-XIII-

Cred că i-a luat ceva vreme băbuței mele să mă afle în locul unde eram cocoțat, dar s-a grăbit spre mine înmânându-mi o plasă cu o pătură nouă și pufoasă înăuntru, să fie de sufletul răposatului! – Bogdaproste! Apoi s-a sprijinit de brațul meu căci se pare că tovarășele ei se împrăștiaseră fiecare pe unde a apucat după ce s-au ales și ele cu câte ceva. Așa că, împreună, am pornit agale afară din cimitir și înapoi în bloc, nestingheriți pe alee, să participăm la pomană. Cu toate că întârziasem puțin, aveam la masă locuri păstrate cât mai aproape de preot, ca o concesie făcută de gazdă bătrânei mele din pricină că o ajutase în acele zile. De unde ideea că e o mare cinste să fii în apropierea prelatului, dar de ce acesta stătea în capul mesei de parcă era în casa lui, când, îmi ziceam eu, acel loc ar fi trebuit lăsat gol în amintirea bărbatului din casă dispărut sau, simbolic, ca locul în care stă așezat Dumnezeu, că doar toate-s ale Lui? Nu știu de ce, dar individul care își juca rolul de slujitor al Domnului, îmi devenise foarte antipatic, cel mai puternic motiv fiind probabil acela că nu auzisem de la el nicio iotă din ceea ce eu am sperat și așteptat. Așa că m-am prefăcut în cea mai mare parte a timpului că-l ignor, și atunci la pomană și la celelalte care au urmat și la care a fost prezent. Oricum el nu părea interesat să intre în vorbă cu mine pentru că înfățișarea nu mi se schimbase și prefera să vorbească cu oricine altcineva, posibil cunoscuți care aparțineau de parohie de mult mai mult timp decât mine. Eu arătam doar ca un individ abia scăpat dintr-o instituție de boli mintale, posibil dezaxat și periculos, deci nu trebuia să fiu întărtat, căci cine știe ce aș fi fost în stare să fac sau să spun, care să tulbure acele adunări creștinești. Eram așadar liber să stau aplecat și să gust din când în când dintr-un pahar cu vin și să mă uit în farfuria mea mereu golită de bătrânică, care aduna într-o pungă încăpătoare tot ce ni se servea. Îmi șoptise ca să nu mănânc nimic acolo deoarece tuberculoza plutea prin acel apartament și nu care cumva să ne îmbolnăvim și noi. Cine știe, poate s-o fi tușit pe deasupra mâncării pe când ea nu era atentă, sau poate nu, dar era înțelept ca să fim precauți. Golea însă farfuriile pe ascuns să nu pară că am fi nepoliticoși, că n-ar fi bună mâncarea sau ca nu cumva să se suspecteze adevăratul motiv pentru care nu ne atingeam de nimic, jignind astfel gazda. Noi urma să mâncăm acasă din ce aveam, iar tot ce strânsese ea în pungă răsturna la câinii vagabonzi din spatele blocului. Când a venit însă vorba de colivă, nu a comentat nimic, ba, mai mult, m-a încurajat să o mănânc, ceea ce și aveam de gând să fac pentru că mereu îmi plăcuse coliva și îmi părea rău că oamenii nu o gătesc mai des, așa cum ar face o oală de ciorbă, de exemplu. Însă motivul pentru care primisem permisiunea de a mânca din colivă nu era din cauză că ea ar fi fost imună la boli transmisibile, cu toate că erau mari șanse ca bătrâna să împărtășească această concepție, ci pentru că aceasta simboliza trupul mortului. Adică omul a fost născut din pământ și tot acolo se întoarce, ca și grâul din care se face coliva, alimentul substituind persoana. Explicația venise chiar când duceam lingurița la gură, fapt care mi-a frânat intenția. Dintr-o dată mi se făcuse scârbă așa că singur mi-am vărsat porția în pungă. Cum puteam consuma ceva care era întruparea acelui bețivan tuberculos? Nici tot zahărul din lume nu m-ar fi făcut să îmi scot din cap halul în care îl văzusem ultima oară pe când trăia și care acum parcă îi împrumuta și colivei, atât de îndrăgită de mine până atunci, damful acela de urină combinat cu ceea ce nu se vedea. Mă făcea să mă întreb oare de la câți astfel de oameni mâncasem coliva, fără a avea nici cea mai mică idee despre ce reprezenta ea, pentru mine fiind doar un sortiment mai special de prăjitură. De câte ori mă spurcasem astfel? Și peste toate acestea aflam o idee nouă, frapantă, cum că noi am fost făcuți din pământ. De unde a auzit bătrâna inepția asta? Cică așa zice în Biblie, maică! Nu, n-avea cum, își bătea joc de mine, altfel nu se putea. Dar momentul era destul de sobru, cum să-i vină ei ideea să facă glume acum? I s-o fi urcat vinul la cap, precum celor care se ridicau clătinându-se de la masă, roșii la față și bâlbâind cuvintele, inși pe care ea mi-i tot indica cu dezaprobare, aruncând păcatul asupra lor că n-au putut să se abțină, dar și asupra celor care au tot continuat să toarne în pahare. Oare ea nu era în aceeași situație? Dacă se ridica nu îți puteai da seama că ea oricum se mișca greu și clătinat și n-ar fi recunoscut în veci că se pilise. Totuși, cum să glumească cu Biblia? Într-adevăr, grâul iese din pământ, dar dintr-o sămânță care se hrănește din acesta. Trăisem pe la țară și doar auzisem de însămânțări și recolte, chiar dacă abia acum puneam lucrurile cap la cap. Se încăpățâna să o țină pe-a ei, încât o suspectai că poate ea n-a citit Biblia și tot ce pune pe seama Ei sunt lucruri aflate din diverse locuri, de-a lungul timpului și, pentru că atâtea dintre ele erau tâmpenii, incapabilă să le înțeleagă ca atare, și-a închipuit că toate provin din Carte, oarecum în același mod în care eu îmi închipuiam că tot acolo se află întreaga înțelepciune a lumii. Și atunci mă izbi cu sinceritatea-i – da, nu citise Biblia, nu toată, ci doar pasaje indicate de popii care s-au tot perindat prin acea parohie sau recomandate de diverși, printre care erau și bărboșii de la televizor. Și, cu toate că ține Cartea pe noptieră, acum era prea bătrână să o mai poată parcurge, dar era bine că o avea, că în fiecare casă trebuie să existe câte una, ca să aducă noroc. Dintr-o dată, tot ce-mi spusese până atunci îmi deveni dubios, nu știam câtă încredere să mai am în ea când, în realitate, nici dânsa nu avea habar de nimic și, prin toate sfaturile pe care mi le oferise, nu făcuse decât să repete ceea ce a auzit de la alții, indivizi pe care ea și-i considera superiori. Îmi venea să cred că nu avusese un gând original în toată viața ei, că nu pusese nimic la îndoială și doar transmitea aberațiile mai departe, pornite de la cine știe care ignorant dintr-un timp pe care nimeni nu-l mai ținea minte. Însă nu vroia să cedeze. Susținea cu îndărătnicie că ea însăși citise acest lucru în Cartea Sfântă. S-o fi luat razna?! Nu îndrăzneam însă să mă duc să cercetez, să citesc cu ochii mei. Hotărâsem că nu eram pregătit. Poate scrie ceva acolo, dar ea a înțeles total greșit. Ce viețuitoare e formată din carne și pământ? Nu știam niciuna. Iar eu, ca om, nu găseam nicăieri, cercetându-mă, că aș avea vreo urmă de țărână în mine, cu care să mă fi născut, pentru că știam că sunt născut dintr-o femeie, adică din om, carne din carne, chiar dacă nu am fost dorit. Praful sau jegul pe care îl aveam din când în când în păr, pe piele și sub unghii doar se lipise de mine și putea fi făcut să dispară oricând cu o baie bună, iar pielea care mi se lua câteodată, unghiile tăiate, sau dinții căzuți nu erau țărnă și pietre. Chiar, unghiile și dinții, oricât de tari sau ascuțiți, nu puteau fi asemănați nici măcar cu metalele. Și nici oasele. Nimic din trupul meu nu aducea cu pământul, fie el bătătorit, arat, ori cu lutul galben sau sub orice culoare s-ar găsi. Și dacă e vorba că am fost creați din ceva de către Domnul, că nu existăm din totdeauna, atunci nu pământul ar fi fost materia primă, nici focul, căci ne rănește, nici aerul de care doar ne folosim pentru a respira. Cel mai logic element din care ne-am putea trage obârșia era apa, pentru că îi știam existența în trupul meu. Își făcea simțită prezența prin sudoare, salivă, lacrimi; sângele curgea aidoma ei și era prezentă până și în excreții. Și dacă restul trupului, care nu e apă, nu pare a avea explicație, e de ajuns să privești un râu adânc sau o mare, atât de întunecate încât nu știi ce se ascunde la fundul lor, nu știi ce elemente se găsesc acolo din care Dumnezeu a ales și a creat pe om… Asta ar trebui să scrie în Biblie, iar ce a citit bătrâna să fi fost doar o greșeală la tipărire.
Pomana la patruzeci de zile fu puțin diferită și a fost și ultima dată când am mai călcat în acea casă. Cică sufletul răposatului încă mai bântuia prin acel loc și că era pe cale să ajungă în fața judecății lui Dumnezeu, dar aceasta era altă judecată, diferită de Cea din urmă, ce era menită doar pentru suflet, care trebuia să dea socoteală unor draci de păcatele săvârșite, pentru a putea urca treptele către Împărăția Cerurilor, dacă ar fi fost în stare să își demonstreze nevinovăția cu ocazia fiecărui interogatoriu. Și, la fel cum Hristos s-a ridicat la cer după patruzeci de zile, așa o va face și acest suflet, sau să se coboare în Infern, nu-mi era foarte clar. Numai că această perioadă de șase săptămâni era un fel de păsuire, un răstimp acordat nenorocitului de a-și pregăti apărarea în fața Tribunalului ceresc, dar în loc de a aduna martori și dovezi, el trebuise să fie cât mai des pomenit și să strângă cât mai multe rugăciuni care s-au spus în amintirea și pentru salvarea lui. Oare de câte rugăciuni era nevoie ca să ți se ierte toate păcatele? Era un număr standard sau diferea la fiecare individ în parte, în funcție de păcatele săvârșite? Se putea ca Dumnezeu să nu țină deloc cont de acestea și salvarea ori damnarea sufletului cu pricina să fie la propria Sa discreție? După comportamentul celor de acolo, oricare ar fi fost răspunsul corect, se pare că s-a eșuat în salvarea sufletului răposatului pentru că, din nou, nu vedeam mulțumire și împăcare pe niciuna din fețe. Exista însă ceva ce putea fi înțeles drept resemnare – adică au avut timpul, resursele și dispoziția de a se ruga temeinic și de a-l tot pomeni pe nefericit dar n-au avut niciun folos (nu știu cum și-au dat ei seama de asta) și, cum perioada s-a scurs, de acum totul era lăsat la aprecierea Domnului, la modul fie ce-o fi, asta e! Mie însă mi-a surâs norocul la acest ultim trist eveniment – am aflat că în timp se mai făceau pomeni, după șase luni, un an, în fine, poate ar îndupleca divinitatea, dar eu oricum nu am mai fost prezent – căci mi s-a oferit de pomană un set complet de haine și încălțăminte, tot de sufletul mortului, ca o ofrandă salvatoare pe ultima sută de metri. Nu știam dacă erau haine noi luate special pentru această ocazie de la vreun second-hand sau dacă făceau parte din garderoba nefolosită și deci curată a defunctului, îmi era însă indiferent, dar mulțumit că de acum aveam să mă îmbrac mai pe măsura vârstei și constituției mele și astfel nu m-ar mai fi durut inima de câte ori vedeam bătrâna că scoate bani din portofel și-i aruncă pe nimicuri. Îmi făcusem odată socoteala cam cât ar valora în pâini niște haine noi și, chiar dacă mi-am confirmat că mi le permiteam, nu am îndrăznit să le cumpăr, din pricina interdicției bătrânei de a-mi cheltui banii. Nu chiar din cauza interdicției, că doar nu aveam de gând să-mi pun banii la naftalină, ci pentru că astfel de lucruri, cum sunt hainele, ies în evidență și aș fi adus supărare în casă. Bănuiam totuși că această pomană fusese pusă la cale de băbuță care i-a sugerat-o mamei mortului, în ideea că, dacă tot trebuie să îmbrace un nevoiaș, că așa spune tradiția, eu aș fi fost cel mai bun candidat, iar dânsa s-o fi simțit datoare pentru tot ajutorul primit și făcu întocmai.
La masă păstrasem aceleași locuri de la început. Nimeni însă nu era nevoit să se înghesuie, deci să mă tulbure din continua contemplare a farfuriei, mai ales că, de la înmormântare și până la această a patruzecea zi, mulțimea se înjumătățise. De data aceasta însă, în ciuda antipatiei mele, trebuia să-l interpelez pe preot, întrerupându-i discuția despre vreme pe care o purta cu un comesean. Înțelesesem deja că bătrânica mea nu mai era o autoritate în legătură cu cele sfinte, așa că trebuia să mă îndrept direct către sursă. Aveam prea multe întrebări, dar nu vroiam să pierd prea mult timp în schimbul de cuvinte cu acest om. Deci, cu cea mai mare politețe de care eram capabil, i-am adus la cunoștință că aș dori să încep studiul Bibliei și aș fi vrut să aflu dacă ar fi ceva ce ar trebui să știu dinainte, ca să pot pătrunde cum trebuie știința ei. Intervenția mea îl surprinsese din cale-afară, posibil că nu se așteptase ca eu să deschid gura vreodată, ba chiar mai mult, să mă arăt interesat de această preaînaltă știință. Îi luă puțin să se reculeagă din surpriza produsă ca apoi să mă întrebe dacă eram serios în pofta mea de a cunoaște Cuvântul lui Dumnezeu și dacă eram flămând după Acesta. Ce întrebări și formulări ciudate! Da, desigur, altfel nu-l întrebam – acum îmi părea și enervant. Atunci el începu că, mai întâi de toate trebuie rugăciune, să mă rog Domnului să-mi lumineze mintea pentru a putea înțelege cuvintele Bibliei – și spre a-mi umple inima cu harul Său – spre a putea simți adevărul și viața acelor cuvinte, că trebuie să o citesc ca o rugăciune și cu evlavie, căci în fiecare cuvânt se află o altă picătură din adevărul cel veșnic, iar toate cuvintele laolaltă formează oceanul nemărginit al Adevărului Celui Veșnic. Ce-l întrebasem eu și ce răspuns îmi dădea – bătea câmpii! Probabil că și el era capabil să-mi audă gândurile pentru că trecu la obiect. Îmi explică faptul că Biblia are două părți, Vechiul și Noul Testament, Legea veche dată de Dumnezeu evreilor și Legea nouă dată nouă de Hristos. Va să zică erau doi dumnezei, fiecare pentru câte o nație?! Încă o dată, stupoare! Dar nu mă băgă în seamă, probabil nu considera că sunt vrednic de această lămurire și se gândea în fapt cum să continue, sau că oricum voi afla din Carte cum stă treaba. Apoi, cică trebuie să încep cu Evangheliile, în număr de patru, care se găsesc în Noul Testament. Nu din ele ne citea el duminică de duminică?! După aceea, e bine să continui cu Epistolele care se găsesc în continuare și care ne învață despre cum să ne trăim viața într-un mod care Îl onorează pe Dumnezeu. Abia când le-am aprofundat pe acestea, aș putea să mă întorc și să citesc din Vechiul Testament, în primul rând Geneza, despre cum a creat Dumnezeu lumea și cum a căzut omenirea în păcat, precum și despre efectele păcatului asupra lumii. Restul textelor cică ar fi mai greu de citit și nu-s neapărat obligatorii așa că, decât să mă împotmolesc în ele, mai bine le las pentru altă dată, până când Dumnezeu mi-o da destulă înțelepciune pentru a le înțelege. Și, după ce îmi ură spor – cam în zeflemea – își îndepărtă atenția de la mine să-și vadă de ce mai avea în farfurie și despre ce se mai interesau babele. Eu rămăsesem oarecum încurcat. Explicațiile mi se păreau ciudate. Adică ai o Carte alcătuită cu înțelepciune și cu un scop, dar tu poți oricând citi pe sărite și de la coadă la cap, după cum îți e cheful. Oricum aveam de gând să o citesc toată și poate că voi urma indicațiile pentru că, oricât de nesuferit îmi părea individul, era, credeam eu, singurul cu autoritate în domeniul Scripturii.
Era să omit că, după înmormântare, mi s-a dat și un pom care stătuse într-un colț al sufrageriei, adus în casă cu rădăcină cu tot, dezgolit de frunze din pricina anotimpului, dar în care erau legate cu ață fructe și dulciuri. Era bine să ai relații și la înmormântări! Dar ce mai putea însemna și asta? Explicațiile veniseră din mai multe părți de la cei care se aflau în apropiere. Ba că și acesta l-ar reprezenta pe mort, ba că e pomul vieții din Rai, ba că semnifică roadele pământului – hrană, apă, umbră și adăpost – care-i revin sufletului mortului, pe care le primește prin intermediul pomenirii, iar unul, care-mi păru tare nostim, susținu că este calea prin care sufletul urcă la cer. Cu greu m-am abținut să nu-i râd în față, închipuindu-mi un suflet amețit de băutură, că doar aparținea cui aparținea, chinuindu-se a se urca într-un pom subțire, cu ramuri și mai subțiri, ajungând atât de sus încât să dea cu capul de tavan. Ceva însă mă făcu să cred că, poate, o părticică din sufletul răposatului s-a refugiat în acest pom, așa că îl luai cu grijă și îl dusei în casă, după care coborâi și umplui găleata de gunoi cu pământ tare și înghețat, pentru extragerea căruia depusesem oarece efort, dar care, ținut o vreme la căldură, reveni la starea lui normală, și în care plantai acel pom, udându-l bine. Îl adusei la mine în cameră și îl așezai cât mai aproape de geam, să aibă parte de lumină, propunându-mi ca în primăvară să-l sădesc în grădinița din jurul blocului, astfel acea părticică de suflet să dăinuie cât va trăi pomul și poate și mai departe, prin semințele pe care le va face, sau cum s-o înmulți el, neștiind despre ce fel de pom e vorba. De atunci, și pentru multă vreme, atitudinea mea față de tot ce era din lemn se schimbase, mă purtam cu o grijă deosebită. Nu mai vroiam să folosesc nicio lingură sau alt obiect făcut din acesta, și aveam grijă ca mobila și ușile să fie mereu curate, lustruite chiar, ferindu-le de orice zgârietură. Mă gândisem eu că mulți oameni trăiseră și muriseră pe acest pământ, poate la fel de mulți cam câți arbori există și ar fi foarte posibil ca în fiecare trunchi să existe câte o părticică din sufletul cuiva, așa că nu trebuia să tratez cu ignoranță această parte din natură.
Târziu, după ce pomana luase sfârșit și lumea se retrăsese, poate din pricină că se trezise singură, vecina îndoliată ne făcu o vizită, vrând să mai schimbe câteva vorbe. Mă întrebă dacă eram mulțumit de lucrurile primite și îi confirmai, apoi vru să știe de la bătrână dacă toate ritualurile de la înmormântare și până atunci au fost făcute cum trebuie, dacă toate cele gătite și servite au fost gustoase și dacă respectase zilele de post dacă fusese vreuna, că ea parcă a fost într-o transă în toată această perioadă și nu mai știuse ce făcuse și ce nu. Mai vroia să știe dacă a auzit pe careva nemulțumit de ceea ce primise sau dacă i-au fost desconsiderate pomenile, pentru că ea a vrut să-și depășească situația. A vrut să le arate la toți că nu era chiar o sărăntoacă, așa cum o credeau, și din această cauză și-a dat toată silința, chiar s-a și împrumutat încolo și-ncoace, numai ca să fie la înălțime, să-i uimească pe toți. Bătrâna mea i-a confirmat toate așteptările, cu toate că nu a putut să recunoască faptul că nu-i mâncase din mâncare, dar despre care a zis că a fost delicioasă, și potrivită pentru eveniment. Că acum poate să se ducă și să se odihnească liniștită, că are nevoie și merită după atâta trudă. Eu, plecat în camera mea, mă gândii numai că, dacă acea femeie ar fi depus la fel de mult efort și în creșterea și educarea fiului, poate n-ar mai fi fost nevoită să se străduiască acum atât de tare, poate că munca aceasta întreagă ar fi căzut atunci pe umerii feciorului, așa cum ar fi trebuit. Totuși, mai e și partea cealaltă, e mai ușor să te chinui patruzeci de zile cu o înmormântare, decât cel puțin două decenii cu formarea corectă a unui individ…