-XXIV-

Venise și duminica dinaintea nașterii Domnului. Încă de pe drum meditam la metode prin care aș fi putut scăpa de ritualul acesta săptămânal, de care eram sătul. Îmi închipuiam catastrofe naturale, cutremure sau furtuni, care să vină și să șteargă biserica de pe fața pământului, dar acestea nu erau o soluție. Ar fi ținut apoi slujba în aer liber sau într-un cort, sau bătrâna m-ar fi târât la o biserică din alt cartier, plus că o catastrofă de acest fel ar fi afectat toate clădirile din jur, iar eu nu aveam nimic cu oamenii care trăiau sau care își desfășurau activitățile acolo. Și dacă s-ar fi dărâmat doar biserica, atunci acest lucru putea fi considerat o minune, sau blestem dacă mă gândeam mai bine. În cazul în care ar fi fost dărâmat totul în jur și doar biserica ar fi rămas în picioare atunci da, lumea ar fi spus că e o minune, în schimb, orice întâmplare care ar afecta simbolurile creștinești ar fi fost considerată de natură demonică, de parcă le-ar fi spus careva creștinilor care-i una și care-i cealaltă. Ei doar își dau cu părerea. Sau aș fi putut să fac în așa fel încât să mă lovească vreo mașină, să-mi rup o mână sau un picior, dar nici aceasta nu ar fi fost o rezolvare definitivă, numai dacă n-aș fi fost lovit mai rău. Dar nu vroiam să simt durere de niciun fel, mai ales una inutilă, pentru că m-aș fi vindecat și situația ar fi rămas neschimbată. Sau dacă ar fi pățit ceva preotul. Degeaba, ar fi venit altul. Singura variantă care mă putea salva de la acest supliciu duminical era ca bătrâna să pățească ceva. Nu-i vroiam în niciun fel răul, doar gândeam ipotetic, ca la o problemă de matematică a cărei soluționare trebuia însă amânată deoarece începea slujba. Textul biblic ne vorbea despre genealogia Mântuitorului. Știam cuvântul din manualul de istorie și subiectul chiar mă făcuse curios, dar preotul nu vroia în niciun chip să-mi satisfacă măcar o dată curiozitatea. Ca și în alte dăți, fragmentul din Biblie nu era comentat în niciun fel, ca și cum era atât de clar încât nu mai avea nevoie de adăugiri. Poate că aceasta trebuia să fie impresia generală, dar nu și a mea. Și, cu toate că predica nu era mai scurtă decât celelalte, acum parcă preotul rămăsese fără idei. Cred și eu că, după ce duminică de duminică bătuse câmpii nestingherit, trebuia să vină și ziua în care aproape toate lucrurile fuseseră spuse. Așadar, genealogia fusese dată uitării, iar predica ne ilustra o întreagă înșiruire de nașteri și botezuri spirituale prin care omul trebuia să vină la dreapta credință, pentru a se lepăda de toate păcatele care îl împovărau, dar mai ales să se curețe de păcatul strămoșesc. Nu cred că întâlnisem până acum idee mai cinică decât aceasta a păcatului strămoșesc. Că vroiai sau nu, te nășteai direct păcătos, iar acest păcat era unul dintre cele mai grave, pentru că, în mod aparent, așa hotărâse Dumnezeu. Dar acesta era un păcat de care nu erai vinovat în niciun fel, era doar unul moștenit din negura veacurilor pentru că, la un moment dat, un Adam și o Evă au mâncat un fruct interzis. Trebuia să avem impresia că păcatul strămoșesc e un fel de boală ce se transmite de la generație la generație și nu exista, din câte aflasem eu, alt antidot în afară de botez. Cât de vicleană era tărășenia asta. Aproape că rivaliza cu Moș Crăciun, dacă nu cumva îl întrecea. Spune-i amărâtului că este un netrebnic din momentul în care s-a născut, din clipa în care a deschis ochii în lumea aceasta, prea mic și neajutorat să se apare în vreun fel sau să strige că este nedreptățit. Și, dacă înșelăciunea aceasta a funcționat, amărâtul ajungând să o creadă, atunci nu are altă salvare decât să se arunce în brațele creștinismului din cuvântul căruia nu va mai trebui să iasă, ca nu cumva să-i fie reactivate toate păcatele inventate și, din pricina lor, să ardă în focul veșnic. Dar, dacă o faptă precum păcatul strămoșesc a putut fi transmisă de la primii doi oameni la întreaga umanitate, sau cel puțin la partea de umanitate care crede lucrul acesta, atunci de ce nu ar fi fost posibil să fie transmise și alte fapte? Dacă se poate perpetua un păcat prin sânge, atunci la fel se poate întâmpla și cu o virtute și toată ideea că omul se naște păcătos își pierde semnificația. Dar nu trebuie gândit astfel, că ce s-ar face biserica dacă omul s-ar naște cu mai multe virtuți moștenite decât cu păcate?
Trebuia dar să ai parte de o renaștere și de un botez spiritual și acestea nu se făceau toate într-un singur fel, însă toate trebuiau să fie însoțite de lacrimi și suspine. Cu cât acestea erau mai multe și mai adânci, cu atât purificarea avea mai mult efect. Dar nu exista o egalitate între purificări pentru că cel mai mare botez și deci naștere duhovnicească este mucenicia, adică botezul sângelui pe care l-au primit toți martirii care au fost chinuiți și uciși pentru credința dreaptă în Hristos. Cât de trist trebuie să fie pentru credincioșii care au avut ghinionul de a se naște într-o vreme și într-un loc unde creștinismul era la putere și nu mai era nimeni ucis pentru credință. Cum ar putea concura aceștia cu cei care au fost răstigniți sau dați la lei cu aproape două mii de ani în urmă? Ar trebui să lase altă religie să facă legea și astfel să reînceapă războiul de gherilă împotriva ei. Atunci să vezi martiri fericiți. Dar erau slabe șanse pentru așa ceva căci, odată ce cineva a ajuns la putere, n-o să renunțe la ea de bunăvoie. Din program nu lipseau și exemplele de cuvioșenie. Se făcea că marele Apostol Petru, după pogorârea Sfântului Duh, a propovăduit Evanghelia în Ierusalim, adeverind despre învierea Domnului și pogorârea lui în Iad. După această predică s-ar fi convertit la creștinism numai în acea zi aproape trei mii de suflete. Nu înțelegeam ce s-a întâmplat după. Învățasem de la geografie ce populație avea Israelul și câte religii se oficiau în acel loc unde creștinismul nu era decât o religie care se chinuia să respire. Ce a făcut Petru după acea primă zi? Calculam că, în ritmul în care începuse, în câțiva ani el ar fi creștinat întreaga țară și nu credeam că era singurul apostol care se înhămase la o asemenea lucrare. Logica creștină pălea în fața realității. Până și puțina istorie pe care apucasem să o învăț submina pretențiile religiei. Așadar, Petru a creștinat într-o singură zi trei mii de oameni și după aceea s-a oprit. L-a speriat cumva succesul? Efortul depus în acea zi l-a consumat într-atât încât n-a mai fost în stare să predice și în zilele următoare? Sau a avut treabă în altă parte, mergând din loc în loc și creștinând trei mii aici, trei mii dincolo, ca un agricultor care împrăștie semințe? Ultima variantă mi se părea cea mai probabilă. Din păcate, eu fusesem cel care o născocise, așa că nu puteam să i-o încredințez lui Petru, atâta vreme cât nicăieri nu auzisem că așa ar fi procedat. Altceva ni se spunea. Cum că Petru l-ar fi născut sau botezat spiritual pe un anume Onisim, care era în temniță și în lanțuri, fără a ni se explica cum de ajunsese acolo, și că această pildă era de ajuns, pentru că altfel predica ar fi devenit prea lungă. Dacă acel unic exemplu înfățișa chipul în care omul se convertește la creștinism, atunci nu puteam să înțeleg altceva decât că adevărații credincioși, poate cei mai fanatici dintre ei, sunt și cei mai mari păcătoși. Sunt cei cu o conștiință atât de încărcată, încât e și normal să-i cuprindă spaima la perspectiva pedepsei, pământești sau cerești, și din acest motiv se aruncă cu disperare în brațele religiei, cu speranța că, alegând această cale, ar avea parte de o oarecare salvare. Chiar îmi trecu prin minte să încep a-i interoga pe toți cei aflați acolo care sunt păcatele, reale sau închipuite, care îi determină să caute adăpost sub acoperișul bisericii cu fiecare ocazie, fie duminică, fie sărbătoare. Dar imediat am început să aud nenumărate glasuri, prea multe pentru a le putea număra sau distinge unele de altele, lucru care mă sperie deoarece nu vedeam pe nimeni vorbind, în afară de preot. Totul se desfășura în capul meu. Am crezut că am înnebunit, dar s-a făcut liniște imediat ce am renunțat la ideea de a o face pe inchizitorul. Din această situație inexplicabilă m-a salvat gândul că, de fapt, nu mă interesează păcatele celorlalți, că nu mă interesează nici ei ca indivizi, doar ajunsesem demult la părerea că ei nu au cum să mă ajute, că sunt inutili dezvoltării mele intelectuale. Că, dacă cineva ar avea toate răspunsurile, n-am să-l găsesc în acea mulțime.
Episodul m-a dezechilibrat pentru câteva secunde. Auzisem voci și niciuna dintre ele nu era a mea. Nu-mi aminteam ca acest lucru să mi se fi întâmplat și cu altă ocazie. Exista o asemănare cu dățile în care cei din jur se grăbeau să-mi răspundă la întrebările pe care le adresasem numai în gând, dar acum era altfel. Nimeni nu deschisese gura, nimeni n-a întors măcar capul spre locul în care mă aflam. Să fi avut și eu capacitatea de a pătrunde în mințile altora, la fel cum o aveau ceilalți când era vorba de mine? Rămânea de văzut. În primul rând, nu cunoșteam și nici nu am reușit să disting vreun glas anume din acea adunare, așa că era foarte posibil ca toată întâmplarea să se fi petrecut numai în imaginația mea, lucru care mă putea situa în pragul nebuniei. Iar, în al doilea rând, eram reticent în a repeta experiența, cel puțin nu prea curând, deoarece întreg haosul care pusese stăpânire pe mintea mea, chiar dacă a fost numai pentru câteva clipe, nu mi-a provocat altceva decât oroare și aproape că mi-a întrerupt firul gândirii. L-aș fi lăsat pe Petru să scape ieftin chiar când înțelesesem de ce nu și-a dus lucrarea până la sfârșit sau de ce nu a făcut-o mai repede. Răspunsul era atât de simplu încât mă miram că mi-a luat atât de mult timp până să am revelația. Creștinismul nu este destinat oamenilor fericiți. Dacă nu te-ai născut într-o comunitate creștină, încât să ți se pună eticheta de când ești în fașă și trăiești liniștit undeva, împăcat cu tine, mulțumit de tot ce-ți oferă viața, ferit de lipsuri și de suferință, atunci creștinismul nu are nimic de oferit. Nimeni nu renunță la fericire de bună voie. Când ești fericit pe pământ, atunci perspectiva unui alt tip de fericire, în alt loc, unul care poate fi doar presupus, nu și demonstrat, nu atrage deloc. Doar cei săraci cu duhul dau vrabia din mână. De aceea au fost doar trei mii – trei mii de sărăntoci, cerșetori, bolnavi, ciungi, orbi, condamnați la cazne sau la moarte. Trei mii de nenorociți pentru care speranța într-o viață mai bună pe acest pământ s-a stins demult. Aceștia au fost primii creștini, ghinioniștii, pleava. Și am realizat că cei fericiți, cei bogați și puternici, au adoptat creștinismul numai în momentul în care mulțimea a devenit atât de numeroasă încât amenința să-i calce în picioare. Așadar, dacă cei mulți și nefericiți s-au convertit în speranța vieții și fericirii veșnice, cei puțini și norocoși au făcut-o de frica celor dintâi, pentru a continua să se bucure de desfătările vremelnice cu care s-au obișnuit. Unii au fost creștini de voie, iar alții de nevoie.
Preotul dorea să încheie predica pe un ton profetic și, oarecum, amenințător. Așadar, frații mei, să ne pregătim că vine Hristos în lume s-o împace și s-o înnoiască, căci lumea nu mai poate trăi fără El. Eu n-am putut face altceva decât să zâmbesc ironic. De sute de ani lumea îl aștepta pe Hristos, pentru că ea nu este în stare să se împace și să se înnoiască singură. De sute de ani lumea nu mai poate trăi fără el, dar ea continua să existe. Iar dacă Hristos n-a venit în atâtea ocazii în care lumea a fost pe marginea prăpastiei, gata să sară, de ce am crede că ar veni acum sau că ar mai veni vreodată? Dar explicația pe care eu o așteptam nu a venit. Textul din Biblie ne vorbea despre așa-zisa genealogie a Mântuitorului, despre un șir neîntrerupt de tați și fii începând de la Avraam care l-a născut pe Isaac, care l-a născut pe Iacov, ajungând la Iesei care la născut pe regele David, tatăl lui Solomon și, după alte generații, la Matan care a născut pe alt Iacov, care l-a născut pe Iosif care a fost logodnicul Mariei din care s-a născut Iisus Hristos. Pur și simplu nu înțelegeam. Era sau nu Iosif tatăl adevărat al lui Iisus? Dacă era, atunci întreaga înșiruire de generații avea sens, Iisus înrudindu-se prin sânge cu toți cei dinaintea lui. Dar acest lucru ar fi însemnat că el nu ar fi fost fiul lui Dumnezeu, ci un om ca toți ceilalți, având însă o origine mai de soi. Judecând astfel, creștinismul pierdea una dintre concepțiile sale fundamentale, care avea puterea de a discredita pe toate celelalte care fuseseră înălțate pe ideea imaculatei concepții. În schimb, dacă Iisus era într-adevăr fiul lui Dumnezeu și al Mariei, atunci genealogia devenea o aberație. Iosif ar fi fost tatăl adoptiv al Mântuitorului, dar cum succesiunea care a început cu Avraam și care a ajuns până la Iosif punea accentul pe legătura consangvină dintre aceștia, atunci Iisus nu avea nimic în comun cu ei. Încercarea de a-l așeza în rând cu acei oameni, să le spun iluștri, dinaintea lui era inutilă. Ce era mai important, originea divină sau cea pământească? Logica spunea că cea dintâi. Se pare totuși că în Evanghelie s-a dorit ca Hristos să poată revendica ambele origini. De ce? Acest lucru nu-mi era prea clar. Credința mea era că, în acest mod, nu s-a făcut altceva decât să se încurce lucrurile din, poate, prea mult exces de zel. Dacă se dorea cu atâta ardoare ca Iisus să aibă și o origine terestră, atunci ar fi trebuit să se prezinte genealogia Mariei. Dar vorbesc prostii. Pe cine ar fi interesat spița din care se trăgea Maria? Maică a Domnului sau nu, la urma urmei ea era doar o femeie.
Pe drumul spre casă continuam să meditez la cele de mai înainte, astfel încât abia târziu am observat faptul că bătrâna, în loc să se sprijine de brațul meu, cum o făcea de obicei, pornise înainte cu vecina îndoliată. Nu știam dacă o făcuse din pricina emoției pentru sărbătoarea care avea să vină peste doar câteva zile, sau pentru că dorea să afle vești noi despre cum o mai duce tovarășa ei sau despre ce s-a mai întâmplat prin bloc sau prin cartier. Oricum, nu m-am îngrijorat. Mă țineam destul de aproape în urma lor, să le pot fi de folos în caz de ceva dar, cufundat în speculațiile mele, n-am fost atent la derdelușul pe care îl făcuseră copiii chiar înaintea intrării în scara blocului. A fost de ajuns un moment de absență din partea mea pentru ca bătrâna să alunece, dezechilibrând-o și pe însoțitoarea ei și, fără a mai avea de ce să se sprijine, să se prăbușească neputincioasă pe zăpada bătătorită, aproape la fel de tare ca cimentul. Eu m-am deșteptat abia când am auzit sunetul înfundat provocat de cădere. Am sărit imediat să le ajut pe cele două bătrâne și, cu câte o mână, le-am ridicat pe amândouă, de parcă n-ar fi cântărit nimic. Nu era atunci timp de analizat cum de era posibil acest lucru pentru că, în vreme ce vecina își venea în fire scuturându-și hainele, bătrâna mea dădea semne că va pica din nou. Speram că de vină era șocul și că era încă năucită de ceea ce se întâmplase, dar nu era așa. Picioarele nu vroiau deloc să o asculte. Oricât încercam eu să o susțin așteptând să-și revină, am realizat că de la brâu în jos nimic nu mai era la locul lui. Cu fața crispată de durere mă ruga să o las să se întindă că nu mai poate. Abia atunci am intrat în panică. Nu știam ce trebuie să fac și conștientizam că lucrurile sunt peste puterile mele. Dar nu puteam să o las acolo să stea în ger. Așa că am luat-o în brațe, fără să-mi opună rezistență și fără să simt că depun vreun efort în această întreprindere și, căutând să o menajez cât de cât, am urcat în fugă cele două etaje până la ușa apartamentului în fața căreia a trebuit să întârzii o vreme, atât cât mi-a luat să-mi eliberez o mână cu care să-i caut prin buzunare după cheie. Înăuntru, am dus-o imediat în patul ei și am învelit-o cu plapuma groasă închipuindu-mi că, odată ce se va încălzi, își va reveni ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Vecinei îi luă ceva până să apară din urma noastră și, trăgându-i fotoliul lângă pat, se așeză și, strângându-i palma stângă, începu să o întrebe pe suferindă cum se simte și să o încurajeze că nu e așa de grav pentru că și ea căzuse de atâtea ori că nici nu mai ținea minte și că au fost nenumărate ocazii când a fost sigură că o să moară sau că o să înțepenească în loc, dar că își revenise de fiecare dată. Se vede că nu pusese la socoteală că motivul pentru care era atât de împiedicată era băutura și că, adeseori, cei îmbibați în alcool par să nu pățească nimic, orice li s-ar întâmpla, chiar de i-ar lovi autobuzul. În timp ce eu făceam astfel de judecăți ironice, vecina fu de părere că ia cam mult ambulanței să sosească. Care ambulanță? Cum care? N-ai dat telefon? Nu. Nici nu mă gândisem la așa ceva, doar nu mă folosisem niciodată de acel aparat. Abia atunci am văzut-o îngrijorată. Se repezi spre telefon și, după ce formă un număr scurt, avu loc o convorbire precipitată cu cineva de la celălalt capăt al firului. Numele și adresa fiind date, urma să așteptăm zece minute, timp în care a trebuit să o ascult bombănind despre faptul că eu, om în toată firea, eram atât de aiurit că nici la urgențe nu fusesem în stare să sun. Poate că avea dreptate, sau poate că înfățișarea mea, pletos, bărbos, îmbrăcat cu hainele fiului ei, ca un Iisus la mâna a doua, o determinau să-mi vorbească de sus.
Ambulanța veni, bătrânica fu luată cu targa și, în curând, se găsea internată la spitalul județean – o clădire imensă a cărei menire abia atunci o aflam. Din spusele doctorului am reținut doar traumatisme, fracturi și cum o da Dumnezeu, pentru că, mai întâi, nu aveam nicio idee despre știința medicală, nedescoperind nicăieri prin piață un manual care să-i corespundă, semn că după doisprezece ani ar mai fi și alte cicluri de studii cu materii noi, dar și din cauză că nici acesta nu vroia să mă bage în seamă, adresându-se numai vecinei. Era clar că problema o reprezenta aspectul meu, dar acesta era doar unul din gândurile care mă preocupau atunci. Am stat în spital până s-au terminat orele de vizită și acest lucru l-am făcut zi de zi, timp de câteva luni, până când n-a mai fost nevoie. Situația nu mi se părea chiar atât de gravă. O vedeam ca o schimbare de peisaj. Salonul de spital luase loc sufrageriei și, în afară de faptul că în jur mai erau și alte persoane, iar lumina pătrundea nestingherită prin niște ferestre mari, lucrurile stăteau cam la fel, adică mai schimbam din când în când câte o vorbă și în rest priveam la televizor. Faptul care m-a mirat a fost acela că majoritatea celor internați doreau să vadă aceleași emisiuni cu care mă obișnuise bătrâna acasă, așa că nu avea cum să nu-mi pară rău de cei din minoritate care suportau cu greu acel tip de tiranie audio-vizuală. Numai înapoi acasă simțeam că lucrurile erau cu adevărat critice și că universul pe care abia reușisem să mi-l creez era în fața unui sfârșit abrupt.