-XII-

În ziua înmormântării bătrânica mea era trează de la primul ceas al dimineții, întoarsă la vecină pentru treburile care mai rămăseseră de făcut, de parcă nici nu mai simțea povara anilor. Pe semne, dacă ar fi murit prin bloc câte unul din trei în trei zile, ea s-ar fi eliberat de bătrânețe iar, când și cel din urmă individ ar fi crăpat, ea s-ar fi aflat încă o dată la prima tinerețe, dreaptă, zveltă, fără riduri și sprințară ca la douăzeci de ani. Parcă energia ei provenea tocmai din decesul aceluia, ca și cum întreaga lui energie o acaparase ea în întregime. Veni și vremea să-mi bată la ușă, așa că mă prezentai cuviincios ca martor la evenimentul care avea să se întâmple. Mi se legase de braț un prosop și primii și un măr de sufletul răposatului, la care eu fusesem învățat să zic bogdaproste. Ce cuvânt mai era și acela și ce aiurea suna și cum se făcea că trebuia rostit doar când primeai ceva într-un context religios, la înmormântări, pomeni, sfinți? Iar o parte din ritualul neghiob? Un cuvânt poate cu conotații ascunse, neînțelese de un ignorant ca mine, pe care dacă nu-l rosteam se putea întâmpla ceva rău, să se răsucească mortul în sicriu sau ar fi primit o bilă neagră în încercarea lui de a pătrunde în Rai, sau, mai simplu, ți-ar putea rămâne pomana în gât și să te sufoci, să-l urmezi imediat pe defunct în călătoria lui tenebroasă. Am putea chiar să ne ținem amândoi de mână să nu ne pierdem, iar atunci altul ar fi fost obligat să spună bogdaproste și pentru tine. Câte ritualuri încununau evenimente normale din viața oricui – până și moartea era un astfel de eveniment la urma urmei – și cum te forțau să le respecți, că altfel s-ar fi uitat urât la tine și, cine știe, când ai fi murit, ar avea ei cumva grijă să plătești pentru necuviințele tale din timpul vieții față de cele sfinte. Eu eram doar nelămurit, mai ales că fusesem învățat că, cineva care se crede educat, atunci când primește ceva, e dator să spună Mulțumesc!, dovedind astfel buna sa creștere. Și cum se făcea că la evenimente când intra în scenă popa se schimbau regulile? În fine, nu avea rost să ies eu atunci în evidență, când vedeta spectacolului era mortul. Dar și despre asta aveam dubii. Mă dădusem într-o parte ca să nu încurc pe nimeni, pentru că nu aveam deloc dorința de a mă uni cu grupul care se aduna tot mai strâns în jurul sicriului și al preotului, de parcă toți simțeau nevoia să se atingă, iar la un moment dat chiar mă trezii cu mâna cuiva pe umăr. Dar nu o scuturai căci cine știe ce tradiție mai încălcam. Pentru ce înconjuraseră într-atât de strâns locul? Să-l mai vadă ultima oară pe mort, înainte de a i se pune capacul, pe când, cât fusese în viață, se feriseră pe cât putură să îl evite, cum și eu făcusem de altfel. Sau să-l audă mai bine pe preot? Spațiul era destul de mic, deci îl puteai auzi foarte bine chiar de erai în scara blocului. Să vadă oare mai bine cine și cum bocește, mai ales pe maică-sa? Probabil, dar se pare că, atâta vreme cât citește preotul, toate bocitoarele trebuiau să își dea volumul mai încet, fiindcă trebuia să se audă slujba mai tare decât excesele de jale ale îndureraților. Chiar mai conta asta într-un moment de durere? Adică, dacă plânsetul acoperea vocea preotului, atunci Dumnezeu n-ar fi auzit și l-ar trece cu vederea pe decedat? Dumnezeu să fie surd?! Nu vroiam răspuns și-mi strângeam pumnii că îndrăznisem să gândesc încă o blasfemie. Am observat însă că este în firea omului să stea și să se zgâiască la cineva care suferă și nu pentru a-l ajuta ci, pur și simplu, să stea acolo ca martor, satisfăcut într-un chip meschin, ca apoi să ducă vorba mai departe cum? când? și să-și dea cu părerea din ce cauză acela suferea, trăgând concluzii din cele mai josnice, de atâtea ori fără vreo legătură cu realitatea și, cam tot de atâtea ori, încheind prin a spune că acela merită să sufere, indiferent care ar fi fost adevăratul motiv, dar întru totul justificat de firul discursului lor. Sau poate era vorba de altă trăsătură a firii umane, pe care eu nu o înțelegeam, care-l face pe om să vrea să stea mai în față la orice eveniment, chiar dacă nu-l privește în niciun fel.
Acum urma să se îmbulzească toți afară, călcându-se pe picioare, căci trebuia să fie scos mortul. Eu eram deja ieșit din bloc, lipit de un gard viu, să-i las pe toți să treacă pe lângă mine, să nu-i stânjenesc în vreun fel. Și, odată sicriul urcat în mașină și pornit spre biserică – bine că cimitirul era tot acolo, ca să nu mai facă o mie de drumuri, încurcând circulația și obosind lumea – l-am urmat și eu de la o distanță respectabilă, așa cum făcusem și când mă aflam în acea stare neghioabă a vieții mele. Motivele însă se schimbară. Dacă atunci mă țineam departe de alai din sfială și pentru că știam că nu aveam ce căuta în cortegiu, oamenii alungându-mă de parcă le-aș fi spurcat întregul ritual, pe când hoitul de pe catafalc pângărea însăși principiul vieții, acum țineam distanța pentru că eu eram cel care nu vroia să facă parte din acel grup, eu eram cel care mă simțeam mergând pe calea mai bună, singuratic, neînghesuit, ca și cum toată acea mulțime adunată în urma mortului fusese în fapt de mine alungată acolo, să-mi lase mie aleea goală. Bătrânica nu avea nevoie de mine. Se prinseseră braț la braț mai multe babe, pe vreo două rânduri, în primul găsindu-se și îndoliata mamă, ajutându-se între ele la mers și, ca și cum s-ar fi vorbit dinainte, bocind cu toatele, pe mai multe voci, unele cu cuvinte, altele având rolul de sunet de fundal. Se purtau de parcă abia acum conștientizau ce se întâmplă, că moartea e ceva real care le pândește și că în fața lor este dus un mort și, mai ales, un bărbat cu mult mai tânăr decât ele – tot auzeam spunându-se că murise tânăr, ceea ce mă nedumerea pentru că eu deja simțeam că sunt la limita de sus a tinereții, iar acela era mai în vârstă. În concepția mea, răposatul trăise destul de mult și nu pățise ca mine ca, abia mult mai târziu în viață, să i se deschidă mintea, ca o a doua naștere. El pornise din start cu această capacitate și, ignorând faptul că nu i-a prea folosit sau poate chiar din cauza ei ajunsese să trăiască așa cum a făcut-o, numărul anilor săi mi se păreau destul de mulți. Trebuia totuși să înțeleg că cei care se exprimau astfel erau, de fapt, bătrânii. Iar dacă stăteai să te iei după ei, ți se putea crea impresia că mortul era abia un copil, ca într-o progresie inversă în funcție de vârsta celor care-l conduceau, căci, dacă unul ca mine avea concepția că individul trăise destul, iar pentru un copil același individ putea fi așezat în același rând cu boșorogii, pentru un nonagenar acela putea fi considerat aidoma unui nou-născut. Cum un lucru putea părea să fie mereu deosebit dacă îl contemplai la vârste diferite!
Nici în biserică nu intrai. Nu știu din ce cauză, dar oroarea mea față de astfel de adunări, indiferent de motivul alcătuirii lor, începea să-mi fie de nesuportat. Nu învinsese nici măcar curiozitatea de a afla ce mai avea de zis în plus preotul acolo, față de ce recitase deja acasă, așa că plecai aiurea prin cimitir până am dat de groapa proaspăt săpată, care abia își aștepta noul locatar, înconjurată pentru moment de groparii care-și împărțeau o sticlă cu vin. Mi-am căutat un loc mai departe, un dâmb sau poate o fi fost un mormânt vechi cu pământul acum întărit, fără cruce. Doar forma îți putea sugera care-i fusese destinația într-un trecut destul de îndepărtat. Și de acolo am așteptat cortegiul să apară. Privind de sus, din locul de refugiu, puteam vedea cum avea să se încheie întreaga tărășenie. Mulțimea era tot bulucită, jalea continua, iar dinspre preot nu puteam auzi decât refrenul Veșnica pomenire! lungit și emfatic. Comparai această expresie cu Dumnezeu să-l ierte, găsind aceeași inutilitate în rostirea ei. Cine avea să-l pomenească veșnic pe cel de acum aproape îngropat? Maică-sa și întreaga adunare? Îndoielnic! Toți de acolo, odată ritualul încheiat, rar și-ar mai fi adus aminte de acesta, referindu-se la el ca la un fapt divers sau ca la o pildă. Maică-sa l-ar fi putut pomeni zilnic, aprinzând candela la icoană seara, înainte de culcare, după ce și-a terminat activitățile de peste zi, asta în cazul în care s-o lăsa de băut. Dar și lucrul acesta se putea întâmpla doar până în ziua în care și ea ar fi dat colțul. Și atunci cine-l va mai pomeni? Sau, ajunsă și ea în Lumea de dincolo, continua pomenirea pentru progenitura ei, ca o moară hodorogită, la urechea cui e desemnat acolo să asculte? Apoi pe ea cine urmează să o pomenească veșnic? Vreo rudă, o vecină? Să fie oare Dincolo doar o mulțime de oameni care pomenesc numele altora întru veșnicie, sperând ca vreo autoritate celestă să fie atentă la vreunul din ei? Sau preotul la biserică, duminica, după ce i se bagă în buzunar câteva bancnote, atunci când citește cântat o listă de nume, mai lungă sau mai scurtă, în funcție de cine a alcătuit-o și de cât de bună i-a fost memoria? Am văzut-o și pe bătrâna mea achitând un asemenea pomelnic și, neînțelegând de ce trebuie să plătească pentru a fi citite câteva nume, mă duru sufletul de câte pâini pierdusem cu această ocazie pentru că, dacă era vorba de pomenire, i-aș fi citit eu lista aceea gratis, în fiecare zi, oricât de tare ar fi vrut, să mă audă toți sfinții. Cică nu se cade și preotul trebuie să facă aceasta. Atunci să o facă benevol, dacă acesta îi e rolul, chiar dacă nu mă puteam împăca cu ideea că el e mai presus de ceilalți copii ai Domnului și că doar în biserică se putea face aceasta când, încă o dată, știam că Dumnezeu e peste tot. Începusem să suspectez că ar exista un monopol instituit pe credință, de către oameni, încă din vremuri îndepărtate, pentru profit, desigur – mai ales când aflai că și pentru întregul eveniment funest au trebuit plătite o serie de taxe. Înțelegeam că trebuia să se plătească pentru cele materiale: sicriu, diversele lumânări, tămâie, coroane și jerbe de flori și munca groparilor, dar să se plătească pentru a avea un loc în pământ mi se părea de neconceput, la fel ca și pentru serviciul pe care preotul, prin menirea sa, era obligat să-l desfășoare! Cică și el avea un venit fix lunar pentru meseria lui, așa că nu murea de foame, plus că primea destule bucate la fiecare eveniment, încât puteam spune că mânca mult mai bine ca noi. De ce totul îmi părea ca o afacere bine gândită din vremuri imemoriale și din această cauză erai oprit ca tu, un simplu individ, să efectuezi toate ritualurile de unul singur? Totuși, Cartea după care au învățat ei și toate celelalte suplimentare, culegeri de rugăciuni sau cine știe ce alte cărți ar mai fi fost, puteau fi citite de oricine, iar dacă sutana era un strai necesar, credeam că și aceasta se poate obține ca orice îmbrăcăminte, iar de cruci și icoane n-ai fi dus niciodată lipsă, magazine întregi fiind destinate lor. Că nu-ți poți fi propriul tău preot să fie din pricină că astfel biserica ar sărăci?! Judecata mea mi se părea justă, indiferent cât de obraznică ar fi putut suna ea pentru întreaga adunare de acolo – bine că era ceva distanță între mine și ei – și, oricât de păcătoasă ar fi părut, nu vroiam în ruptul capului s-o socotesc astfel, pentru prima dată în viață! Iar, până la urmă, cu ce-l ajută pe credincios dacă biserica este bogată? Poate să fie plină de obiecte de aur, să fie vopsită cu aur, săracul rămâne la fel, nu i se schimbă cu nimic condiția! Ar fi fost oare un argument ca biserica, Casa lui Dumnezeu, să fie într-atât de împodobită pentru slava Sa, pentru ca lumea să intre înăuntru și să se minuneze? Nu credeam! Dumnezeul închipuit și astfel înțeles de mine se distanța de tot ce e material. El nu este din această lume, deci bogățiile nu-l încântă, ci doar credința și faptele noastre. Materialul e dorit de om, este o ispită – să se fi cuibărit legiuni de duhuri rele în trupurile oamenilor bisericii și îi împingeau să râvnească averi? Ideea asta mi se păru cea mai periculoasă din toate pe care le avusesem până atunci, pentru ceea ce puteam deduce din ea – dacă în preot s-au încuibat duhuri necurate, atunci faptul că el se găsește sub acoperișul bisericii nu are niciun efect asupra acestor duhuri, care huzuresc chiar și acolo, iar dacă biserica nu putea fi un adăpost împotriva răului, atunci ce se poate spune despre ea? Și ce efect ar mai putea avea atunci un cubuleț de anafură uscată și o gură de agheasmă? Eram îngrijorat de două ori – o dată pentru că ajunsesem la concluzia că nimic în lumea asta nu te poate ascunde de duhurile rele, poate numai Dumnezeu dacă te-a luat în vizor și a decis că meriți să fii apărat, și a doua oară, pentru că mintea mea lucra continuu și cu din ce în ce mai multă înverșunare, că într-o secundă eram martor naiv al unui ritual încetățenit în aceste locuri încă din negura timpurilor, ca în secunda următoare să mi-l închipui pe preot aidoma unui înveliș format dintr-un cap acoperit de păr, ceva mai scurt și mai aranjat decât al meu, și o sutană până în pământ de se văd doar vârfurile bocancilor, sub care se ascunde cel mai hidos demon pe care eu mi l-aș fi putut închipui. Mă simțeam profund neajutorat!...
Slujba de îngropăciune luă sfârșit și atunci, durerea stăpânită cu greu pe durata întregului ritual, se descătușă precum apele care dau năvală printr-un baraj prăbușit. Iar bocetul, odată atât de obișnuit pentru urechile mele, acum îmi părea straniu, chiar teatral. Suna ca un cântec învățat demult, pus pe o melodie care-ți înfiora sufletul și crea impresia aceasta pentru că, pe alocuri, se bocea chiar și în rime. Oare cum se delimitează durerea pură de acel cântec funebru. Nu o suspectam pe mama îndoliată că ar face spectacol printr-o cât mai bună interpretare a bocetului, simulând durerea, dar mi se părea prea de tot. Și într-adevăr, era precum un cântec în toată regula, cu motive și repetări ce puteau fi luate drept refren. Iar lucrul ciudat era că numai la femei văzusem acest ritual, bărbații fiind mai retrași și cei îndurerați plângând în barbă. Puteai crede că există o școală sau un loc unde toate femeile, după ce au depășit o anumită vârstă, se întâlneau ca să învețe aceste cântece, câte unul pentru fiecare formă de înmormântare: pentru bunici, părinți, copii și alte rude. Sau, din pricină că femeile fiind mai des prezente la astfel de evenimente decât bărbații, au tot auzit aceste bocete, de atâția ani și de atâtea ori, încât le-au învățat pe de rost, ca o tradiție orală din care te puteai împărtăși numai dacă erai într-un anumit loc la momentul potrivit, respectiv la o înmormântare. Și alt lucru care mi se părea ciudat era că, de când tot conduceam morții pe ultimul drum, majoritatea lor era formată din bărbați și numai puțini din ei ajunși la senectute. Un întreg șir de bărbați care au murit de tineri, dacă încadram această tinerețe între patruzeci și șaizeci de ani, iar femeile la fel, cu una-două excepții când tinerețea lor era evidentă atunci când te uitai la ele întinse în sicriu, iar cauza morții reprezenta un șoc pentru întreaga adunare, în rest erau toate trecute de optzeci, nouăzeci de ani. Și, după cum spuneam, mult mai puține decât bărbații. Era ceva la mijloc, o explicație care mie îmi scăpa. Să fie bărbații într-atât de nesăbuiți în viață încât să-și atragă moartea înainte de vreme? Să fie din cauză că se plictisesc mai devreme de lume și astfel renunță la ea mai ușor? Sau sunt doar o cantitate neglijabilă care, după ce au procreat și efectuat muncile care le-au fost încredințate, îndeplinindu-și în acest mod rolul în viață, când ajung în incapacitatea de a mai fi utili, Dumnezeu decide să-i ia, să nu-i mai lase să trăiască pe pământ de aiurea? Pentru că altfel pare a fi situația în cazul femeilor. Trăind în compania lor, oricât de trudite de muncă ar fi, te lasă cu impresia că au să trăiască veșnic. Chiar îmi trecu prin minte că e foarte posibil ca bătrânica mea să moară cu mult după mine, indiferent de diferența mare de vârstă. Poate că, stând mai mult în casă, sunt mai ferite de pericolele la care se expun bărbații sau, din pricină că menirea lor este de a fi mame, li se oferă o viață mai lungă pentru a-și crește cât mai mult timp copiii. Dar chiar și așa mi se păreau lucrurile neobișnuite pentru că, cu exemplul chiar în fața mea, aveam acolo o mamă care îi supraviețuise fiului și, după toate probabilitățile, avea să mai trăiască mulți ani de acum încolo, indiferent de comportamentul ei, indiferent dacă devenea deodată pioasă ori dacă își continua viața anesteziată cu alcool. Și câte bătrâne nu mai văzusem, toate devenite aproape pitice, aplecate de spate și abia mergând care se încăpățânau să nu moară, chiar dacă rostul lor ar fi încetat de mult, copiii fiind de acum mari, la casa lor, având și ei copiii lor, iar în unele cazuri până și copiii acestora procreaseră. Iar ele continuau să bântuie, să te incomodeze pe stradă și să te apostrofeze dacă dădeai dovadă chiar și de cel mai mic gest de impolitețe, în loc să stea liniștite acasă și să aștepte senine extincția, ca cineva care a cunoscut viața și, după ce a luat la cunoștință de tot ce ea a putut să-i ofere, să vrea să plece mai repede din această lume ca să-l întâlnească pe Domnul. Dar ele nu! Încăpățânate, continuau să se poarte de parcă ar fi nemuritoare, alergând de colo-colo, pe la medici, farmacii și prin piețe, poate ca astfel Moartea să le piardă urma, Ea așteptându-se mereu să le găsească acasă, exact locul în care ele păreau că nu vor deloc să fie. Sau poate, fiind matroanele unor familii numeroase, nu doresc să le lase de izbeliște, dându-și o importanță capitală, închipuindu-și că viața urmașilor ar fi năruită și haotică odată cu dispariția lor. Oricât mă gândeam, nu părea că am să-i dau de capăt pentru că iarăși, bătrâna mea, până să mă aducă la ea în casă, fusese singură mulți ani și cu toate acestea a perseverat în viață și poate că acum, aducându-mă simbolic în familia ei, ar avea pretextul să trăiască o sută de ani. Of, gând fără capăt…
La mormânt încă mai era forfotă și bocetul nu încetase, doar își pierdea încet-încet din intensitate din pricina activităților care trebuia să se mai desfășoare. Așa că se împărțeau lucruri în stânga și în dreapta, lumea abia acum ieșind din îmbulzeală după ce fiecare a căpătat câte ceva. Eu păream de neobservat, gândindu-mă încă o dată la bocet, dar nu la natura lui ci la simplul fapt că el există, că fiecare înmormântare dă naștere unei dureri sfâșietoare și plânsetele nu mai contenesc, de parcă toți s-au abținut întreaga lor viață și atunci era momentul să se elibereze de toată acea presiune care apăsa glandele lacrimale. Și, un lucru pe care nu l-am putut gândi înainte, când toate mi s-au părut simple și normale, era pentru ce atâta jale? Doar omul avea să ajungă în Lumea de dincolo, nu? Toți cei rămași în viață se comportau de parcă cel tocmai plecat dintre ei s-a dus de tot, că soarta a fost cruntă și l-a luat când mai avea atâta de trăit și atâtea de făcut. La fel se purtau și în cazul bătrânilor, care sigur nu mai aveau deloc de trăit sau ceva de făcut, în afară de a-i chinui pe cei din jur cu a lor decrepitudine, când aceia aveau încă destule pe cap. Nu văzusem niciodată mulțumirea că mortul avea să se ducă într-un loc mai bun, că avea să fie în curând în preajma Tatălui. Poate că aveau cu adevărat motive să se vaite, doar îl cunoscuseră bine pe când era în viață și-i știuseră faptele. Poate că acela fusese un mare păcătos și Dincolo nu îl așteaptă nimic bun, că, indiferent de slujbă, de lumânări aprinse, de pomeni și rugăciuni, el e inevitabil sortit Iadului. De aici tot vine acel Dumnezeu să-l ierte!? Da, asta putea fi o explicație, dar chiar toți să fie într-atât de pervertiți încât nici măcar unul dintre apropiații rămași în viață să-și închipuie că Dincolo o să fie bine, că mortul împreună cu ceilalți ar trebui să fie fericiți că s-a părăsit o viață plină de greutăți și se va ajunge în locul în care nu există durere? Să nu fi asistat eu la înmormântarea cuiva fără de păcate sau măcar cu unele puține sau mici? Sau asta era doar impresia pe care și-o făcuseră ceilalți despre răposat și-l plângeau de aiurea, ignoranți fiind, pentru că el, de fapt, avea să fie iertat la Judecată? Putea fi însă doar comportamentul normal când ai suferi o pierdere, fapt care te întristează, dar pentru că acum pierderea este o persoană, tristețea atinge paroxismul. Asta ar însemna că durerea e ceva care îți aparține, care nu se răsfrânge și nu influențează în nici un fel mortul, că până și el era ceva al tău, nicidecum o persoană distinctă cu idei și aspirații diferite. Tu plângi pierderea, nu persoana, pentru că acela nu mai simte nimic, el nu e îndurerat că a plecat, e impasibil și țeapăn. Așa că durerea, atât de normală și pură la prima vedere, nu e decât o exprimare a egoismului, că evenimentul în sine al morții e ceva ce ți s-a întâmplat ție, e un lucru pe care tu îl trăiești, mortul fiind văduvit de simțuri. De aceea sunt compătimite rudele rămase în viață și nu cel plecat. Moartea cuiva apropiat este percepută ca o lovitură pe care soarta ți-a aplicat-o ție, că ai fost lăsat singur, fără un sprijin, fără persoana iubită, lucruri de care aveai nevoie și acum ți-au fost răpite. Ca și cum ai pierde o mare avere. Și aproape că niciodată nu intră în discuție și dorințele mortului care, să zicem, poate era chiar bucuros că avea să moară, că a tot așteptat momentul, că era poate sătul, plictisit sau chinuit de viață, iar moartea era singura soluție pe care o întrezărea. Dar nu, nu se spune asta, în rest însă se rostește aproape orice despre el, că doar e mort, n-are cum să se mai apere! Mai era însă o posibilitate care îmi tot dădea târcoale și pe care întârziam să o exprim. Să fie oare atâta durere pentru că oamenii simt, în sinea lor, în pofida a tot ce i-a învățat preotul și, poate, Biblia, că, de fapt, dincolo nu este nimic, că tocmai acest Dincolo s-ar putea nici să nu existe, împreună cu tot ce ar cuprinde el, Raiul și Iadul împreună? Că întreaga ta viață este aici și, în acest caz, chiar tu ești acum cel care pierde? Auzisem nu odată expresia și-a pierdut viața! Oare cât adevăr e, de fapt, în acele cuvinte? Că, formulând această premisă, dacă toți ceilalți sunt îndurerați că te-au pierdut, ca pe ceva ca fiind al lor, până la urmă tu ești cel mai nenorocit pentru că, murind, ești cel care a pierdut cu adevărat Tot! Iar la toate astea mai adăugam și paradoxul creat din faptul că, în ciuda jalei de care era cuprinsă întreaga familie îndoliată, de parcă răposatul ar fi pornit spre regiunile cele mai de jos ale Iadului, se spunea apoi că ne privește de Sus! Undeva în toate aceste detalii se năruia logica… Eram conștient că, gândind astfel, aduceam negreșit nenorocirea asupra mea, blasfemia neputând fi trecută cu vederea și, la momentul potrivit, voi fi pedepsit cu vârf și îndesat pentru impietatea mea, compusă din toate raționamentele mele necuviincioase de până-n acel moment, împreună cu cele care stau să vină pentru că de acum știam că, odată ce am rupt bariera tabuurilor, aceste idei vor continua să curgă. Singurul mod prin care le-aș fi putut stăpâni ar fi fost să mă încui pentru toată viața în camera mea, să mă fac vinovat doar de păcatele minții apărute până în clipa de față, pentru că altfel, continuând să ies în lume și luând contact cu oamenii și cu obiceiurile lor, de orice fel ar fi fost acestea, nu m-aș putea abține să nu comentez orice îmi va părea suspect, nefiind nimic care să-mi îngrădească rațiunea. Fă Doamne ca atunci când voi citi Biblia să mi se lămurească toate și, astfel, să fiu oprit de la a mai face și alte păcate!