-XIX-

În ultima vreme nu mai fusesem atât de atent la predicile de după citirea Evangheliei pentru că se suprapuneau pe gândurile mele. Nu vroiam să-mi suspend judecata pentru mai târziu doar ca mai întâi să aud o interpretare a textelor cu care nu eram întru-totul de acord, în timp ce îmi dădeau ghes propriile-mi explicații. De fapt, ce altceva putea spune preotul care să-mi arate că logica mea nu e corectă? Când a fost vorba despre acel samaritean mai întâi el a bătut câmpii câteva minute bune vorbind despre ispitiri ale Mântuitorului de către Diavol, ca apoi să facă din pilda respectiva doar o paranteză, ca ceva ce trebuia menționat și pentru că era momentul, altfel ar fi riscat să uite, iar predica din duminica aceea n-ar mai fi avut nicio legătură cu textul citit. A pus doar accentul pe faptul că Iisus s-a referit la acel om tâlhărit ca fiind un oarecare, deci nu neapărat un iudeu, să se înțeleagă că aproapele nostru este orice om, cu toate că din text se aștepta mai mult de la trecătorul iudeu și de la preot, decât de la samaritean, așa că, oricât de oarecare ar fi fost acel om, tot avea o anumită legătură cu primii doi, mai mult decât cu cel din urmă. Și preotul, crezând că a lămurit ce avea de lămurit, după logica lui, s-a întors la Diavol, că trebuia doar să umple un anumit timp vorbind despre ceva. Așadar, se pare că acest personaj era izvorul tuturor vicleșugurilor, că el e de vină pentru izgonirea din Rai a strămoșilor, că toți cei răi sunt fiii acestuia, împreună cu toți cei care sunt împotriva lui Dumnezeu. Și demonstra acestea cu un raționament foarte ingenios: mai întâi Diavolul este începutul și rădăcina tuturor răutăților și a vicleșugului, apoi vicleșugul izvorăște din inima omului deci, în concluzie, oamenii vicleni sunt fii ai Diavolului și vrăjmași a toată dreptatea. Nu mă gândeam să pun la îndoială logica, dacă măcar mi s-ar fi explicat ce sau cine e Diavolul. Eu îl gândeam cu majusculă, crezând că așa îl cheamă, dar aș fi putut să-l gândesc în orice fel, lămuriri în privința lui nu aveam să primesc. După aceea sărea la gâtul cărturarilor, fariseilor, saducheilor și legiuitorilor, acuzându-i de toate păcatele fără nicio judecată – dacă așa era scris, înseamnă că trebuia să fie adevărat. Fariseii și saducheii n-aveam idee cine erau, și nici preotul nu se deranja să explice. Dar oare el știa? Legiuitorii trebuia să fie dintre cei care dădeau legi, iar cărturarii să fie dintre cei care se ocupă cu cărțile. Care era vina lor? Fățărnicia! (Alt cuvânt pe care trebuia să-l caut – biserica nu era sală de clasă unde să ți se lămurească nedumeririle.) Și cică puteau fi cunoscuți că cinstesc pe Dumnezeu doar cu buzele. Da? Cum așa? Cum se putea demonstra acest lucru câtă vreme oamenii nu pot pătrunde gândurile semenilor? Trebuia să umbli după ei și să-i prinzi în fapt, spionajul părându-mi însă un lucru josnic. Adică ce drept ai avea să te bagi în viața altora, să le urmărești mișcările? Dacă păcătuiesc, asta e între ei și Dumnezeu, fățărnicia nefiind cică omucidere sau furt, ca să intre sub jurisdicția legilor oamenilor. Deci ce s-ar fi putut spune despre omul care se ocupa cu iscoditul celorlalți? Cu ce era el mai pios în comparație cu fățarnicii? Aceia cel puțin păcătuiau cu gura, acesta însă păcătuia prin faptă. Era așa de greu în lumea asta a religiei să-ți vezi de treaba ta și să nu te amesteci într-a altora? Și se pare că până la Hristos, niciun sfânt ori filosof din această lume nu a putut să arate păcatul fățărniciei și al vicleșugului. Probabil că se aștepta să luăm de bună această afirmație, dar eu încă nu-i citisem pe aceia, așa că nu puteam face acest salt direct la concluzii. Istoria pe care urma să o învăț se cam lupta cu aceste afirmații. Iisus apăruse în urmă cu două mii de ani, iar fățărnicia și vicleșugul existau dinaintea lui, erau în mod sigur și cuvinte care să le desemneze, nu le inventase Hristos, așa că probabil că și cei dinainte știau cam care e treaba cu ele. De ce să-i lipsești de merite doar pentru că nu erau creștini? Mda, paralela cu echipa de fotbal – cât de des urma să-mi vină în minte această comparație oricând venea vorba despre religie. Mai aflam și câte ceva interesant, cum ar fi că fățarnicii întrebuințau religia în scop de câștig – deci se putea, însemna că impresiile mele în legătură cu aceasta nu erau chiar neîntemeiate. Dar, ca să încheie în stil mare, preotul ne vorbi despre Iuda Iscarioteanul (se făcea că auzisem despre acest personaj, era deci celebru), apostolul în care a intrat Satana (poate alt nume al Diavolului) și care, astfel posedat, s-a făcut vinovat de toate păcatele, dar mai ales că l-a dus la pierzanie pe Mântuitorul nostru. Nu erau cuvinte frumoase despre el, doar că era fiul pierzării, care mai bine nu s-ar fi născut. Îmi părea că e judecat cam aspru, doar se menționase că intrase Satana în el, deci devenise o simplă unealtă împotriva voinței lui. Ori îl acuzi că a făcut ce a făcut din proprie voință, fără a fi influențat, ori îl acuzi pe Satana și-l ierți pe bietul nenorocit. Nu înțelegeam cum de se puteau totuși amândouă în același timp! Dar șocul era altul. Să părea că Domnul nostru Iisus Hristos nu a fost în stare să vadă că are o oaie neagră în turmă, căci și în momentul arestării sale ceru explicații lui Iuda pentru faptele sale, întrebând ca unul care n-a bănuit niciodată nimic și care încă nu înțelege ce se întâmplă. Eu credeam că Mântuitorul trebuia să știe firea aceluia, sau despre posedarea lui, să știe inclusiv motivele pentru care a fost vândut. Astfel Mântuitorul s-a comportat exact ca un om obișnuit, dus în eroare de alt om, sau de către cel numit Satana. Cu cât cugetam mai mult cu atât simțeam că găsesc nereguli în mai toate textele și explicațiile oferite, poate din cauză că, pentru exemplificări, preotul se folosea de fragmente incomplete sau, pur și simplu, lipsea abilitatea de a predica așa cum ar fi trebuit. Nu știam care era acel mod corect de predicare, dar ce auzeam, făcând abstracție de propriile mele interpretări, nu-mi crea deloc o senzație plăcută. Și, oricum ar fi dres-o, tot nu ieșea bine. În final eram rugați să fugim de aceste păcate, să nu-l luăm ca model pe Iuda, să ne creștem copiii în frica de Dumnezeu, învățându-i să nu spună minciuni, să asculte, să iubească Biserica, rugăciunea, milostenia și citirea cărților sfinte. Așadar, doar atât trebuia să faci în viață? Doar câteva lucruri? Restul pentru ce există? Doar ca tentații? Atunci Dumnezeu e crud, căci ne-a făcut astfel încât nici nu știm cu ce am greșit. Mi s-a zis că greșeala poate lua diferite forme, chiar într-un singur gând existând mai multe păcate. Era de ajuns să vrei ceva anume și gata, erai condamnat, și putea să nu fie numai o singură pricină. Era un păcat să vrei un lucru, un păcat să plănuiești cum să obții acel lucru, altul să încerci și altul să-ți reușească. O întreagă serie de păcate într-un singur act și asta într-un caz fericit. De parcă El vrea într-adins să greșești, ca după aia să vii târându-te la picioarele Lui. Trebuia să gândesc altfel? Cum, când toate dovezile indicau aceasta? Că El nu dă voie nimănui să fie pur de când se naște și până moare. Trebuie mereu pus la încercare! Ce viață e asta? Cum te mai poți gândi la Dumnezeu și să-I alipești apoi atributul cel Bun, când, de fapt, el pare a fi un torționar. De aceea trebuie învățați copiii mai întâi să le fie frică și apoi să iubească? Niciunul din aceste gânduri nu s-ar fi născut atunci dacă preotul s-ar fi axat doar pe explicarea textului citat din Biblie. Dădeam vina pe el, era ușor, pe inabilitatea lui de a fi un bun predicator. Și, cum de fiecare dată avea grijă să pornească să bată câmpii, cu atât mai bine, mai mult combustibil pentru mine, pentru a-mi pune intelectul în funcțiune.
Și mereu acest „Iubiți credincioși”. Era oare un tic verbal? Pentru că nu era doar o introducere, ci preotul o tot repeta de fiecare dată când i se năzărea o idee nouă, ca și cum, dacă mintea s-o fi rătăcit din plictiseală în timp ce el tot turna de-a aberații, acum era momentul să fim din nou atenți cum o ia el de la capăt. Să fi fost o reamintire că cei credincioși acolo de față erau iubiți într-un fel sau altul de către cineva? De către cine? Dumnezeu îi iubea pe cei ce credeau în El sau doar preotul vroia să arate că își iubește enoriașii de pe urma cărora trăiește? Și ce s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi nimerit pe acolo și un necredincios? Probabil că toată această iubire ar fi zburat pe fereastră și ar fi lăsat loc numai la injurii și la prigonire, izgonire din acel locaș atât de sfânt. Cum se uita că mereu trebuie să fie vorba numai despre oameni, despre calitatea de a fi om și cum se dovedea că nu conta decât adunarea aceea infimă de sub acoperișul bisericii, adevărații credincioși, ca și cum cei care se considerau astfel, dar nu erau prezenți, vor avea parte de vreun fel de penalitate la Judecata de Apoi, dar că momentan erau importanți la statistică, să iasă suma creștinilor mai mare decât sumele alcătuite din membrii celorlalte religii. În fine, asta era mai puțin important, numai că deranja la ureche să tot auzi refrenul acela. Poate ar fi trebuit să-l repete dascălul, doar aceasta îi era treaba și se părea că ar fi fost privat de una din responsabilitățile sale. Ar fi fost interesant să poți auzi predica pe două voci… Cum era și normal, mă refer la ceea ce în predici trecea drept normalitate, și pilda bogatului cu hambarele sale o interpretasem greșit. Nici nu mă așteptam la altceva, de parcă gândirea mea ar fi avut un anumit defect de fabricație, poate o reminiscență din cele peste două decenii de infantilism, astfel încât interpretam doar ceea ce auzeam și cum mi se părea mie a fi moralmente corect, fără să fac speculații cu idei care pur și simplu nu erau în text, care să justifice orice mi-ar conveni. În mod aparent, această atitudine rigidă pe care o adoptasem nu era și cea a preotului care, cu fiecare ocazie, avea mult mai multe de spus decât textul biblic, încât mă întrebam de ce oare îl mai citea. Dacă tot urma să facă din țânțar armăsar, expresie care mi s-a părut potrivită nu doar din pricina dimensiunilor celor două vietăți, ci și pentru că făceau parte din familii și clase diferite și pentru că aveau comportamente specifice, atunci de ce se mai chinuia să ne citească pildele din Biblie? Ar fi fost mai bine dacă în fiecare duminică și-ar fi ales un anumit subiect pe marginea căruia ar fi putut să vorbească liber până la miezul nopții și poate că în acest caz am fi auzit și noi întâmplător câte un sfat potrivit sau o idee originală, adecvată pentru toată comunitatea umană. Dar posibil că nu avea voie, acesta era ritualul și trebuia să-l urmeze întocmai, că ce-ar mai fi o biserică dacă în ea nu se citesc scripturile? O sală de clasă sau un templu al filosofiei pictat neadecvat? Totuși, pe același principiu, dacă citești Biblia acasă, apartamentul nu se transformă subit într-o biserică, mai ales dacă n-ai talent la desen. Dar fiind vorba de transformări, auzeam cum bogatul cel căruia i-a rodit țarina și pe care l-a ucis Dumnezeu din pricină că a vrut să-și înalțe hambarele, a devenit pe nesimțite bogatul nemilostiv. De unde până unde nu știu, doar în text nu fusese vorba despre caracterul lui, dar pentru că Dumnezeu fusese cel care l-a pedepsit în mod iremediabil, se putea astfel spune orice pe seama lui și mă mir că s-a oprit doar la a-l numi nemilostiv, existând atribute mult mai rele care să-i facă pe plac Domnului și de a-i trezi pe enoriași. Părerea mea era că, dacă nu s-a exagerat cu invectivele, atunci motivul a fost lipsa de probe. Trebuia însă o vină pentru care Dumnezeu s-a trezit să-l omoare, așa că omul s-a pomenit a fi nemilostiv, pentru că ideea cum că Preabunul l-a ucis din ciudă era inacceptabilă. Așadar, întreaga vină a acestui nenorocit era că i-a trecut prin minte că nu știa ce să facă, neavând unde să-și adune toate roadele, găsind ca soluție evidentă să-și strice hambarele pe care le avea deja și să-și zidească altele mai mari, suficient de încăpătoare, în loc să-și fi zis în sinea sa ceva de genul slavă Preabunului Dumnezeu că și în acel an i-a rodit țarina, să aibă de unde da și altora care sunt săraci și necăjiți și nu au cu ce trăi. Asta ar fi fost de ajuns?! Acest gând l-ar fi scutit de truda de a-și mai modifica hambarele și l-ar fi salvat de la moarte?! Trebuie însă avut în vedere că Dumnezeu a rânduit să rodească țarina acelui om, poate pentru a-l încerca, dar faptul că era bogat putea să însemne că țarina i-a rodit mai în fiecare an, nu la fel de mult ca în cea din urmă instanță, îndeajuns însă încât să-l facă un om înstărit. Deci Dumnezeu a contribuit anual la îmbogățirea acelui ins, fiind vorba de rodul pământului, cel care ține de capriciul divin, astfel încât omul nu a furat, nu a ucis și nu s-a făcut vinovat de alte păcate prin care să-și atragă mânia cerească, sau dacă a făcut-o, textul nu ne-o spunea. Dumnezeu era astfel responsabil de condiția fericită a bogatului la fel cum, se putea înțelege, era responsabil și de nenorocul celor săraci și necăjiți. Dintru început îmi părea că argumentarea nu avea nicio noimă. De fapt, cum trebuia să se comporte acel bogat, în afara faptului că ar fi trebuit să se îngrijească mai întâi de ordinea gândurilor? Trebuia oare să-i cheme pe sărăntoci direct în țarină și de acolo să dea fiecăruia cât considera că îi trebuie? Desigur că s-ar fi adunat prea mulți și, pentru a-i oferi fiecăruia după nevoile sale, ar fi trebuit să lase fără nimic majoritatea venită mai pe urmă, viteza putând fi astfel una dintre virtuțile nevoiașului. Să se fi dat acel om la o parte și să-i lase pe toți cei veniți să se năpustească în țarină să strângă cu propriile mâini cât ar fi putut căra? De ce oare se dorește a se interpreta că cei săraci ar fi și virtuoși, că ar fi cumpătați, smeriți și cu dragoste sau teamă de Domnul, iar bogatul e mereu singurul păcătos? Doar îi cunoșteam pe unii dintre acești amărâți, iar impresia care mi-au făcut-o era că, cu cât oamenii se bălăcesc mai mult în mizerie, cu atât se transformă în animale. Nu văzusem încă cerșetor a cărui credință să meargă mai departe de rugăciunea și milogeala pioasă prin care încerca să-i îmbuneze pe trecători pentru a căpăta o monedă, chiar dacă nu ar fi fost păcătos din fire. Dar poate că aceasta era tactica de a atrage credincioși, nevoiașii întrecând cu mult numărul celor avuți, așa că nu se cădea a-i vorbi de rău pe cei de care depinzi. Deci da, asta ar fi trebuit să facă bogatul, să se dea la o parte și atunci să vezi spectacol, cum s-ar fi îmbrâncit unul pe altul, cum s-ar fi luat la bătaie pentru un singur spic, cum s-ar fi înjurat, cum ar fi blestemat, cum s-ar fi călcat unii pe alții în picioare și cum, la final, ar mai fi rămas în picioare doar câțiva, dacă nu chiar unul, care să pună stăpânire pe întreaga recoltă. Aș fi fost curios să văd dacă, existând vreun astfel de caz, ar fi fost vreodată menționat într-una din aceste pilde pline de învățăminte. Bogatul n-a putut totuși să facă nimic din toate acestea, nici să-și adune recolta, nici s-o dea de pomană, pentru că Domnul l-a lovit înainte ca acela să poată pune ceva în practică. Nici măcar nu i-a oferit răgaz, timp să se adune, să-și dea seama ce are cu adevărat de făcut. Poate că după ce strângea recolta ar fi dat și de pomană, dar asta nu mai aveam de unde ști pentru că, se pare, Dumnezeu s-a cam pripit. În predică ni se spunea totuși că El nu pedepsește pe om pentru orice păcat în veacul de acum, căci așteaptă îndreptarea lui și voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină. Cum poți să spui lucrurile acestea când în pildă totul era în fapt pe dos? Chiar ni se dădea ca exemplu pe unul Solomon – faptul că acesta avea nume însemna probabil că fusese unul dintre cei care, într-un fel sau altul, au făcut pe plac Domnului sau, pur și simplu, era un personaj istoric recunoscut, sau măcar un personaj biblic – care, la rândul său, a adunat averi, lista enumerată fiind destul de lungă. Și, după ce a dobândit tot ce a poftit, bănuiesc că într-o perioadă de timp îndelungată, i s-a făcut lehamite de toate avuțiile și a ajuns la concluzia că toate sunt deșertăciune și vânare de vânt. Ar trebui să-l socotesc norocos pe acest Solomon că Dumnezeu i-a oferit răgazul de a ajunge la înțelepciunea cea de pe urmă, și nu l-a plesnit și pe el când îi era lumea mai dragă. Cu ce era mai special Solomon decât bogătașul acesta fără nume, de n-au împărtășit aceeași soartă? De unde știm că acesta din urmă nu ar fi ajuns la un moment dat la aceleași concluzii? În plus, legământul cu Domnul părea simplu și la îndemână și, nu știu cum să o spun altfel, se făcea că era de ajuns să dai de pomană un măr ca apoi să păstrezi și să te bucuri în liniște de întreaga livadă. La prima vedere nu era vreo diferență între acel om bogat și Solomon, dacă nu luăm în considerare sorțile lor diferite. Dar eu dispuneam de timp dar și, am descoperit, de o doză bună de cinism, încât să găsesc una care era evidentă după o perioadă de meditare. Sărea în ochi dacă știai unde să te uiți. Solomon avea un nume, însemnând că lumea îl cunoștea, fusese cineva la viața lui și a ajuns în acest fel să fie menționat și înregistrat de documente, că de unde din altă parte să-l fi scos preotul? În schimb, bogătașului cel nemilostiv, ca, de altfel, și aceluia din pilda cu amărâtul de Lazăr, nu li s-au păstrat numele. Pentru mine acesta era un lucru foarte curios. Dacă pildele, adică poveștile lor s-au păstrat, dorindu-se a fi unele moralizatoare, cum se face că numele lor s-au pierdut pe drum? Cum se făcea că un nimeni ca Lazăr a rămas în amintire, când el nici măcar nu fusese personajul principal al pildei? Nu găseam prea multe explicații, iar cele care îmi erau la îndemână ori nu mă satisfăceau, ori îmi păreau de o îndrăzneală nepermisă. Când i-am citit mai târziu pe autorii antichității grecești, am văzut că, atunci când se ofereau povețe prin intermediul povestirilor, aproape întotdeauna personajele aveau nume, în primul rând dacă erau eroii întâmplărilor, dar chiar și când era vorba doar de figuranți. Și mai surprinzător însă, mulți aveau parte de o întreagă genealogie, care se putea întoarce înapoi în timp, până în vremea zeilor locali sau pană când unul dintre acei zei s-ar fi intersectat, accidental sau nu, cu un înaintaș sau, mai des, cu o înaintașă. Chiar dacă originea divină ar fi fost greu de crezut, totuși simpla menționare a unuia dintre părinți și a unei locații cunoscute erau îndeajuns încât să îți creeze impresia că acele fapte s-au petrecut cu adevărat, iar dacă eliminai din ele componenta fantastică, acolo unde apărea, nu te oprea nimic să nu iei de bune întâmplările, oricât de departe în trecut s-ar fi situat ele. Aceasta era problema cu pildele preotului, că anumite elemente importante lipseau. Puteai să le cauți scuze, puteai să crezi că acei bogați fuseseră unii neimportanți, nedemni de a fi consemnați, la urma urmei Solomon se pare că fusese un rege, dar tot rămânea paradoxalul Lazăr mișunând pe acolo. Sau întâmplările relatate avuseseră loc cu mult prea mult timp în urmă, de s-au pierdut și nume și locuri, dar atunci cum de au supraviețuit aceste pilde aparent orfane?! Luând în considerare aceste criterii, pildelor le lipsea autenticitatea, așa că puteam foarte bine să le consider pe drept niște scorneli, idee care nu-mi plăcea, însă toate săgețile îi indicau rațiunii această direcție. Știu că tocmai presupusesem că Iisus ar fi fost un născocitor, dacă pilda era cu adevărat a lui, inventiv dar nu prea grozav, având în vedere câte hibe găseam în aceste istorioare și în morala lor. Iar de aici se puteau trage și alte concluzii pentru care încă nu aveam destul curaj. Dar nici atunci nu m-a lovit trăsnetul, n-a căzut nici măcar puțină tencuială din tavanul bisericii pe care să mi-o scutur de pe umeri. Slavă Domnului că Iisus avea un nume, o mamă și un tată supranatural știuți de mai toată lumea! Dar predica, mai bine spus tirada împotriva acelui bogătaș, care devenise pe parcurs și nebun și cu inima împietrită, nu se oprea aici. Era acuzat că avea de gând, din pricina recoltei, să se odihnească, să mănânce, să bea și să se veselească și pentru aceste păcate imediat fură invocate chinurile iadului și judecata cea dreaptă și prea înfricoșată a lui Dumnezeu. Mă întrebam unde era răul? Ce viciu se ascundea în dorința și plăcerea de a fi lipsit de griji? Ca Dumnezeu să-ți ofere îndurare trebuie să fii precum un cazan sub presiune din pricina îngrijorărilor, precum o veveriță speriată în mijlocul pădurii, un ghem de blană tremurândă din pricina pericolelor care pot apărea din toate părțile? Dacă ești împăcat cu tine și cu mediul în care viețuiești Dumnezeu îți întoarce spatele, pentru că doar El trebuie să fie sursa tuturor bucuriilor și liniștii tale! Iar, acesta nu mi se părea un comportament demn de un părinte, care ar fi trebuit să fie mulțumit când progeniturile sale găsesc serenitatea, și nu să tune și să fulgere de fiecare dată când nu El este centrul atenției, când nu este cauza acelor simțăminte. Și mai urma să se și răzbune pentru asta, căci ce puteam înțelege prin judecata prea înfricoșată, decât că trebuie să tremuri continuu de frică, iar teama mai mare să fie tocmai atunci când ești pe cale să dai peste un lucru oarecare capabil să te amenințe cu fericirea. Mai era acuzat bogătașul că nu s-a gândit că va muri, nu s-a gândit că este trecător și străin pe acest pământ. Ce acuze stupide! Toată lumea știe care îi este soarta, știe că nu este nemuritor oricât de mult și-ar dori-o și nicio avere din lumea asta nu-l va scuti de mormânt, așa că de ce popa nu se limitează la text și se apucă să facă presupuneri nefondate? Din pricină că lui Dumnezeu i s-a pus pata pe acela și s-a hotărât să-i reclame sufletul fără a-i oferi nicio șansă de îndreptare? Tot ce înțelegeam eu din asta a fost că Dumnezeu a vrut să demonstreze ceva. Cui? Sieși, doar nu era alt martor pe acolo. Să-și demonstreze că poate face ce vrea, când vrea, doar nu e nimeni care să-l împiedice. Și tot omul e vinovat că nu și-a prevăzut sfârșitul atât de aproape. Cum să o fi făcut? Nu scria nicăieri că ar fi fost bolnav, beteag sau chiar bătrân. Din contră, înțelegeam că era în putere, doar muncise un ogor și mai avea de gând și să dărâme și să-și reînalțe hambarele, asta însemnând că era cât se poate de activ. Era deci în dreptul lui să creadă că mai avea de trăit încă mult timp, așadar n-avea pe moment motive de îngrijorare. Numai dacă morala nu era cumva alta. Și anume să ne fie frică în fiecare zi că vom muri, că sănătatea și prevederea nu înseamnă nimic și că toate țin de capriciul Domnului care ne poate cere sufletele oricând îl apucă. Dar ce viață mai este asta? Încă un motiv de groază. O aplecare spre fatalism. Confundarea vieții omenești cu cea a efemeridelor, cu care nu are nimic în comun. În acest caz în lume nu s-ar mai fi realizat nimic, poate chiar omul ar fi dispărut demult, dacă ar fi rămas într-o continuă stare de împietrire din pricina gândului că ar putea muri în fiecare clipă. Într-o astfel de circumstanță, ce ar mai putea exista în lumea aceasta într-atât de puternic încât să-l motiveze pe om?! Nimic! Și totuși Dumnezeu a abuzat de putere și l-a mătrășit pe acel nemernic. Ce s-a ales atunci de recolta cu pricina? A strâns-o Dumnezeu singur și a dat-o apoi de pomană? Nu cred și nici nu spune nicăieri. Mai mult ca sigur că pământul a rămas de izbeliște, pârloagă, hrană ciorilor și hârciogilor, nici bogatul nu s-a bucurat de recoltă, nici săracii de potențiala pomană. Dumnezeu e infailibil? Atunci de ce aici a dat dovadă de o proastă judecată? Încă un motiv să cred în neautenticitatea pildei – doar o balivernă!... După ce a terminat de slăvit justiția divină și de a ponegri, atât cât s-a priceput, viața îmbelșugată și odihnitoare, ca și cum memoria pe termen scurt i-ar fi suferit de vreo afecțiune, preotul începu să elogieze pe cei care adună cu dreptate bani și averi, dar nu-și lipesc inima de nimic, doar îi ajută pe cei săraci și fac multe milostenii. Cică aceștia se mântuiesc mai ușor decât cel sărac care cârtește și se lipește cu mintea și inima de puținele sale agoniseli. Întreaga idee mi se păru total pe dos – cine e mai îndreptățit să țină cu dinții de ceea ce are decât cel sărac, pentru care pierderea agoniselii ar însemna imediat mizerie și chiar moarte pentru el și al lui? Și cine este mai în măsură să-și permită să aibă dare de mână decât bogatul care, după ce a împărțit în stânga și în dreapta, își păstrează încă destul încât să trăiască mai mult decât decent și se pare că preotul n-a auzit niciodată de vorbele care circulă printre oameni, cum că banul la bani trage și păduchele la păduchi, și pentru că aceste vorbe există și s-au împământenit, o fi o urmă de adevăr în ele, la fel cum banul este ochiul dracului. Iar ideea că un om ar strânge averi fără să se atașeze ulterior de bunul câștigat mi se părea o idioțenie pentru că, dacă n-ai aplecare spre avantajele vieții comode și groază de sărăcie, atunci ce motivație ai avea pentru a te îmbogăți? Să strângi doar ca să dai de pomană? Asta chiar sună a nerozie. Dacă îți displac bogățiile, atunci te vei feri întotdeauna de ele, iar dacă vei căpăta totuși ceva, vei accepta în silă și fără recunoștință. Nimic nu te va împinge să-ți periclitezi liniștea, așezându-te în situația de a te consuma și de a te îngriji pentru lucruri care nu-ți aduc nicio încântare, iar dacă vrei să dai de pomană, poți să o faci și din micile tale economii, nu e nevoie să te vinzi Diavolului numai să poți deveni un binefăcător. Bineînțeles că există și o voluptate în a face pomeni, care nu are nimic nobil în ea, ci folosește doar la a-ți gâdila ego-ul. Și, ceea ce mi se pare și mai greu de crezut este că, odată ce ai dobândit ceva prin forța brațelor, truda minții sau sudoarea frunții, adică prin efort cinstit, devii cât se poate de reticent când vine vorba să rupi și să dai altora care nu au nici un merit. Pe de altă parte, când vine vorba de un bogat care împarte cu ușurință și fără strângere de inimă oricui îi cere, treaba pare dubioasă pentru că, am tot auzit, risipești banii pe care nu i-ai muncit sau i-ai câștigat pe căi necinstite deoarece, prin aceste metode, nu le știi valoarea. Așa că ar trebui mai mereu să fim suspicioși față de acești oameni cu mână largă, poate că acesta este felul lor de a-și asigura locul în Rai – cumpărându-l. Poate că altă metodă nu cunosc sau nu pot să conceapă. Dar ce știam eu pe vremea aia? Preotul oricum vroia să mă contrazică. Cică erau numeroase exemple de bogați evlavioși, dregători de țări și chiar sfinți care dețineau avuții și îl menționă doar pe dreptul Iov. Cred că două-trei exemple în plus ar fi fost mai de ajutor decât să-l credem pe preot pe cuvânt, iar în ceea ce-l privea pe dreptul Iov, am aflat eu mai târziu ce soartă i-a fost menită pentru a-i răsplăti bunătatea. Și toți acești oameni înstăriți i-au scăpat pe mulți săraci de la moarte și au zidit biserici și mănăstiri, case de oaspeți și spitale. Nimic însă despre caracterul sau despre restul faptelor lor, încât puteam să înțeleg că ținându-i în viață pe săraci (tot nu-mi era clar, și nu mi-a fost pentru multă vreme, de ce existau acești săraci și, dacă erau atât de buni încât să merite milă și pomană, de ce Dumnezeu nu-i ridică din condiția lor ingrată, de parcă existau doar ca cei bogați să aibă pe cine face practică) și dând de muncă arhitecților și zidarilor era destul pentru a primi un loc în rândul celor drepți. Se pare totuși că nu era niciun câștig sau merit în construirea de case celor care dormeau prin canalizări sau de școli în care să încapă toți copiii. Și, ca încheiere, suntem învățați ce să facem cu banii care-i avem, luând model de la înaintașii noștri. Probabil că domnul părinte era mai școlit decât mine în legătură cu istoria neamului și, în principal, a oamenilor de rând, urmașii cărora am fi noi, cei de acolo, iar acei oameni, chipurile, își împărțeau averile în trei părți: cea mai mare parte o foloseau pentru casă și pentru familie, a doua parte o dădeau danie bisericilor care se zideau din nou și pe la mănăstiri ca să fie pomeniți toată viața, iar a treia parte o dădeau milostenie la cei săraci și suferinzi, să se roage pentru ei (nu ca să se întremeze). O fi având dumnealui acces la alte cărți decât mine, căci eu nu am găsit nimic de genul acesta prin manuale, oricum astfel eram povățuiți să facem. Nu știam concret cum fusese viața în alte timpuri, dar eram sigur că banii pot fi folosiți la mai multe lucruri decât cele menționate și îmi venea în minte educația, dar se pare că era ceva în neregulă cu ea, doar observasem că nu era menționată pe nicăieri, la fel cu zidirea de școli. Deci lui Dumnezeu îi era indiferent dacă erai ignorant ori ba, dar dacă puneai lucrurile cap la cap, ignoranța avea potențial de virtute. Tot nu-mi suna bine ideea că dacă dai bani, destui și unde trebuie, vei fi salvat în viața de apoi. Nu știu cum se împăcau averile lumești, materiale, cu cele spirituale, dar se vorbea prea mult despre așa ceva, era ca o obsesie: avere, bani, bogați, săraci. De ce nu eram sfătuiți să ne descotorosim de bani, nu să-i dăm de pomană, ci să-i scoatem cu totul din circulație, să se elimine lucrul care-i face pe unii bogați și pe alții săraci? Nu era cea mai simplă metodă de a-i aduce pe oameni la sentimente mai bune, odată ce ai eliminat bariera dintre ei? Se pare că nu. Dumnezeu s-a gândit bine și a ajuns la aprecierea că religia trebuie să urmeze prescripțiile economiei de piață, la urma urmei era și El un stăpân a sumedenie de robi, care erau vânturați continuu, înainte și înapoi, între Rai și Iad, un adevărat comerț cu suflete. Și totuși, de ce trebuie dați bani pentru rezidirea bisericilor? De ce s-ar nărui o casă a lui Dumnezeu? Dacă e sfântă, asemenea lui, de ce se dărâmă? Asta doar dacă nu e și ea o clădire ca oricare alta, care trebuie întreținută, sfântă doar cu numele. Deci se putea ține slujba și în scara blocului, căci și acela se va nărui la un moment dat și ar fi mai logică repararea blocului în care locuiesc oamenii zi de zi, decât o clădire unde vin din când în când, care ar putea nici să nu existe. De ce oare aceasta are întâietate înaintea celorlalte? Nu-i văd mare folos căci Evanghelia o poți citi peste tot, iar tot ce e clădire e menit prăbușirii, indiferent de ce se întâmplă înăuntru. Poate de aceea era atâta zel pentru construirea de biserici, încât să ajungem la un moment dat să locuim cu toții în câte una, iar în acea clipă fiecare, bărbat, femeie, copil, își va fi propriul preot. De ce nu se face asta de pe acum? Să ne hirotonească pe toți și să se sfințească toate locuințele ca lăcașe de cult, și să nu se mai facă risipă de materiale și de spațiu.