poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 597 .



La fân
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Gustav_Sack ]

2015-08-06  |     |  Înscris în bibliotecă de miron stefan



E iulie, și în căldarea largă s-a așezat zăpușeala așa încinsă, așa înăbușitoare și încinsă, că marginile împădurite ale căldării mai să se dizolve în azurul lăptos al cerului, atât de tare tremură și se vălurește aerul dinaintea lor. Și pe fundul căldării nu găsești nici copac și nici casă, e o vâlcea netedă, învârtită parcă pe roata olarului, de la marginea căreia alunecă în zare ogoare peste ogoare, loturi peste loturi în cercuri nu tocmai concentrice, în fâșii nu tocmai radiale – lanuri galben-strălucitoare de secară, câmpuri maronii de cartofi, pestrițe de hrișcă, fragede verzi de ovăz, însă în mijloc, în cel mai adânc punct al vâlcelei, se întind fânețele, niște fânețe atât de verzi și mănoase, că izbutesc a crește pe ele până și untișori și șapte-degete purpurii-negre; dar astăzi cositurile arată ca un strat imens de mușchi gri și din ele se înalță peste marginile căldării un miros năucitor, dulceag de vițelar. Poeții ar spune că coase sângeroase răpun miliarde de copilași ai florei, însă jos în zănoagă nu e decât fân, fân bun, hrănitor, pus la uscat și o mireasmă îmbătătoare. Și în mijlocul acestor mirozne amețitoare de trifoi și cimbru, în mijlocul căldării urieșești de tăcere și arșiță se agită de colo-colo doi oameni, și dacă privești de sus, din liziera adumbrită a pădurii, ți se năzare că la vale sunt doi magneți mărunți care se atragă și se resping, care se atrag și se resping.
E țăranul Buchenkamp care-și are casa acolo sus la răsărit îndărătul pădurii, și fiica lui Marie. El – la patruzeci și cinci de ani, înalt, uscățiv; în ochii lui, care nu-s făcuți să privească în depărtările idealizate, adicătelea în adâncime, se găsește o ferocitate cumplită, iar în brațele sale, care nu s-au desfăcut niciodată de bucurie, o sărmană stângăcie; însă are părul puternic și barba scurtă, deasă și cârlionțată. E văduv, deoarece femeia i-a murit imediat ce a născut, și de atunci s-au scurs douăzeci și cinci de ani, douăzeci și cinci de ani fără iubire și fără plăcere – dacă mai există vreo plăcere alta decât iubirea și dacă nu vrei să consideri ca desfătare odihna îndestulătoare după munca grea și conștiința de a o scoate la capăt - , căci de plăcerile de măscărici ale esteticii și filosofiei nici nu putea fi vorba la Buchenkamp. De altfel, e bine-văzut în ținut, iar argații și slujnicele lui zic că-i domn bun. Și ea – la vreo douăzeci și cinci de ani, douăzeci și cinci de ani fără iubire și doar cu desfătarea tihnei și a dorului visător, dacă nu vrei să categorisești un asemenea dor auto-mulțumitor și visător ca cea mai fină plăcere. Și trăiau amândoi cu munca și c-o lipsă fadă de dorințe, dar pe care ei n-o conștientizau ca atare. De altminteri, viața amoroasă a Mariei, fiindcă avea numeroși pretendenți, rezida în tolerarea indiferentă a câtorva gâlcevi țărănești ce se repetau regulat așa ca sărbătorile și hramurile; de altceva sau chiar de o afecțiune deosebită nici nu se punea vorba, însă părul îi e bogat și roșu ca focul, iar sânii, mari și voluptuoși.
Și truda neodihnită continuă, căci arșița zilei trebuie folosită, iar pajiștea e mare și nu sunt decât ei doi să întoarcă ici și colo cu greble lungi belșugul înmiresmat, și-l adună în brazde lungi, netezite și apoi îl răscolesc iar și iar ca Soarele să stoarcă din paie și ultima picătură de viață; e o muncă veselă, ochii licăresc și straiele le flutură. Și când tatăl și fiica se întâlnesc, își zâmbesc unul altuia.
- E cald, Marie.
- Da, tată, e cald.
Însă e o veselie de un soi aparte, o veselie ce vine din străfunduri și privirile prin care își vorbesc se lipesc straniu, căci sunt năclăiți de căldură, aerul e încărcat de miresme, iar corpurile care își dau ocol ca în niște încăperi înăbușitoare se mistuie de ardoare și sudoare, așa că veselia e de un soi aparte, căci acum ochii nu le mai licăresc, ci sticlesc fix și mat dinainte, în depărtare, unul pe lângă celălalt – îi ia cu fierbințeli, iar în tâmple le zvâcnește sângele.
E o căldură înăbușitoare, iar miliardele de particule de praf învârtejite din ierburile ofilite le usucă gâtul și le ustură ochii, iar sudoarea șiroiește. Li se prelinge de pe frunte în boabe mari și le curge răcoros pe piept; le iese prin toți porii, încât toată îmbrăcămintea, cămășile și fusta, li se lipește de corp.
- E cald, tată.
- E cald, Marie, iar privirea lui se lipește de făptura ei.
Atunci lasă să le scape greblele și-și leapădă hainele atâtea câte pot, și trudesc mai departe și întorc și greblează și întorc, apropiindu-se și depărtându-se – ea a aruncat totul de pe ea exceptând cămașa și rochia, acum strânge o pală de paie dogorâte în fața picioarelor ei puternice, dezvelite adesea până dincolo de genunchi, și o furnicare sălbatică, febrilă i se suie în trup. Iar ea simte, cum el – pentru că în gânduri îi spune „el” – o urmărește, cum privirea lui fixează semi-nuditatea ei ale cărei forme generoase de-abia pot fi cuprinse de cămașa strânsă pe corp; ea-și dă seama, dar are o singură convingere: mi-e totuna. Și îi e totuna că dintr-o smucire el își smulge cămașa de pe trup și se reazemă în greblă și că îi aruncă priviri lungi, în timp ce ea își vâră mâna sub cămașă să desfacă oarecum brâul ud, și îi e totuna că scoțând-o înapoi își dezgolește sânii; nu îi acoperă, își trece mângâios mâinile peste formele generoase și le descoperă cu totul și respiră adânc, ca și când s-ar răcori și revigora sub o adiere ușoară. Dar mișcările ample ale brațelor ei și smuciturile brațului ei stâng sub cămașa umedă sunt menite să ațâțe curiozitatea, reușește ori ba – și reușește, căci acum i se revarsă ambii sâni din cămașă. Privirea ei însă începe și să o caute și să o evite pe a lui, dar cum ea l-a găsit a doua oară, privirea îi alunecă alături de el; când deodată acesta stă în fața ei și se apropie timid, cu capul plecat.
Pe urmă o apucă de mijloc – „Marie” – și merge cu ea mai departe, înainte, orbește; și mâna lui bătătorită îi pipăie ca un nebun, ca un extaziat plinătea sânilor. Niciunul nu scotea o vorbă, dar le era îndestulător că ea-și unduia trupul de al lui. S-au lăsat amândoi pe un mic val de pământ; cămașa ei e deschisă larg, nările îi sunt dilatate, iar părul îi lucește roșu aprins, privirea însă îi scapără de dorință înspre cer, înspre soare, cine știe unde; și cum îmbrăcămintea ei nu e compusă decât dintr-o cămașă și o fustă până la genunchi și fiindcă ea s-a întins astfel, că el ședea la baza valului de pământ pe creasta căruia ea sta în fața lui cu genunchii ridicați, ea îi oferea mărinimoasă vedere liberă înspre atracția ei ultimă. Dar el n-a mai binevoit să reziste acestei ispite, s-a năpustit asupra ei și a mângâiat-o, pe când ea s-a lăsat pe spate, cu o tandrețe a mișcărilor la care nu te-ai fi așteptat de la o mână muncită, fusta și cămașa ridicate peste cap și și-a vârât capul în poala ei.
Când s-au trezit – fiindcă de la zăduf i-a furat somnul de-a binelea – cerul se limpezise, linia albăstruie a pădurii se ridica clar peste cerul deja albastru întunecat, iar un deal îndepărtat cu clopotniță amenința în zare cu degetul, în timp ce la răsărit se ridica un munte de nori care, îmbătat parcă de propria-i frumusețe, stătea neschimbat, neclintit. Apoi, pe măsură ce soarele s-a lăsat după orizont, albăstrimea întunecată a cerului de după-amiază a dispărut și a devenit ușor rozalie, la răsărit bătea în violet, în vreme ce la apus se răsfrângea într-o nuanță de verde marin; însă înlăuntrul acelui abur violet s-a clădit muntele. Cel mai în față se aflau trei turnuri ca și cum o mână presa de sus trei coloane urieșești, însă se mlădiau elastic contra presiunii prin spire grațioase, strălucitor de albe, întunecimile spirelor erau roșii-albăstrui, iar marginile lor mândre, roșii ca petalele florii de măceș; totuși, în spatele lor se țuguiau zgrunțuros nenumărate stânci sfărâmate, roșii precum coralii, crăpate și râpoase ca blocurile de piatră ale munților Dolomiți, umbra celor trei coloane se prăbușea masivă și albastră ca ardezia peste această adâncă aglomerație de stânci; însă dinapoia a toate și a toate copleșitor se înălța conul unui munte atât de îndepărtat, că umbra coloanelor și a Dolomiților ajungea doar baza încârligată a masivului, un con de munte, sculptat maiestuos ca vârful Kilimanjaro; era roz și împungea cu puritatea lui indicibilă ce se detașa orbitor de boarea violetă a cerului din fundal. Iar munții rămâneau înfipți, atât de perfecți, atât de perfecți cum numai fericirea poate să fie.
Dar ei nu vedeau nimic, nici măcar strălucirea n-o zăreau, fiindcă roșeața apusului se întinse peste trupurile lor; nu vedeau decât aspra lor goliciune, resimțeau voluptoasa lor toropeală și își spuneau cu simțurile amețite că toată această nuditate le aparține; în rest n-au văzut decât că astăzi ce-i drept nu și-au făcut treaba: pentru oamenii de felul ăsta un munte de nori nici nu există, sunt prea proști pentru asta. Cu toate acestea l-au absorbit pesemne înlăuntrul lor, ca să se desfășoare pe mai departe în ei, pentru că au lăsat baltă munca, s-au îmbrăcat și s-au dus acasă mână-n mână, tăcuți ca niște îndrăgostiți.
Peste ei se inflamă numaidecât cerul, iar muntele de la răsărit se umflă mândru, iar lumea era roșu-întunecată și tăcută, căci nu era niciun zgomot, niciun sunet în care să-și poată concentra frumusețea și să răsune cu fanfară în nimic. Însă cei doi oameni își ducea acasă tăcerea marcată cu fierul roșu, astfel că se grăbeau și alergau fără de suflare pentru a se adăposti în curtea lor.
În noaptea aceea au dormit te miri unde, dar odată cu ziua următoare s-au mutat într-un dormitor pentru amândoi și au trăit împreună ca bărbat și femeie. Dar la venirea toamnei, cum urmările actului ei au devenit vizibile, și senzualității ei nu i-a trecut prin minte să ascundă lucrul acesta, ci a urmărit să facă din corpul ei schimbat o ispită nouă și o ațâțare tot mai puternică, brațul justiției a reușit cumva să dea de el și acesta a scăpat doar în ultima clipă omorându-se iute. Totuși ea nu s-a lăsat pradă disperării, ci și-a purtat rodul în pântece și a adus pe lume un băiețel. Și cum tutorele acestui copil era un avocat, și ca urmare avea cu totul altceva de făcut decât să crească copii nelegiuiți, i-a încredințat ei creșterea copilului pe care l-a educat după modelul tatălui său ca țăran și la timpul cuvenit ca un al doilea Oedip; însă cu el n-a avut copii, faima ei a crescut, și a murit după mulți ani stimată, iubită și ponegrită ca protagonista incestuoasă a acestei povești premeditate.

.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!