-XI-

Uneori, când vorbele ieșite din gura preotului îmi păreau de necrezut și sfidând logica, o căutam cu privirea pe bătrânică, în locul unde stătea îngenuncheată, parcă sperând că voi găsi în privirea ei încuviințarea că gândurile și concluziile mele sunt juste și că nu am a mă teme de nimic. Dar nu s-a întâmplat așa niciodată. Nu numai că nu-și întorcea capul, de parcă în biserică se afla numai ea și preotul, dar îl înclina aprobator la fiecare cuvânt al acestuia. Ea părea a fi de acord și a înțelege totul, deși eu aveam mari îndoieli în legătură cu aceasta dar și, după cum îmi demonstrasem până acum, îndoieli cu mai toate afirmațiile care făceau ecou între pereții acelei biserici. Nici măcar o dată nu am văzut stupoare sau indignare pe chipul acela zbârcit ci, lucru care mă îngrijora, mi se părea că pe fața ei nu se citea nimic, că în acele ore gândurile se furișaseră afară din mintea ei și că mișcarea aceea pe care o făcea era doar un automatism care se repeta de fiecare dată când preotul începea o idee nouă sau după o pauză mai lungă. Nu înțelegeam de ce se comporta așa și ajunsesem să cred că, de fapt, ea nici nu aude ceea ce se vorbește. Să fi fost acela un mecanism de autoapărare împotriva nelămuririlor care altfel i-ar fi tulburat bătrânețea? Aș fi putut să-mi dezvolt și eu unul? Puteam să sper, deocamdată era prea devreme. Puteam însă să adopt o atitudine pozitivă și să-mi spun că felul meu de a mă comporta și de a gândi în fiecare duminică de acolo, din spatele tuturor, era un fel de rutină, că Dumnezeu mă tolera pentru că știa că abia mă născusem și că îmi adresam întrebările pe care, credeam eu, și le adresase fiecare copil și că, după acest exercițiu, voi fi ajuns și eu la adevărul știut de toți. Îmi părea o atitudine potrivită aceea de a fi optimist dar, cum predicile mi-o puneau mereu la încercare, considerai că trebuie să fii puțin nebun să-ți închipui că lucrurile sunt bune și că au sens atunci când toate sunt pe dos.
Când mă gândeam și eu ce bine ar fi dacă ar dispărea din calendar ziua de duminică, se întâmplă ca tot despre zile să înceapă a vorbi și preotul. Se părea că până și ele sunt subiect de dezbatere în cadrul religiei și că asta era la rând în agenda slujitorului divin în săptămâna al cărei sfârșit tocmai sosise. Povestea de la care se porni era că, într-o sâmbătă, Iisus a vindecat în sinagogă o femeie pe care Satan a legat-o de optsprezece ani să fie gârbovă, adică aplecată de spate din câte am înțeles. Ce treabă avea că era sâmbătă, că noi doar duminica venim la biserică, ce e aceea o sinagogă și cine este până la urmă Satan, iar n-am înțeles. Ideea era că mai marele sinagogii s-a supărat foarte tare din pricina faptei lui Iisus, pentru că aceea era o zi de sărbătoare în care nu trebuia să se facă nimic, iar mai departe se spunea că nu omul s-a făcut pentru sâmbătă, ci sâmbăta pentru om și că omul are mare cinste de la Dumnezeu pentru sărbătorile ce i s-au rânduit a le ține. De ce era așa de mare scandal din pricina unei zile și de ce în ziua de sărbătoare omul era obligat să nu facă nicio muncă, fie că-i plăcea sau nu? Iisus își susține cauza spunând că, într-adevăr, atunci nu ai voie să muncești, dar nu ești oprit de la a face fapte bune. Iisus a avut dreptate, având în vedere contextul, dar cum adică să te oblige Dumnezeu ca, într-o zi anume, să te odihnești? Îmi suna aiurea ideea de odihnă cu forța dar, ca de obicei, explicațiile se lăsau așteptate. Da, omul avea nevoie de o zi liberă după ce șase zile la rând trudise, dar chiar trebuia să i se impună ce trebuia să facă? Doar era ziua lui liberă, putea să facă ce dorea, doar nu toți văd odihna ca o metodă de relaxare, unii chiar ar fi nefericiți dacă ar trebui să stea o zi întreagă de pomană, ar considera ziua aceea ca fiind inutilă. Mai sunt însă și cei care șase zile trudesc pentru un altul, care vin acasă doar să doarmă, nemaifiind în stare și de altceva. Pentru ei ziua de sărbătoare ar însemna singura zi în care se pot ocupa și de propria lor gospodărie, care altfel s-ar nărui și, dacă sunt opriți de la aceasta și nici nu-și permit să tocmească pe alții că nu au de unde, atunci cine va face munca în locul lor? Nimeni, că doar ni s-a dat destul de înțeles că Dumnezeu nu se ocupă de lucrurile mărunte sau că, în general, nu prea se ocupă de lucruri. De ce oare nu se punea problema altfel? De ce se trudea șase zile pentru o singură zi de odihnă? Nu mi se părea logic, disproporția era prea mare. Trebuia un echilibru cumva, măcar trei zile libere și patru de muncă și poate așa nu s-ar mai fi folosit cuvântul trudă. Nu mică mi-a fost surpriza când am realizat că, după atâta timp, acest lucru nu s-a corectat, dezechilibrul a continuat să existe și nu știam din vina cui. Cine și-a dorit atâta trudă încât i-a făcut și pe ceilalți să și-o dorească, s-o vadă ca normalitate? Momentan nu aveam de unde să știu dar, întorcându-mă la poveste, toată scena aceea mi se păru stupidă, atâta tărăboi pentru că Iisus a mișcat sâmbăta un deget. Eu nu înțelegeam și credeam cu siguranță că nici preotul n-ar fi înțeles dacă lui nu i s-ar fi explicat în prealabil, sau dacă n-ar fi găsit lămuriri în alte părți ale Bibliei pe care nouă nu ni le spunea. Mă gândeam să strig la el revoltat să ne citească și nouă toate textele și apoi să întrebe la întâmplare pe câțiva ce și dacă au înțeles și să-i corecteze unde și dacă e cazul, cu argumente desigur. Și nu care cumva să aibă ghinionul să mă nimerească pe mine că nu mai pleacă acasă pană nu mi-a explicat totul. Dar nu aveam noi șansa ca preotul să se comporte astfel, doar bănuiam că genul acesta de lucruri ar fi luat timp, iar el nu era dispus să facă așa o concesie. Pe de o parte îl înțelegeam, avea și el o viață personală de care să se ocupe, sau probabil pe la prânz așa i se făcea și lui foame și de aceea pleca atât de grăbit acasă, pentru că doar o gură de vin și nițică pâine nu sunt de ajuns pentru un bărbat în floarea vârstei, hrana spirituală neavând prea multe proteine. Pe de altă parte îl bănuiam că în acest fel, neaducându-ne tot la cunoștință, își păstra el nimbul de înțelept și atoateștiutor.
În fine, ni se dădea de înțeles că adevărata problemă nu era că Iisus a pângărit acea zi de sărbătoare, ci faptul că mai-marele sinagogii, din râvnă pentru cinstirea sâmbetei, și-a ascuns zavistia și fățărnicia sa. Iată două cuvinte cărora nu le cunoșteam sensul și din pricina cărora predica se anunța a deveni o lecție de morfologie. Iar pretextul pentru această lecție era bănuiala că mai-marele sinagogii nu credea lucrurile pe care le zicea și că ceea ce avea pe buze nu era și în mintea și inima lui. Dacă așa zicea preotul înseamnă că așa trebuia să și fie pentru că din nou nu aveam un text foarte dezvoltat din care să reiasă clar caracterul acelui om. Adică, dacă nu ni s-ar fi spus că acela se afla sub robia acestor două simțăminte, zavistia și fățărnicia, aș fi putut să cred doar că individul era foarte zelos în privința menținerii datinilor lăsate de însuși Dumnezeu și nu putea să înțeleagă de ce Iisus își permitea să facă în acea zi ceea ce nu mai făcuse nimeni înaintea lui. Puteam să-l văd pe acela ca pe un om încuiat la minte dar nu, cică zavistia și fățărnicia puseseră stăpânire pe acel om, iar nu râvna pentru cele sfinte. Dar nu numai el se făcea vinovat de aceste simțăminte pentru că, din pricina lor, Iisus a mustrat mai aspru decât pe păcătoși pe cărturari, farisei și pe legiuitori. Iar se lega de oamenii aceștia, deci era clar că avea ceva împotriva lor. Fariseii ca fariseii, tot nu știam cine sau ce sunt, dar de ce erau așa de disprețuiți cărturarii și legiuitorii încât erau considerați chiar mai jos decât păcătoșii? Putea exista un plan mai jos de păcat?! Nu găseam logica, dar mi-am zis să nu o mai caut. Oricum, cărturarilor li se prevestea că vor ajunge în Împărăția Cerurilor după vameși și desfrânate, din pricină că Fiul lui Dumnezeu a văzut în inima lor cele mai cumplite patimi, ca mândria, zavistia, ura, viclenia, slava deșartă, fățărnicia și altele multe de acest fel. Eu eram contrariat – trebuia oare să renunț învățătură? Trebuia să mă lipsesc de manuale? Să le dau foc poate? Oare putea știința de carte să te transforme într-o ființă atât de josnică? Adică Împărăția este numai pentru proști? Pardon – inculți? Toate răspunsurile pe care logica și bunul simț mi le ofereau erau NU. Atunci din ce cauză exista atâta ură împotriva acestei tagme? La întrebarea aceasta logica și bunul simț nu aveau cum să mă ajute. Și ce dacă ajung cărturarii în Împărăția Cerurilor după vameși și desfrânate! Contează ordinea, care e primul și care ultimul? Scopul nu e oare să ajungi acolo, chiar dacă e o clipă mai târziu? Amenințarea aceea mi se părea stupidă. Mai încolo însă ni se spunea că Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ca un adevărat Dumnezeu și știutor al inimilor, a mustrat cu asprime pe cărturari, pe farisei și pe legiuitorii poporului lui Israel. Așadar numai cei care aparțineau poporului lui Israel să fie codași la intrarea în Împărăție? Iar toți ceilalți care au avut norocul să se nască în altă parte nu vor avea nicio piedică? Ce oare avea Iisus împotriva celor născuți în Israel? Încă un lucru greu de pătruns care îmi suna totuși a discriminare. Din toți copiii lui Dumnezeu, câțiva aveau să sufere mai mult decât toți ceilalți, pentru aceleași păcate, doar pentru că nu s-au născut în locul potrivit. De ce oare discrimina Mântuitorul? Dar nu s-a grăbit nimeni să-mi răspundă...
Aceea era ziua în care urma, în sfârșit, să primesc câteva explicații. Nu multe, că doar preotul nu era profesor. Ni se lămuri înțelesul a două cuvinte – zavistia, de care abia auzisem, și fățărnicia, cu care mă mai întâlnisem o dată. Bun, mi-am zis, două cuvinte mai puțin în lista mea. Se începu cu zavistia și avui impresia că mă aflam la o lecție de îmbogățire a vocabularului prin schimbarea valorii gramaticale pentru că acel cuvânt luă aproape toate formele posibile – zavistie, zavistuia, zavistnicul, zavistuitorul, zavistuit – asta în caz că am fi uitat despre ce cuvânt era vorba. Așadar zavistia era patima cea mai cumplită care, după învățătura Sfinților Părinți (cine or mai fi fost și aceia), este numită „naștere a diavolului” și este mai cumplită decât însuși diavolul. Cum venea asta? Cum se putea ca un cuvânt sau o acțiune sau orice o fi fost zavistia asta să fie mai cumplită decât diavolul? Cum poate ceva să fie mai rău decât diavolul? În mintea mea se creă un paradox – dacă toate sunt create doar de Dumnezeu și de diavol, dacă diavolul este creatorul a tot ceea ce este rău, iar Dumnezeu este creatorul a orice altceva mai există și dacă nu diavolul a creat zavistia, atunci asta înseamnă că ea ar fi opera lui Dumnezeu. Și pentru că zavistia nu este un lucru bun, ar rezulta că nu doar diavolul este răspunzător de ce este rău în lumea asta. Privii instinctiv la tavan, nici acum nu se crăpă să-mi trântească vreo cărămidă. Gândind astfel, puteam trage doar două concluzii. Ori am descoperit un adevăr fundamental despre natura lui Dumnezeu, care ar fi explicat multe care se întâmplau în lumea asta, ori acei părinți sfinți cu preotul laolaltă n-au chibzuit înainte să deschidă gura și au lăsat să le scape așa o aberație. Sau poate au făcut-o, dar scopul lor ar fi fost altul, să afirme ceva care să te șocheze, să-l menționeze pe diavol ca să te înspăimânte și lucrarea e gata, omul e copleșit și se pleacă în fața unei asemenea înțelepciuni. Nu știu dacă și-au închipuit vreodată că va fi cineva care să le verifice afirmațiile, ba mai mult, să le pună și la îndoială pentru că, dacă în biserică ai auzit aceste lucruri, atunci probabilitatea e foarte mare să fii unul dintre credincioșii care, observasem eu, încuviințează totul, iar dacă erai unul dintre necredincioși atunci era și mai posibil să nu vrei să calci deloc în biserică și, în consecință, nu ai cum să afli despre aceste absurdități. Bine, logica mai admitea o posibilitate, anume că zavistia are o existență de sine stătătoare, că nu are legătură nici cu Dumnezeu și nici cu diavolul (tot nu știam cum să-l înțeleg, cu literă mică sau cu literă mare?), dar acest lucru mi se părea absurd. Nu avea cum să existe ceva din afara Creației pe lângă Dumnezeu. Nu poți spune că Dumnezeu e totul, cu o excepție. Doar nu e una din acele definiții din științele exacte. Așa că nu am mai urmărit firul acestei idei. Am realizat mai târziu că renunțasem la o idee din pricina unei prejudecăți, că am etichetat drept absurd un lucru fără să fi avut vreo dovadă în acest sens și că am acționat luându-mă după gura lumii, după concepția ei despre divin. Toate aceste lucruri puse la un loc sunt rețeta perfectă pentru o proastă judecată.
Așadar, preotul s-a pornit să demonstreze de ce zavistia era mai rea decât diavolul printr-o poveste despre împăratul Saul și despre David. Cine erau aceștia și peste ce imperiu era primul împărat erau o taină în plus. Saul zavistuia pe David și căuta să-l omoare pentru că David a ucis pe un anume Goliat Filisteanul, dușmanul de temut al poporului lui Israel și, în urma acestui fapt, poporul l-a iubit mai mult pe David, Saul crezând că din acest motiv el își va pierde tronul. Mai aveam mult de învățat până să înțeleg de ce era iubit un astfel de ucigaș, dar nu despre crima lui David era vorba atunci. Într-o zi a căzut duh rău de la Dumnezeu peste Saul și acesta a rămas uimit în mijlocul casei lui. Și David cânta din harfă cu mâna sa și gonea duhul rău de la Saul. Duhul rău auzind cântarea lui David, fugea de la Saul, dar zavistia din inima lui nu fugea, căci îndată ce se trezi din chinurile duhului rău, acesta lua sulița ca să-l omoare pe David care ferindu-se, îl făcu pe Saul să lovească cu sulița în peretele casei. Și iată de ce zavistia este mai rea decât diavolul deoarece acesta a fugit de la Saul când David cânta, dar zavistia a rămas. Mă bucură faptul că David știa melodii care alungau diavolul, dar le mai știa cineva? Există vreo melodie, dintre cele pe care le aud la vecini sau pe stradă, care să aibă această putere? Câteodată nu pot să cred cât de naiv eram pe vremea aceea. Dar de ce Dumnezeu a trimis duhul rău peste Saul, asta nu ne-a explicat-o nimeni, dar era un argument pentru concluzia de mai înainte, cum că și Dumnezeu își are partea sa de fărădelegi. Că duhul rău nu a venit de capul lui la Saul, ci Dumnezeu l-a trimis, doar asta ni s-a spus, nu altceva. Apoi zavistia este maică a uciderii și este mai rea decât desfrânarea. Căci aceasta stă la om cât timp este robit de ea, iar tirania zavistiei a răsturnat biserici întregi și toată lumea a vătămat-o. Aceasta a făcut pe Cain să ucidă pe fratele său. Aceasta a făcut pe Esau să urască și să prigonească pe fratele său Iacov. Aceasta a făcut pe diavol să înșele pe om în Rai. Alte întâmplări și persoane necunoscute, dar ideea era că, orice ai fi făcut, oricât de bine sau oricât de rău, dacă aveai zavistia în suflet erai mai necurat și lipsit de iertare decât toți. Ni se mai spunea în continuare că toate aceste cuvinte și învățături pe care le-am auzit până atunci, nu sunt ale lui, ale preotului, ci ale sfântului și dumnezeiescului părinte Ioan Gură de Aur. De aceea ele erau vrednice de ținut minte cu toată evlavia, spre folosul nostru. Era bine că preotul nu și-a însușit meritele acestor cuvinte de duh, ci le-a atribuit cui se cuvenea, acestui Ioan cu nume neobișnuit. Dar de ce această persoană avea atâta autoritate, de ce trebuia să-l considerăm sfânt și sa-i reținem cuvintele, acestea nu ni se explicau. Poate că acest nume însemna ceva pentru preot, poate că-l studiase și-i știa istoria vieții, poate că-l cunoscuse personal, la urma urmei nu știam când trăise acesta, putea dar să fie un contemporan, pentru noi însă, cei de acolo, și mai ales pentru mine, acel nume nu însemna nimic. Și poate că și preotul știa acest lucru, dar pentru că povestea vieții acestui Ioan Gură de Aur ar fi durat prea mult și ar fi fost asemenea unei lecții de istorie, materie despre care am înțeles că nu are ce căuta în biserică, cel puțin nu în adevăratul sens al cuvântului, se miza deci pe sonoritatea acestui nume pentru întărirea tuturor afirmațiilor de mai înainte, mai mult decât pe autoritatea personajului istoric care, dacă ne-ar fi fost prezentat, și-ar fi pierdut ceva din aura misterioasă pe care i-o oferea numele. Din punctul meu de vedere, preotul ar fi făcut mai bine dacă ar fi cules singur laurii acestor concepții, nu pentru că ar fi avut de ce să fie mândru, ci pentru că adăugarea la discurs a încă unui personaj relativ necunoscut nu făcea, din perspectiva mea, decât să încurce lucrurile. Dar aceasta putea fi și o dovadă că el contribuia cu puțin la compunerea acestor predici și că, în mare parte, nu făacea decât să repete o lecție gândită de alții și, fiind scutit de acest efort intelectual, de a așeza singur lucrurile cap la cap, nici el nu-și forța în niciun fel neuronii. Superioritatea pe care i-o atribuisem la început scăzu în concepția mea într-atât, încât acum îl puteam așeza liniștit pe aceeași treaptă cu bătrânica mea – ea, care nu se gândea la lucrurile pe care le auzea, el, care nu se gândea la lucrurile pe care le rostea.
Veni apoi rândul fățărniciei să înspăimânte prin conotațiile sale. Se pare că nici un alt păcat nu a fost mustrat atât de aspru de Mântuitorul nostru, păcat pe care acesta l-a descoperit în inimile cărturarilor, fariseilor și legiuitorilor poporului lui Israel. Nu puteam să nu mă întreb ce oare se întâmpla pe acele meleaguri, ce învățătură primeau și dădeau mai departe acești oameni încât să fie ținta tuturor insultelor. Eu nu puteam să-i osândesc fără să știu măcar o singură vorbă spusă de aceștia. Într-adevăr, ar fi trebuit să-l cred pe cuvânt pe Mântuitor dar totuși, nu puteam să condamn grupuri întregi de oameni fără nicio probă. Și mai era chiar această problemă, că era vorba de grupuri. Înțelegeam că puteai condamna indivizii pe rând, îi luai separat și demonstrai că fiecare dintre ei este vinovat de lucrurile de care este acuzat. Dar să condamni o întreagă clasă socială mi se părea exagerat. Iisus nu mi se părea că ar judeca rațional, ci că era mai mult condus de ură, tocmai el, iubirea întruchipată. Pentru el, acești oameni nu erau decât nebuni și orbi, șerpi și pui de vipere și alte nume de ocară. Așadar, fățărnicia era un greu și cumplit păcat, care are ca rădăcină vicleșugul, iar ca roade minciuna, amăgirea, măiestria, agoniseala cea rea, necinstea și vătămarea aproapelui. Omul fățarnic este nesincer, prefăcut, mincinos și viclean, cel care cinstește pe Dumnezeu „numai cu buzele”, care nu face ceea ce zice, care este cucernic numai la arătare, care se îngrijește numai de curățenia cea din afară și este observator numai la lucrurile cele mici și neînsemnate. După acest portret al omului fățarnic, mă gândii că toți pot fi considerați a fi astfel, pentru că diferența se face numai în faptă, tot ce simte omul fiind ascuns în el însuși, așa că îl compătimeam pe cel care va fi găsit vinovat de acest păcat, dar care nu s-a comportat ca atare. Găseam că e mai bine să fii condamnat pentru ceva ce ai făcut, decât pentru ceea ce ai simțit sau gândit.
Era acum rândul a două povești pe care, bineînțeles, trebuia să le considerăm adevărate. În prima era vorba de alt împărat, și anume, Leon cel Înțelept. Ca și în cazul lui Saul, imperiul peste care domnea acesta era omis, probabil că prea multe detalii ar fi stricat narațiunea. Dar, spre deosebire de Saul, pe acest Leon l-am găsit în cărțile de istorie, însă nu în manuale, pentru că se pare că acțiunile sale nu au fost atât de importante încât să iasă în evidență. Și e bine că în cercetările mele ulterioare nu m-am limitat doar la manuale, altfel aș fi fost privat de majoritatea informațiilor. Ca să îl așez în context, acest Leon cel Înțelept era de fapt Leon al VI-lea Filosoful sau Înțeleptul, împărat al Imperiului Bizantin cu aproape o mie de ani în urmă, fiu al lui Mihail al III-lea supranumit Bețivul și apoi fiu adoptiv al lui Vasile I Macedoneanul, pe care a fost suspectat că l-ar fi ucis. În afară de mediocritatea lui în calitate de comandant al armatei, istoria nu a reținut prea multe lucruri, așa că pentru supranumele de Înțelept trebuia să cred ceea ce spunea Biserica, deci și istorioara de față. Așadar, acestui împărat niște filosofi creștini au vrut să-i demonstreze că păcatul zavistiei și cel al iubirii de bani sunt egale în răutate. La auzul noțiunii de filosofi creștini am fost deodată mai atent. Manualul de filozofie pe care îl văzusem în piață se găsea pe lista mea, dar se afla pe o poziție codașă, din pricina faptului că era o materie care se studia în decursul unui singur an. Eram acum încredințat că se leagă de înțelepciune, dar atunci nu aveam de unde să știu că filosofia e una, iar filosofia creștină e cu totul altceva, și anume teologie. Iar scopul teologiei este să demonstreze existența și superioritatea lui Dumnezeu în orice materie și să desființeze tot ce este în dezacord cu aceste lucruri. Așa că o știință încuiată la minte, unilaterală și intolerantă nu prea se poate considera înțelepciune, chiar dacă tocmai astfel se consideră. Dar nu această dezbatere avea loc atunci. Deci, ca să demonstreze echivalența dintre cele două păcate, acești filosofi au găsit la țanc doi indivizi, fiecare reprezentant al unuia dintre păcate și care, pe deasupra, se mai și cunoșteau și se dușmăneau reciproc. Aduși în fața împăratului, acesta le-a zis pe rând, mai întâi iubitorului de arginți și apoi zavistnicului, că le va da tot ce vor dori, numai să aibă în vedere că ce îi va da unuia, celuilalt îi va da de două ori mai mult. Auzind acestea, primul a cerut să i se ia jumătate din avere, pentru ca celuilalt să i se ia toată, iar al doilea a cerut să i se scoată un ochi, pentru ca celuilalt să i se scoată amândoi. Eu eram curios să aflu dacă împăratul le-a făcut pe plac, pentru că atunci chiar ar fi avut tâlc povestea, chiar s-ar fi dat un exemplu de neuitat, numai că n-a fost așa. Cei doi au fost goniți și îndemnați să-și îndrepte viața prin spovedanie și prin pocăință, pentru a nu-și pierde sufletele, de parcă astfel de oameni ar fi urmat de bună voie aceste povețe. Și filosofilor le-a zis că au avut mare dreptate, că zavistia și iubirea de bani sunt egale în răutate. Povestea mi s-a părut subțire, numai vorbe și nicio faptă, scopul fiind încredințarea împăratului de veridicitatea unei ipoteze, nu îndreptarea celor păcătoși. Oarecum mi s-au părut mai înțelepți acei filosofi decât împăratul. Eu aveam însă altă nelămurire – dacă aceste păcate erau egale între ele, iar despre zavistie s-a zis ce s-a zis, atunci ce rol mai avea în lumea asta diavolul? E și el pe aici doar de formă? Un pribeag fără nicio intervenție? Atunci de ce i se trânteau lui toate în cârcă? Pentru că nimeni n-ar fi îndrăznit să-l acuze pe Dumnezeu? Să fie așadar oamenii smeriți din pricina fricii pe care o simt față de un Dumnezeu răzbunător și să-l folosească pe diavol ca țap ispășitor? Ar fi fost posibil deci ca diavolul să fie nevinovat? Nici pentru aceste lucruri nu primii nicio explicație sau vreo cărămidă, dar nu mă așteptam la așa ceva.
A doua poveste era și mai subțire. Cică un călugăr se fățărnicea în toată vremea că este sfânt și, la arătare, postea mult și se înfrâna la toate, ca să-l laude oamenii și ceilalți călugări, iar pe ascuns mânca și bea mult și făcea și alte răutăți, ferindu-se de ochii oamenilor, ca să nu afle răutățile lui. Dar, îmbolnăvindu-se grav, i-a chemat pe toți din mănăstire și și-a recunoscut sumar toate păcatele și apoi a murit. Acest lucru i-a speriat pe toți cei adunați acolo, iar starețul a spus: „Vedeți, fraților, cât de mare este prăpastia păcatului fățărniciei și al mâncării pe ascuns?” Și s-a terminat povestea. Nelămuririle mele erau și ele puține. Nu știam prea multe despre viața în mănăstire și despre ierarhia de acolo. Consideram că e mai bine să mănânci în public decât pe ascuns și, în rest, am înțeles doar că în clipa morții omul e în stare de orice, să recunoască orice, să se căiască pentru orice pentru că, dacă nu poate amâna moartea, măcar să încerce în ultima clipă să intre în grațiile divinității. Lucru inutil din punctul meu de vedere. La fel de inutile cum mi se părură și povețele din finalul predicii: că de păcatul zavistiei și cel al fățărniciei nu putem scăpa decât prin multă rugăciune, prin deasă spovedanie, prin milostenie și cugetare la moarte. Să cerem harul lui Dumnezeu în toate, să ne rugăm mereu, să ne socotim mai păcătoși decât alții și să iubim din inimă pe toți. Aceasta nu mi se părea o viață demnă de îndurat, însemna că pur și simplu trăiești, dar fără să trăiești. Dar continua: să ne rugăm din toată inima noastră către preamilostivul Dumnezeu, să ne păzească de toate păcatele, dar mai ales de aceste două patimi prea cumplite, adică zavistia și fățărnicia, ca să ne mântuim sufletele noastre. Amin. Da, să ne păzească de două dintre creațiile sale! Și cum ar fi putut să o facă dacă nu recurgând la propriul capriciu, iertând pe cine vrea și osândind asemenea. Fulgerul întârzia să mă nimicească așa că eram îndreptățit să cred că, cumva, eram pe drumul corect spre adevăr. Și mi-am zis și eu amin pentru asta!