-XVII-

Vorbeam de civilizații, chiar și cele mai vechi atât de tinere, în comparație cu Timpul. Eram mirat că primele au apărut tot în zone deloc ospitaliere, în mijlocul acelui galben-portocaliu dezolant. Să fi fost fluviile atât de hrănitoare încât să-i determine pe săracii oameni să se așeze acolo? Sau erau prea obosiți pentru a merge mai departe, prin nisip până la glezne, prin furtuni orbitoare și călduri insuportabile? Acum înțelesesem de ce ai fi vrut să-ți tai prepuțul, să nu te trezești că ai nisip în cele mai intime locuri, la fel de logic cum mi s-ar fi părut să-ți bagi câte un dop în fiecare orificiu, în nări, în urechi, în fund și să respiri greoi doar pe gura în care ai îndesat un căluș, încercând să te înțelegi cu ceilalți numai prin priviri, dacă ți-ai putea descoperi în vreun fel ochii, cum logic era să construiești clădiri și să te aperi de deșert la adăpostul zidurilor. Dar, încă o dată, poate că acele locuri au prins și vremuri mai bune. Îmi părea rău însă pentru cei din prezent care îndurau acele condiții din pricină că nu mai puteau să-și mai ia traista în spate și să plece de acolo, nemaiexistând un loc liber și propice vieții pe această planetă, totul fiind ocupat și delimitat de infamele granițe care, am priceput până la urmă, nu erau doar niște linii peste care să poți sări cu piciorul, ci unele erau delimitări naturale, prin râuri sau munți, dar mai erau și garduri, sârmă ghimpată, terenuri arate să se vadă urmele celor care ar încălca linia și foișoare în care oameni înarmați ar avea grijă să nu ajungi viu pe partea cealaltă ori, mai simplu, terenuri minate, pentru ca grănicerii să-și mai poată relaxa încordarea, asistând din când în când la spectacolul oferit de vreun nenorocit care se împrăștia în toate părțile. Se puteau duce în vizită, grupuri grupulețe, dar nu se mai putea ca un popor întreg să-și ia catrafusele și să-și schimbe teritoriul, fără a-i determina pe unii să folosească asupra lor arsenale întregi. Cei care locuiesc în zone mai pașnice trebuie să le mulțumească strămoșilor măcar pentru atât, că nu s-au oprit împreună cu ceilalți și că au mers mai departe, în toate cele patru zări, până ce au ajuns în zone paradisiace, care au rămas aproape neschimbate până în prezent, și care au creat, izolate, societăți care le întrecuseră pe acelea ale oamenilor nisipurilor. Abia într-un târziu, când pe jumătate de planetă civilizațiile atingeau apogeul, iar pe cealaltă încă nu călcase picior de om, s-a trezit la viață și regiunea în care s-a întâmplat să mă nasc eu. Se pare că aici a fost o iarnă lungă ce i-a ținut pe oameni zgribuliți, incapabili să construiască ceva, doar să așeze în picioare niște pietre mai mari și să se bată cu mâna pe spate că au realizat și ei ceva. Când însă s-au mai dezmorțit, acești oameni căliți după atâta ger, au îndrăznit să-și închipuie că pot cuceri întreaga lume sau cel puțin o bucățică din ea, despre care aveau cunoștință, că doar nu puteau să se războiască cu state de care nu auziseră în viața lor deci, state care pentru ei nu existau, așa cum fantasmagorice mi se păreau și mie toate locurile în care încă nu ajunsesem. Dar eu măcar știam de existența lor. Se pare că preabunul Dumnezeu nici nu s-a deranjat să-și informeze copiii că frații lor sunt împrăștiați în toată lumea, chiar dacă trebuia să treci munți sau să străbați oceane să ajungi la ei, dacă ai fi avut vreun motiv să vrei să-i întâlnești. Sau că mai erau unele întinderi imense de pământ virgin la care s-ar fi putut ajunge mai demult, aerisind astfel planeta, să nu se mai calce unii pe alții pe bătături, în acest fel diminuând considerabil numărul conflictelor care au tot fost. Și se pare că oamenii au ținut-o numai într-o încăierare. Manualele erau pline de date, locuri și nume de comandanți de armate, de parcă asta era cel mai important, să știi cine, când și unde, adică particularitățile câmpului de luptă, folositor unora, nenorocire pentru ceilalți, mărimea armatelor, din care puteai sustrage numărul victimelor. Se pare că moartea pentru cei căzuți în luptă era diferită de a celor care crăpau acasă, la prima adăugându-se eroism, cinste și glorie, de parcă schimba cu ceva faptul că, la urma urmei, și pe ei îi mâncau viermii, cu tot cu onoruri. Mi se părea o prostie această orbire în fața faptului evident, moartea este peste tot aceeași, circumstanțele nu schimbă nimic, dar o prostie și mai mare o găseam în această idee de moarte vitejească, ce nu era decât o moarte care a survenit în urma unui ordin de la un superior (superior doar pentru că avea o uniformă diferită, care-i dădea dreptul să stea undeva mai ferit, tot un amărât de om fiind și el). Așadar, săracul soldat, căci lui i se întâmpla asta cel mai des, nu avea nici măcar libertatea de a alege cum ar fi vrut să părăsească lumea – murea pentru că așa vroiau alții, cărora, aparent, nu li se putea împotrivi, urlând un slogan stupid, cică pentru îmbărbătare, lăsându-se străpuns, decapitat, zdrobit, apoi ciuruit, spulberat, gazat, toate cu cugetul împăcat că luptă pentru o cauză dreaptă. De fapt, doar morții armatei care învingea erau eroi și tocmai victoria făcea ca motivul pentru care s-a dus lupta să fie unul just, învingătorii fiind mereu cei buni, iar învinșii cei răi, în cazul în care polemicile dinaintea luptei ar fi indicat altceva. Într-un final se rezuma totul la cei doi comandanți potrivnici, la geniul unuia și la greșelile impardonabile ale celuilalt, numele lor fiind păstrate pentru posteritate, nu a celor mulți care au murit ca proștii. Trebuia să trag linie și să recunosc că nu-mi plăceau războaiele, deci mi se păreau din cale afară de inutile informațiile despre ele. Era de ajuns să se menționeze că au avut loc într-o perioadă anume și că a învins cutare parte, atât! Pe mine mă interesau motivele, ce i-a împins pe acei oameni să-și declare război, care erau cauzele evidente dar, mai ales, care erau mobilurile ascunse pentru că, dacă stăteai bine să te gândești, la prima vedere toate pretextele invocate păreau rezolvabile cu simple parlamentări dar, fiindcă nu se prea întâmpla așa ceva, trebuia să fie altceva la mijloc. Eram pur și simplu saturat de atâtea informații războinice.
Mă atrăgea cealaltă parte a istoriei, cea pașnică, cea care îl umaniza pe om. Geniul lui se manifesta și pe alte planuri. Se înfățișase de la început ca fiind creativ, creator, deci constructor. Aflam despre șapte minuni ale lumii antice. Nu mai multe pentru că, probabil, celelalte construcții nu erau chiar atât de minunate. Aș fi vrut să le văd cu proprii mei ochi, dar timpul n-a fost blând cu ele, aproape toate fiind distruse, când operă a omului, când a naturii. Păreau din poze niște construcții drăguțe, cam atât, însă minunea consta în faptul că erau enorme. De ce însă minuni? Nu căzuseră din cer. Divinitatea nu ajutase cu nimic la făurirea lor. Erau creații ale oamenilor, deci puteau fi mai ușor numite realizări sau Cele șapte mari realizări ale antichității! Pentru că niște oameni au fost în stare de așa ceva: unul a venit cu ideea, altul cu planul, altul cu resursele și apoi o mulțime întreagă care s-a spetit să construiască aceste monumente colosale. Unde-i minunea? Măcar dacă ar fi rămas în picioare pentru eternitate pentru că, până și cea din urmă construcție care a reușit să învingă vitregiile timpului, va dispărea la rândul ei, nimic neputând sta în calea vântului și a nisipului distrugător spulberat de acesta, care până la urmă va înghiți tot. Deci eu nu eram de părere că mărimea este și măsura frumuseții, poate doar a ambiției unora care nu știu cum să și-o manifeste altfel, căci văzusem prin poze și niște miniaturi făcute cu atâta migală și dăruire că le-aș fi ales oricând înaintea minunilor. Așadar, constructorii, arhitecții, erau un grup aparte de oameni speciali, dar nu era un singur grup. Istoria ținea o listă lungă, dar se vedea acolo o predilecție către creatorii a ceva material, tangibil, precum sculptorii, pictorii, inventatorii și chiar politicienii, realizările lor fiind diferitele forme de guvernare. Eu eram interesat de alt grup, cel al gânditorilor, cei care au cugetat și, respectiv, au lăsat însemnări cu aceste gânduri, cu câteva excepții. Manualele acestea nu-mi permiteau să pătrund în știința lor, spunându-mi doar când au trăit, unde și cu ce s-au ocupat – poeți, dramaturgi, romancieri, filosofi și chiar istorici. Tagma istoricilor îmi părea interesantă pentru că din ce au scris ei s-au inspirat făuritorii de manuale, iar dacă aș fi pus mâna pe scrierile lor aș fi aflat o sumedenie de alte lucruri care nu fuseseră selectate din lipsă de spațiu, așa că acesta îmi putea fi un țel. Dar mai intrigat eram de fapt de cei numiți filosofi, oameni care se ocupau cu studiul ideilor, care meditau la realitate, la viață și chiar moarte, oameni care, din perspectiva mea, se ocupau cu ceea ce era esențial. Nu mi se înfățișau aici gândurile lor, dar știam de ce și eram încântat că iarăși intuisem ceva corect. Văzusem în piață un manual numit Filosofie, deci acolo voi descoperi acest univers special al cunoașterii. Dar trebuia să rămân pe drumul dinainte stabilit, să urmez știința după cum îmi indică manualele. Filosofia împreună cu încă vreo trei-patru materii erau obiecte care se studiau timp de numai un an școlar, sau cel puțin asta mi-a dat de înțeles piața, așa că trebuia să continui a le lua pe toate la rând, fiecare la timpul lor… Mă încântasem însă pe la început că-L descoperisem pe Hristos în istorie? Da, dar cu atât aveam să rămân de aici. Nimic altceva despre El, era doar ca o bornă pe axa timpului. Nimic din ce a făcut, nimic din ce a zis, numai că la aproape un secol după El apare creștinismul și, culmea, nu datorită Lui. De fapt, eu m-aș fi așteptat ca religia creștină să fi existat dintru început, de la apariția omului, sau măcar să-i întovărășească pe cei din zona mea de Glob din primul moment când și-au pus bazele civilizației. Dar nu, la început oamenii credeau în altceva și nu doar aici, ci mai peste tot pe pământ. Inițial nu exista aproape niciuna dintre religiile despre care învățasem din geografie că dăinuie în prezent, acestea fiind creații relativ noi. Mă făceam că nu înțelegeam, adică nici nu vroiam să înțeleg, dar nu aveam încotro – religia mea cu Dumnezeul ei are mai puțin de două mii de ani, a fost scrisă în diverse cărți de către oameni și adunată într-una singură, în Biblie, tot de către oameni, sub îndrumarea altor oameni. Și apoi a fost propovăduită și adusă neamurilor păgâne tot de oameni, care au trebuit convinși, și uneori cu forța, să se convertească, aceia neconsiderând cu nimic mai prejos credințele lor proprii. Iar misiunea se pare că a dat greș, pentru că aproape jumătate din pământeni continuă să creadă în altceva. Oameni, oameni și iar oameni! Dumnezeu n-a ridicat un deget pentru a-i ajuta, mulți dintre ei având parte de sorți cumplite. Ca și cum El S-a trezit sau S-a întors de pe unde plecase, doar S-a uitat de sus în ce hal a ajuns creația Lui, așa că L-a azvârlit printre oameni pe Hristos și apoi S-a întors să-și vadă de-ale Lui, ca un om care vine din când în când să vadă ce-i mai fac găinile din coteț, dacă nu s-au mâncat între ele, iar dacă nu, sau au mai rămas câteva în viață, le aruncă o mână de grăunțe și apoi pleacă să se mai întoarcă cine știe când, faptul că are de îngrijit de niște găini, cu creierul lor legendar, nu intră prea mult în preocupările Sale. Iar că Biblia a fost scrisă sub înrâurire divină nu reieșea din nimic, dacă El n-a prea fost prin zonă. Așa că tot ce mă învăța istoria despre religie, respectiv despre creștinism, era cum s-a extins, care i-au fost gânditorii de marcă (era bine să-i rețin, căci cică și aceștia aveau scrierile lor proprii, Biblia nefiindu-le de ajuns, și trebuia să aflu de ce), apoi despre biserici, cea mai veche, cea mai înaltă, cea mai lată. Care avea vitraliile mai originale, ecoul mai pătrunzător, orga mai bine construită, apoi ce artiști au executat pentru ele cele mai frumoase statui și cele mai mărețe picturi. Apoi despre erezii și eretici, indivizi care ajungeau adesea combustibil pentru ruguri, despre anumiți călugări, preoți, cardinali și alte trepte ierarhice, ordine cavalerești sub oblăduirea Bisericii. Și despre Marea schismă, căci creștinii nu păreau a cădea de acord nici între ei. Despre Papă și Arhiepiscop, despre iconoclasm, că a fost problemă mare cu picturile în biserici că s-ar fi încălcat porunca Să nu-ți faci chip cioplit! dar că pe unde locuiam eu s-au păstrat pentru a ajuta mai bine pe cei fără știință de carte să pătrundă tainele credinței zgâindu-se la sfinți, la îngeri, la Fiu, chiar la Tată și la Diavol, la Rai, dar mai ales la Iad, lucruri înfățișate pe pereți. Curios lucru, mă gândeam eu, că nimeni nu a șters picturile odată ce lumea a învățat să citească. Oare se păstraseră fiind prevestită apariția mea, pentru că aș fi avut nevoie de aceste reprezentări? Sau lumea era atât de plină de analfabeți și semianalfabeți încât pereții bisericilor vor rămâne veșnic pictați și eu nu fusesem o excepție câtă vreme am fost la cheremul ignoranței, pentru că aceasta este o maladie destul de des întâlnită, poate chiar un flagel. În acest caz puteam pe bună dreptate să mă întreb oare câți oameni sunt în același timp și retardați, la fel cum am fost eu, și nimeni nu o știe, nu-și dă seama, nici măcar ei, și trec prin viață și prin lume nestingheriți și sunt luați și tratați drept oameni normali. Chiar nu mă puteam abține, odată ce a început gândul, și nici nu cred că aș fi vrut. Era o libertate la care nu aș mai fi renunțat în nicio condiție, era ceva al meu, numai al meu, pe care nu mi-l poate lua nimeni. Deci aveam și gânduri cu conotații răutăcioase și, ca să-mi continui ideea începută puțin mai înainte, eram liber să judec și verdictul pe care vroiam să-l dau lumii era că e plină de retardați.
Eram pe cale să termin ultimele pagini din manualul de istorie de clasa a doisprezecea, când am auzit hărmălaie în scara blocului și bătăi în fiecare ușă. Băbuța a sărit ca arsă din pat să aranjeze repede ce era deranjat, să ascundă ce nu trebuia să vadă ochi străini și să umble la portofel. Eu, ieșit din cameră, priveam nedumerit toată agitația asta, când dânsa se opri o clipă să-și tragă sufletul și să mă anunțe că vine preotul cu Crăciunul. Mi s-a luminat deodată fața și, în sine mea, m-am bucurat… În tot acest timp în care am fost acaparat de studiu, nu m-am dezis de rutina instituită de bătrână, pentru că, oricum, timp aveam destul. Cărțile nu-mi luau decât câteva ore, adesea după-amiaza, iar mâhnirea mea continua să fie faptul că nu aveam destule. Chiar aș fi vrut să am atâtea cărți care să mă acapareze în așa hal încât să nu mai pot părăsi camera. Îmi ziceam că mai era până acolo, că vor veni și acele zile. Nu știam cum sau când, dar păream optimist. Și nici nu vroiam să-i fac bătrânei inimă rea sustrăgându-mă unui ritual căruia nu-i mai găseam nici un folos. Oricum, o gură de apă și un dumicat de pâine mai uscată de la o zi la alta nu avea cum să-mi facă rău, mai ales că nu se putea zice că îmi era stricat somnul fiind trezit, împotriva voinței mele, la primele ore ale dimineții pentru acest antreu dinaintea micului dejun, când de fapt eu eram cel care aștepta deja în hol, cu bucatele pregătite, ca bătrâna să se trezească. Respectam totul întocmai, să nu ofer niciun motiv de îndoială în legătură cu credința mea zdruncinată. Și duminica, fără scăpare, eram la biserică, repetând mereu același joc al poziționării pe care dânsa părea să-l câștige mereu, dar nu din cauză că ar fi fost mai puternică în coate decât ceilalți, ci probabil pentru că ceilalți îi făceau loc, nedorind să se arate nepoliticoși față de o femeie în vârstă, mai ales în Casa lui Dumnezeu. Eu nu o mai urmam până în față, preotul și Evanghelia nemaifiind un stimulent pentru a căuta acest tip de sfântă proximitate. Îmi căutam loc cât mai aproape de ușă, în picioare, grijuliu să nu o pierd din ochi pe bătrână în cazul în care ar fi avut nevoie de ajutorul meu. Nu mă temeam că aș fi fost prea departe încât să nu mai aud glasul preotului, deoarece ecoul era de ajuns de puternic și chiar dacă mai distorsiona, cu puțină atenție puteai înțelege tot ce se predica, iar preotul acela, vorbea și cânta clar și tare, părând că-și ia munca în serios, fără să bolborosească, fără să pară că ar avea prune în gură. Din partea mea, acesta era un plus pe care i-l acordam, dar nu-l ajuta în a șterge desconsiderarea sub care îl țineam.
Încă mai speram la o veste bună provenind din Cartea Sfântă prin gura slujbașului ei, dar nu-mi mai făceam iluzii. Eram relaxat, dispus să nu mai judec nimic, deci într-o stare de spirit dedicată toleranței, cu condiția să nu mă scoată din sărite. Alesesem să fiu doar curios, ca un observator din afară, încercând să fiu imparțial și să nu las să mă atingă ceva. Aveam să judec ce se găsește în Biblie când voi fi în sfârșit în stare să mă aplec cu totul asupra ei, până atunci preotul putea să spună orice, putea vorbi verzi și uscate sau povesti cele mai cu tâlc pilde, asta era treaba lui. Atâta vreme cât citea la întâmplare din Carte și nu de la un capăt la altul sau măcar în ordinea în care el mă îndemnase pe mine să o fac, îl lăsam în legea lui. Manualele asta mă învățaseră, că nu pot învăța nimic dacă aleg capitolele la întâmplare, deoarece voi pierde firul, iar înțelegerea mi-ar deveni deosebit de dificilă. Iar el chiar asta făcea, citea de unde îi venea, nu știu dacă din proprie inițiativă sau pentru că așa era îndemnat, oricum înțelegerea era trunchiată. Sau poate că el credea că toată lumea a citit Biblia, iar el recită, subliniază, aduce aminte enoriașilor părțile pe care aceștia ar fi trebuit să pună accent. Dar eu știam că nu așa stă treaba. Cunoșteam deja două persoane care nu citiseră Cartea, eu și bătrâna, chiar dacă din motive diferite, chiar dacă ea o făcuse doar selectiv, fapt care nu putea fi considerat ca o adevărată lectură. Eu nu mă puteam urma ca exemplu, mă socoteam o excepție, dar considerând cazul dânsei, atât de pioasă în apucăturile ei, dar aproape ignorantă în privința Scripturilor, puteam deduce că și majoritatea celor care bifează condica duminică de duminică la biserică se află în aceeași ipostază. Așadar, eu consideram că preotul se găsește în eroare făcând ceea ce făcea. De unde știa el că fragmentele pe care le citește sunt cele mai potrivite? Cum au ajuns cei care au întocmit lista pasajelor la concluzia că doar acestea și nu altele sunt menite auzului enoriașului necunoscător? Și în acest caz ce se întâmplă cu restul Bibliei? E ca și cum ar da de înțeles că orice altceva ar mai fi scris acolo nu e chiar așa de important, adică mai mult de nouă zecimi din întinderea ei. Nu știu dacă făcusem bine raportul, putea fi nițel mai mult sau nițel mai puțin, comparam doar scurtimea textelor citite de fiecare dată cu grosimea intimidantă a întregii Cărți.
Tot cugetând fără întrerupere am descoperit explicația unui fapt care mă frământase în permanență – cum se făcea că cei din jurul meu erau în stare să-mi recepteze gândurile, chiar și pe cele mai ascunse și cum de nu aveam și eu această abilitate. I-am tot examinat și am observat că ei nu dădeau dovadă a fi receptivi la gândurile semenilor lor, ci doar la ale mele. Se puteau ei oare ascunde mai bine? Era ceva ce trebuia să învăț și eu? Totuși, raționam, dacă oamenii ar fi fost în stare să comunice doar prin intermediul gândurilor, nu ar mai fi avut nevoie de limbaj și comunicarea ar fi devenit mult mai facilă și mai rapidă, un gând putând fi transmis în formă brută, fără a se mai ține cont de exprimare, de topică sau de gramatică. O astfel de comunicare s-ar fi realizat instantaneu și, lucru foarte important, s-ar fi eradicat astfel minciuna. Dacă cineva ți-ar putea explora întreaga minte, unde ai mai putea să-ți ascunzi gândurile necuviincioase? Ai avea nevoie de un antrenament foarte dificil, poate chiar brutal, fără să ai însă garanția imediată că ai reușit, că ai construit o fortăreață în care să-ți ascunzi aceste gânduri corupte. Dar deja mă duceam prea departe. Oamenii nu puteau comunica altfel decât prin cuvinte și, la nevoie, prin gesturi care puteau sau nu să fie înțelese corespunzător. Să fi existat cu adevărat o vreme când comunicarea mentală să fi fost singura cale prin care oamenii s-au putut înțelege? Nu exista nicio dovadă în acest sens, toate realizările istorice fiind legate de un limbaj verbal. Dar dacă, totuși, ar fi existat cu adevărat o astfel de perioadă în care, din păcate, n-au fost în stare să clădească nimic, ar fi fost poate din cauză că nu se putea pune o ordine în gânduri pentru a le transmite altcuiva, unul câte unul, acela fiind în stare să perceapă tot, nu numai ce tu ai fi dispus să oferi. În acest fel ar fi domnit haosul, în care n-ai fi avut niciodată parte de liniște, gândurile celor din jur răsunându-ți continuu în cap. Să fi devenit atunci oamenii în stare să-și ocrotească mintea cu ziduri imaginare încât nimeni să nu mai poată pătrunde și, din această cauză, să fie nevoie a se inventa limbajul? Era o ipoteză îmbietoare, un alt exercițiu mintal aș putea spune, cugetând la lucruri care, din start, erau imposibile sau extrem de improbabile. Puneam pe seama primilor oameni, a sălbaticilor, abilități de care, în mod evident, nu ar fi fost capabili. Dacă era să se întâmple ca un astfel de mediu de comunicare să apară vreodată, atunci aceasta nu se putea petrece decât în viitor. Așa vedeam eu lucrurile, progresia lor, totul deplasându-se de la simplu la complex, iar citirea gândurilor nu avea nimic simplu în ea. Totuși, cum se putea explica ceea ce mi se întâmpla mie? Răspunsul era deosebit de îndrăzneț, dar avea cea mai mare marjă de probabilitate. Observasem că atunci când raționam, când cream premise și judecăți pe care mi le puteam explica, pe care le rezolvam singur, indiferent dacă o făceam corect sau nu, nimeni nu sărea să mă completeze sau, poate, să mă corecteze. Inițial îi crezusem incapabili, ideile mele depășindu-i, dar nu-i vedeam strofocându-și creierii ca să găsească argumente pentru a putea polemiza cu mine. De fapt, nu vedeam nicio reacție pe chipurile lor care să indice un conflict intelectual pe care l-ar fi putut avea cu ei înșiși. Erau liniștiți și impasibili, chiar și când aveam idei blasfematoare. Nu credeam că mă ignoră pentru că, pentru acești oameni, anumite concepții erau imposibil de ignorat, așa că, am conchis eu, în acest caz, ei nu pot fi decât surzi, normali deci, atitudinea lor față de mine fiind aceeași pe care o aveau vizavi de toți ceilalți. Situația se schimba însă atunci când îmi puneam întrebări, chiar și retorice, sau când îmi exprimam dorințe, toate dar în mintea mea și cineva, putea fi oricine, se afla în preajmă. Atunci îi vedeam sărindu-mi în ajutor, să-mi răspundă cu bunăvoință atât cât puteau, cât știau, sau să îmi atragă atenția în legătură cu natura întrebărilor mele, dacă trebuiau adresate ori ba, și chiar mi s-a întâmplat de câteva ori ca, în timpul unora dintre interogațiile mele interioare la care găseam un răspuns imediat, să văd pe unii din apropiere cum se întorc spre mine ca și cum m-ar fi auzit, ca și cum îi întrebasem pe ei în mod personal, gata să mi se adreseze, dar fiind opriți în tentativa lor din pricină că nu mai aveam nevoie de răspuns, totul fiindu-mi lămurit. Iar când venea vorba de dorințe vedeam cum apropiații acționează întocmai, conform poftelor mele. Acestea însă se întâmplau mai rar, dar situațiile păreau concludente. Se întâmpla ca, atunci când priveam împreună cu bătrâna la veșnicele ei emisiuni religioase, la un moment dat să mă plictisesc sau poate să mă satur și, ridicându-mă să plec, să gândesc că n-ar strica să mai schimbe canalul din când în când. Și tocmai atunci o vedeam luând telecomanda, începând să răsfoiască printre posturi, oprindu-se la cel pentru care, timp de o clipă abia sesizabilă, arătasem un sâmbure de interes. În acest chip mai zăboveam și, pentru o oră-două, mai vizionam și altceva, un film, o emisiune, un documentar. Eram atras în special de viața animalelor sălbatice și de fragmentele despre istorie, iar filmele, pe care de obicei nu le prindeam chiar de la început, erau o curiozitate asemenea textelor din manualele de literatură. Deci mai adăugasem ceva pe lista mea cu lucruri de făcut – să vizionez toate filmele existente, la un loc cu documentare și alte emisiuni de gen, din nou, neștiind cât de vast era și acest univers. Dar nu abuzam de acest tip de putere pe care îl aveam. Vedeam că pe bătrână nu o încânta în nici un fel această diversitate audiovizuală, așa că, atunci când consideram că nivelul ei de toleranță se apropie de zero plecam, lăsând-o să se întoarcă la bărboșii ei. Un lucru pe care nu l-am făcut niciodată a fost să iau eu telecomanda. Nici nu concepeam acest lucru. Vedeam telecomanda ca pe un instrument al autorității, ca pe un sceptru, de care se folosea cine era stăpânul în casă, căci doar mai trăisem o experiență asemănătoare și, din păcate, în ambele cazuri, eu fusesem doar un supus. Dar nu sufeream din motivul acesta. Mi s-au mai întâmplat și altele, cum ar fi să mi se ofere ceva fără să o cer verbal, ca un pahar cu apă oriunde m-aș fi aflat, sau să mi se pregătească un anumit fel de mâncare. Și, pentru că îmi ziceam de pe acum că sunt băiat isteț, am înțeles din ce pricină vânzătorii din magazine nu comentau atunci când prețul cumpărăturilor era mai mare decât aveam eu bani sau de cât aveam de gând să ofer, acceptând orice sumă propusă și îmi era clar că, atunci când, aparent, vroiam să fiu corect și să plătesc diferențele din urmă, aceștia mă refuzau pentru că, de fapt, chiar asta vroiam ca ei să facă. Mă mințisem destulă vreme purtând masca individului naiv și cinstit. E posibil ca la început chiar să fi fost așa, dar acum conștientizam că nu mai era cazul – pur și simplu nu vroiam să renunț la toți banii pe care îi aveam în buzunar. Plăteam, dar o făceam în așa fel încât să nu par că iau lucrurile gratis, ca și cum le-aș fi furat, ceea ce știam că nu e bine, dar o făceam și pentru a-mi păstra iluzia că aș fi un om încă bun, sau nu chiar atât de păcătos. Și tot de aceea negustorii de cărți din piață nu se tocmeau cu mine și primeau cât vroiam eu să le dau. Într-adevăr, întreaga revelație mi-a atins câteva corzi sensibile, sau cel puțin una. Pe lângă faptul că am descoperit că posed o astfel de putere, am realizat că am folosit-o să profit de pe urma oamenilor, făcând despre ei judecăți posibil false, doar ca să-mi justific meschinăria, adică am preferat să cred că acțiunile mele nu au nici un efect asupra celor care le îndurau. De exemplu, nu m-am gândit că vânzătorii ar intra în încurcătură dacă sunt descoperiți cu mai puțini bani în casele de marcat, sau că aș lua pâinea de la gura negustorilor de cărți și a familiilor lor, presupunând că toți banii aceia se duc pe băutură. Mă simțeam josnic, îmi era rușine, dar știam că nu am să mă opresc. Aveam deja o scuză, faptul că n-am nici eu destui bani ca să dispun liber de ei și care să-mi permită să fiu corect sau chiar generos, așa că nu puteam decât să continui. Iar dacă va veni o zi în care să am bani la discreție, aveam să mă răscumpăr – era exact cuvântul care trebuia, fiind vorba chiar de bani – dând înapoi cât trebuia și chiar cu dobândă, spălându-mi astfel acest păcat. Iar dacă nu va veni acea zi, cel puțin eram liniștit deoarece formulasem intenția în minte.