-XV-

Cu toate ca bătrâna nu intra la mine în cameră, sau nu o făcea cât eram eu acasă, aveam grijă să pun cărțile bine, să nu fie în raza vederii sale. Pentru început spațiul de deasupra șifonierului era foarte potrivit căci ea, mică și aplecată, nu putea să vadă ce e acolo și n-aș fi crezut că, așa nesigură și fragilă cum era, s-ar fi încumetat să se urce pe vreun scaun să vadă la înălțime. Dar asta doar daca m-ar fi bănuit de ceva, ceea ce nu-mi închipuiam. Eram totuși amărât că, din pricina ei, înaintam atât de greu cu cunoștințele, cele doua manuale de fiecare zi, cu tot cu exercițiile pe care le impuneau, nu-mi ocupau mai mult de doua ore (și chiar două ore e mult spus), lăsându-mi restul timpului să mă uit pe pereți, să mă prefac că sunt atent la emisiunile ei care, chiar din prima săptămână, nu mai aveau nimic nou sau interesant de spus, sau să-mi repet poezia mea cea incoerentă. Cel puțin aveam timp destul să contemplu colțul meu de cer. Nu m-am gândit sau poate că nu mi s-a părut relevant faptul că eu, într-un timp foarte scurt, eram capabil să-mi însușesc cunoștințele pentru care ceilalți trebuia să meargă la școală vreme de doisprezece ani. Nu era momentul să fac astfel de comparații. Puțin îmi păsa de efortul unui om obișnuit, conta doar frustrarea mea că nu puteam învăța mai repede. Cu ciudă îmi spuneam că dacă n-ar fi fost bătrâna, în câteva zile aș fi știut totul. De fapt mă gândeam doar la manuale. Nu aveam încă idee cât de mare este universul cunoașterii, că nu există om care să le fi învățat pe toate și că o viață e prea scurtă pentru a citi tot ce s-a scris și s-a păstrat. Am fost de-a dreptul furios în momentul în care am descoperit că au existat atâtea scrieri care s-au pierdut, ba din neglijență, ba din ignoranță, dar mai ales din ura oamenilor pentru ceea ce n-au înțeles sau nu au acceptat, dând focului atâtea opere și, când asta nu a fost de ajuns, arzându-i chiar pe autori, în viziunea lor, stârpind răul de la rădăcină. Asta însă aveam să aflu mult mai târziu, împreună cu multe altele.
După aceea am trecut la matematică sau, cum am descoperit curând, matematici. S-a dovedit că simplele operații de la început nu erau decât un bob dintr-o dună de nisip. Fiecare lecție aducea ceva nou, alte operații, diferite modalități prin care ajungeai la același rezultat. Am fost oarecum încurcat când am descoperit litere strecurate într-o materie pe care o consideram opusul a ceea ce tocmai învățasem dar, cu puțin mai multă atenție, toate căpătau sens. Însă, cu cât lucrurile păreau să se complice, de la litere ajungându-se la simboluri pe care nu le mai întâlnisem, dar fiecare având un nume specific, mi se crea senzația că aceasta este o știință superioară, că vorbitul, oricât de incorect ar fi, îl înveți vrând-nevrând, de cum intri in viață. Dar, pentru a ajunge la cuprinderea unei asemenea înțelepciuni, aveai neapărată nevoie de aceste cărți și, mai important, trebuia să nu ratezi niciuna. Nu îți era permis să ignori nici măcar o lecție, altfel continuarea își pierdea orice sens. La început am fost foarte încântat și de aceasta nouă știință, impresie care am mai păstrat-o puțin și după ce am terminat de parcurs întreaga ei materie. Aflam atâtea lucruri care nu aveau nicio corespondență în viața obișnuită, încât crezui că cel ce a oferit lumii aceste cunoștințe era însuși Dumnezeu, altfel nu vedeam rostul. Era ceva destinat minții. Dacă operațiile simple și figurile geometrice aveau un folos practic, restul îmi părea precum sfintele taine, în care numai cei interesați, capabili și cu o mare capacitate de înțelegere puteau pătrunde. Și că acestea erau fundamentele pe care se sprijinea întreaga lume, chiar dacă nu puteau fi văzute, chiar dacă nu întâlneai graffitti pe pereții blocurilor reprezentând grafice și formule, chiar daca nu trebuia să pășești pe stradă peste vreo sinusoidă ca și cum ar fi o coardă cu care se joacă copiii. Puteam gândi că aceasta știință face parte din esența lui Dumnezeu, cu toate că aici nu i-am găsit deloc menționat numele, că nicăieri nu era scris ceva de genul că, aplicând această formulă, cu ajutorul lui Dumnezeu, obținem rezultatul corect! Atât de complexe mi se păreau aceste matematici încât au reușit pentru destul de multă vreme să-mi ascundă faptul evident. Că, la urma urmei, erau doar operații – o știință circulară. Îmi plăcuse prea mult să mă joc în minte cu acestea, încântat de fiecare rezultat descoperit, dar mai ales că mă ajutau să-mi umplu timpul aproape complet, căci operațiile nu se puteau epuiza niciodată, câta vreme numerele duceau spre infinit în oricare direcție, spre plus sau spre minus, sau pe oricare din axele x sau y, sau după oricare criteriu se efectuau operațiile. Faptul care trebuia să-mi fie evident de la început era că, indiferent de calcule, rezultatele erau parte ale aceluiași domeniu, din matematică nu putea ieși altceva în afară de matematică. Atât de divină la început, îi surprinsesem într-un final artificialitatea, futilitatea. Era bună să-ți mențină mintea în mișcare, dar nu explica nimic, în afara de ce ea implica deja din teorie. Cel mai complex calcul, indiferent de lungime, de cantitatea numerelor, literelor sau simbolurilor, de numărul de operații, nu avea ca rezultat altceva decât aceleași elemente matematice. Nicăieri nu rezulta altceva. Nicăieri, oricât ți-ar fi creat impresia de formulă magică, nu rezulta felul în care, spre exemplu, crește iarba, sau cum bate vântul, sau cum apune soarele. Þi-ar fi putut spune doar în cât timp, cu ce viteză sau în ce loc, dar nicăieri cum sau de ce. Divină la început, s-a relevat a fi o știință sterilă, folositoare doar când n-ai ce face și nici alt obiect de joacă. Mi-a trecut prin minte că m-aș fi putut lipsi de ea, după ce mă preocupase aproape o lună, și nu m-aș fi înșelat foarte tare. Eram dezamăgit încă o dată, după altă perioadă de exaltare. Trebuia să mă fi obișnuit de pe-acuma. Trecusem cu vederea tocmai primul lucru care îl aflai despre această materie, faptul că este o știință exactă și, dacă Dumnezeu nu este un număr sau o formulă, nu L-ai putea descoperi în veci cu ajutorul ei.
Dar o lecție anume mi-a atras atenția și a devenit jucăria mea preferată în momentele de plictiseală și nu numai – o tehnică prin care puteam deduce adevărul. Nu oricare adevăr, tehnica în sine nu-ți oferea niciunul, ci cel pe care ți-l propuneai dinainte să-l afli sau să-l verifici. Era vorba despre statistică și teoria probabilităților. Așadar, dacă nu puteam afla prin calcule motivațiile și scopurile lucrurilor sau fenomenelor, cel puțin puteam determina care erau procentele ca acestea să se întâmple. Era un exercițiu foarte interesant, care depindea de volumul de date pe care le introduceam în ecuație. Cu cât erau mai multe date, cu atât probabilitatea era mai mică sau mai mare. Calculând astfel, chiar și la nivelul elementar la care mă găseam eu, am realizat că tot ce mi-ar trece prin minte, până și ideile cele mai stupide și improbabile, unele părând de-a dreptul imposibile, deveneau astfel evenimente potențiale, chiar dacă șansele se apropiau de zero pentru că, după acel zero, urma o virgulă care dezvăluia un șir mai scurt sau mai lung de alte zerouri și unde, adesea, în capăt se găsea altă cifră, ceea ce făcea ca faptul calculat de mine să fie posibil, oricât de mică și de zecimală era probabilitatea. Și foarte rar am făcut calcule unde potențialitatea de a se întâmpla ceva anume sa fi fost zero absolut sau să dea cu minus. Când aflam acest rezultat se putea întâmpla una din două, ori acel lucru era imposibil ori, dacă avea să se întâmple oricum, îl puteam lua drept o minune dar, mai realist era faptul că nu introdusesem destule date sau că cele de care mă folosisem erau incorecte. Însă, pentru moment, calculam doar acțiuni ce se puteau desfășura în prezent sau viitor și doar într-un singur caz m-am ocupat de trecut, atunci când am încercat să determin șansele apariției mele în lumea asta și, ca un calcul diferit, norocul care mi-a schimbat starea și mi-a aerisit mintea. Am fost uluit de rezultatele care, în ambele cazuri, se apropiau de zero, dar unde existau acele zecimale, cu toate că datele folosite erau incomplete. Mă gândisem doar la modul în care s-au putut întâlni părinții mei, dacă se cunoșteau dintotdeauna, fiind poate vecini, sau dacă s-or fi întâlnit întâmplător și dacă au fost atrași unul de celălalt. Se mai putea totuși ca în locul meu să se nască o fată și am considerat că pronosticul era unul din doi. Apoi, după ecuația apariției mele, am mai adăugat împrejurarea care m-a adus în casa lui Gheorghe, întâlnirea acelei fete și plecarea mea, drumul ales de întâmplare pentru că nu fusese o opțiune conștientă și, în fine, existența acelei păduri, cu încăperea aceea subterană și bafta mea că am căzut într-însa. Într-adevăr, la prima vedere m-am considerat o minune a Domnului, așa de mici erau șansele dar, după ce am calculat nașterea și pentru alte persoane, acea minune părea că își face simțită prezența peste tot, ceea ce o coborî de pe piedestalul său supranatural și o transformă în normalitate, diferența dintre mine și ceilalți fiind făcută doar de întâmplarea cu peștera pe care încă nu știam pe seama cui să o pun, însă Dumnezeu încă avea întâietate. Dar, comparată statistic, de exemplu, cu viața bătrânei mele, cu modul în care a trăit și cu câte i s-au întâmplat de a ajuns la starea ei din prezent, procentele nu erau chiar atât de diferite, chiar dacă improbabilitatea mai mare era de partea mea. Concluzia la care ajunsesem era că nu puteai conta deloc pe timp, pe viață, pe cursul ei aparent liniar, că mereu erau decizii care trebuia să fie luate și, în funcție de acestea, la care mai puteam adăuga și situațiile care nu depind în nici un fel de noi, se putea ajunge la urmări pe care puține minți ar fi fost în stare să le prevadă și acele minți ar fi trebuit să fie cu adevărat speciale. Chiar mai speciale decât a mea, pentru că nici eu nu eram sigur ce se va întâmpla cu mine într-o săptămână sau în jumătate de an.
Oricât de surprinzătoare erau rezultatele la care ajungeam, erau în mare parte incorecte, chiar dacă nu se depărtau prea mult de adevăr. Datele folosite erau rudimentare pentru că orizontul cunoașterii mele era destul de îngust, plin de necunoscute. De exemplu nu știam nimic despre circumstanțele conceperii mele, făcusem doar supoziții. Aș fi putut fi rezultatul unui viol, iar până la biologie, respectiv genetică, încă mai aveam mult de parcurs. Deci nu introdusesem în ecuație numărul imens, de sute de milioane, de spermatozoizi pentru fiecare ejaculare, unde eu am fost doar cel mai rapid într-un moment care s-a întâmplat numai o dată, că ejaculările erau foarte frecvente dar niciun spermatozoid nu primea a doua șansă. Urma momentul concepției, șansa ca femeia care mi-a dat viață să fi fost în perioada ei fertilă și ce ovul fusese la rând pentru a fi fertilizat. Plus că sorții ca eu să mă nasc băiat îmi fuseseră împotrivă, dar de unde era să știu despre cromozomi, despre acești alți X și Y. Mai putea fi rata avorturilor și așa mai departe, până aș fi ajuns la posibilitatea ca acea peșteră să nu fi fost săpată în acel loc sau, cine știe din ce motive, să nu fi fost săpată deloc. Dacă aș fi știut toate acestea, uimirea mi-ar fi fost oarecum mai mare, dar nu cu foarte mult, pentru că tot la zecimalele lui zero m-aș fi găsit, numai cu mult, dar mult mai departe în înșiruire, însă posibilitatea încă exista, întărită de faptul împlinit – eu existam cu adevărat!… În rest, doar mă prosteam cu această minunată jucărie. Calculam, de exemplu, șansele să dau peste vreun gândac atunci când intram în bucătărie, sau peste mai mulți ca ecuația să fie mai interesantă, ori procentajul de a reuși să ies zilnic din casă, rezultat care era mereu maxim, căci nimic nu m-ar fi putut opri să o fac, nici măcar vreo tragedie, căci și în asemenea caz se presupunea o ieșire (după ajutor, medicamente, hrană) – exista posibilitatea telefonului dar câtă vreme nu am simțit că aș fi privat de o asemenea nevoie, nici nu mă gândeam la el, și nici nu eram curios să învăț cum se folosește – în principiu știam ideea – oricum, era în camera bătrânei; ori ce șanse ar fi fost ca bătrâna să-mi dea buzna în cameră în anumite intervale orare, când m-ar fi putut deranja. Șanse mici, îi știam tabieturile, până și programul după care se ducea la toaletă. Pesemne, la o vârstă și aceasta devine o rutină. Făcând atât de multe calcule și atât de dese, ajunsesem aproape în situația de a nu mai putea fi mirat de nimic, dacă situația cu pricina căzuse în plasa rațiunii mele. Astfel doar o noutate putea să mă miște și tânjeam, căci nu prea erau semne să apară.
Când am terminat cu cele două materii principale, care se prelungeau într-o formă sau alta pe toți cei doisprezece ani de educație, m-am găsit într-un mic impas. Nu știam cu ce să continui, așa că, în ziua când am rămas fără obiect de studiu, m-am învârtit zăpăcit prin piață, căutând să mă agăț de ceva și acel ceva să fie și cel potrivit. Nu vroiam în ruptul capului să mă întorc acasă cu nimic la brâu. Existau manuale de limbi străine care aveau o oarecare continuitate mai mare în timp, dar nu mă îmbiau. În mintea mea, însușirea unei limbi străine venea după ce aș fi învățat tot ce se putea, pentru că nu-i știam folosul, mai ales că eu încă nu cunoșteam toate cuvintele în limba maternă, cum aș fi putut face altfel corespondența cu cele din alte limbi? Ar fi însemnat să îmi mai cumpăr câteva zeci de caiete și pentru cuvintele străine, lucru care mi se părea de prisos. Iar pentru a vedea o emisiune sau un film în care vorbirea nu avea nicio noimă, aveam la îndemână titrarea, doar știam să citesc și nu aveam nicio garanție că toate acele programe ar fi folosit același limbaj. Nici măcar nu știam despre ce limbă era vorba, sau de ce era străină, sau câte astfel de limbi există, sau că existau și alte țări în afară de a mea, dar și această țară a mea nu trecea dincolo de locurile prin care trecusem eu, așa că, pentru mine, ceea ce nu știam nici nu exista. În întreaga mea viață nu cunoscusem decât acel oraș și, cât de cât, împrejurimile și, chiar dacă la televizor mi se dădea de înțeles că ar mai exista și alte locuri, pentru mine acele locuri erau doar fantezie, realitate fiind doar ceea ce văzusem cu proprii mei ochi. De aceea mi se părea dubioasă ideea de limbă străină – era ca și cum cineva care, poate nici nu locuia prea departe de mine, n-ar fi avut ce face și, din plictiseală, ar fi înlocuit toate cuvintele existente cu altele ciudate, căci doar învățasem despre sinonime, deci o limbă străină ar fi una formată din sinonimele bizare pe care eu încă nu le aflasem. În definitiv, dacă cineva m-ar fi întrebat unde este centrul Universului i-aș fi indicat cu cea mai mare încredere exact locul pe care stăteam, chiar dacă probabilitățile mi-ar fi indicat faptul că m-aș fi putut înșela.
În sfârșit mi s-a părut că găsisem materia de care aveam nevoie, convins nu numai de înșiruirea pe ani, dar și de grosimea manualelor cu pricina. Simțeam o oarecare părere de rău că nu aveam parte decât de cărți într-o stare proastă și tipărite, unele, cam în vremea când mă născusem eu dar, asta era. Gândul nu mi-ar fi apărut dacă nu aș fi aflat de acele magazine în care trebuia să intri mai întâi pentru a cumpăra ceea ce ți-ai fi dorit, oferta lor fiind sensibil mai largă, dar trebuia să fiu mereu atent la cât cheltuiam și la cât avea să-mi mai rămână. Și chiar dacă manualele din stradă erau vechi, în puținii ani pe care i-am trăit, subiectiv bineînțeles, nu credeam să se fi schimbat informațiile în mod radical, așa că nu consideram că aș fi pierdut ceva folosindu-mă de ele. Așadar, descoperisem istoria. Am luat primele două volume, am strâns cureaua mai tare, ca să le țină, și m-am grăbit acasă. Din prima introducere am gândit că descoperisem exact ceea ce căutasem până atunci. Mi se promitea revelarea trecutului umanității, dezvoltarea ei, descifrarea complexității societăților în diferite zone și perioade de timp, locul poporului căruia îi aparțineam fiind unul aparte, sau cel puțin se părea că avea să fie tratat în chip deosebit și separat, iar întreg discursul istoric urma patru puncte de vedere, care se intersectau adesea, uneori până la îmbinare și care erau repetate din paragraf în paragraf – economicul, socialul, politicul și culturalul. Nici nu se putea mai bine. Prin intermediul acestei materii, care avea să-mi povestească și să-mi descrie lucrurile care s-au întâmplat oricând și oriunde, chiar îmi închipuiam că sunt aproape de a cunoaște tot. Dar mi-o luase iar mintea pe arătură. Cam era cazul să pricep că o concluzie se pune la sfârșitul unui proces intelectual, nu înaintea lui! Astfel, m-aș fi putut feri de judecăți eronate și, normal, de dezamăgirile care proveneau din acestea. M-am trezit în dificultate de la primele pagini, în care scria că tot trecutul fusese împărțit pe epoci și că istoria umanității începea cu zeci de mii de ani în urmă. Am rămas cu gura căscată și era să-mi rămână așa și în continuare când mi se prezentau oamenii precum niște dobitoace murdare, păroase, acoperite cu piei jupuite de pe animale și care trăiau în peșteri. Trebuia să-mi intre bine în cap că ceea ce descopeream era adevărul sau o interpretare a realităților de atunci în urma dovezilor dezgropate, nu era ficțiune ca în literatură. Însă uimirea nu era provocată doar de tabloul înfățișat, ci și din faptul că eu, oarecum, știam lucrurile acestea, că aveam în minte o amintire vagă a acelor timpuri, așa că pentru nici măcar o secundă nu am considerat că aș putea să mă îndoiesc de cele pe care le aflam. Eram totuși împiedicat să continui deoarece mi se părea că lipsește începutul, desenarea cadrului în care au picat acești oameni. Lipsea Dumnezeu și crearea lumii, povestea începând cu omul, lucru pe care nu-l găseam normal, plus că aceste comunități primitive erau așezate pe hărți pe care nu le înțelegeam, în locuri despre care nu auzisem. Câteva lucruri erau evidente: Dumnezeu nu i-a așezat pe primii oameni în orașul meu și mai aveam nevoie de încă un instrument pentru a-mi clarifica lucrurile. Deci, corelând un cuvânt din text cu ce manuale mai erau în piață, am descoperit geografia ca fiind elementul lipsă. Am lăsat baltă studiul pe ziua respectivă, rezumându-mă doar la a mă uita pe poze care, și ele, prezentau lucruri interesante, cum ar fi o progresie de la un om negru, stând drept cu o suliță în mână, la exemple de pietre și oase ascuțite, până la o mulțime care, cu funii, ridicau un monument imens din piatră. Și acolo se terminau pozele de care dispuneam. Știam, așadar, că am nevoie de toate manualele pentru imaginea completă, dar nu se îndepărta de mine gândul că memoria mea are undeva întreaga poveste, sau o variantă a ei, dar nu din pricina visului avut când am îndrăznit să dorm pentru cea din urmă dată, ci din altă cauză. Din păcate, nu știam care era aceasta pe moment.
A doua zi dispuneam și de primele două manuale de geografie. După coperte, păreau o variantă evoluată a cunoștințelor despre mediu pe care apucase să le învețe și copilul bătrânei, deci eram sigur de o oarecare continuitate. Și aici introducerea promitea să mă inițieze în tainele Pământului, dar nu aveam cum să-mi închipui ce mă aștepta, doar că puteam considera gura căscată ca ultima treaptă a uimirii. În loc să mi se prezinte Pământul în toată lățimea sa și pe Dumnezeu ca făuritor al lui, mi se releva Universul și, în loc de stelele palide pe care le puteam observa pe cerul nopții, mi se ofereau câteva fotografii cu niște imagini minunate, ceva ce nu mai văzusem nicăieri și mă gândeam că acestea erau de așa natură încât mintea mea n-ar fi fost niciodată capabilă să inventeze astfel de frumuseți de una singură, fără cel puțin un model de la care să pornească. Totul se născuse în urma unei Mari Explozii care a împrăștiat materie în toate părțile, desenând schițele pentru un Univers incomensurabil în care, odată ce s-a făcut liniște, s-au născut stelele. Dar câtă splendoare prezenta acest Univers în care, se pare, locuiam și eu. Totul era măsurat și calculat în miliarde de miliarde și era singura dată când numerele nu păreau îndeajuns de multe, căci părea a fi singurul loc în care natura lor infinită își afla sensul. O veșnicie să fi contemplat cerul noapte de noapte și nu mi-ar fi fost de folos pentru a putea descoperi ce se află dincolo de punctele acelea mici și galbene de care fusesem până atunci atât de încântat. O veșnicie pe care aș fi irosit-o pentru că, până și acele puncte, erau altceva decât ce vedeam și ce credeam eu despre ele. Că volumul acela incalculabil de pistrui pe obrazul cerului, care mă captivase mai ales în nopțile senine, când totul era mai clar oferind un spectacol hipnotizant, era alcătuit din galaxii, sori, planete și alte elemente luminoase. Dar că existau și lucruri întunecate care nu pot fi defel văzute, ci doar presupuse, însă, Universul în sine, acel spațiu imens – distanța enormă de la un luminător la altul – era cufundat în beznă. Câte cuvinte noi și cât de amețitoare erau explicațiile lor. Aflam că soarele nu e numai unul, un unicat special creat pentru a-mi lumina zilele, ci că numărul de sori în Univers e prea mare pentru a fi calculat, iar acești sori s-au adunat cu miliardele în roiuri, precum familii imense de albine rotindu-se ordonat în jurul unul stup strălucitor, care erau galaxiile. Și sorii, și galaxiile, aveau mărimi, forme și chiar culori diferite, dar și o perioadă de viață. Nu erau veșnice – după cum se născuseră aveau să și dispară. Dar moartea unei stele era un fenomen spectaculos. În primul rând era o sferă, și nu un cerc așa cum mi se arătase soarele meu o viață-ntreagă și nu era o moarte pentru care trebuia să suspini. Când o stea urma să piară, iar ieșirea ei din scenă se lăsa cu o explozie catastrofală, mistuind în flăcări orice s-ar fi găsit pe aproape, din rămășițele ei urmau a se naște alte stele și corpuri cerești. Era o idee cu adevărat nouă, diferită de ce experimentasem până atunci. Moartea în cosmos era înălțătoare, era chiar necesară. Viață veșnică pentru o stea ar însemna un Univers aproape pustiu, cu rare licăriri din loc în loc, iar eu, pe cerul întunecat, n-aș mai fi contemplat nimic. Dar, după cum urma să aflu imediat, dacă stelele n-ar exploda, n-ar putea exista nici Pământul și nici altceva asemănător. Dacă nu fusesem deja năucit, acum era momentul. Pământul pe care îl aveam sub picioare, împreună cu soarele care îl lumina, luaseră naștere în urma extincției unei stele cu miliarde de ani în urmă, care trăise înainte aici sau prin împrejurimi, la marginea galaxiei numită Calea Lactee. Și că acest pământ avea tot câteva miliarde de ani vechime, dar nu era un motiv de teamă pentru că, cică, era în floarea vârstei. Dar, ca și steaua din apropiere, era tot o sferă, turtită însă la capete. Da, șoc! Pământul meu era ca o minge, ca o bilă, prea mare însă ca să-mi fi dat seama și singur, și plutește prin spațiu, rotindu-se în jurul soarelui, dar și în jurul propriei axe. Simțeam deja cum începe să mă ia amețeala și să-mi vină să vomit de la atâtea învârtituri pe care le făcea Pământul cu mine în spate, dar cred că mai mult de la incredibila lecție pe care abia o parcursesem. Mă vedeam o creatură minusculă, mai mică decât o furnică, mai mică decât un purice, mai bine zis nu mă mai vedeam deloc. În fața ochilor aveam doar globul albastru cum era prezentat în manual, în diverse poziții și desfășurat, ca să cuprind în același timp întreaga lui suprafață, ca și cum ar fi plat, așa cum mi s-ar fi părut normal, numai că, parcurgând acea hartă și ajungând la o margine, n-ai fi căzut în gol ca atunci când scapi ceva de pe masă, ci ți-ai fi continuat călătoria, apărând din partea opusă a hărții. Adevărul e că nu am contemplat niciodată înainte la forma pământului, sau la mărimea lui, dar, retrospectiv, aș fi luat drept adevăr indiscutabil platitudinea sa și orice altă teorie aș fi considerat-o nebunie. Dar aveam în față un manual, întocmit de oameni care cunoșteau lucruri străine mie. Cum le aflaseră nu era prea clar explicat, dar tot ce scria acolo avea valoare de adevăr. Și cum nu mă îndoisem de informațiile pe care le acumulasem din celelalte materii studiate, nu puteam crea un precedent acum pentru noile cunoștințe, oricât de incredibile ar fi părut. În plus nu aveam nici un argument contrar, nu puteam să refuz a crede ceea ce manualul trebuia să mă învețe, doar din simplul motiv că nu-mi convenea mie informația. Dacă ar fi apărut în timp, atunci aș fi intrat în polemică, sau aș fi ales varianta care mi s-ar fi părut mai verosimilă, până atunci însă, o aveam doar pe aceasta și trebuia să mă mulțumesc cu ea. Nu aveam altceva de făcut decât să-mi iau un moment de reculegere, iar apoi să-mi continui studiul. Faptul că nu descoperisem a poseda fragmente de amintiri despre aceste evenimente cosmice, așa cum aveam despre începuturile umanității, nu era un motiv să le desconsider sau să le resping.