatu.
- Vă mulțumeasc pentru atenție. Acum să vă cânt un cântec?
- Cântă seducătorule, cântă!

12. (Pensiunea Butuceni)
Când am ajuns în vârful promontoriului de la Butuceni am simțit o ușoară adiere de vânt și o mică amețeală fără să știu de ce. Ar fi bine să renunț. Să nu intru în biserica rupestră, care este aici, ci să-mi îndrept pașii spre pensiunea Butuceni. Ceilalți ascultau ce le vorbea ghidul local, care a apărut ca din senin. ”Biserica a fost construită în anul 1675 de pârcălabul de Orhei, Bosie. În peretele ei de nord sunt săpate trei deschizături care duceau spre o terasă aproape ruinată. Visarion Puiu, în 1919, menționa că Mănăstirea Butuceni avea livezi, vii și o moară. Arhitectura mănăstirii e cunoscută printr-o sobrietate notorie și o autentică severitate. În coridorul propriu-zis al mănăstirii se poate ajunge străbătînd o galerie. Biserica constă dintr-un pronaos de formă neregulată, cu o suprafață de 3,6 m2, naosul avînd dimensiunile de 6,4 m. Altarul e situat în continuarea naosului. În peretele sudic al altarului a fost săpată prosconidia. În ea se păstrau cărțile bisericești și alte vestigii. S-a păstrat masa altarului, săpăturile în pereți indicând locul icoanelor. La mijlocul incintei era situat iconostasul. Biserica mănăstirii posedă o clopotniță de plan patrulater, doua niveluri, decorata cu deschizături orientate în 4 părți. Clopotnița se ridică deasupra stâncii și e păstrată excelent până în zilele noastre. Stilul ei arhitectural se apropie de cel clasicist. Mănăstirea avea 12 chilii. Una din ele, cu dimensiuni mai mari, se presupune că fusese a egumenului. Spațiul lor era de un ascetism exacerbat. Pe vremuri mănăstirea exercitase funcția de bastion și de refugiu. În urma unei prăbușiri la începutul secolului al XVIII-lea, toate accesele în manastire au fost surpate și călugării au fost nevoiți să părăsească locul adaptat. În anul 1820 locuitorii satului Butuceni au sapat în stâncă un tunel de douazeci de metri. Intrarea cea nouă a fost impodobita cu un portal. În anul 1890 a fost ridicată o clopotniță mică.” La un kilomentru departare exista un complex mai vechi, cu doar câteva încăperi săpate tot în piatră. Ușile lui sunt blocate cu cărămidă. Cea mai mare peșteră este rezervată bisericii propriu-zise, acesta din urmă semanînd cu biserică de la complexul “Butuceni”...” Turuitul ghidului local începea să mă enerveze, iar medicul Pavel Borș, autorul primei sale cărți, a dorit și el să meargă cu mine la pensiune. Ne-am despărțit fără prea multe cuvinte de grupul de tineri, care povesteau diferite întâmplări și ca trei crai de la Răsărit, nu de la răsărită – floarea soarelui, eu cu domnul Borș și cu prietenul dumisale domnul Zamăneagră am bătut la portița agropensiunii Butuceni. Ne-a deschis-o chiar șeful ei, care era acolo, spre bucuria noastră. Dumnealui mă cunoștea de la cursurile de perfecționare, de la expozițiile de turism și mie nu mi-a rămas alteva de făcut, decât să-mi prezint colegii, adică pe domnul Pavel Borș și pe Zamăneagră, care mai tot timpul s-a aflat mai mult la volanul automobilului și nu gustase nici un gram de alcool.
- Plăcerea mea e să vă văd în căsuța mea, a spus șeful.
- Și noi am vrea să stăm puțin la taifas cu un om din partea locului și care a făcut ceva pentru această localitate situată într-un loc atât de pitoresc.
- Sunteți oapeții mei. Mai ales că azi au plecat mai devreme cu o zi niște turiști din Germania. Au motivat că li s-a schimbat programul și că sunt nevoiți să plece. Acum am locuri libere.
- Să știți că am avea cea mai mare plăcere să stăm puțin la dumneavoastră, am spus noi.
Domnul Pavel Borș chiar s-a înseninat puțin la față, iar eu m-am calmat după o enervare spontană, când îl ascultam pe tânărul care se lăuda cu performanțele sale sexuale. M-am gândit că, în sfârșit, după primele plăcinte mâncate la pensiune, m-aș întinde binișor pe o laiță sau pe canapea. Iar dânșii, dacă doresc, să stea și să mai vorbească pe săturate. Dar, n-a fost așa.
Pavel i-a dăruit șefului pensiunii o carte cu autogarf. El i-a mulțămit frumos și i-a arătat că mai are una cu autogarful de la mine. ”Iată că și aceste cărți își vor găsi locul pe polița bibliotecii mele de aici!” Apoi am stat vreo două-trei ore la un pahar de vorbă. De la pensiunea dată nu ne-am urnit din loc până-n a doua zi. Și bine am făcut! Am avut parte de o seară minunată la țară, în satul Butuceni, care face parte din complexul Orheiul Vechi. De la pensiunea agroturistică ”Butuceni” am plecat într-a doua zi.


13. (La plăcinte, înainte!)
Ne-am sculat puțin mai târziu ca de obicei. Am visat multe vrute și nevrute. Cineva spunea: ”Este bine să visăm că avem locuri noi de văzut. A visa nu e primejdios. Primejdios e să vrei să transformi visele în realitate.” Într-o zi poate să ne bată la ușa noastră Îngerul Sorții, sau te poți trezi cu bătaia în poatră a Nedoritei de Oameni. Nu o putem convinge pe Nedorita de Oameni ca ea să ne îngăduie să fim așa cum am fost înainte. Ea ne va cere să ne schimbăm. Nu poți să-i reziști. Faci așa cum vrea ea, doar în unele cazuri, foarte rare, se poate să o mințim, să o amăgim... Dar, pentru asta, trebuie să ai calitățile lui Ivan Turbincă. Dafin însă era altfel. El găsea de multe ori compromisuri cu ea, o asculta, iar uneori o contrazicea. Erau clipe când și ea îi asculta istorisirile lui fără a clipi din ochi. Erau rarele clipe de melancolie care îi apăsa inima și ea conversa.
- Itinerarele tale parcă există, parcă nu. Cine va dori să meargă pe ele? Poate că încă unul sau doi ca tine. Cu siguranță ele n-au să mai existe, decât pe hârtie, dar tu fă să fie altfel.
- Cum anume să fie, Dafin nu știa, însă el știa să-i cânte în strună când ea se arăta prost dispusă. Erau cazuri când și el trișa, adică o mințea...
Uneori îi spunea adevărul în față:
- Dacă vrei să știi cât întuneric se așterne în jurul tău, trebuie să-ți încordezi vederea, ca să prinzi firavele lumini din depărtare.
- Și totuși, eu știu mai multe decât toți – spunea ea – eu am un plan perfect. Însă în lumea asta, a voastră, nimic nu este perfect. Dar, lăsăm pe altădată filosofia asta.
Era ora unsprezece sau aproape dăusprezece. Atunci la poartă au apărut doi turiști care s-au arătat curioși să vadă căsuța noastră, adică pensiunea. Au spus că, sunt programați să viziteze peste o oră beciurile de la Cricova. Ieri au fost la Pivnițile Brănești, iar azi...
- Oho-ho! Sunteți bravo! Vă invităm la plăcinte la noi, că înapoi e ca la război, făcu mai în glumă, mai în serios patronul, care nu prea ne-a deranjat de dimineață, ne-a lăsat să ne venim singuri în fire.
- Nu putem, fiindcă noi ne grăbim, însă nu știm cum să ajungem acolo.
Auzind care este problema le-am zis:
- Vă arăt eu!
- Și eu mă susținu domnul Pavel.
- Eu sunt ghid în turism. Am mai fost în beciurile de la Cricova chiar cu un general sovietic de aviație. De trei ori erou al Uniunii Sovietice!
- Iar eu am fost cu un profesor francez, a zis Pavel Borș.
În câteva clipe ne-am îmbrăcat, am mâncat câte o plăcintă fiecare, inclusiv și cei doi căzuți ca din senin. Am mai schimbat câteva vorbe la botul calului și i-am familiarizat și pe dânșii cu acest obicei al nostru. ”Tare bun obicei. Numai că, dacă ne mai reținem o jumătate de oră întârziem la recepție,” au spus oaspeții, care s-au prezentat că sunt din Germania. Repejor am urcat în mașină. I-am luat cu noi, bineânțeles, lăudând mașina germană, pentru că era un Opel. Nu-i ca Mercedes-ul, dar este tare bună, a spus deja Pavel, care n-a servit vin la botul calului și s-a oferit să conducă el. Eram pe punctul de a înregistra o performanță. De la Orheiul Vechi la Cricova și după aceasta și la Stăuceni, unde să ne mai îmbătăm încă odată. Deja cu doi germani. Tot itineratul a fost parcurs cu succes, iar oaspeților nu le venea să creadă, că la volan se află un medic cardiochirurg de la noi, care a făcut operații pe cord la Paris și care continuă să profeseze cu succes la noi.

14. (La Hanul lui Hanganu)
Până a pleca pe alt itinerar, eu mai aveam de vizitat ”Vinăria Bardar”, care produce coniacuri de o înaltă calitate. La doi kilometri de satul Bardar se află și o fermă de struți, mai bine zis o mică grădină zoologică în care este și o ferma de struți. Grădina zoologică se întinde pe un hectar și jumătate, acolo poți călări pe niște cai, poți vedea altceva, decât s-a obișnuit ochiul să vază la oraș. Urma să intru și pe la fabrica de vinuri ”Vinăria Bardar”, cea care are o gamă largă de produse: vinuri seci, diemiseci, demidulci, de desert și tari (tip Porto, Madeira), calvados, brendy și divin (cognac). Adică divinul ”Cezar” și brandy ”Botna” și mai noul ”Marshal” băutură nouă care a cucerit în 1999 medalia de aur în Crimeea. Încă un succes cert al vinificatorilor din Bardar este coniacul de 4 ani Vinorum, care tot a cucerit o medalie, de argint și tot în Crimeea. Să ratezi încercarea la gust a producției acestei fabrici este o pierdere irecuperabilă. Să treci așa pe lângă, știind că trebuie să faci un popas e chiar un păcat. Nu e unul tare mare, dar e păcat! Deaceea poate nu-l voi face. Este destul câte păcate am. Să-l mai fac și pe acesta? Zău că nu-mi va sta bine, după aceasta. Nici acum și nici altădată...
Prima mea întâlnire ”tete-a-tete” cu impresionantele tablouri de la Țâpova a fost cu vreo 12 ani în urmă. Am hălăduit pe stânci, am admirat schiturile rupestre, cascadele, dar simțeam că mai e nevoie de ceva. Apoi am fost din nou la Țâpova. Am intrat în lumea poveștilor locurilor însoțit de ghidul Ludmila Iftodi, profesoară la gimnaziul de la Lalova, Rezina și de Sergiu Hanganu. Ghidul local mi-a vorbit despre o comoară care se zice că ar fi ascunsă ”în burta” dealului în formă de leu. Am fost și la ”Cascada Morții”. Acolo, pe timpul geto-dacilor, o dată la patru ani, era săvârșită o jertfă. Legenda spune că cel mai vrednic flăcău din cetate oprea apa pârâului când se făcea ritualul – jertfirea unui berbec. Apoi se dădea drumul apelor, care se duceau spre Nistru, purtând cu ele jertfa. Dacă sângele ajungea în bătrânul fluviu înaintea victimei, jertfa era primită. În schimb, dacă victima ajungea prima, era semn rău și trebuiau făcute mai multe rugăciuni. La fel era semn rău, dacă berbecul era oprit de pietre, iar apele cascadei nu-l duceau până la Nistru.
Una din poveștile locului spune că în zona acestei mănăstiri și-a sfirșit viața poetul mitologic grec Orfeu, și că mormântul lui s-ar afla într-o nișă de la poalele cascadei, fiind acoperit cu o lespede cu 7săgeți. Se zice că de pe stâncă legendarul poet s-ar fi aruncat în apele Nistrului. Aveam impresia că pe invitata mea, care nu era Nedorita de Oameni, nu prea era interesează de aceste legende și istorii. Și iată de ce. Atunci când mi-a destăinuit câteva file din viața ei personală, la ”Hanul lui Hanganu” ea a recunoscut că după 15 ani de convețuire cu Alexandru al ei a descoperit că dânsul este un afemeiat.
- Cu dânsul ne-am căsătorit la starea civilă, unde am avut o ceremonie seacă și lipsită de orice umbră de emoție sau care să te facă să te simți deosebit, fie și pentru câteva clipe.
- Apropo, da acum cum vă simțiți, am întrebat-o eu speriat și m-am gândit că nu i-a ticnit excursia.
- O, acum, mă pot relaxa puțin și dacă, am început să mă destăinuiesc, înseamnă că este bine.
- Slavă Domnului, am zis. Începeam să mă îngrijorez.
Între timp de noi s-a apropiat doamna Hanganu care ne-a spus: ”Pensiunea ”Hanul lui Hanganu” este situata în raionul Rezina, satul Lalova, pe malul drept al Nistrului, la o distanta de 100 km de Chișinău. Pensiunea are 2 “baști” (odaie tradițională dotată cu lejancă și șemineu) și 7 odăi tradiționale. Avem saună, piscină, sală polivalentă (de circa 120 m2), 3 terase, vie, livadă. Fiecare odaie este amenajata în stil tradițional moldovenesc și dispune de grup sanitar separat. ”

Mi-am imaginat că va veni și o barmaniță, una faină tare de tot: înaltă, subțire, cu părul lung, șaten spre blond și ochi verzi, superb de seducători. Iar invitata mea îmi tot spunea: ”Într-o zi, când eram la serviciu, m-a sunat pe telefonul fix, ceea ce mi s-a părut ciudat. Era o ”duduie”, care m-a implorat să ne vedem urgent, să stăm de vorbă.”
- Cine ești? Am întrebat în van, fiindcă n-a vrut să se prezinte. Da am pressupus că este cea cu mesajele.
Am sunat-o, firește, din nou pe prietena mea, care nu știu cum de mai avea răbdare să-mi asculte lamentațiile mele, ca de fapt și dumneavoastră. Nu v-am plictisit încă?
- Deocamdată nu.
I-am spus să continue, că o vom asculta până la capăt, fiindcă între timp s-a înnourat și a început să plouă.
- Nu v-am spus că eu am 49 ani, iar Alexandru -54. Asta însă, poate nu contează. Am ajuns la locul de întâlnire cu duduia. M-am așezat pe un scaun și am comandat o cafea. N-am observat bine când s-a apropiat de mine o femeie nici urâtă, nici frumoasă, doar că de vreo 30 de ani. Ea mi-a întins mâna și mi-a spus fără ocoliș: iubita lui Alexandru!
- Bună poveste, a exclamat doamna Hanganu, care, credeam că, deja se plictisește.
Istoria a fost spusă până la capăt. Deznodământul la fel a fost cât se poate de simplu. ”Am ascultat toate argumentele duduiei de 30 de ani, că ea deja este însărcinată cu copilul lui Alexandru și multe altele”.
- Și ce dorea ea, de fapt, de la dumneavoastră?
- A spus că vrea să-i redau lui Alexandru libertatea, ca să poată să se căsătorească cu el. Am întrebat-o dacă este sigură că așa anume aceasta își dorește.
- Desigur că asta, a spus ea și a mai adăugat: Bietul om se teme să nu vă sinucideți dacă el vă părăsește.
- Ah! Asta e! Simțeam că îmi va pleni răbdarea, însă Dumnezeu mi-a dat putere. I-am strâns mâna la plecare, i-am urat toată fericirea din lume și i-am mai dat toate asigurările că, din partea mea divorțul e ca și pronunțat.
După clarificarea acestei situații, Alexandru și-a găsit toate lucrurile la ușă. A încercat să riposteze și să întrebe cum de a crezut în toate fantasmele unei fetișcane? Însă trenul plecase deja și nu mai era cale de întoarcere. ”Am o vârstă, la care nu vreau să-ți bați joc de viața mea”, i-am spus lui. Așa că, rămas bun și fără supărare. Copii comuni nu aveam, de împărțit, parcă, tot nu prea era ce, așa că ne-am despărțit, cum se despart în mare unele nave maritime.
Iată despre ce am ajuns să vorbim la pensiunea ”Hanul lui Hanganu”. Pare a fi povești? Ba nu-s povești. Sunt cazuri reale, care au un sfârșit bunișor. Iar Mănăstirea rupestră Țâpova...
Ea are trei complexe. Astfel, biserica ”Sfintei Cruci” și cele câteva chilii sunt de prin secolele XI-XII. Ceva mai târziu, în veacurile XIV-XV, a fost săpată biserica ”Sfântul Nicolae”. Sfântul locaș cu hramul ”Adormirea Maicii Domnului” datează din secolele XVI-XVIII. Ei, dar câte se pot povesti despre Țâpova? Despre Țâpova, care are și câteva canioane învăluite în mister.
- Da încotro vom merge mâine? Va mai dori doamna să vadă și cascadele de la Saharna, mă întrebam eu în gând.
- Va dori, dacă voi fi la nivelul așteptat de ea. Că nu înzadar a acceptat să se aventureze cu mine în călătoria asta!
A sosit și timpul să alegem camera.
- Eu vreu să rămân în bașcă, a zis ea.
- Și eu tot, am îngânat după ea.
Când începea să-mi pară viața mai dulce, se auzi telefonul, care suna la timpul cel mai nepotrivit. M-am prefăcut că nu mă deranjează. Abia la al doilea sau la al treilea sunet, am răspuns. Era Nedorita de Oameni! Adică, știți bine cine era ea, sau măcar vă imaginați! M-am schimbat la față.
- Alo, Dafin Auriu! Ești teafăr?
- Sunt!
- Și ce faci?
Nu puteam să-i spun adevărul, deaceea am zis: studiez itinerarele turistice.
- Cu fundul în sus, sau în jos? Că nu prea îmi vine să cred că tu…
- Vă jur că le studiez, teoretic, nu în mod practic. Iată acum, de pildă, eu răsfoiesc o carte în care am scris, cum eu am călătorit cu un călător francez.
- Ei vezi și tu, să nu fie franțuzoaica, care te-a călărit, glumi Nedorita de Oameni. Știi doar că eu am încredere în tine. Mă auzi bine, Dafin Auriu? ”Da, după cum vedeți…” Și el a asigurat-o că așa este.
- Ei, lasă, nu te îndreptăți, îți dau încă trei zile libere și apoi să-mi arăți ce informații utile ai adunat. Dacă vor fi bune, te plătesc încă cu o sută de dolari. Iar acum la revedere și mă anunți, dacă ai careva probleme.
- Bine, a zis Dafin și a mințit că l-a sunat șefa. De la Departamentul turismului, a mai adăugat Dafin. Sărmanul Dafin!






.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!