-XI-

În săptămâna care urmă se întâmplă să moară bețivanul cartierului care, neplăcută coincidență, locuia cu noi în bloc. Îl vedeam de fiecare dată când ieșeam la cumpărături, întins pe scări sau sub gardul viu, aproape mereu într-o baltă de vomă sau urină. Obișnuiam să fac cumpărăturile dimineața și nu-mi venea să cred cum de fiecare dată îl întâlneam astfel. Se trezea cu noaptea-n cap și se punea atât de vârtos pe băut încât zorile îl găseau în asemenea hal? Sau stătea în oraș și bea până noaptea târziu și picioarele îl aduceau doar până acolo, urcatul la etaj fiind ca escaladare unei culmi de care el nu mai era în stare? Locuia numai cu maică-sa, dar nici ea nu era din alt soi. Nu o văzusem moartă de beată, dar așa îmi dădu de înțeles bătrâna când mi-o arătase odată pe drumul spre biserică, o ființă trecută, îndesată și rotofeie, mergând legănat ca o gâscă și care puțea. Dar mirosul ei era parfum pe lângă cel al progeniturii, care se tot străduia să facă parte din peisaj, oferindu-i parcă o notă de extravaganță. Mda, se integra în peisaj precum containerul de gunoi. Și, de fapt, nu băutura îl omorâse, cum se așteptase lumea (lovit de vreo mașină sau făcând ciroză), ci tuberculoza netratată. Dintr-un singur foc fusesem informat despre două boli fatale și cât de uimit am fost când am aflat câte mai există, că cicatricea pe care o aveam la braț era tocmai ca să mă apere de unele mai frecvente. Mi se aduceau toate acestea la cunoștință pentru că bătrânica mea fusese întrebată dacă eu aș putea să vin să ajut la scăldatul mortului. Curios, parcă acum mi se părea mai respectabil individul tocmai prin faptul că dăduse colțul, cu toate că, în ultima vreme, când îl întâlneam, mă întrebam de unde are atâția bani de aruncat pe băutură. Nu credeam să muncească, adică ar fi fost imposibil în starea în care era tot timpul, și nici la cerșit nu-l întâlnisem, singura concluzie era că ia din banii maică-si. Simții trezită în mine o puternică dezaprobare, cum un om, probabil cu câțiva ani mai în vârstă decât mine, profită de banii altora cu care nu face nimic constructiv, ci doar șede beat oriunde îi vine. Ce fel de om e acesta? Ce rost are el în lumea asta? Și cum toată viața lui e aidoma unei căpușe viciată de două substanțe, bani și alcool. Nu mi-am dus judecata mai departe pentru că începui să mă gândesc la situația mea, prin ce eram eu diferit de acela. Și mă îngrijoră faptul că nu erau chiar atât de multe diferențe. Nici eu nu aveam niciun rost, nu făceam nimic ca să-mi câștig traiul. Faptul că făceam treburile casnice nu le consideram drept muncă. Iar toți banii veneau din buzunarul bătrânei, fiindu-mi interzis să-i folosesc pe ai mei. Diferența era că nu consumam alcool, numai că timpul îl foloseam aparent la fel de inutil, ba în fața televizorului, ba întins în pat în camera mea. Într-o zi bătrâna primise pensia și aruncai o privire la suma înscrisă pe cupon și nu-mi venise a crede – valoarea în pâini a pensiei sale nu se apropia în niciun chip de averea mea. Mă încercă atunci un sentiment de milă, dorind parcă să iau eu frâul în mână și să-i interzic să mai cheltuiască din banii ei, și deja mă simțeam înconjurat de aura unui sfânt ocrotitor, dar asta până când aflai că ea primește banii aceia lunar, pe când ai mei n-au să mai sporească deloc în situația în care mă aflam. Așa că am tăcut cuminte și am lăsat lucrurile așa cum erau.
Însă, când a venit vorba de scăldat, o senzație de greață și de dezgust îmi porniră din stomac atunci când mi se explică în ce consta acest lucru. Indiferent de semnificațiile acestui act, indiferent de cinstea aparentă care mi se oferea, căci fusese menționată și aceasta, mă încăpățânam în refuz. În primul rând era scârba, pe care rar o simțisem, dar acum era puternică, când mă gândeam la câtă mizerie putea fi pe trupul acelui nenorocit. Cine știe oare când făcuse ultima oară un duș sau când a reușit să ajungă ultima oară până la toaletă cu acele picioare împleticite, cu mintea încețoșată de alcool. Era posibil ca în cea mai mare parte pantalonii să-i fi fost pe post de toaletă, indiferent de care treabă era vorba. Pe cea mică o puteai vedea cu ochiul liber sub el când îl întâlneai, dar pe cea mare o intuiai fără prea multe dovezi când putoarea stăpânea tot spațiul din jurul lui. Puteam să mă fac vinovat de încă un păcat, dar eu nu aveam de gând să ating acel cadavru. Bine că murise pe vreme rece, ca putreziciunea lui să nu aducă alte miasme. Și de ce se gândiseră să apeleze la mine, căutând să mă îmbuneze cu vorbe de bine? Am simțit atunci că au vrut să mă înșele și mama mortului, că nu prea se găseau bărbați prin bloc care să se ofere, dar chiar și bătrânica mea, care parcă mi-o cerea ca o favoare, sau ar fi trebuit să o înțeleg ca o datorie de vreme ce locuiam la ea în casă. Am rămas ferm în refuzul meu. Adică, pentru felul în care arătam și pentru că eram precum un animal de pripas se gândiseră ele că aduc cel mai mult în asemănare cu defunctul? Asta era concepția lor despre mine, că eram doar la un pahar de votcă distanță de a fi ca el? Eram supărat din cale-afară așa că am mai zis o dată un nu și m-am închis în camera mea. Să se descurce cum or putea și se descurcară, erau încă destui prin bloc sau prin cartier cu stomacul mai tare decât al meu și cu mai puține pretenții. Supărarea mea provenea din faptul că eu am fost primul la care s-au gândit, ca și cum mi-ar fi făcut o nedreptate. Surprinsesem în cugetul meu o transformare, ceva care mă oprea să mă mai comport ca înainte, ceva care m-a învățat să spun nu, care l-a făcut pe fostul meu eu, atât de săritor, atât de dornic de a ajuta și de a oferi ce are el mai bun, atât de naiv într-un cuvânt, să dispară.
Bătrâna petrecu zilele până la înmormântare ajutându-și vecina, vreme în care eu m-am bucurat în camera mea de liniște și de singurătate, fără teamă că îmi vor fi tulburate gândurile, până în după-amiaza de dinaintea înmormântării când ea a venit și, sfioasă, a bătut la ușă, rugându-mă să o însoțesc în casa mortului că e pe cale să înceapă cina. M-am gândit că doar mâncasem în ziua aceea și nu-mi mai era foame dar, amintindu-mi de purtarea mea grosolană din ajun, am urmat-o fără comentarii. S-a dovedit că termenul mă dusese în eroare și nu era vorba de masa de seară, cu toate că începea să se întunece. Știam însă că e destul de devreme, căci observasem că, odată cu frigul, și zilele începură a se scurta, așa că ar fi putut fi vorba de un prânz foarte întârziat, dar nu despre mâncare era vorba atunci. Intrasem în sufrageria în care se găsea mortul întins pe masă într-un sicriu descoperit, vânăt la față, ceea ce-l făcea și mai respingător, cu mâinile pe piept, cum văzusem la orice mort, cu o icoană și o lumânare lungă încolăcită aprinsă deasupra. Cică acela era toiagul, dar mă întrebam ce folos ar fi putut avea. Și un baston zdravăn ar fi fost mai bun decât acest această lumânare care, chiar desfășurată fiind, n-ar fi putut oferi vreun sprijin, așa moale cum era, ducând numele de toiag în derizoriu. Îmi descoperii capul și, intrând pe ușă, îmi făcui cruce și repetai după bătrână Dumnezeu să-l ierte! Ce era asta, o rugăminte, o speranță, de o rosteau toți? Adică Dumnezeu nu știa mai bine ce are de făcut? Într-adevăr, toată lumea părea că-l cunoștea pe răposat și cât de păcătos fusese, așa că mie îmi suna această propoziție mai mult a ironie, adică noi sperăm ca Dumnezeu să-l ierte dar, oho, știm prea bine că n-are nicio șansă. Poate ar fi fost mai bine ca toată lumea să aibă un zâmbet înțelegător pe față atunci când rostea acestea. Dar înțelesesem că, atunci când vine vorba de credință, râsul și chiar zâmbetul sunt interzise și mă întrebai dacă momentele care-ți provoacă amuzamentul de zi cu zi n-or fi fost tot păcate. Încă un nonsens, să fii păcătos doar din pricina pornirilor normale ale trupului, deci iar îmi părea că cineva înțelesese totul pe dos și că se persevera în eroare. Și din nou, dacă nu era o eroare, atunci trebuia să meditez mai mult la esența lui Dumnezeu, dar acest fapt ar fi transformat credința noastră într-una foarte sobră și posomorâtă, iar eu nu mi-o doream astfel. Îmi trecu prin minte cât de fericiți trebuie să fie copiii că pot râde mai tot timpul fără să știe că îi așteaptă un corset de amărăciune pe care trebuie să-l poarte indiferent care le e voința. Trist, foarte trist!... Până la urmă, cina cu pricina consta doar în ceea ce recita preotul, același pe care îl întâlnisem și la biserică, și, cine știe, poate asta însemna că ni se serveau cuvinte pe post de mâncare. Trebuia oare să mimăm că mestecăm? Mă surprindeau toate aceste gânduri, de parcă rațiunea mea nu vroia să ia nimic în serios. Mi se dăduse o lumânare pe care trebuia să o țin aprinsă atâta vreme cât citea preotul. După atâția ani de preoție și după atâtea ritualuri oficiate, se părea că dânsul nu fusese în stare să învețe acele lucruri pe de rost. Să fie cumva parohia condusă de un preot greu de cap? Sau îi stă mintea la altceva atunci când citește de aceea e incapabil să rețină versurile. Da, acum eram chiar răutăcios. Vroiam parcă să mă răzbun pe el că-mi înșelase așteptările la slujba din duminica abia trecută. Și atâtea lumânări aprinse și ce miros greu de fum, tămâie și putoare emana acel apartament infect. Scârbos – acela era cuvântul care-mi survola cugetul. Mă uitai cu ciudă la lumânare și căutam un loc unde s-o sting și s-o arunc, măcar dacă aș fi scăpat din înghesuială, dar întâlnii privirea bătrânei care-mi șopti, cât de slab putea ea, să nu deranjeze adunarea, că lumina de la toate lumânările, inclusiv cea a toiagului, reprezintă lumina faptelor bune cu care creștinul va întâmpina pe Hristos la Judecata de apoi și că este și călăuza sufletului pe calea spre veșnicie, risipind întunericul morții, apropiindu-se de Domnul. Atunci de ce nu se aprinde becul?! Stăteam toți și ne chioram la flacăra lumânării când știam că întrerupătorul e aproape, chiar lângă ușă. Și acea lumină ar fi fost de o mie de ori mai clară, mult mai eficientă în alungarea întunericului, nu mirosea în nici un fel și nicio adiere n-ar stinge-o! Bătrâna mă privea chiorâș și parcă văzui și alte capete întorcându-se să se uite la fel la mine. Cum era posibil? Cum tot ce urla în mintea mea putea fi auzit de ceilalți. Până acum mă gândisem la bătrână ca la o excepție, dar erau și alții în stare de asta?! Eu singur nu-mi puteam auzi gândurile. Într-adevăr, le aveam, dar prin niciun orificiu al trupului meu nu răzbătuse vreun sunet! Și chiar și așa, electricitatea era mai prejos decât flacăra lumânării? Mie mi se părea cu adevărat o minune, dovadă a forței lui Dumnezeu care a creat-o și trebuia să ne folosim de ea căci de aceea ne-a fost oferită. Doar eram civilizați, nu? Și nu putea să fie vorba de bani pentru că, așa cum se plătește pentru curent, se plătește și pentru lumânare, chiar și lângă sicriul mortului era o tavă unde până și bătrânica mea a pus o bancnotă, ce-o mai fi însemnând și aia, că doar mortul nu pleca cu bani de cheltuială. Sau lumânarea era mai de încredere că, dacă s-ar fi stins, cu un chibrit ai fi aprins-o imediat, pe când dacă se lua curentul nu știai în cât timp are să vină? Iar dacă veșnicia era la distanță de o lumânare, atunci să i se pună mortului pe piept o lanternă, că bateriile țin oricum mai mult. Cum, dintre toate creațiile lui Dumnezeu, oamenii alegeau să se folosească în riturile lor sacre de cele mai stupide?
Odată cu plecarea preotului mă grăbii și eu în camera mea. Aveam nevoie să mă liniștesc. Mai ales că nu înțelegeam cum de toți din jurul meu reacționau la gândurile mele. Să aibă vreo putere care mie îmi lipsește? Adevărul e că nici nu încercasem până atunci să pătrund în mintea cuiva să aflu ce gândește, mi se părea de bun simț, chiar dacă aș fi fost în stare. În acest caz, toți acei oameni care m-au privit cu dezaprobare erau niște nesimțiți, că își permiteau să-mi descoase mintea fără permisiunea mea, că doar nu mi se arătau cuvintele pe față și că singura variantă era să stau departe de ei. Și de ce oare îmi băteam capul cu tradițiile lor, care mi se păreau niște aiureli. Doar n-o să și le schimbe dacă eu gândesc una sau alta. Or să ignore oricum. Dar vroiam să mă ignore cu totul, să-mi lase mintea în pace și nu să mă mai asculte pe ascuns ca apoi să mă judece. Sufletul meu descoperise iritarea... Și, chiar când crezusem că am scăpat pe ziua respectivă, după câteva ore bătrâna iar îmi bătu la ușă să mă roage să o însoțesc la priveghi, adică să fim acolo ca și cum am păzi mortul, să nu rămână cumva singur, măcar cât o putea ea să stea trează. M-am simțit obligat, așa că am mers. Ideea însă nu mă încântă deloc și nu din cauză că nu îngropară mortul mai repede și-l mai lăsară trei zile să putrezească pe-o masă, cine știe, poate s-or aștepta să se scoale și să umble, ci din cauză că trebuia să fii acolo, să privești necontenit arătarea. Bine că nu erau copii prin preajmă ca să aibă ce le tulbura somnul luni de zile, dar asta nu însemna că eu, mai învârstă, eram mai puțin pasibil de a absorbi imagini macabre care, cu toate că nu dormeam, puteau să-mi tulbure sufletul în momentele de liniște. Și nu putea fi loc mai bun în care să te gândești la propria mortalitate, că oricât de rumen, de energic, de viu te simți acum, cândva vei fi și tu la fel, întins pe masă, cu mâinile pe piept și cu picioarele legate – se pare că atunci când mori ai tendința să stai crăcănat și asta nu e o poziție decentă pentru a ajunge în Împărăția cerurilor, sau oricare ți-ar fi destinația. Cineva din apropiere se întinse spre mine să-mi explice simbolistica legării picioarelor, dar eu m-am îndepărtat lăsând să se înțeleagă că nu mă interesează și că nu sunt dispus să stau la taclale. Mă așezasem în cel mai dosnic colț, destul de departe, încât cine ar fi vrut să mă abordeze ar fi trebuit să facă un oarecare efort, dar de unde puteam observa întreaga încăpere. Erau numai oameni bătrâni, ceva la care nu m-aș fi așteptat. Mă gândeam că ei, tocmai pentru că sunt mult mai aproape de groapă decât cei tineri, s-ar fi ferit de ocazia de a se afla în preajma morții, să nu le ia cumva urma. Dar ei nu se sinchiseau deloc. Erau doar doi-trei moșnegi, stingheri, așezați în partea dreaptă a sicriului – am priceput că dreapta, orice dreaptă, era destinată bărbaților; ar trebui să le fi dat careva fiecăruia câte o busolă că se pare că ar conta foarte mult locul în care te afli și înspre care trebuie să te îndrepți de parcă, în ciuda indicatoarelor și a semafoarelor din oraș, traseul lor ar fi altul, pe ocean sau prin bezna cosmosului, și trebuia să țină dreapta, să nu facă accident cu babele care circulau pe stânga – dar bătrânele, mai multe, se așezară pe unde apucară, atente să fie mai multe la un loc, să nu rămână vreuna stingheră, care astfel ar fi ratat veștile. Iar băbuța mea nu era mai presus de asta, era și ea în grupulețul ei în care recunoșteam și pe unele de la biserică. Și șușotitul porni. La început eu fusesem principalul subiect: cine-i? al cui e? de unde e? iar, cum problema părea de interes general, nu se stinse până când toate întrebările, respectiv răspunsurile, nu fuseseră dezbătute de fiecare grupuleț în parte. Eu adoptasem o atitudine cuvioasă ca nu cumva, ridicând capul din podea, să ofer șansa vreuneia, mai atente la ce era în jur, să mi se adreseze direct. S-au lămurit cum s-au priceput mai bine cu răspunsurile care le-au convenit. După mine urmaseră la bârfă cei care nu erau prezenți și care, după părerea lor de autorități atotcunoscătoare, ar fi trebuit să vină: oameni de prin cartier, de pe la biserică, rude apropiate sau îndepărtate care, chiar dacă nu mai călcaseră pe acolo de ani buni, erau obligate să fie prezente. Atunci, mă gândii, țineți mortul neîngropat până când se prezintă toată lumea, și nu numai cunoștințele, ci chiar toată lumea. Să fie două coloane lungi la ușa apartamentului din oameni de pe tot pământul, unii intrând să-și prezinte condoleanțele, iar alții ieșind. Și poate așa nici nu mai era nevoie să-l îngroape că, până terminau toți să se închine, calculând că în timp ce se desfășurau aceste șiruri, continuau să se nască noi indivizi care trebuiau și aceștia aduși să pupe icoana, ar fi venit între timp Ziua de apoi, iar omul nostru ar fi fost primul la judecată, trebuind doar să-și coboare oasele din sicriu, devansându-i cu mult pe cei nevoiți să răzbată din fundul gropii. Câte pretenții pentru un bețivan ordinar. Credeam că ar fi trebuit să-mi mai cumpăr un caiet mai gros de data aceasta, ca să scriu în el toate ideile păcătoase care-mi tot treceau prin cap, pentru ca, în aceeași Zi, să am evidența lor și, dacă aș fi avut capacitatea, să mă apăr sau să mă justific pentru fiecare în parte.
Deja nu se mai șușotea, era de acum o parlamentare în toată regula, fiecare grup încercând să le depășească pe celelalte în decibeli. Poate de aceea ironiile mele au trecut neobservate. Se discuta despre vreme, cât de nemulțumite erau cu toatele că frigul a venit atât de devreme, că toamna era pe terminate dar termometrele erau de săptămâni bune sub zero grade și că ce avea să urmeze era o iarnă lungă. La vârsta lor îmi părea normal că se îngrijeau de starea vremii, doar sângele abia mai avea puterea de a le încălzi oasele, iar o temperatură scăzută putea fi personificarea coasei Morții care zgâria ușa. Inițial considerai această plângere ca o blasfemie. În definitiv, Dumnezeu schimbă vremea cum vrea El, iar noi, muritorii, trebuie să acceptăm, nu să vociferăm. Dar când auzii sentința că va fi o iarnă lungă, mi se dădu de înțeles că Dumnezeu n-are nicio legătură cu starea vremii, că e ceva natural, că acestea sunt semnele și când se prezintă astfel, așa urmează să se întâmple, lucruri învățate din observație și experiență. Ce putea să însemne asta? Că putem cunoaște acțiunile lui Dumnezeu, care ne dă indicii, sau că sunt evenimente ale vieții cu care el n-are nicio legătură, cum ar fi anotimpurile? Nu știam care cauză mă cutremură mai tare: că Dumnezeu putea fi o entitate cognoscibilă sau că sunt lucruri cu care El n-are de-a face, evenimente independente, pe când eu fusesem învățat că Domnul e cauza tuturor lucrurilor. Puteau, deci, unele lucruri să fie doar rezultate ale întâmplării, fără nicio intervenție divină? Într-adevăr, un caiet gros și pixuri multe să-mi ajungă… Deja toate se comportau ca și cum n-ar fi existat niciun mort în mijlocul lor și scoteau la iveală caractere bădărane ca și cum, pentru ele, fiindu-le interzisă crâșma, priveghiurile erau ocazia în care puteau să-și dea libere în stambă, că doar sunt ele între ele, ca într-un cârd de gâște, și n-are cine să le judece și chiar dacă ar fi fost cineva, aveau cu toatele o scuză – fuseseră la priveghi. Nici stăpâna casei nu scăpă de bârfă, chiar dacă era în camera alăturată încercând să ațipească, trudită din pricina evenimentului. Că cine o să poată să-i mai ridice blestemul ce i-a căzut pe cap, adică pe care și l-a atras singură, că fecioru-i a murit nespovedit, neîmpărtășit și fără lumânare, din pricină că ea era prea beată ca să-și dea seama că acela trage să moară și că l-a găsit țeapăn a doua zi pe la prânz, când i se limpezise capul? Îmi venea să le înjur dar, cu toate că aveam un repertoriu destul de colorat din pricina indivizilor pe care îi întâlnisem de-a lungul timpului, nu prea știam cum să le folosesc, care ar fi fost înjurătura potrivită pentru fiecare ocazie. Așa că m-am abținut, întâi să nu mă fac de râs că am zis una total aiurea, apoi pentru că era mortul acolo, măcar așa să-i ofer și eu o formă de respect. Dar când au început cu glumele și bancurile, pornind de la unele naive până la cele din cale-afară de deocheate, nu mai suportai. Îmi doream ca bătrâna să se ridice mai repede și să vrea să se ducă la culcare și cum încheiai acest gând, o văzui că-mi face semn să mergem. În sfârșit, cugetam eu, un moment când capacitatea ei de a-mi auzi gândurile îmi adusese un real folos. Întins în pat, meditai cât mai rămăsese din noapte la felul de a fi a acelor femei nerușinate. Chiar și bătrânica mea spusese vreo două poante foarte necuviincioase la care toate râseră cu mâna la gură să nu se vadă că nu mai au dinți. Nu găseam justificare pentru acel mod de a se comporta când erau mai multe la un loc, în comparație cu felul lor de a fi când le vorbeai separat. Explicația trebuia să existe, dar despre comportamentul de turmă am aflat cu mult mai târziu, iar despre psihologia maselor am învățat abia când acea știință aproape că nu mai avea subiecți asupra cărora să fie aplicată.