-XVI-

Am lăsat istoria de-o parte până aveam să termin cu geografia. Materia părea de sine stătătoare, îmi oferea întreg cadrul unde să pot implanta povestea întregii umanității dar, în același timp, îmi provoca un freamăt lăuntric. De când am început să studiez, de la primul manual luat în mână, și până în acel moment, pe lângă informații, mai strânsesem și o sumedenie de întrebări și nelămuriri, la care am găsit răspuns doar pentru foarte puține. Și nici măcar de răspunsurile respective nu puteam fi sigur, pentru că, în mare parte, erau doar raționamentele mele, fără să am vreun document la dispoziție care să mă încredințeze că aș avea cu adevărat dreptate sau măcar să-mi infirme speculațiile, căci asta erau la urma urmei. Dar, odată ce am părăsit spațiul teoretic al lingvisticii și al matematicilor și am intrat într-o materie care vorbea despre concret, despre ceva tangibil sau cel puțin observabil, a mai încolțit și altceva în sinea mea. Nu știam dacă avea să răsară de acolo un fir de iarbă sau un arbore falnic, simțeam doar cum încearcă să-și facă loc spre suprafață, ca și cum ar căuta lumină. Da, vroiam răspunsuri și explicații dar mai era ceva. Lucrurile nu erau atât de simple cum păreau la prima vedere și cum îmi lăsaseră impresia cei câțiva cu care am tot interacționat. Nu trebuia să pierd nicio secundă din vedere că lucrările cu care mă delectam erau manuale, doar manuale, că rolul lor e să îndrume, nu să-ți spună totul, că nici n-au cum să o facă odată ce am înțeles cât de vastă este cunoașterea și nu poate fi cuprinsă în cele două sute de pagini ale fiecărui îndrumar. Sămânța se numea îndoială, dar nu pentru lucrurile pe care le învățam, de care trebuia să fiu convins, neavând alte surse, ci pentru altceva. Pătrunsesem pe teritoriul faptelor și evenimentelor și, pagină cu pagină, capitol cu capitol, găseam explicații argumentate și întărite de logică, aveam exemple, calculul probabilităților oferea valabilitate teoriilor prezentate, dar ceva devenea din ce în ce mai șters și era amenințat cu excluderea. Argumentele nu se mai sprijineau pe o astfel de bază și aceasta era transformată într-o teorie marginală, bună de adus în discuție acolo unde apăreau goluri în discursul științific, dar doar dacă simțeai neapărat nevoia să o faci. Așadar, marea întrebare era – unde se găsea Dumnezeu în curgerea faptelor și explicațiilor care nu-L luau nici măcar ca posibilitate, sau măcar ca un ajutor unde lucrurile nu erau destul de clare? Știința părea a se descurca destul de bine și fără El, dar nu încerca să-L discrediteze, de fapt nici măcar nu-L menționa. Angoasa era cu atât mai mare cu cât eu abia mă inițiam în studiul geografiei, otrăvindu-mă cu două necunoscute – aveam oare să-L redescopăr atunci când mă voi lovi de lucruri foarte complicate care vor pretinde intervenția Lui absolută sau științele sunt astfel concepute, atât de bine puse la punct, fundamentate pe principii atât de raționale, încât existența Lui n-o să-și mai găsească sensul? Biblia ar trebui să aibă, în acest caz, un mesaj foarte puternic, altfel nu știu cum avea să o mai scoată Dumnezeu la capăt. Încă îmi puneam speranța în El din pricina numărului mare de credincioși, dar eu aproape că nu-L mai aflam nicăieri, doar în calculul probabilităților mele unde, cu cât introduceam noi date, procentele favorabile Lui scădeau simțitor… Desigur, ar mai fi fost o variantă: să-L laud și să-I ofer credit pentru creația întregului Univers, cu toate minunățiile lui, dacă măcar ar fi existat un singur rând în acele manuale în acest sens, lucru care lipsea cu desăvârșire, altfel n-aș fi făcut decât să speculez și să dau sentințe fără nicio probă. Iar, în ceea ce era legat de întrebări de genul cum de nu cădem de pe Pământ dacă acesta este rotund? și cum de sunt capabili cei din cealaltă emisferă să trăiască cu capul în jos? aveam să apelez la autoritatea Lui abia după ce am studiat toate materiile existente și numai în cazul în care acestea nu mi-ar fi oferit un răspuns concret, sau cel puțin unul satisfăcător.
Studiul continua și îmi întărea convingerea, prin argumente, desigur, că ceea ce învățam este total adevărat. M-am lămurit că în spațiu nu există cercuri, nici măcar discuri rotitoare, și că tot ce pare astfel este doar o impresie creată din faptul că totul este văzut de la distanță. De exemplu, când se îndreaptă spre tine o minge gata să te lovească în față, tu nu ai cum să-i vezi și partea opusă, doar dacă vine spre tine rotindu-se, dar atunci știi că este un obiect rotund. Locuiam, așadar, într-un sistem solar, soarele aflându-se în mijlocul acestuia, o minge de foc, cu mai multă materie decât întregul sistem la un loc, mai mare de peste o sută de ori decât Pământul, în jurul căruia se rotesc toate planetele. Pământul, despre care am aflat că fusese botezat Terra, este doar una dintre acestea, una chiar mică, iar Luna nu e decât un satelit, o bilă mică ce se rotește în jurul Terrei, astfel de sateliți având și celelalte planete. Chiar puteam spune despre planeta mea că e ghinionistă, având un singur satelit, dar cât de complicat ar fi devenit atunci calculul lunilor dacă ar fi fost mai mulți. Și nimeni nu mergea cu capul în jos pe Pământ deoarece în cosmos nu există sus sau jos, iar steaua mea norocoasă nu era decât o planetă apropiată, numită Venus, pe care cică, nu ți-ai dori să ajungi. Toate acele date erau de așa natură încât trebuia să le reții cuvânt cu cuvânt, geografia nefiind o materie care să bată câmpii în formulări sau descrieri plastice, ceea ce făcea foarte dificilă încercarea de a o rezuma. Adică, dacă m-aș fi dus la patul bătrânei să încerc să îi explic noile mele cunoștințe, m-aș fi pomenit nevoit să-i spun tot, să nu omit nimic, dar îmi ziceam că ea ar fi trebuit să știe lucrurile acestea, iar dacă nu le știa, nu cred că mai era la o vârsta la care le-ar mai putea înțelege. Simțeam acest mare neajuns, faptul de a nu avea pe nimeni cu care să pot discuta, căruia să-i pot împărtăși cunoștințele. Să-i spun că populăm un loc numit Terra, care, de-a lungul timpului a trecut prin grele încercări: că a fost și fierbinte, dar și total înghețat, iar pentru câteva miliarde de ani a fost absolut pustiu. Că a existat un singur continent înconjurat de ape, apoi acela s-a frânt în două, și acestea s-au tot frânt și deplasat până au ajuns în locurile în care se găsesc astăzi. Că formele de relief s-au tot schimbat și înlocuit ca să ajungă să fie așa cum le știm noi acum și că sunt în continuă transformare, prea lentă pentru a fi sesizată. Și că pe întreg pământul sunt țări în care trăiesc oameni, că și noi locuim într-una din ele, nici mare, dar nici mică. Și toate au nume specifice, cu populații diferite după număr, naționalitate, rasă, limbă și… religie. Mă miram cum de creierul nu-mi plesnește la câte îndesam în el. De aici am învățat că oamenii sunt miliarde, că eu nu întâlnisem nici măcar a milioana parte dintre aceștia, ceea ce mi-i făcea pe toți străini, că până și ei sunt de mai multe culori și, din faptul că se delimitau unii de alții prin granițe, am înțeles ce înseamnă să ai o naționalitate și o limbă diferită, una străină, care nu era o invenție a unui vecin de-al meu de bloc, că aproape un întreg pământ vorbea altfel de felul în care o făceam eu, în câteva mii de variante. Cum oare ar fi putut un om obișnuit să le învețe pe toate? Dar, cum locul meu hartă era mai mic decât un punct făcut cu pixul, cum și în cât timp ai fi putut străbate întreaga planetă ca să poți vorbi cu toată lumea și cum ai fi putut ocoli întreaga zonă desenată în albastru, de două ori mai întinsă decât uscatul, și care era Oceanul Planetar?... Și religii diferite, o mulțime, pe când eu știusem de existența a două, a mea și a celor care își tăiau prepuțul. Dar dureros era faptul că religia mea nu era a marii majorități, că mai erau câteva în care credeau aproape la fel de mulți oameni, câți credeau și în a mea. De ce era așa? Aveau cărți diferite? Ritualuri diferite? Alt Dumnezeu? Puteau fi mai mulți Dumnezei?! Sau era doar unul, același, adorat sub alte nume peste tot? Și dacă nu era așa, iar divinitatea era o singură variantă cu un singur nume, toate celelalte fiind doar iluzii, atunci era posibil ca cea mai mare parte a lumii să se afle în greșeală crezând într-o minciună? Dar eu oare în care categorie mă găseam? Probabilitatea ca eu să am credința corectă și toți ceilalți să se înșele era mică. Aveam un nod în gât… Dar nu puteam să nu întreb cum de s-a ajuns aici? Cum de există atâtea diferențe? De ce nu sunt toți la fel, să vorbească la fel și să creadă în același singur Dumnezeu? Puțin îmi păsa că mai scria pe acolo despre resurse, despre industrie și agricultură și despre orașele pe care le învățasem pe de rost, știind să le găsesc pe hartă pe fiecare în parte, capitale ori metropole. Ideea de graniță o găseam cea mai iritantă și o învinuiam de existența tuturor acelor diferențe. Cineva a greșit când s-a depărtat de alții și a tras o linie care să-i despartă. De ce? Toate dovezile arătau că asta fusese o lucrare omenească, că divinitatea nu a avut nimic de-a face cu ea. Așadar, cum de s-a ajuns până aici? Am închis și ultimul manual care se referea la ecologie și la faptul că pământul e în primejdie, lucruri care atunci nu mă atingeau în niciun fel și l-am luat pe cel de istorie, să continui de unde rămăsesem.
Puteam acum să-i localizez pe primii oameni, acei sălbatici care se jucau cu bețe, lut și pietre, după cum au descoperit cei care se ocupau cu dezgroparea, la propriu, a trecutului, folosind cazmaua, peria și trecând prin sită firicelele de praf. Imaginile prezentau lucruri simple, pe care le-aș fi putut face și eu într-un moment de plictiseală dar, se pare că pentru acele vremuri, erau realizări foarte importante. Mă comparam eu însumi cu primii oameni. Ca și mine, au pornit de la zero, numai că, lipsiți de resursele mele, au trebuit să descopere pe pielea lor mediul în care se găseau și să-și inventeze lucrurile de care aveau nevoie, fără să fi avut înainte un model, dar care să fie potrivite pentru nevoile de care au devenit conștienți. Nu puteam să nu mă întreb unde era Creatorul plecat în acele vremuri îndepărtate, de copiii Lui au fost siliți să se descurce singuri? Cum de i-a lăsat chiar în momentele când aveau mai mare nevoie de El, hărăzindu-i chinurilor, precum un părinte denaturat, precum cei care m-au părăsit și pe mine într-o cameră rece de spital. Dar eu am avut noroc, dacă îi pot spune așa, că mai existau pe lângă mine adulți care nu m-au lăsat de izbeliște, pe când acei oameni nu au avut pe nimeni, săpătorii n-au găsit nicăieri dovada că Dumnezeu ar fi lăsat pe cineva în locul Lui care să-i educe progeniturile. Nu le-a trimis nici măcar un înger, căci totul a fost făcut de oameni prin trudă și prin experiență, învățând din greșeli, inventând și îmbunătățind ceea ce au considerat că e folositor. Iar asta a durat mii de ani. Și, consultând hărțile, eram din cale afară de descumpănit, căci regiunea în care au fost găsite cele mai vechi urme umane, din care se deducea că acolo fuseseră așezați ei la început, era unul dintre cele mai nenorocite locuri de pe pământ. Nu numai că din geografie aflasem de sărăcia, lipsurile, mizeria, cruzimea și bolile care domneau pe acele meleaguri, dar din tot galbenul acela folosit la evidențierea reliefului înțelegeam că deșertul era cel mai comun peisaj de care ar fi avut parte și, dacă nu mâncau nisip sau nu își construiau casele din sticlă, nu înțelegeam ce altceva căutau acolo. Nu înțelegeam cum de divinitatea, în înțelepciunea ei, a considerat că acela era cel mai bun loc în care oamenii să trăiască și să ducă o viață înfloritoare, lipsindu-i de orice. Poate că, în urmă cu o sută de mii de ani relieful ar fi fost altfel, mai blând dar, chiar și așa, Dumnezeu ar fi intuit, adică ar fi știut, schimbările ce urmau să aibă loc dar n-a făcut nimic, a lăsat să se întâmple, a lăsat oamenii să sufere. Îl puteam acuza de sadism? Sau doar pentru că este Dumnezeu nu trebuie să punem pe seama Lui intenții rele și trebuie să inventăm scuze sau motive pentru care lucrurile s-au desfășurat astfel? Ca un exemplu de iubire dură pe care El le-a oferit-o oamenilor, obligându-i să lupte, să îndure ca să ajungă la un fel de maturitate. Ideea îmi displăcea, mai ales, dacă s-ar fi întâmplat astfel, nu puteam să nu gândesc că a fost o decizie proastă, omului luându-i zeci de mii de ani să iasă din pruncie, care ar fi fost mult scurtați dacă părintele ar fi fost acolo lângă ei.
În astfel de condiții, nici nu e de mirare că oamenii au ales să părăsească în masă acele ținuturi câinoase, în căutarea unor regiuni mai blânde, drumeție care s-a încheiat abia cu câteva sute de ani în urmă. Iar dacă n-ar fi avut norocul să dea peste fluvii străbătând pustietățile, care să le ofere hrană, atunci omul ar fi dispărut fără nicio îndoială. Culmea este că primele civilizații, adică acele construcții sociale și politice asemănătoare cu cele moderne, s-au înființat în ultimul deceniu milenar. Curioasă mi s-a părut axa timpului care, nu știu de către cine, a fost împărțită în două, în înainte și în era noastră, sau înainte și după Hristos – în sfârșit îl găseam pe Mântuitor consemnat undeva, dar deocamdată era doar atât despre El. Cred că cine a făcut această împărțire o făcuse de curând, pentru că nu pot să-mi închipui că cei care au trăit înaintea erei noastre știau acest fapt, sau că și-ar fi putut închipui că era în care trăiau ei nu era chiar așa de importantă și că ar urma una care să primească toți laurii. Asta nu însemna că anticii nu știau să calculeze timpul. Trebuia să fi avut ei vreo metodă. Eu înțelegeam de aici doar că nimeni nu știa când au început de fapt toate, chiar dacă erau câteva presupuneri care spuneau că începutul e în urmă cu doisprezece mii de ani, altele că în urmă cu opt mii, iar unele chiar cu șase mii. Eu învățasem acum că oamenii au apărut cu mai mult de o sută cinci zeci de mii de ani în urmă și că pământul are peste patru miliarde de ani, deci două criterii care puteau fi luate în considerare, dar pentru că s-a ales arbitrar un an zero și apoi s-a mers în urmă ca pe o axă negativă, unde doar era suprimat minusul, lasă să se înțeleagă faptul că cei care au instituit această practică și toți ceilalți care au urmat, care au păstrat-o, habar n-aveau de istoria pământului, așa cum îmi era prezentată mie prin intermediul manualelor. Deci, putea fi posibil să ne fi găsit în anul 4.576.235.112 de la crearea pământului, sau în 179.252 de la apariția omului, sau, chiar mai bine, undeva prin jurul a treisprezece miliarde de la apariția Universului. Așa mi s-ar fi părut logic dar, recunosc, ar fi fost prea multe cifre de pronunțat, așa că, pentru comoditate, varianta existentă era destul de bună… Dacă nu ar fi avut vreun plan ascuns, despre care nu aveam nici cea mai mică idee, atunci tot Dumnezeu era de vină pentru aceste nelămuriri, că dacă le-a făcut pe toate, ar fi putut spune cuiva când s-au întâmplat aceasta, ca să nu mai bâjbâim. Dar parcă El n-ar avea niciun interes să-și învețe copiii. I-a făcut și apoi a plecat la plimbare – ce puteam înțelege altceva din istorica aventură a omului decât asta? Iar dacă a fost printre oameni și ei au acționat așa cum au făcut-o sub îndrumarea Lui, înseamnă că nu e zdravăn la minte!... Observam cum istoria mă îndemna la blasfemie, la impietate, dar nu mai simțeam acea teamă dinainte când aveam gânduri necuviincioase. Acum eram mai mult supărat pe Dumnezeu, iritat de purtarea Lui, iar planul Său ascuns, dacă ar fi existat vreunul, îl găseam fără nicio finalitate sau materializare în ceva, pentru că a avut de atâtea ori ocazia să facă din această lume una ideală și mereu a lăsat să-i scape ocazia. Ce mai aștepta? Era vreo generație anume care trebuia să apară căreia i se vor cuveni toate, noi fiind de pomană, doar figuranți? Și toți care și-au pus speranța în El și au crăpat, oare nu și-au irosit-o? Să nu aibă de fapt nici un plan și să aștepte doar Ziua de Apoi ca să se delecteze judecându-i pe nenorociți? Atunci ce mai așteaptă, de ce o întârzie? Cumva din pricină că nu s-au strâns destule suflete și astfel judecata ar dura prea puțin, lăsându-l apoi cu o eternitate de plictiseală? Într-adevăr, acesta chiar mi se părea un scop – să fim cât mai mulți, să aducem pe lume și mai mulți, să profităm de vârsta pământului și să ne tot înmulțim până nu am mai încăpea și am sta toți drepți, frecându-ne umerii, sau până când planeta avea a se stinge. I-am fi fost destui atunci? Sau ne-ar trimite în tot cosmosul, să avem și mai mult spațiu ca să ne sporim numărul și poate abia la momentul acela va spune Gata! Sunt sătul! Hai la judecată!? Am observat că orice aș gândi, nimic n-are să mă fulgere să mă lase o carcasă arsă în mijlocul camerei ori pe stradă, deci nu avea niciun sens să mă înfrânez. Rațiunea mea era liberă, ori poate nu atinsesem numărul necesar de păcate care să reclame vreo pedeapsă, căci, cine știe, unul înaintea mea crease un precedent, un număr imens de gânduri sacrilege care L-au determinat într-un târziu pe Dumnezeu să răspundă cu o sancțiune și era posibil ca până la acel număr eu să mai am destul. Sau, mai era și varianta că, în a atotputernicia și atotcunoașterea Sa, să nu dea două pâini pe ideile mele, mai ales că nu am cu cine să le împărtășesc și astfel să pot influența. Eram inofensiv…