-XXII-

Cu toate că duminicile în care am fost nevoit să merg la biserică au fost relativ puține, mi-aș fi dorit să nu fi mers deloc. Câtă diferență era între vremea când aveam mintea tulbure și nu înțelegeam nimic oricât de aproape m-aș fi găsit de preot și acum când, chiar stând acolo în spatele tuturor, aveam impresia că înțeleg prea mult, mai mult decât lăsa să se deducă și decât și-ar fi dorit preotul. În ultimul timp învinuiam vremea care s-a înrăutățit în acel an parcă prea devreme și m-a determinat în mod inconștient să caut adăpost, de teamă să nu sfârșesc și eu ca acel individ pe care-l văzusem mort în stradă. Învinuiam coincidența care a făcut ca, în acea dimineață, să mă găsesc exact în locul cu pricina și să fiu martor la funesta priveliște dar, poate mai mult decât orice, îmi învinuiam propria slăbiciune din pricina căreia am fugit spre singurul loc în care credeam pe atunci că voi găsi refugiu. Acum știam că frica mea fusese neîntemeiată. Mi-o confirmam în fiecare noapte când vegheam în camera mea cu ferestrele larg deschise, încercând în acest mod să-mi satisfac nevoia de spațiu. Înțelesesem că, din nu știu care bizar motiv, eram nesimțitor în ceea ce privește temperatura, că, fie dacă eram gol întins în zăpadă, fie că aveam paltonul pe mine și fularul la gât, așezat în fotoliul din camera bătrânei unde caloriferul era deschis la maximum, pentru mine era tot una. Și acest lucru nu însemna că temperatura era mereu cea potrivită în locurile în care mă aflam ci, fapt ciudat de altfel, că nu simțeam niciun fel de temperatură. Puteam să fac distincția dintre cald și rece, dar nu prin intermediul simțurilor, ci prin raționament. Observam tot ce se întâmplă în jurul meu, cum se înfățișa peisajul sau cum arătau și se comportau oamenii, indicii care îmi deveniseră utile pentru a reuși să mă integrez. Nu mai puteam să ies din casă doar într-un tricou, în timp ce toți ceilalți abia se mișcau din pricina nenumăratelor șiruri de haine cu care erau înfășurați. Printr-un astfel de comportament ar fi însemnat să ies în evidență, dar nu într-un sens pozitiv. Iar eu nu vroiam să mă remarc în niciun fel.
Am crezut la un moment dat că aș avea vreo boală, dar nu s-a concretizat în niciun fel. Nu mi s-a întâmplat să iau în mână ceva fierbinte și, fără să-mi dau seama, să-mi rănesc pielea. Nu mi se întâmpla nimic. Odată chiar am ținut palma în flacăra aragazului pentru aproape jumătate de oră și nimic, nici măcar nu m-am înroșit. Speram totuși ca trupul să-mi fie cald. Nu aveam cum să o știu, dar simțind cum pulsează viața în mine, cum, după toate aparențele, eram precum ceilalți de vârsta mea și nu amorțit și rigid ca cei în vârstă, mă încredințam că sunt normal. Și nimeni, niciodată, n-a simțit că atingerea mea ar fi fost una neplăcută. Iar acum îmi era ciudă că din cauza spaimei mele nefondate am ajuns în casa bătrânei și am fost supus la această rutină duminicală. Dacă nu ar fi fost aceasta, plus neajunsul de a-mi procura cărțile pe ascuns, n-aș fi simțit că traiul meu în acea casă ar fi avut vreun cusur.
Așadar, iată-mă din nou la biserică, plictisit din cale-afară. Eram sătul de predici, de interpretările născocite de preot legate de fiecare text scurt citit din Biblie dar, mai ales, eram sătul de propriile gânduri. Mintea nu vroia nicio clipă să se odihnească, nu vroia să lase nimic de la ea și se agăța de tot ce nu-i suna cum trebuie. Nu mă deranjau totuși concluziile pe care le trăgeam. Mă consideram îndreptățit în privința lor. Era însă prea de tot, prea multe lucruri care nu se legau, prea multe care mi se păreau exagerări sau deformări ale înțelesului real, prea multe cazuri în care aveam impresia că adevărul este jertfit în favoarea spectaculosului, sau a ceea ce se vroia a fi spectaculos, în scopul de a înspăimânta, de a convinge pe enoriași nu prin argumente ci prin amenințări. Eu căutam lucrurile concrete, adevăruri absolute dacă se putea, sau măcar învățături lipsite de ambiguități și care se nu-ți fie aruncate în față ca literă de lege, asupra cărora să nu mai ai voie să speculezi în niciun fel. Observam cum gândirea mea critică căpăta de la o zi la alta noi dimensiuni și comparam acest fapt cu aparenta adormire a tuturor acelor adunați acolo duminică de duminică. De aici venea deruta mea, de la faptul că nu-i vedeam și pe ceilalți la fel de inchizitori, la fel de nemulțumiți de explicațiile ce li se ofereau. De ce numai eu? De ce, după ce am fost un idiot aproape întreaga viață, acum nu puteam fi pe deplin mulțumit de mai nimic din ceea ce auzeam de la alții și mă consolau doar raționamentele pe care le făceam singur, din puținele date pe care le puteam acumula. Mă gândeam că, cu cât mai multe date, cu atât cresc șansele ca eu să am dreptate. Eram totuși într-un impas. Nu adunasem destule și, pentru a fi sigur că am înțeles totul, vroiam să le am pe toate. Era un scop de urmărit și speram să trăiesc îndeajuns să pot dobândi deplina înțelegere. Nu puteam să îmi închipui pe atunci toate implicațiile acestei decizii.
În acel moment nu făceam altceva decât să-mi pierd răbdarea. În loc să fi stat acasă, unde puteam să mă bucur de manualele mele și de lucrurile noi pe care le-aș fi aflat pe cont propriu, eram nevoit să fiu acolo și să ascult teoriile unui preot oarecare, teorii pe care, culmea, mai trebuia să le iau și de bune. Am realizat mai târziu că, pe lângă răbdare, acolo mi-am pierdut și inocența. În loc să fi rămas într-o anumită stare de fericire specifică prunciei, perioadă în care socoteam că mă aflam datorită recentei mele renașteri, am fost adus într-un loc în care mi-au fost etalate toate păcatele lumii, suferința, moartea și pedepsele ce urmau după aceasta și de care păreau scutiți doar câțiva inși care au trăit cândva demult, într-o vreme pe care nici preotul nu cred că știa să o găsească pe axa timpului.
Sunt însă conștient de faptul că, în acest moment când îmi dezvălui amintirile, cu toate gândurile și trăirile acumulate, câteodată pare că anticipez lucrurile, unele concluzii tind să fie definitive cu toate că premisele de la care am plecat nu au fost îndeajuns de consistente și las impresia că, la data când aveau loc întâmplările, știam mai multe decât avusesem timp să învăț. Multe dintre aceste lucruri sunt din pricina faptului că, de atunci și până acum, a trecut un număr enorm de ani, dar acest interval nu mi-a tocit memoria în niciun fel, cum am văzut că se întâmpla la oamenii obișnuiți, ci din contră. Așa cum observasem la început, când îmi alcătuisem acea listă imensă de cuvinte cărora nu le știam sensul și pe care o repetam oricând nu aveam altceva de făcut, memoria mea era uluitoare. Nu a fost cuvânt pe care să-l sar sau căruia să-i schimb locul în înșiruire.
Dar ceea ce am crezut inițial că a fost un dar, am ajuns să-l consider ca cel mai cumplit blestem pentru că, oricât de surprinzător ar părea, nu am uitat nimic niciodată. Toate întâmplările, locurile și persoanele, chiar și cele mai nesemnificative, se găsesc adunate în acest creier al meu, nici mai mic și nici mai mare decât unul obișnuit. Dificultatea apare atunci când încerc să descriu modul în care judecam. Rațiunea nu este aidoma întâmplărilor pe care le poți așeza într-o anumită succesiune. Și ea se dezvoltă în timp, liniar, prin înmagazinarea de cunoștințe și experiențe dar, odată ce ai ajuns la un nivel, nu mai poți gândi chiar la fel ca în trecut. Una e să expui felul în care probabil gândeai la o anumită vârstă, care e o noțiune generică, și alta e când te referi la o dată concretă. Altfel spus, odată ce te-ai deșteptat, mai poți doar să simulezi prostia. Așa că încerc să mă apropii cât de mult posibil de concepțiile, de cunoștințele limitate și de atitudinile pe care le aveam în acele clipe de demult și, chiar dacă nu reușesc mereu, caut să adaptez, să mă transform în cel care am fost cândva și, din tot bagajul acumulat, să pot să fac un rezumat al lucrurilor care, într-un fel sau altul, au contribuit la dezvoltarea mea. Și, chiar dacă relatarea tuturor acelor predici poate părea doar poliloghie, în fapt ele au fost parte importantă din fundația pe care s-a clădit tot ce a urmat. Dar nu e numai atât, nu e numai anticipare, anumite lucruri le știam pur și simplu. Nu le trăisem, cel puțin nu în cei aproape treizeci de ani de când rătăceam prin lumea asta, dar erau acolo. Mintea mea scotea la iveală noi amănunte, la început puține, apoi din ce în ce mai multe, care săreau să mă ajute în dezvoltarea ideilor. Nu apăreau spontan, nu aveau o voință a lor proprie, își făceau apariția numai când eram deja cufundat într-un raționament. Era ca și cum memoria mea, săracă la suprafață, avea o adâncime nemărginită dar, precum Groapa Marianelor, de la un punct totul era cufundat în beznă. Eu încă nu știam cum să pătrund acolo și nici de ce există. Mă gândeam adesea la visul care mi-a întrerupt definitiv somnul și nu aveam altă explicație pentru el decât că se ivise tot din acea negură. Să fi fost amintirile altcuiva? Să fi trăit eu mai multe vieți și să fi cărat toate experiențele după mine? La aceste întrebări încă nu știam să răspund, dar până și faptul că mi le adresasem, pentru mine erau un semn de exclamare pentru că în scurta mea existență nu acumulasem destule cunoștințe care să mă determine să formulez așa ceva.
Parcă știind că răbdarea îmi este pusă la încercare, în următoarea predică preotul a încercat să bată câmpii cât mai puțin cu putință. Sau era doar o impresie. Din Biblie ni se spunea cum că un oarecare a făcut o cină mare unde i-a chemat pe mulți. Dar fiecare din cei chemați avea altceva de făcut: unul își luase țarină și trebuia să meargă s-o vadă, altul și-a luat boi și trebuia să meargă să-i încerce, iar ultimul își luase femeie și nu mai era nevoie de alte explicații. Mâniat pentru că a fost refuzat, stăpânul casei și-a trimis apoi sluga să-i cheme la cină pe săraci, pe neputincioși, pe orbi și pe șchiopi. Și pentru că tot mai era loc a pus să fie chemați toți care treceau pe drum. Bine că avea casă mare sau nu era prea multă lume pe acolo sau că cei trei inși, care fuseseră invitați inițial, ar fi avut așa un apetit încât era nevoie de o întreagă mulțime de sărmani pentru a-l egala. Oricum, cei trei nu aveau să mai mănânce niciodată din cina aceluia, după cum el însuși susținea. Trebuia să înțelegem că lucrurile nu erau atât de simple așa cum erau prezentate ci că, aproape ca întotdeauna, în spatele cuvintelor erau o mulțime de metafore și simboluri, explicarea lor fiind datoria preotului. Așadar, pilda Sfintei Evanghelii ne vorbește în chip tainic despre chemarea lui Dumnezeu la cina cea mare, care este Împărăția lui. Iar chemarea lui Dumnezeu este de multe feluri și că vechimea ei este veșnică, mai înainte de întemeierea lumii. Că așa Dumnezeu a ales și a chemat pe Noe și i-a poruncit să facă o corabie înainte de potop, așa a chemat pe Avraam, pe Moise și pe poporul lui Israel, așa a chemat pe David de la turmele de oi și l-a uns împărat peste Israel și așa i-a chemat pe sfinții proroci. Acestea erau alte lucruri pe care, aparent, Dumnezeu obișnuia să le facă în trecut, doar nu era niciun verb la timpul prezent, niciun nume pe care să-l fi auzit și în altă parte decât la biserică și în cadrul emisiunilor vizionate de bătrână. Și, cam de fiecare dată când primeam exemple despre înțelepciunea și puterea lui Dumnezeu, erau repetate aceleași nume, aceiași câțiva indivizi pe care, probabil, ar fi trebuit să-i considerăm eșantion pentru întreaga umanitate. Lucru care, statistic vorbind, era departe de adevăr. Adică Dumnezeu a vorbit cu, să zicem, zece inși, cu câteva mii de ani în urmă, iar noi trebuie să-i credem pe cuvânt, sau că-i credem pe cei care au scris despre aceste întâmplări dar, mai ales, să credem că Dumnezeu e totuși prin preajmă, însă de vreo două mii de ani nu mai face nimic și nu mai vorbește cu nimeni. De altfel, și în această predică, Dumnezeu și-a chemat favoriții în vederea câtorva lucruri lumești, și a mai chemat și un singur popor din toate câte există, dar de ce doar pe acela, de ce nu pe toate și în vederea cărui lucru, acestea par a nu fi atât de importante. Și cică vechimea chemării este veșnică, mai înainte de întemeierea lumii. Cum vine asta? Cum putea Dumnezeu să-l cheme pe om înainte să-l fi creat? Ar cam fi vorbit de unul singur. Sau poate că Dumnezeu este o ființă în afara timpului, pentru care nu există acum și atunci, sau acum ar fi atunci și invers, iar toate se întâmplă simultan – neant, creație, existență, judecata de apoi și iar neant… Sau poate eu sunt cel care începe să bată câmpii cu o astfel de idee pentru că, atâta vreme cât vorbim despre un început și un sfârșit, atunci recunoaștem existența timpului, a scurgerii acestuia dintr-un punct spre altul. Iar dacă spunem că existența lui Dumnezeu este infinită, aceasta semnifică tot o perioadă care, însă, nu poate fi măsurată. Deci, până la crearea omului ar fi trebuit să treacă tot un interval infinit de timp în care, și nu sună prea bine, Dumnezeu a cam vorbit la pereți, sau la nemărginire ca să fiu mai precis. Asta dacă nu cumva întreaga expresie nu e decât o exagerare spusă ca să copleșească auditoriul.
Apoi, pricinile chemării lui Dumnezeu sunt felurite: după voința și prevederea Sa, fără de privire la merite, după harul Său, pentru slava Sa, pentru înfierea prin Iisus Hristos, spre dobândirea mântuirii, spre slava veșnică, pentru supunerea lui Hristos, spre a fi asemenea chipului lui Iisus Hristos și spre a fi sfinți fără prihană în dragoste. Pe lângă faptul că unele dintre aceste pricini nu aveau pentru mine nicio noimă, aveam din nou impresia că obținerea vieții veșnice ține doar de capriciul divin, că Dumnezeu o oferă numai pentru slăvirea sa și a lui Iisus Hristos. Și că indiferent ce alte merite și virtuți ai fi avut, indiferent ce lucruri bune ai mai fi făcut, dacă nu era scris pe ele numele Domnului, atunci le-ai făcut de pomană. Dar, chipurile, omul poate să primească, dar să și refuze chemarea, pentru că a fost creat liber și cu capacitatea de a alege. Dar cei ce refuză să primească în mintea și inima lor chemarea lui Dumnezeu, în ziua Judecății de apoi vor lua pedeapsă mai mare decât Sodoma și Gomora. Probabil că prin această analogie se dădea de înțeles că cei neascultători vor avea parte de chinuri cumplite, dar mie nu mi se părea corect. Dacă aveai voie să alegi, și preferai o viață liniștită, în care să te conduci după legile firii, fiind sincer cu tine și corect cu ceilalți, dar fără să ai nevoie a-l implica pe Dumnezeu în treburile tale, atunci astfel de oameni, în loc să fie ignorați, să fie lăsați în pace ca unii care s-au ținut deoparte față de divinitate, dar și față de potrivnicul acesteia, erau meniți aceleiași sorți ca și cei păcătoși. Pentru că, la Judecata de apoi, Dumnezeu va chema din cer toate puterile, pe toți îngerii și pe toți drepții, de pe pământ va deschide toate mormintele și va chema toți oamenii care au murit cu trupul de la începutul lumii, iar din iad va chema pe toți diavolii și pe toți păcătoșii să se prezinte grămadă la judecata cea prea preasfântă și preadreaptă, unde Dumnezeu îi va alege pe cei drepți de cei păcătoși, precum alege păstorul oile de capre, spre a merge unii la viața veșnică, iar alții la munca veșnică. Nu mai conta că lipsa de logică sărea să-mi scoată ochii, când ni se spunea că vor fi chemați toți morții din morminte, dar că unii dintre aceștia se aflau deja în cer, iar alții deja în iad, asta chiar înainte de a fi avut loc judecata. Ci lucrul care mă deranja cu adevărat era că nu există cale de mijloc, că totul e în alb și negru, că nu aveai de unde alege, era una ori alta. Nu puteam să cred că oamenii se împart numai în răi și buni. Sigur că se mai găseau în lume și cazuri extreme de ambele părți, dar în general nu credeam că nu există buni care să nu greșească și răi care să nu fie din când în când și mărinimoși, iar când mai auzeam că toți suntem păcătoși, atunci nu puteam să nu mă gândesc la cer decât ca la un loc unde există doar îngeri. Se părea că pentru Dumnezeu lucrurile erau clare, ori erai cu el, ori erai împotriva lui, fără nicio excepție. Și mă mai întrebam de unde venea toată intoleranța de care dădeau dovadă creștinii, când aveau un asemenea model. Iar dacă ar fi părut că mă pripeam vorbind despre intoleranță, preotul continuă: în Sfânta Evanghelie de astăzi, Iisus Hristos Mântuitorul lumii ne cheamă pe toți la Cina Sa cea mare. Ne cheamă la ospățul credinței adevărate. Să nu ne împotrivim nici unul, nici să părăsească cineva Biserica Ortodoxă, mama noastră care ne hrănește din învățătura dreptei credințe, și să meargă la cina sectelor care se înmulțesc mereu și înșeală pe mulți. Acum nu m-aș mai fi mirat dacă aș fi aflat că lucrurile stăteau exact invers.
După aceea se vroia a ne convinge cum că propria și intima noastră conștiință ar fi de fapt glasul Domnului, care ne cheamă la pocăință spre mântuirea sufletelor noastre. Un glas din lăuntrul nostru care zice: omule, părăsește păcatele tale! Omule, vine moartea și te găsește în păcate și vei fi osândit în focul cel veșnic! Omule, trezește-te la pocăință și vezi în ce stare ești, că nu știi ziua și ceasul în care te va chema Domnul din această trecătoare viață! Ziua și ceasul Judecății de apoi – tot eram amenințați cu asta. Ce fel de părinte mai era și Dumnezeu care, proclamându-se bun și drept, nu face altceva decât să-și amenințe copiii, care, în divina sa înțelepciune, nu a găsit altă metodă mai bună de educare decât frica. Și mă gândeam care copil, în realitate, își iubește părintele care, în fiecare clipă, îl amenință cu bâta? Și care copil, după un asemenea tratament, poate ajunge la maturitate un om întreg, fără sechele care să-l marcheze pe viață, fără teama care să-l bântuie constant, căruia să-i fie frică de pedeapsă chiar și când face lucruri bune? Chiar putea Dumnezeu să-și închipuie că ar putea fi iubit sincer și necondiționat?
Ce este însă acela care mai întâi cere frică și abia mai apoi iubire, dacă nu un tiran ca oricare altul? N-ar fi sunat oare mai bine dacă ar fi fost Iertarea de apoi? Nu degeaba unii credeau că această viață e una trecătoare și că cea adevărată începe abia după moarte. După ce au fost înjosiți și făcuți să-și piardă stima de sine ca niște păcătoși ordinari cum li s-a repetat tot timpul că sunt, visează și ei la o viață liniștită. Și firește că cei care speră la așa ceva, la cea de a doua șansă și care fac parte din marea majoritate a muritorilor sunt cei cărora nu le-a mers prea bine, care, în trecerea lor pe acest pământ, au avut parte numai de ghinion și durere. Ceilalți, mai norocoși, spun că ai o singură viață și trebuie să profiți de ea până la capăt. Și e foarte posibil ca ei să aibă dreptate. Dar ce înseamnă în viziunea creștină această viață de apoi? Un loc unde ajung câțiva aleși, cei care n-au comentat o vorbă în fața încercărilor vieții și s-au supus mereu autorității și unde, înveșmântați în lumină, vor cânta pentru eternitate cântece lăudându-l pe Dumnezeu. Ce răsplată mai e și asta? Cum de nu aleg toți neantul în fața unei veșnicii anoste? Dar poate că unora le-a mers atât de prost încât orice fel de existență ar fi mai bună decât ce au îndurat pe pământ, numai și numai să continue să trăiască. Atunci, poate că aceștia ar trebui să ia niște lecții de muzică câtă vreme mai mișună pe pământul acesta, doar n-ar vrea să ajungă în cer și, aflându-se în fața lui Dumnezeu, să realizeze că nu știu să cânte. Iar în ceea ce privește conștiința, eu nu am auzit niciodată alt glas în afară de al meu și, chiar când simțeam remușcări pentru anumite lucruri pe care le-aș fi făcut, ele n-au fost niciodată din pricina fricii de Dumnezeu sau pentru mântuire, ci pentru că regretam cu adevărat că am jignit sau că am provocat suferință unei alte ființe umane sau până și unui animal.
În încheiere ni se cerea să nu căutăm scuze pentru a nu veni la ospățul Sfintei Liturghii în zilele de duminică și de sărbători, unde trebuia să ospătăm împreună cu Mântuitorul Hristos, cu Maica Domnului și cu toți sfinții din cer. Asta era ceea ce făceau toți oamenii înghesuiți acolo în jurul preotului?! Pentru că, prin „ne-am cumpărat țarine”, însemna că aveam griji pământești, prin „ne-am cumpărat cinci perechi de boi”, însemna că ne-am robit de patimi cele cinci simțiri și că prin „ne-am luat femeie”, însemna că ne-am dedat la beții și desfrânări. Religia asta avea ceva împotriva femeii, doar nu era prima dată când o vorbea de rău, iar acum mai punea pe seama ei și păcatele considerate cele mai rușinoase. Dar nici de data asta niciuna din babele de acolo n-a comentat nimic. Și apoi, că vin la biserică mai mult bătrâni și văduve, dar tinerii și copiii unde le sunt? Tocmai, unde sunt? De ce nu se află toți aici să se bage groaza în ei? Speram că sunt toți liniștiți acasă, la căldură, bucurându-se de fiecare dimineață de duminică așa cum se cuvine, lenevind sau mâncând micul dejun cu familia, în loc să tremure de frig în această clădire, auzind vorbindu-se despre păcate, moarte, judecăți cumplite și despre cum trebuie să le fie mereu frică. Chiar îi invidiam pe cei absenți, care au înțeles că este mai cu folos să fie oriunde în altă parte decât la biserică. Vroiam și eu să mă fi putut afla printre astfel de oameni. Poate că aș fi auzit lucruri vesele și aș fi avut parte de voioșie, iar gândirea mea ar fi luat astfel o altă cale, faptele mi-ar fi fost posibil altele. Dar n-a fost să fie. De-a lungul tuturor orelor petrecute sub acel sfânt acoperiș am ajuns, de la a fi curios și avid de cunoaștere, la a fi deprimat și acru.