-XX-

Tot despre avere era vorba și în predica din duminica următoare. Nu fusesem plictisiți îndeajuns în precedenta. Era iarăși vorba despre un bogat anonim, de parcă toți acești bogați menționați prin pilde, când a fost vorba să se întocmească Biblia, nu și-au dat acordul pentru a le fi folosite numele, din motive legale desigur. Peste atâția oameni înstăriți a dat Iisus în peregrinările sale de parcă se plimba numai prin cartiere de lux, iar bogătașii colcăiau ca muștele, într-adevăr prea mulți pentru a fi menționați pe nume. Încă o pildă care mirosea a făcătură… Dar toate acestea proveneau din Biblie, doar vedeam clar ce carte are în față preotul și din care ne citește. Ce puteam să cred? Că Biblia e doar o colecție de astfel de snoave? Că o mare parte din paginile ei sunt acoperite cu fantezii? De aceea nu găseam trimiteri la ea în toate manualele pe care le parcursesem? Pentru că cei care le-au întocmit nu au găsit nimic demn de împrumutat de acolo pentru educarea copiilor? Acest gând mă cutremura – cum să mai accept autoritatea Bibliei când până acum am suspectat că toate cele citite din ea sunt niște absurdități? Cum se făcea că toate aceste absurdități ieșeau din gura Mântuitorului? Nu, ceva nu era cum trebuie! Acestea erau alte motive de a mă înciuda pe preot. Nu aveam de gând să renunț așa ușor la ideea că Biblia e cu adevărat o carte sfântă, că e plină de învățături, la urma urmei milioane de oameni cred în cuvintele ei și nu se pot înșela atât de mulți. Dar mai erau și alte religii, îmi sună în cap un ecou – ce are a face, poate restul se înșală, poate că nu a existat cineva care să le explice cum trebuie, poate s-a greșit așa cum face acest preot nesăbuit pe care noi, o întreagă adunare, suntem obligați să-l ascultăm și în acest fel să riscăm a fi duși în eroare. În Biblie trebuie să fie mai mult decât ceea ce ni se citește, trebuie să fie ceea ce lipsește și care să explice și să justifice aceste pilde găunoase rostite de un preot superficial. Da, vina era numai a lui, iar eu eram în dreptul meu să cred și să gândesc în felul în care o făceam. Să fi spus mulțumesc că nu-l interpelam să-l fac de ocară în fața tuturor acestor oameni adunați sub acoperișul bisericii și asta o făceam din respect pentru ei, sau poate eram timid, oricum pe mine nu aveam de gând să-l las să mă prostească… Și acest bogat anonim era vorbit de rău, ca și cum toți care făceau parte din această tagmă erau precum proștii satului. Acesta cică a păzit toate poruncile din tinerețe și vroia a ști ce mai lipsea pentru a putea obține viața veșnică, iar când Iisus i-a spus să meargă și să-și vândă întreaga avere, să împartă tot săracilor, apoi să vină să-l urmeze pe El, acesta a plecat întristat. Cică era prea bogat și lipit de averile sale încât să renunțe la ele. Dar poate că întristarea se trăgea tocmai de la faptul că nu se gândise el dinainte la aceste lucruri atât de evidente, ceea ce putea însemna într-adevăr că era puțin cam greu de cap, dar nu chiar foarte, căci altfel cum ar fi putut strânge atâta fiind și cinstit pe deasupra? Poate că atunci când a plecat a făcut-o exact pentru a pune în practică ce l-a povățuit Mântuitorul, că doar în textul citit nu ni se spune și ce s-a întâmplat cu acesta în continuare. Preotul presupunea din nou că și acest individ nu era pregătit să urmeze pe Hristos, că era prea legat cu inima de averile sale și nu vroia să miluiască pe săraci. De unde concluziile acestea? Din pricină că a plecat? Dar dacă nu pleca, cum avea să pună în practică tot ce l-a învățat Fiul Domnului? Bine că în tribunale – urma eu să aflu – se cer dovezi și nu sunt condamnați oamenii doar pe presupuneri că atunci ce-ar mai fi, cine ar mai rămâne nevinovat? Și iar ni se ridicau în slăvi cele trei nume: Avraam, Iov și Solomon, ca exemple de oameni bogați iubiți de Domnul. Alții când urmau a fi menționați? Ori erau doar aceștia trei, toți ceilalți bogați fiind niște ticăloși. Greu de crezut având în vedere că istoria nu se întinde doar pe o generație, sau, să zicem, trei, că doar sunt trei inși, ci e vorba de secole, chiar milenii, iar la frecvența cu care apar bogații în pildele biblice, nu poți să crezi că n-ar fi existat măcar un mic procent între ei care să merite favorurile divine. Era iar o chestiune de statistică și probabilități. Ceva însă nu-mi pica bine atunci când erau descriși cei trei. Pe Avraam nimic nu l-a împiedicat să dea ascultare lui Dumnezeu, ajungând chiar să-I aducă pe singurul său fiu, Isaac, drept jertfă; iar Iov n-a zis un cuvânt rău împotriva lui Dumnezeu după ce și-a pierdut cârdurile de vite și chiar pe proprii copii, ci pentru toate a adus mulțumire Domnului. Eu rămăsesem perplex la auzul acestor, aparent, laude. Era normal să fie menționate și lucruri odioase, dar ca aceste lucruri să fie pe placul lui Dumnezeu, asta nu o prea puteam rumega. Lui Dumnezeu îi erau conferite epitete pe care nu știam dacă să le accept sau nu, iar preotul putea oricum să fi interpretat greșit. Trebuia însă cercetat cum stătea cu adevărat treaba în legătură cu Avraam și Iov, nu puteam doar să bâjbâi în întuneric. Mai era însă până atunci. Cât despre Solomon, aceeași poveste ca și în predica trecută, cu mintea omului de pe urmă, cu toate vorbele înțelepte pe care le-a zis, probabil atât de târziu în viață că nu mai avea nimic de pierdut, și care doar i-au ieșit pe gură, căci am stabilit că oricine le-ar fi notat nu putea citi și gândurile să afle dacă sunt în consens cu vorbele. Și cică filosofia lui despre moarte a fost: „Precum am ieșit din pântecele maicii mele, gol mă voi întoarce în pământ și precum am venit așa mă voi duce și nimic nu voi lua din agoniseala mea ca să duc în mâna mea”, dacă se puteau numi filosofie lucruri atât de evidente și gânduri atât de simple. Erau însă destul de complexe ca să le înțeleagă toți cei săraci cu duhul... Când fu schimbat subiectul, ni se spuse că scrie într-o carte (fără titlu și fără autor) o istorioară despre moartea împăratului Alexandru Macedon care, după cuceririle care l-au făcut faimos, după ce a supus regate independente, a robit populații și mii de oameni au murit sub comanda și la ordinul său, la care mai adăugăm și o fire depravată și înclinații sexuale îndoielnice la care face aluzie istoria, dar se pare că nu și cea citită de preot, cică a lăsat prin testament să-i facă la sicriu două găuri și pe acolo să-i scoată mâinile pe care să i le lase goale. Se pare că dorea astfel ca toți viitorii cuceritori să înțeleagă exact ceea ce a spus și Solomon în filosofia morții sale. Știam despre Alexandru cel Mare din cărțile de istorie și, mai târziu, am mai citit și alte cărți, am vizionat documentare și filme care îl aveau ca personaj principal, dar nicăieri nu am dat peste acest testament al lui. Dorințele sale reale în legătură cu cele ce aveau a se face după moartea sa erau pline de grandoare, demne de un împărat, neîntrezărindu-se nicăieri vreo urmă de umilință. De fapt cum ar fi putut fi umil cel care și-a pus în gând să cucerească întreaga lume? Totuși, aceste lucruri nu le știam atunci, încât continuam să cred că preotul are la dispoziție numeroase surse, cărți încuiate prin dulapurile care se găseau în altar, la care nu avea nimeni acces în afară de cei binecuvântați de Domnul. Apoi, după ce într-o zi am avut ocazia să intru într-un altar, dintr-o întâmplare, în definitiv eu eram bărbat așa că nu avea nimeni de ce să mă oprească, am aflat că acele dulapuri închipuite de mine nu existau. De unde dar citea preotul toate cele pe care ni le spunea? O fi având oare acasă această carte secretă, ascunsă bine, destinată numai privirilor sale, iar noi, muritorii de rând, trebuia să ne mulțumim doar cu firmiturile pe care el binevoiește să le extragă de acolo? Multă vreme am crezut aceste lucruri, am crezut că trebuie să ți se transmită o știință secretă dacă vrei să fii popă, că doar în acest chip poți deveni un păstor de oameni și de aceea nouă, majorității, nu ne este cu putință să îndeplinim acest rol. Cât credit puteam încă să-i mai ofer acelui escroc, pentru că asta s-a dovedit până la urmă a fi, când am realizat că multe din poveștile sale erau minciuni. Măcar dacă le-ar fi citit cu adevărat din acea carte, să aibă o scuză că a fost dus în eroare, dar nu, acea carte nu exista, toate erau invenții ale lui și a celor ca el, invenții care se propagau de la an la an, de la biserică la biserică și nu numai, să-și bată joc de cei creduli și neșcoliți. Când am privit în urmă, după ce am aflat de toată înșelătoria care se desfășura oriunde erau preoți și mulțimi supuse, chiar m-am bucurat cu răutate că acest popă al nostru a pățit ceea ce a pățit, chiar dacă nu el ar fi fost născocitorul minciunilor, indiferent dacă el le credea sau nu. Vina că răspândea aceste inepții era de ajuns pentru mine. Dar, până să descopăr adevărul din spatele vorbelor frumoase spuse cu voce caldă, s-a mai scurs multă vreme în care eu a trebuit să lucrez cu materialul pe care îl aveam. Cunoștințele nu-mi erau multe dar, la câtă lipsă de logică găseam în acele scurte predici, mă bucuram oarecum de neștiința mea pentru că, altfel, nu cred că aș fi avut tăria să stau să le ascult până la capăt și apoi să mai vin la biserică și duminica următoare. Nu aș mai fi îndurat povești despre care se sublinia că sunt adevărate, în caz că am fi avut îndoieli, sau păreri cum că toate câte le avem trebuie să le utilizăm doar spre cinstirea și lauda Celui de Sus. Așadar El ne-a dat mâinile pe care se cuvine să le punem în slujba Lui, nu a Diavolului, nu întinzându-le la furturi și desfătări, ci la faptele cele bune și mai ales la rugăciune și la milostenie. Ne-a dat urechile pe care tot Lui să i le dăm, ascultând cele sfinte, iar nu cântece de desfrânare, nici vorbe rele de ocară. Ne-a dat gură care să nu vorbească nimic din cele ce nu plac Domnului, ci să cânte psalmi și cântări dumnezeiești. Ne-a dat picioare, dar nu să alergăm cu ele pe calea pierzării, ci spre lucrarea celor bune. Ne-a dat pântece, dar nu să-l îmbuibăm cu nesațiu, ci să-l hrănim cu măsură și înfrânare. Dumnezeu a pus iubire între soți spre facerea de copii, iar nu spre desfrânare. Ne-a dat minte doar pentru a-L lăuda și nu pentru a cugeta la hule sau alte fărădelegi. Ne-a dat bani pentru a-i întrebuința cum se cuvine. Ne-a dat sănătate și putere spre a face cele bune spre slava lui Dumnezeu și, în sfârșit, toate câte avem de la El, ni le-a dat să le folosim spre binele nostru și spre slava Lui. Curios lucru cum intrau banii în această enumerare, ca și cum ar fi fost un organ în plus cu care ne-am fi născut – goi dar cu portofelul legat de cordonul ombilical. Sau poate că era un scop ascuns în menționarea lor, ca și în alte predici, întrebuințarea lor cum se cuvine însemnând, desigur, sponsorizarea bisericilor. Trebuia să i se reamintească subtil credinciosului care îi este datoria lui de creștin, aceasta fiind, se pare, un lucru prea important pentru a fi lăsat la voia întâmplării, în speranța că aceste contribuții bănești se vor face de la sine. Reieșea clar neîncrederea pe care o aveau prelații în generozitatea credincioșilor, acești oameni care ar fi trebuit să vadă binele în toți, sau cel puțin să-l presupună, dar poate că pofta de bani era mult prea mare pentru a fi umbrită de sentimente nobile. Astfel de sentimente i-ar fi fost specifice lui Iisus, dar ei nu erau Iisus, ci doar simpli oameni – scuza tuturor păcătoșilor – pretext care le justifica meschinăria. Ce urmau să facă cei care nu se născuseră cu toate aceste însușiri, cei care arătau întregi pe dinafară, dar erau suferinzi pe dinăuntru, sau invers, sănătoși în mare, însă cu câte o infirmitate la vedere, dar, și mai grav, cei care se născuseră săraci? Din ce îngâna preotul acolo puteai să crezi că toți ne-am născut egali în toate, în sănătate și avuție, că Dumnezeu ne-a dat la toți șanse egale cu care să facem cum credem noi de cuviință, unii să ajungem cu bine la finalul cursei, iar alții să se rătăcească pe traseu, ambele rezultate fiind urmări ale deciziilor noastre luate liber. Dar eu știam că lucrurile nu stau așa. Știam pe propria piele cum e să pornești la drum cu un handicap, conștient de lungimea cursei și aproape resemnat la gândul că, cel mai probabil, am să leșin undeva pe margine, incapabil de asemenea efort. De ce se trecea cu vederea că unii au parte de acest ghinion? Sau se presupunea că noi, cei de acolo, suntem binecuvântați cu toate darurile, dovadă că ne-am prezentat și în acea duminică în ciuda gerului de afară și că ar fi puține șanse să fi apărut și vreun chinuit al sorții care să se simtă ofensat de faptul că Dumnezeu nu i-a dat și lui ceea ce se presupune că a oferit tuturor celorlalți. Sau poate că unii se amăgesc în așa hal încât nu-și mai văd infirmitățile și se cred cât se poate de norocoși pentru că nu-și pot închipui că Dumnezeu i-a trecut cu vederea. Dacă a fost ca El să ofere ceva, atunci desigur că au avut și ei parte, iar situația lor ingrată e o consecință a vieții păcătoase pe care au dus-o, doar nimeni nu-și amintește propria naștere să știe cu ce s-a născut și cu ce nu. Dar dacă Dumnezeu a vrut ca toate facultățile noastre să le punem în slujba sa, atunci de ce nu ne-a făcut astfel? De ce ne-a lăsat atâta spațiu pentru eroare? Să se amuze atunci când ne găsim în impas și nu mai știm care este drumul cel bun? Să aibă motiv să ne aducă reproșuri atunci când vom sta în fața Lui, ca niște copii neascultători ce suntem? Ca și cum cineva ți-a făcut cadou o bicicletă dar nu ai voie să te plimbi cu ea, trebuie doar să o ții în debara și să ai grijă întotdeauna să fie unsă bine și ștearsă de praf. Dar dacă El ne-a dat toate aceste capacități și atâtea căi de urmat, nu tot El este responsabil pentru eșecurile noastre? Așa cum un părinte este responsabil și tras la răspundere pentru greșelile copiilor săi, de ce Dumnezeu se sustrage aceleiași răspunderi? Din pricină că atunci ar trebui să ne ierte pe toți? Dar oare nu asta e toată ideea? Doar se spune că ne iubește! Și apoi cică unul Pavel ne învață cum să ne comportăm: Să fie acum cei ce au averi, ca și cum nu le-ar avea și cei ce au femei, ca și cum nu le-ar avea și cei ce se folosesc de lumea aceasta ca și cum nu s-ar folosi de ea. Că chipul lumii acesteia trece. Interesante povețe, dacă nu se bagă de seamă ideea că femeile sunt o proprietate. Și eu care îmi închipuisem că am căzut în păcat când am gândit, sau mai bine spus, când am folosit în gândurile mele noțiunea de posesiune în legătură cu o femeie. Dar, de fapt, ce ne îndeamnă acest Pavel, dacă nu cumva să ne comportăm ca niște ipocriți, ca niște prefăcuți care, în loc să renunțe la aceste posesiuni, trebuie doar să se comporte ca și cum nu le-ar avea, să fie văzuți purtându-se astfel și să nu lase să se scape vreo vorbă în legătură cu ceea ce fac ei cu adevărat la adăpostul caselor lor, atâta vreme cât continuă să păstreze ceea ce i-ar face de disprețuit. Curios îndemn mai era și acesta. Aveam pe undeva senzația că aș denatura în mod voit anumite lucruri, doar pentru a le găsi nod în papură, ca o pornire cinică împotriva preotului. Chiar nu-mi plăcea individul, îl consideram pricina tuturor nelămuririlor mele, ca cineva care nu-și face cum trebuie munca sau nu o ia prea în serios, ca și cum nu are rost să-și bată prea mult capul cu lucruri subtile pentru încărunțiții pe care îi vedea mereu, duminică de duminică. Ar fi depus prea mult efort pentru a educa ființe incapabile să perceapă lucruri mai profunde sau prea bătrâne să mai poată învăța ceva nou. Și cum aceștia reprezentau majoritatea enoriașilor, li se adresa lor, ignorându-ne parcă pe ceilalți, mai tineri, dar mai puțini, foarte puțini. Mie nu-mi convenea deloc această situație. Eu îmi ceream dreptul de a fi iluminat, lămurit. Ce câștig era în a le cânta în strună celor cu un pas în groapă, în comparație cu educarea unui spirit tânăr cu întrebări, cu nelămuriri? Cumva acești bătrâni trebuiau să fie consolați, că au ajuns și ei la vârsta lui Solomon când se puteau despărți ușor de cele lumești din pricină că nu mai aveau vlagă, fapt care îl ascundeau sub un voal de cucernicie, încât să-ți creeze impresia că într-atât de cuvioși au fost întreaga lor viață? Dacă aceștia aveau nevoie de consolare, atunci să-i ia pe fiecare în parte, să le vorbească de la om la om, să transforme generalul în particular și atunci cred că oamenii ar fi plecat acasă mai senini. Dar asta nu se putea, ar fi luat prea mult timp și prea multă răbdare, lucruri pe care preotul se pare că nu era dispus să le ofere, doar vedeam cu câtă grabă pleacă acasă după ce s-a achitat de îndatorire. Sau poate că eu eram doar o cantitate neglijabilă, încă tânăr, cu sângele încă fierbinte care, prin definiție, nu are cum să își închine tinerețea celor sfinte, biologia, instinctele fiind dovadă pentru acest lucru. Deci cea mai bună sau ușoară cale de urmat era să își țină monologul obișnuit, care era bine dacă mă atingea în vreun fel, iar dacă nu, nu, pentru că, odată și odată, am să îmbătrânesc și eu, voi deveni la fel de nevolnic ca și ceilalți și, probabil, la fel de plin de remușcări. Atunci n-am să mai comentez, am să plec capul spășit, gârbovit de toate cele despre care ni s-a spus că-s păcate, speriat că după moarte nu am cum ști unde voi ajunge, dar totuși urmărit de o presimțire sumbră care mă va determina să am o mână largă, să arunc bani în stânga și în dreapta, pe lumânări și pomelnice, să fac pomeni, să se ducă vorba despre dărnicia mea, să se spună și despre mine că sunt cucernic, când de fapt tot ce fac e din superstiție, încercând, ca și ceilalți damnați, să-mi cumpăr fericirea veșnică. Așa că, până atunci, preotul n-are de ce să-și bată capul cu mine, nu sunt rentabil. Iar el nici măcar nu muncea opt ore pe zi ca un om obișnuit. Asta da meserie, mă gândeam eu, trebuie doar să fii bărbat, să ai barbă și o voce adecvată pentru cântări și, cu educația specifică, scăpai de griji pentru întreaga viață, muncind după cum dictează calendarul, cu sarcini fixe, care nu aduc surprize, pentru care abia dacă miști un mușchi sau tulburi vreun neuron. Și tot tu ești cel bine văzut și oamenii îți pupă mâna, în comparație, să zicem, cu țăranul care se spetește pe câmp din zori și până în noapte, vara sub un soare nimicitor, uitând adesea ce zi este, din truda lui mâncând noi, restul. Iar munca aceluia este considerată nobilă doar de către burțile îmbuibate care mai bine ar crăpa decât să schimbe locul cu acel amărât chiar și numai preț de o clipă.
Nu aveam de gând să comentez toate predicile dintr-un an deoarece, în primul rând, nu am petrecut atâtea duminici la biserică și, în al doilea rând, pentru că aș fi ajuns să mă tot repet. Au fost suficiente puținele rânduri în care a trebuit să fiu acolo prezent pentru ca să îmi dau seama că, folosindu-se de diferite texte trunchiate din Biblie, nu se predică decât variațiuni pe câteva teme: iubirea lui Dumnezeu care este atât de mare încât poate atrage osânda veșnică, atitudinea față de bani care trebuie folosiți în primul rând în folosul bisericii și abia apoi în cel al nevoiașilor, dar ar fi de preferat ca într-ajutorarea săracilor să se facă tot prin intermediul bisericii pentru că, pare-se, aceasta este voia Domnului, sau despre faptul că trebuie să ne mulțumim cu sorțile pe care le avem, să nu râvnim la mai bine deoarece aceasta este un păcat, pentru că tot din îngăduința Celui De Sus trăim viețile pe care le avem, iar mulți oameni au fost chinuiți și uciși (cu lux de amănunte) pentru credința lor, deci noi nu avem voie să ne permitem obrăznicia de a trata cu ușurință poruncile și povețele bisericii, mai ales într-o epocă și într-un loc unde oamenii nu mai erau răstigniți, lapidați sau supuși la alte tehnici ingenioase cauzatoare de suferințe inimaginabile și, bineînțeles, de moarte. Cât de ușor părea a fi pe vremuri să-ți arăți credința și fanatismul, lăsându-te pe mâna altora să-ți facă de petrecanie și, după un sfârșit de săptămână sau cât timp ți-ar fi luat ca să mori, în funcție de constituția fizică, să fii sanctificat și sărbătorit la date fixe, indiferent ce fel de viață ai dus, condiția necesară și suficientă fiind aceea de a te fi lăsat omorât pentru motivul potrivit. Și cât de îngrijorător putea fi acum gândul la viața de dincolo când aproape toate șansele spun că vei muri de bătrânețe, iar singurele suferințe sunt cele pe care ești îndemnat să ți le provoci singur, neștiind niciodată dacă ți-ai aplicat destule și dacă au fost la intensitatea corespunzătoare, mai ales când toate sunt materializate în interdicția de a consuma cutare sau cutare aliment, sau de a încerca să te abții, lucru adesea zadarnic mai ales dacă ești bărbat, de la a simți plăcere în momentul împreunării și de a te minți că o faci doar pentru a procrea și că toate acestea ar putea fi zadarnice din pricina unui moment de fericire lumească. Din fericire, evenimentul care m-a scutit de la a-mi mai pierde diminețile de duminică la biserică avea să se producă în curând, dar până atunci nu puteam să mă abțin să nu continui a comenta în sinea mea tot ce auzeam. Urma să fim dăscăliți în legătură cu cea mai mare poruncă din Lege care, după spusele Mântuitorului, era destul de simplă și ușor de urmat și care, de fapt, era alcătuită din două porunci și anume să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Nu cunoșteam întreaga Lege dar, dacă acestea erau cele mai importante porunci, m-am simțit pe dată mai liniștit deoarece simțeam că îmi stă în putere să le urmez. Măcar predica să fi continuat la fel de simplu ca textul citit, dar nu, preotul avea și aici multe de spus, lucruri care, cu toate că nu depășeau în lungime predicile de până acum, erau în schimb însoțite de o întreagă bibliografie. Nu-mi venea să cred din câte lucrări și de la câte persoane diferite preotul își propusese să extragă exact aceleași fraze pe care le rostise și Iisus. Mai auzisem unele dintre aceste titluri, dar nu știam dacă sunt capitole din Biblie sau lucrări separate, oricum le-am reținut pe toate propunându-mi să le parcurg de îndată ce îmi vor cădea în mână și, fiindcă titlurile lucrărilor nu îmi spuneau nimic pentru a putea bănui cam despre ce este vorba în cuprinsul lor, am mai adăugat la lista mea un șir de cuvinte necunoscute sau care nu păreau a avea sens în acel context: Corinteni, Coloseni, Romani, Galateni, Filocalia, Evrei, Levitic, Efeseni, Tesaloniceni sau Exodul. La fel cum aveam de gând să aflu și cine sunt toți cei inventariați de preot și care erau ecou la cuvintele spuse de Iisus: Ioan Evanghelistul, alt Ioan, Pavel, Maxim Mărturisitorul, Isaac Sirul, Sfântul Diadoh al Foticeii, Iov, Isaia, Iezechil, Matei, Iacob, Luca, Timotei, încă un Ioan zis Scărarul și Ștefan. Un prim gând a fost acela că preotul putea să menționeze pe oricine și orice dorea, chiar ar fi putut să inventeze sursele, să inventeze citatele. Din câte știam eu ar fi putut să se inspire din ziare și reviste, doar nu ajunsesem încă să le citesc, pentru mine fiind doar hârtie de împachetat. Totul era posibil. La urma urmei ni se înșiruia o serie de lucrări și de personaje care, cu mici modificări, spuneau același lucru și, cum subiectul nu era foarte complicat, până și eu puteam scrie pe o bucată de hârtie ceva pe tema respectivă, pe care să i-o înmânez preotului și astfel să mă citeze și pe mine, să aud și numele de Albu la un loc cu ceilalți. Pentru că cine ar fi știut despre care Albu era vorba? Câți oare știau cine sunt toți ceilalți menționați? Câți ar fi făcut diferența între un citat din Biblie și unul din ziarul din ziua aceea? Cine s-ar fi putut ridica să-l apostrofeze pe preot? Cine l-ar fi putut contrazice? Cine ar fi fost acolo atât de cunoscător într-ale Bibliei încât să-l prindă cu mâța-n sac? Nimeni! Dar mintea mi-o luase puțin înainte și, pentru o clipă, am uitat că am renunțat la numele de Albu și că îmi propusesem să nu-l mai folosesc niciodată. Acum și acolo eram Ion. Mă amuză un gând – uite cum o singură vocală mă împiedica să am și eu un nume biblic, doar era atât de comun. Probabilitatea spunea că ar fi existat șanse mari să fi fost botezat și eu cu numele de Ioan, dacă luam în considerare doar cele trei exemple din această predică, dar n-a fost să fie. Dar, așa cum mi-am ales o dată un nume, puteam să o mai fac o dată, și încă o dată. Nu trebuia totuși să mi-l schimb de la o zi la alta. Aș fi creat confuzie. Ce nu știam atunci era că viitorul îmi pregătise nenumărate peregrinări, fiecare dintre ele oferindu-mi ocazia de a mă boteza încontinuu. Un duș cu apă rece într-un loc nou și imediat purtam numele de Ioan, de Petru, sau de Pavel, de Gheorghe chiar. Până și de Iisus prin locurile în care acesta nu era un nume ieșit din comun. Dar prea anticipez. Predica din acea duminică era numai și numai despre dragoste. Ce altceva putea fi mai frumos? Că nu am înțeles de ce dragostea înseamnă rugăciune, n-are a face, totuși, pentru prima dată, am crezut că de data aceasta voi învăța ceva cu adevărat important, că mă voi împărtăși în sfârșit din înțelepciunea atât de căutată. Cât de bine suna că cel care a dobândit preafericita și neprețuita virtute a dragostei de Dumnezeu are îndelungă răbdare, nu pizmuiește, nu se semețește, nu se trufește, nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se întărâtă, nu gândește răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Mă simțeam mișcat, ca și cum o coardă în interiorul meu fusese pișcată și acum era în rezonanță. Nu mai auzisem ceva atât de frumos și de bine spus, norocul meu că nu citisem prea multe ca să înțeleg că aproape tot ce se spune despre dragoste, în atâtea metafore încât ai impresia că sunt o infinitate din care să tot poți alege, în final sună bine, dar chiar și patetic dacă este repetat încontinuu. Pentru moment eram încântat, dar măcar dacă predica s-ar fi oprit acolo. Nu avea cum, preotul abia începuse. Dragostea pentru Dumnezeu mai însemna să nu te poți bucura de niciuna din plăcerile lumești, nici măcar de mâncare, fără de care totuși ai muri, în schimb iubirea divină hrănește sufletul – cu câtă iubire se poate hrăni oare sufletul înainte ca trupul să moară de inaniție? Că ajungi să disprețuiești toate cele văzute și chiar propriul trup, ca pe ceva străin – cum se putea numi asta iubire și de ce aveam impresia că disprețul e totuși un păcat? Că dragostea de Dumnezeu este identică cu dragostea pentru aproapele nostru – da și nu prea. Pentru că dragostea de aproapele trebuie să aibă măsură, căci dacă vom iubi pe aproapele fără măsura cuvenită, ne poate despărți de dragostea lui Dumnezeu și ne poate aduce mare pagubă. Nu puteam gândi că dragostea care impune condiții nu prea mai e dragoste, dar iar, îmi lipseau comparațiile și punctele de referință. Mi-am surprins un zâmbet amar – iată cum a stricat preotul ceva ce se anunța a fi frumos. Dar tot nu se opri aici pentru că, dacă nu sesizasem, în predica aceasta încă nu murise nimeni. Se aminti, pentru cei care știau dinainte, cât ne-a iubit Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos care, fiind răstignit pe cruce, s-a rugat Tatălui ceresc pentru iertarea celor ce îl răstigniseră. Apoi, cică întâiul mucenic, apostol și arhidiacon Ștefan, nu și-a dat duhul până nu s-a rugat pentru cei ce îi sfărâmau capul cu pietre. Sau cum marele proroc Moise, atunci când poporul lui Israel a greșit înaintea lui Dumnezeu, închinându-se vițelului de aur, a dat dovadă de dragoste dumnezeiască cerând iertarea păcătoșilor când Preadreptul Dumnezeu a vrut să piardă tot poporul – cred că era vorba să-l distrugă. Și cum se putea încheia toată această disertație despre iubire dacă nu cu încă o poveste adevărată! Cică a existat cineva pe nume Ignatie Teoforul care, în nu știu care limbă, ar însemna purtătorul de Dumnezeu, pentru că, se pare, atunci când era mic copil, ar fi fost luat în brațe de Mântuitorul nostru Iisus Hristos pe vremea când Acesta încă umbla pe pământ. Trebuie să fi fost motiv mare de bucurie să îl fi cunoscut pe Domnul chiar dacă ai fi fost numai un prunc, dar după cum urma să se desfășoare povestea, această binecuvântare a fost doar prilej de suferință. Ar fi trebuit să înțeleg însă că sufletul i-ar fi fost plin de încântare, de iubire și de împăcare, dar eu nu puteam să trec cu vederea ceea ce i s-a întâmplat trupului. De la fericitul eveniment din copilărie se sare imediat peste decenii și ajungem în vremea împăratului Traian. Deja aveam un context istoric, deci era cu atât mai probabil ca povestea să fie adevărată. Însă Traian, despre care citisem că ar fi fost unul dintre cei mai mari împărați romani, l-ar fi cunoscut personal pe acest Ignatie pe care, după amenințări și torturi zadarnice pentru ca acesta să se lepede de Hristos și să se închine la idoli, l-a condamnat la moarte, urmând să fie sfârtecat de lei în marea arenă a Romei. Povestea mi se părea oarecum cunoscută, nu din bizarele mele amintiri ci tot din ceea ce citisem în cărțile de istorie, doar cu alte personaje. Persecutorii erau turci, sau persecutorul era sultanul, ca să fie o paralelă cu marele împărat roman, iar cei care mureau pentru credința lor erau niște personaje obscure, domnitori sau țărani, asta nu prea conta, din regiuni unde modernitatea s-a tot codit să apară. Iar nu înțelegeam – ce avea de împărțit Traian, cel mai puternic om al lumii cunoscute la acea dată, cu un nimeni care locuia într-o fundătură a Imperiului? Cum au ajuns să se cunoască și de ce pedeapsa pentru închinarea la alți zei se condamna cu moartea atunci, ca și peste un mileniu și jumătate? De ce cu moartea? Nu ar fi fost mai rentabilă o amendă sau o taxă pentru toate religiile? Pentru ca da, mi se tot repeta că există și au tot existat alte religii. Astfel nu ar mai fi murit nimeni și statul, oricare stat, sau imperiul, ar fi avut niște bani în plus în vistierie. Asta dacă nu cumva motivele condamnării la moarte a tuturor acestor creștini ar fi fost altele, și nu neapărat religia. Însă mă întrebam cum se făcea că niște oameni atât de puternici și de glorioși, precum Traian și Alexandru cel Mare, nu au fost creștini și că puteai după aceea să-i numeri pe degete pe creștinii care au încercat ulterior să se ridice până la nivelul acestora? Dar aici era vorba de Ignatie cel purtător de Dumnezeu. Am făcut repede un calcul – dacă acesta avea, cu indulgență, vârsta de vreo 5 ani în anul răstignirii lui Hristos, iar Traian a fost împărat între 98 și 117 (cărțile de istorie erau pline cu astfel de date), atunci, în momentul condamnării sale la moarte, putea să aibă între 73 și 92 de ani, o vârstă incredibilă pentru cineva care ar fi trăit în acele timpuri. Acesta era un lucru important pentru mine în interpretarea continuării poveștii. Așadar acest bătrân, condamnat și pus în lanțuri undeva într-o provincie îndepărtată a Imperiului Roman, a fost trimis pe jos spre Roma sub paza a zece soldați care l-au chinuit tot drumul. De ce am tras concluzia că acesta a avut de mers cale lungă? Pentru că ni s-a spus că la un moment dat a ajuns în Smirna. Cum memorasem toate detaliile hărților pe care le-am găsit în manualele de geografie și de istorie, am găsit că Smirna era de fapt orașul Izmir care se găsea într-un loc numit Turcia, deci destul de departe de Italia, cu mult peste o mie de kilometri, până unde doar o corabie i-ar fi făcut călătoria și chinurile mai scurte. Ar fi fost culmea să fi mers pe jos tot drumul. Dar în Smirna creștinii de acolo au vrut să-l elibereze pe acest bătrân viguros care însă a refuzat, scriindu-le să nu-i arate dragoste deșartă și să-l oprească din dorința lui cea mare, pentru că el este grâu al lui Hristos și vrea să fie măcinat de dinții fiarelor, spre a se arăta a fi pâinea lui Dumnezeu. La auzul acestor cuvinte parcă mi-a stat mintea-n loc. Cum? Dorința lui cea mare era să fie mâncat de lei, pentru că el este grâu și nu mai știu ce!? Îmi aminteam de câte ori nu fusesem somați să nu ne rugăm pentru sinucigași, pentru acești păcătoși care își bat joc de darul vieții primit de la Dumnezeu și mă gândeam că individul acesta tocmai asta urma să facă. Ce, conta că nu o făcea cu mâna lui? Dar când te duci de bună voie în fața călăului, în timp ce ai totuși o cale de a-ți păstra viața, nu tot sinucidere se cheamă? Cu ce se deosebea acesta de un sinucigaș obișnuit – că o făcea pentru a-și arăta dragostea pentru Dumnezeu, că sinuciderea în numele Lui ar fi oarecum diferită, chiar înălțătoare? De ce nu ne vorbea preotul și despre această rasă de sinucigași? Dar nu, aceștia erau de fapt martiri. Lucrurile mi se păreau cusute cu ață albă, ca și cum aș fi înțeles că sinuciderea cu mâna altuia ar fi de fapt una dintre expresiile dragostei pentru Dumnezeu. Oare dacă ar fi fost mai tânăr lucrurile ar fi stat la fel? Ar fi fost la fel de senin în anticiparea carnagiului din arenă? Sau s-ar fi zbătut să scape, să profite de orice șansă și ajutor i-ar fi ieșit în cale, nu doar pentru a-și conserva viața ci pentru a continua să facă voia Domnului, să ducă mai departe Cuvântul, să convertească și să sfătuiască indivizi sau popoare, să îndure viața de zi cu zi pentru a-și câștiga un loc în rândurile fericiților. Din refuzul lui de a evada am înțeles doar că era un bătrân sătul de zile care a găsit pretextul potrivit pentru a-și pune capăt vieții. Așadar Ignatie a ajuns la Roma și a fost aruncat în arenă unde, înainte de a se da drumul leilor, în fața mulțimii spectatorilor, și-a declarat într-o frază lungă nevinovăția și credința pentru care murea, cuvinte care au rămas consemnate și pe care ni le cită preotul. Dar eu îmi închipuiam o arenă plină, în coloseumul din Roma încăpând până la cincizeci de mii de oameni, o mulțime adunată la un loc care zbiera în așteptarea spectacolului, o mulțime care îi încuraja și paria pe lei și-și bătea joc de victima neputincioasă, bătrână și neînarmată, o mulțime care nu venise acolo să-i asculte lui Ignatie vorbele de duh, ci să-l vadă sfârtecat de colții leilor și sperând că spectacolul va dura cât mai mult. Ignatie putea deci să țipe discursul, putea să-și facă palmele pâlnie la gură, că tot nu l-ar fi auzit nimeni. Doar dacă ar fi avut un scrib lângă el, pregătit cu stilum și tăbliță cerată, care să înregistreze pentru eternitate cuvintele unui muribund. Ceva îmi spunea că nu s-a întâmplat așa și iată că mai descoperisem o născocire, dar urma una și mai mare. Și după ce l-au mâncat leii, printre oasele rămase s-a găsit, lucru de mirare, inima neatinsă. Iar un ostaș, luând în derâdere faptul că Ignatie spunea că îl poartă pe Hristos în inima sa, cu o sabie a despicat-o. Dar mare minune – pe interiorul ambelor părți era scris cu litere de aur Iisus Hristos. Și toți care au văzut acestea s-au speriat și s-au mirat. Încă nu învățasem anatomie să-mi dau seama că inima nu e pe interior precum un mar care, atunci când îl tai în două, are ambele părți compacte pe care, dacă vrei, ai putea să scrii. Nu știam de atrii și ventricule, să-mi pot pune întrebarea unde oare ar fi fost loc pentru acest lucru să fie scris. Ar fi fost mai veridic dacă s-ar fi spus că s-a găsit într-una dintre cavitățile inimii un bilețel cu numele Domnului, decât așa. De ce aveam îndoieli? Pentru că nu se dădea de înțeles nicăieri că în urma acestei minuni s-ar fi convertit pe loc cincizeci de mii de oameni, nu mai vorbesc de toți ceilalți care ar fi auzit de această întâmplare și ar fi venit și ei să vadă ce n-au mai văzut. Întreaga poveste parcă a avut ca urmare doar mirarea și sperierea câtorva și atât. Și ce s-a întâmplat cu inima despicată? E pe undeva expusă, printr-o biserică sau muzeu? Se face pelerinaj pentru ea sau este arătată credincioșilor sub formă de moaștele sfântului Ignatie? Se pare că nu, niciun cuvânt despre aceasta, ci doar să-l căutăm pe sfânt în calendar dacă vrem să știm mai multe despre el. Dacă acea inimă a existat cu adevărat, înseamnă că a putrezit destul de repede, de au văzut-o doar câțiva, iar dacă a putrezit, un lucru sfânt care avea numele lui Hristos înscris înăuntru, atunci numai sfântă nu era. Povestea asta mi se părea și mai sfruntată decât cea cu testamentul lui Alexandru Macedon și era posibil, dacă întâmplările cu inima și cu discursul din arenă erau improbabile, ca întreaga istorie a lui Ignatie Teoforul să fie o invenție și puteam face și următorul pas prin a spune că poate individul nici măcar nu a existat. Începeam să-mi dau seama că, odată ce ai pus un lucru la îndoială, atunci le poți pune pe toate, dacă nu ai dovezi care să le susțină. Eu nu eram încă pregătit să aplic mereu această idee. Eram nelămurit însă de ce se făcea uz de asemenea născociri și de ce era nevoie de aceste minuni care parcă se întâmplau peste tot, mai puțin în prezent? Nu se putea răspândi credința fără ele, prin înțelepciunea divină care trebuia să existe în Carte? Am înțeles mai târziu că nu, nu se poate fără ele, că, în final, doar ele contează pentru credincios și nu înțelepciunea. Că, de exemplu, conta mai mult o înviere decât preceptul să nu furi sau să nu ucizi. Aceasta a vrut să fie predica preotului în legătură cu dragostea și am înțeles că dragostea în urma căreia nu moare nimeni nu e chiar atât de valoroasă.