-XIV-

Pentru mult timp am continuat să calculez valoarea banilor în pâini, pentru că mi se părea că acestea reprezintă cu adevărat o nevoie și nu una oarecare, ci una primordială și abia mai târziu, când capriciile și statutul au înlocuit adevărata nevoie, a trebuit să îmi schimb și metoda de a calcula. În timp am înțeles că banii cu care puteai cumpăra o mie de pâini nu însemnau nimic în lumea largă și abia dacă puteai trăi o săptămână din ei sau, uneori, nu-ți ajungeau nici măcar pentru o zi. Dar la vremea respectivă nu aveam de unde ști aceste lucruri pentru că, adesea, trebuie să primești palma ca să poți deschide ochii să vezi de unde și din ce cauză vine. Pentru moment nu trebuia să îmi fac astfel de probleme, cu toate că am încălcat interdicția de a-mi cheltui banii. Mi-am cumpărat așadar caietul gros la care mă gândisem între timp, împreună cu un set de pixuri, dar nu l-am folosit pentru a-mi înregistra păcatele, ci pentru a contabiliza fiecare cuvânt nou pe care îl aflam și a cărui explicație nu o dețineam. Din start am umplut câteva pagini, cuvânt lângă cuvânt, fără măcar o virgulă între ele, de parcă compusesem o scurtă nuvelă dadaistă. Însă, după cum le înșiram, așa mi se întipăreau și în minte și, deseori, în momentele în care mintea nu se ocupa cu alte activități, repetam întreg acel text, uneori de mai multe ori, precum o rugăciune sau precum un gând incoerent și obsedant. Când mă împiedicam de un cuvânt a cărui explicație o descoperisem, îl eliminam din înșiruire precum și din caiet, mâzgălind deasupra lui cu pixul până când rămânea pe foaie doar o dungă scurtă, albastră și îngustă. Când mi s-a relevat înțelesul cuvintelor aveam deja aproape trei caiete pline de astfel de dungi, pentru care consumasem mai multă pastă decât pentru cuvintele în sine, iar rugăciunea pe care o tot repetam devenise la un moment dat enervant de lungă. Eram totuși mulțumit de memoria mea perfectă. Dar asta fusese doar o cheltuială infimă, pentru altceva îmi propusesem eu să-mi folosesc banii. Trecând de atâtea ori prin piață, înainte ca și acum, nu putusem să nu-i observ pe cei câțiva inși care, pe borduri, aveau înșirate la vânzare câteva zeci de cărți, niciuna cu prețul pe ele, fapt care te obliga să te tocmești cu vânzătorul care, în niciunul din cazuri, nu părea un individ învățat. Impresia pe care ți-o făceau era că se ocupă cu acel negoț ca să-și scoată banii pentru băutură, altfel nu-mi explicam acea ocupație. Lumea arareori se oprea să se uite la cărți și, chiar mai rar, se ofereau să cumpere, dar vânzătorii nu păreau să sufere de foame ci doar de gură uscată când afacerile mergeau prost. Nu știam de unde fac ei rost de acele cărți, dacă sunt ale lor sau le adună de pe unde le aruncă lumea care vrea să se lipsească de ele – poate că aceștia aveau prea multe și nu mai aveau unde le ține, de aceea alegeau să se descotorosească de câteva, pentru că nu-mi puteam închipui de ce ai vrea să arunci o carte – oricum, eu de acolo vroiam să-mi procur materialul pentru a-mi completa educația.
Astfel, ieșirile mele la cumpărături deveniseră din ce în ce mai dese. Dacă înainte ieșeam la două-trei zile, acum o făceam zilnic pentru că aveam grijă să las întotdeauna ceva de cumpărat pentru ziua următoare, pretext de a ieși din casă. Bătrâna începu să creadă că e ceva în neregulă cu mine, că sufăr de o amnezie venită din senin, dar cum nu avea ce face, acceptă situația. În acest fel ajungeam în fiecare zi în piață, cântărind din ochi toate cărțile expuse. Treceam în drumul meu și pe lângă librării dar, numai cât puteam zări prin geam, îmi dădeam seama că nu aveam ce căuta înăuntru. Toate cărțile acelea noi, impecabile, erau intimidante și consideram, pe bună dreptate, că valoarea lor era cu mult superioară celor de pe borduri, jerpelite și prăfuite. Așa că trebuia să țin cont de situația în care mă aflam și mi se părea chiar comică o imagine a mea, în felul în care eram îmbrăcat, în hainele vechi, de la bătrână, sau în cele mai noi, de la pomană, ținând în mână o carte lucioasă, încă învelită în celofan. În tabloul acela eu nu aveam ce căuta, așa că trebuia să mă cobor la ceva specific mie, la ceea ce puteam obține în stradă. Chibzuisem înainte și realizasem că nu trebuie să mă arunc ca înecatul, cumpărând haotic toate cărțile de la un capăt la altul. Trebuia să aleg cu cap. Spre norocul meu, majoritatea cărților acelea erau manuale, găsind astfel o explicație pentru motivul care ar determina pe cineva să arunce o carte – fiind un manual, după ce și-a îndeplinit scopul, educându-l pe posesorul lui, nu mai avea niciun rost să mai fie păstrat să ocupe loc de aiurea prin casă și, dacă se putea obține un bănuț pe el, cu atât mai bine, că doar nu era vorba de Biblie. Eu trebuia să am grijă să aleg acele manuale care continuau cunoștințele de acolo unde mă oprisem eu și, spre bucuria mea, acestea existau, chiar în mai multe variante, pentru fiecare an dar oprindu-se odată cu cel de-al doisprezecelea, căci nu văzusem nicăieri vreunul care să depășească această limită, indiferent de materie. Concluzia evidentă la acea vreme era că întreaga educație a unui om ține doisprezece ani și după aceea ar trebui să le știe pe toate. Într-una din discuțiile noastre, bătrâna recunoscu faptul că ea făcuse numai zece clase, că așa a fost să se întâmple și nu a avut acces la o educație superioară. Mi se lămurea în acest fel ignoranța ei în multe, dar doi ani care i-ar mai fi rămas de făcut meritau calificativul de educație superioară? Într-adevăr, eram destul de ignorant și eu dar, după confesiunea bătrânei, pe toți care-i întâlneam îi suspectam, în funcție de comportament, de aceeași insuficiență în educație, iar pe cei despre care aflam că trecuseră prin tot acest maraton educațional, dar care nu o demonstrau cu nimic, îi acuzam că nu și-au luat educația în serios, că au fost niște nerecunoscători având resursele dar nu și dispoziția sau capacitatea de a le aprofunda. Și culmea, după o astfel de judecată, cel mai învățat mi se părea preotul, lucru care nu făcu decât să-mi sporească ciuda pe care o aveam pe dânsul.
Mi se părea de cea mai mare importanță să ajung să stăpânesc limba pe care o vorbeam așa că manualele care se referau la aceasta aveau întâietate, dar nu puteam să le cumpăr din prima pe toate, pentru că ar fi bătut la ochi, așa că mi-am propus să iau mereu câte două, care puteau fi ascunse la brâu, să nu fiu bănuit de nimic. Știam că trebuia să negociez pentru ele dar, spre mirarea mea, n-am fost nevoit să o fac niciodată. Evaluasem fiecare carte la valoarea a două pâini și mereu această propunere a fost acceptată de vânzător fără alte comentarii. Chiar am crezut la un moment dat că sunt prea generos și că individul se distrează pe seama mea, pentru că îi ofeream cât nu face, astfel înșelându-mă. Dar chiar și când am propus mai puțin, vânzătorul a acceptat la fel de bucuros. Bunul simț m-a făcut să nu încerc să cer cărțile pe degeaba și să revin la propunerea mea inițială, închipuindu-mi, de fapt, că eu aș fi cel care înșeală și că sărmanul om n-are niciun fel de sistem de valori, așa cum aveam eu și de care eram mândru, și că orice sumă era bună pentru el atâta vreme cât îi procura cantitatea de alcool de fiecare zi. Cu destule exemple din viața mea anterioară, adunate la ceea ce vedeam și înțelegeam acum, în mintea mea se mai năștea o problemă, la care nu am găsit răspunsul imediat, și anume aceea că întâlneam atâția oameni afectați de alcool, care trăiau doar ca să-l consume și munceau doar ca să și-l procure. Mi se părea unul din marele mistere ale existenței, mai ales că dădeai de el peste tot, inclusiv la biserică și la pomeni. Nu era de milioane de ori mai bine să ai mintea limpede, să te porți decent și să nu ajungi batjocura nimănui? Ce-l făcea pe om să vrea să fie continuu în acea stare care, știam, avea mai multe trepte, de la bufon la tiran. Și cum se făcea că Dumnezeu îl acceptă chiar și în Casa Lui, chiar dacă numai sub formă de vin? Totuși, indiferent dacă se închipuie a fi sau nu sângele lui Hristos, tot are puterea să te facă să devii violent, rănindu-i pe alții, sau să te lase inert într-o baltă formată din propriile-ți scursuri. Paradoxal, cu cât te împărtășești mai mult din sângele Domnului, cu atât devii o brută. Ce aș mai putea să spun despre celelalte băuturi în afară de Blestemat cine le-a inventat! Poate că eu nu eram capabil să înțeleg, nu fusesem beat niciodată, mi-a displăcut mereu gustul și acum eram contrariat de faptul că, ce înțelegeam eu prin nevoia cea mai importantă, nu era același lucru pentru toți. Că mulți substituiau foamei setea și nu orice sete, ci aceea pentru cea mai ticăloasă substanță cunoscută de mine. Nu m-aș fi abătut de la subiect dacă amărâtul care avea pe mână cărțile care-mi trebuiau n-ar fi duhnit a băutură.
Am luat din fiecare an tot ce am găsit, atent să nu trec nimic cu vederea și astfel, introducând clandestin cărțile în casă, perechi-perechi, în aproape două săptămâni am considerat că stăpânesc tot ce se găsea în acele manuale, mai puțin cuvintele care erau nevoite să ajungă în caiet, respectiv în poezia mea zilnică. Într-adevăr, învățasem ce este poezia, proza și celelalte genuri și specii literare. Eram surprins, dar și încântat, că toate fuseseră scrise de oameni și nu doar de unul, ci de o întreagă suită, fapt care mi-a sugerat că mai există mulți alții, rostul manualului fiind să te inițieze în această știință, sau aș fi putut la fel de bine să-i spun artă, plus că, adesea, textele de acolo, în majoritatea lor, exceptând unele poezii, erau doar fragmente, lucru care nu făcea decât să-mi intensifice curiozitatea, nu numai de a citi textul complet ci de a citi întreaga operă a fiecărui autor care a fost ales să fie reprezentantul genului în manuale, dar și a fiecărui autor care există sau a existat vreodată. Poezia m-a atras la început. Suna mai bine decât lista mea fără noimă și în continuă creștere. Cu rimă sau fără, epică sau descriptivă, avea o muzicalitate anume și nu a fost greu să le învăț pe de rost pe toate pe care le-am întâlnit. Ar fi mai bine să zic de pe acum că am învățat pe de rost tot, dar absolut tot, ce am citit vreodată și am memorat orice mi-a trecut prin fața ochilor, ori mi-a ajuns la ureche și, chiar dacă în anumite momente nu eram deloc atent, rămâneam surprins de faptul că, în timp, descopeream că știam lucruri de care nu fusesem conștient că le percepusem. Cu poezia a fost cel mai ușor, mai ales cea cu rimă, pentru că ea singură îți oferea indiciul despre cum urma să se termine următorul vers. În joacă am încercat și eu să compun câteva poezii dar, comparându-le cu cele din cărți, mi se păreau de-a dreptul stupide. Poate că îmi lipsea talentul despre care se tot aducea vorba prin comentarii, cuvânt care nu-mi fusese deslușit pe deplin, dar îl puteam compara cu ceea ce auzisem despre harul divin, altă expresie insuficient de clară, dar pe moment trebuia să-mi ajungă. Vocabularul insuficient era o temă recurentă în mintea mea și puteam arunca vina și pe el pentru neghiobia versurilor mele, închipuindu-mi că, dacă m-aș fi aflat în posesia unui vocabular complet, aș fi putut depăși handicapul cauzat de lipsa talentului și, prin cuvinte multe, selectate cu grijă, atent să fie cât mai puține dintre cele folosite în limbajul comun, aș fi putut crea o poezie care să pară superioară și pretențioasă. Să culeg de peste tot simboluri pe care să le așez cu grijă în versuri, în așa fel încât să nu pară deloc că au fost căutate, alese anume pentru ca, la prima vedere, poezia să pară că n-are niciun sens sau că e simplă dar, pentru un ochi pătrunzător, tot substratul simbolic să fie scos la iveală, să fie spuse până și lucruri la care eu deloc nu m-am gândit, și să mi se aducă laude de adevărat mare creator liric. Mi-a surâs și am cochetat puțin cu ideea asta, făcând planuri, visându-mă aplaudat, cu strofe selectate să apară în manuale dar, cum gândirea mea nu mai știa altceva decât galopul, în curând m-am lepădat de astfel de proiecte. Găsisem un neajuns acestui gen literar – era prea ermetic. Trebuia să te rezumi doar la versuri, ele să te încânte prin măiestria cu care au fost alcătuite, și să treci cu vederea faptul că în multe din ele lipsea substanța, ideea, iar acolo unde se găsea, era doar un motiv, scheletul pe care se aranjau versurile. Ideea era de atâtea ori doar prezentată și, arareori, dezvoltată, ca și cum autorul era conștient de existența ei, dar era treaba ta să descoperi ce a vrut el de fapt să facă din ea. Și cel mai bun mijloc era de a întreba autorul însuși ce a vrut să spună – dar mai toți, după cum aflam din scurtele biografii, erau morți – pentru că, altfel, puteai să străbați de bezmetic câmpuri imense și să fii atât de sigur de corectitudinea concluziilor tale, prezentate într-o formă cât mai alambicată, încât nu puteai fi ușor contrazis. Mai ales că morții nu mai au drept la opinie, tot ce poți spera e să-i întâlnești la Judecata de Apoi și acolo să-i întrebi ce au vrut să spună, aflând astfel cât de aproape sau cât de pe lângă ai fost. Dar mă îndoiam că în acea Zi va fi timp de discuții literare. De aceea mi-am întors privirea spre proză care, atât cât puteam înțelege din fragmentele prezentate și din comentarii, și aici cu câteva excepții desigur, își asuma dreptul de a spune tot, de a lăsa prea puține lucruri nelămurite, scopul ei fiind deplina prezentare și înțelegere a unui subiect cu tot ce ține de el. Abia aici am întâlnit pentru prima dată zborul liber al ideilor și gândirea dezinvoltă, neîncorsetată în reguli de prozodie, care mi-au făcut ulterior mai ușoară tranziția spre materii care aveau ca obiect de studiu tocmai pe aceasta.
În același timp am pătruns tainele gramaticii, o noțiune de care nu auzisem până atunci, dar care nu a stat mai mult de câteva minute în caietul meu, căci mi s-a dezvăluit destul de repede. Eram uimit că limba pe care o vorbeam avea reguli, că nu e la întâmplare așa cum crezusem înainte și că, învățând aceste noțiuni, eram nevoit să recunosc cu o mare rușine, cât de greșit o folosisem pana atunci. Mă miră faptul că nu fusesem corectat niciodată de cei în preajma cărora am trăit, dar asta putea să fie din cauză că de la ei învățasem a vorbi și, aparent, nici ei nu știau mai bine. Mă întrebam cu stupoare ce oare au făcut toți acești oameni la școală căci, se pare, nu aveau habar de nimic. Se duseseră acolo oare pentru că fuseseră obligați, dar fără niciun interes de a învăța ceva, starea cea mai fericită fiind ignoranța și, așadar, în orice activitate au încercat, pe cât a fost posibil, să nu depună nici cel mai mic efort? Să fie că nu prețuiau în niciun fel cunoașterea, lucru care mă încânta pe mine atât de mult?
Eram oarecum dezamăgit că nu-l prea găseam pe Dumnezeu prin paginile pe care le studiam, iar când teancul de manuale, doar cele destinate limbii, așezate unele peste celelalte, depășiseră de câteva ori în grosime Biblia, mă simțeam invitat la noi întrebări. Aceste cărți nu erau decât niște îndrumare și, mai toate de care dispuneam, erau doar pentru o singura materie, însă în ele nu se făcea nicio trimitere la Cartea Sfântă și, foarte rar, de două sau trei ori, Îl găsisem pe Dumnezeu menționat. Dar nu împreună cu lămuriri despre El ci, la fel cum puteam auzi și în realitate, era doar invocat în rugăminți și în speranțe, dar nu se abuza de divinitate, fiind mai importantă construcția frazei sau interpretarea literară a tuturor acelor texte, unde eram ajutat de exerciții pe care le descopeream la finalul fiecărui capitol și pe care le efectuam în gând, atât cât mă pricepeam. Însă cum de nu găsisem acolo niciunul dintre textele citite la biserică? Erau sacre, înțelegeam asta dar, chiar și așa, aveau însușiri literare: aveau personaje, acțiune, toate momentele subiectului, numai că predica rostită pe seama lor, deși aducea, nu avea nicio legătură cu un comentariu literar. Poate din pricină că un astfel de comentariu era legat obligatoriu de text, pe când textul, pentru predică, era doar un prilej ca preotul să bată câmpii. Pentru că asta înțelegeam acum, după ce asimilasem teoria literară, iar predica avea prea multe deviații de la criteriile acesteia. Era oare interzis să se folosească aceste texte în manualele de literatură? Era posibil ca acesta sa fie adevărul, pentru că fusesem învățat că Biblia este cea mai importantă carte și nu puteam concepe că din ea nu se selectase nimic din pricină că valoarea literară a Evangheliilor ar fi fost inferioară celorlalte texte compilate în manuale. Așa ceva nu era posibil pentru că acolo era Cuvântul lui Dumnezeu și, după cum El este superior în toate, trebuia să fie și pe acel plan. Deci mi se părea obligatoriu ca Dumnezeu să fie cel mai mare prozator și poet și, atâta vreme cât talentul și harul din El proveneau, atunci El dispunea de acestea în întregime. Sau poate că literatura nu era cea potrivită pentru înțelegerea Bibliei și e posibil ca altă materie să fie îndreptar pentru aceasta, trebuia doar să o descopăr. Și chiar daca n-ar exista o astfel de materie, iar Biblia era de sine stătătoare, cu fiecare noțiune însușită simțeam că devin din ce în ce mai pregătit pentru a începe de unul singur studiul ei.